ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2128/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 9358/COM din 26 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a respins ca nefondată cererea reclamantei. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a obținut de la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci certificatul de înregistrare nr. x prin care i s-a recunoscut, pentru o perioadă de 10 ani, începând cu data de 17 noiembrie 2005, dreptul de folosință asupra mărcii "P.z.c.a.". Aceeași autoritate a acordat pârâtei dreptul de folosință asupra mărcii "P.z.ro" prin certificatul nr. y, aceasta utilizând, în baza lui, o adresă de web www.p.z.ro.

Potrivit art. 36 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului, un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul. Incidența acestei dispoziții presupune, așadar, similitudinea și riscul de confuzie între semnele aflate în conflict.

În analiza cererii, instanța a reținut că elementul dominant în cuprinsul celor două denumiri comerciale este cuvântul "P.z.". Fiind un cuvânt compus ("p." și "z.") s-a apreciat că acesta induce, în percepția consumatorului, ideea că societatea care îl folosește desfășoară activități în domeniul comerțului, furnizând informații actuale referitoare la prețul diverselor produse. Această asociere între cuvânt și ideea pe care o exprimă nu este însă de natură să ducă la crearea unei confuzii referitoare la cel care o exploatează, din moment ce diferențierea se face prin cuvintele care compun denumirea completă - c.a. (reclamanta), respectiv ghidul ofertelor bune (pârâta). Utilizarea de către cea din urmă a denumirii "P.z." nu creează impresia că este vorba despre o societate ce activează în cadrul aceluiași grup sau de una care deține prima denumire.

În consecință, prima instanță a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile legale anterior menționate, astfel încât a respins cererea ca nefondată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC P.Z. SRL, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. În drept, apelanta a invocat dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ., art. 3, 36 din Legea nr. 84/1998, art. 3, 4, 6 din Legea nr. 158/2008, art. 10 și 21 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare și funcțiile domeniului de nivel superior ".eu" și a principiilor de înregistrare, art. 998 și urm. C. civ. Prin notele de ședință depuse la dosar, intimata SC P.Z.

O. SRL a solicitat respingerea apelului ca nefondat. Prin Decizia civilă nr. 129A din 30 aprilie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat. Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate de apelantă și a apărărilor susținute de intimată în combaterea motivelor de apel, instanța de apel a reținut următoarele: Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 2 și 36 alin. (2) lit. a) - c) din Legea nr. 84/1998, s-a reținut că subiectul activ al contrafacerii este terțul concurent al titularului mărcii care folosește, în activitatea sa comercială, fără consimțământul titularului, un semn identic sau similar cu marca, pentru produse sau servicii identice sau similare.

În speță, pârâta intimată folosește marca "P.z.ro - G.o.b.", în baza acordului dat de titularul acestei mărci A.G.V., titular care a obținut protecția asupra acestei mărci potrivit certificatului de înregistrare a mărcii din 23 martie 2011, emis de OSIM. Având în vedere că legiuitorul, în cuprinsul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, a folosit noțiunea de "semn" și nu pe aceea de marcă, instanța de apel a apreciat că, în această ipoteză, este necesară întrunirea situației premisă a acțiunii în contrafacere, anume - ca pârâtul să nu fie titularul unui drept de proprietate intelectuală asupra acestuia sau să nu aibă acordul titularului dreptului pentru folosirea acestuia. Numai într-o atare situație se poate recurge la acțiunea în contrafacere.

Or, în speță, pârâta se află în situația de a folosi, cu acordul titularului acesteia, o marcă înregistrată. Prin urmare, curtea de apel a constatat că în conflict sunt două mărci înregistrate, astfel încât interzicerea folosirii mărcii utilizate de către pârâtă se poate realiza pe o altă cale, și anume, prin exercitarea acțiunii în anularea mărcii înregistrate, întrucât pe calea acțiunii în contrafacere titularul unei mărci înregistrate nu poate obține interzicerea folosirii de către terțul-pârât a unui semn identic cu o altă marcă înregistrată, având un alt titular decât reclamanta; ca atare, s-au apreciat a fi fondate apărările intimatei-pârâte cu acest obiect.

Câtă vreme marca asemănătoare ulterioară nu este anulată, aceasta se bucură, prin puterea legii, de aceeași protecție ca și marca anterioară, protecție dobândită la înregistrare; în consecință, în acest caz, s-a formulat acțiune în contrafacere împotriva unei mărci care beneficiază de protecție, nesocotindu-se dreptul titularului ei. Pe de altă parte, atât timp cât o marcă este înregistrată și nu a fost anulată, ea este presupusă ca fiind alcătuită dintr-un semn suficient de distinctiv încât să servească funcției esențiale a mărcii, aceea de a distinge produsele sau serviciile unui întreprinzător. Numai după o acțiune în anularea mărcii înregistrate care se opune mărcii reclamantei, acțiunea în contrafacere împotriva terțului pârât devine eficientă și permite cercetarea contrafacerii mărcii prin semnul neînregistrat.

A admite contrariul înseamnă a admite soluționarea unui conflict între două mărci înregistrate, pe calea acțiunii în contrafacere și prejudecarea fondului unei eventuale acțiuni în anulare care ar opune mărcile în conflict, în lipsa titularului mărcii opuse, ori cercetarea dreptului terțului pârât de a folosi marca opusă, fără ca titularul mărcii opuse, folosită de către terțul pârât, să fie parte în proces. În aceste condiții, întrucât apelanta-reclamantă nu a invocat și nici nu a dovedit folosirea de către apelanta-pârâtă a vreunui alt semn distinctiv decât marca înregistrată pe care o utilizează cu acordul titularului, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu poate uza de acțiunea în contrafacere, având deschisă exclusiv calea acțiunii în anularea mărcii înregistrate cu care se consideră în conflict (în temeiul prevederilor art. 47 din Legea nr. 84/1998).

Față de această concluzie, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune a se analiza dacă elementul dominant - "P.z." din cuprinsul celor două mărci este de natură a crea o confuzie în percepția publicului. A fost înlăturată ca nefondată susținerea apelantei-reclamante privind aplicarea principiului priorității înregistrării și a principiului priorității folosinței unui semn distinctiv, avându-se în vedere aceleași considerente referitoare la neîndeplinirea condițiilor privind admiterea acțiunii în contrafacere, în ipoteza când ambele semne în conflict sunt înregistrate, aceasta situație de fapt putând constitui temei al unei cereri în anularea mărcii folosite de către pârâtă. În consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ., apelul reclamantei a fost respins ca nefondat. Apelanta-reclamantă fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea acesteia să plătească intimatei suma de 992 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC P.Z. SRL a promovat recurs, iar în susținerea căii de atac s-a prevalat de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 84/1998, a hotărârii preliminare pronunțate de CJUE la 21 februarie 2013 (la care va face ulterior referire), dar și cu nesocotirea principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Hotărârea menționată, a fost pronunțată de CJUE ca urmare a adresării unei întrebări preliminare de către J.M.A. Spania în cauza C-561/11 având ca părți pe FCI și FCIPPR. Întrebarea preliminară a privit interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară, în contextul unei acțiuni în contrafacere și a unei proceduri de anulare a unei mărci, formulate de către FCI împotriva FCIPPR.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009, o marcă comunitară conferă titularului său un drept exclusiv, în temeiul căruia acesta este îndreptățit, în esență, să interzică oricărui terț să folosească, fără acordul său, în comerț, un semn identic ori similar cu marca comunitară, pentru produse sau servicii identice ori similare cu cele pentru care aceasta este înregistrată (ori, în cazul unei mărci de notorietate, inclusiv pentru produse sau servicii nesimilare), în legătură cu care există un risc de confuzie pentru public, inclusiv un risc de asociere între semn și marcă. Întrebarea preliminară supusă atenției Curții, a fost aceea de a se stabili dacă prin "terțul" de care vorbește art. 9 din Regulament, se poate înțelege și titularul unei mărci comunitare ulterior înregistrate care nu a fost anulată prin procedura specifică prevăzută de normele comunitare.

Instanța care a formulat această întrebare preliminară a învederat că art. 9 din Regulament îi pot fi atribuite două sensuri. Astfel, pe de o parte, există interpretarea potrivit căreia titularul unei mărci anterioare nu poate interzice titularului unei mărci ulterioare să fac uz de această din urmă marcă, așa încât inițierea unei acțiuni în contrafacere ar fi inadmisibilă fără anularea prealabilă a mărcii înregistrate ulterior. Pe de altă parte, acest articol ar putea fi interpretat și în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci poate fi opus oricărui terț, inclusiv celui care deține o marcă comunitară, ulterior înregistrată, și chiar dacă această marcă nu a fost anulată printr-o procedură anterioară ori simultană, în raport cu acțiunea în contrafacere.

Prin pronunțarea acestei hotărâri preliminare, CJUE a optat pentru cea de-a doua interpretare posibilă a art. 9 alin. (1) din Regulament, stabilind că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărei terțe persoane de a folosi, în activitatea comercială, semne identice sau similare cu marca sa, se extinde și asupra unui terț titular al unei mărci comunitare ulterior înregistrate, fără a fi necesar ca această din urmă marcă să fi fost anterior anulată. În acest sens, instanța Uniunii a menționat că în cuprinsul art. 9 alin. (1) din Regulament nu se face nicio distincție la aplicare în funcție de calitatea terțului - căruia titularul mărcii anterioare îi poate opune dreptul său exclusiv - de a fi sau nu, la rândul său, titular al unei mărci comunitare.

Acest drept exclusiv de a interzice folosirea, în activitatea comercială, a oricăror semne susceptibile să aducă atingere unei mărci, poate fi opus de titularul mărcii respective oricărui terț. S-a arătat că o asemenea interpretare decurge inclusiv din dispozițiile art. 54 din același Regulament (care stabilește limitarea drepturilor ca urmare a toleranței), potrivit căruia titularul unei mărci comunitare care a tolerat timp de cinci ani consecutivi utilizarea unei mărci comunitare ulterioare în cadrul Comunității, având cunoștință despre această utilizare, nu mai poate solicita declararea nulității și nici să se opună utilizării mărcii ulterioare pe baza respectivei mărci anterioare.

Așadar, chiar art. 54 prevede posibilitatea titularului unei mărci anterioare de a solicita atât declararea nulității unei mărci ulterioare, cât și inițierea unei acțiuni în contrafacere în legătură cu această din urmă marcă, fără a condiționa admisibilitatea celei de-a doua acțiuni de reușita celei dintâi. Curtea Europeană de Justiție a subliniat faptul că prevederile Regulamentului trebuie citite în lumina principiului priorității, potrivit căruia marca comunitară anterioară are prioritate în raport cu marca comunitară ulterioară (Cauza Celaya Emparanza y Galdos Internacional, parag.

39); în plus, atât din art. 8 alin. (1) din Regulament (care reglementează motivele relative de refuz la înregistrare a unei mărci, în ipoteza unei opoziții făcute de titularul unei mărci anterioare), cât și din art. 53 alin. (1) (care reglementează cazurile în care poate fi solicitată anularea unei mărci), rezultă că, în situația unui conflict între două mărci, marca înregistrată anterior este prezumată a fi îndeplinit condițiile necesare pentru a obține protecția comunitară, anterior înregistrării celei de-a doua mărci.

În lumina tuturor acestor argumente, Curtea a concluzionat că art. 9 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărui terț utilizarea, în activitatea comercială, a unui semn identic ori similar cu marca sa, poate fi opus și terțului proprietar al unei mărci comunitare ulterior înregistrate, fără a fi necesară anularea în prealabil a mărcii ulterioare respective. Recurenta-reclamantă susține că prin prisma acestei hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a cărei aplicare este obligatorie în dreptul intern, apare ca evidentă nelegalitatea hotărârii recurate pronunțată de Curtea de Apel Oradea în prezentul dosar, care a apreciat drept inadmisibilă acțiunea în contrafacere, întrucât a reținut posibilitatea exclusivă de formulare a unei acțiuni în anularea mărcii înregistrate ulterior.

Se mai arată de către recurentă că hotărârile preliminare ale CJUE au caracter obligatoriu pentru instanțele tuturor statelor membre. CJUE are obligația interpretării dreptului comunitar, statelor membre revenindu-le obligația aplicării acestuia în cazuri individuale concrete. Scopul procedurii întrebării preliminare este tocmai acela al asigurării aplicării uniforme și armonizate a dreptului comunitar la nivel european. În concluzie, instanțele naționale au obligația să respecte hotărârea preliminară pronunțată de CJUE, iar atunci când instanța națională dorește să ia o decizie diferită de o hotărâre preliminară a CJUE, este obligată să sesizeze CJUE prin cerere preliminară, conform art. 267 Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, expunând motivele pentru care instanța națională urmărește să devieze în cauză de la hotărârea preliminară.

Hotărârea preliminară a CJUE, pronunțată în cauza anterior prezentată, a avut ca rezultat tocmai stabilirea posibilității titularului de a interzice oricărui terț utilizarea în comerț a semnelor identice sau similare cu marca sa, incluzându-l și pe terțul titular al unei mărci comunitare ulterioare, fără a fi necesară declararea prealabilă a nulității acestei din urmă mărci. Recurenta mai susține că hotărârea recurată încalcă și principiul disponibilității aplicabil în procesul civil, care lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată.

Având în vedere cele statuate de CJUE prin hotărârea preliminară enunțată, pronunțată cu privire la mărcile comunitare, apare ca evident faptul că, prin analogie, aceleași principii sunt aplicabile și în privința mărcilor naționale, în legătură cu care poate fi formulată o cerere în contrafacere, fără a fi condiționată de promovarea în prealabil a unei acțiuni în anularea mărcii cu care se află în conflict. Sub aspectul temeiniciei cererii de chemare în judecată, recurenta învederează următoarele: Atât denumirea sa, cât și a intimatei au ca element dominant cuvântul "P.Z."; ca atare, este evident că numele de domeniu în litigiu este parțial identic cu marca P.Z. care aparține recurentei, întrucât acesta încorporează cuvântul dominant al acestei mărci, anume - p.z.

Recurenta mai susține că având în vedere că numele de domeniu achiziționat de intimata-pârâtă reproduce identic elementul verbal dominant al unei mărci combinate ce îi aparține, reprezintă un fapt suficient pentru a produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu numele de domeniu respectiv. Mai mult, existența acestui risc este întărită de faptul că pârâta face uz în cadrul site-ului aferent numelui de domeniu în litigiu, atât de elementul verbal al mărcii, cât și de serviciile la care se referă marca, creând aparența prestării de servicii în numele recurentei, titulară a mărcii folosite abuziv de către intimata-pârâtă.

În opinia recurentei, numele "P.Z." este în mod clar asociat cu societatea recurentă-reclamantă, astfel încât consumatorii se așteaptă ca numele de domeniu "p.z.ro" să îi direcționeze către un site controlat sau autorizat de către recurentă, iar nu către unul controlat de intimata-pârâtă; ca atare, recurenta susține că numele de domeniu în litigiu a fost înregistrat și este utilizat de către intimata-pârâtă cu rea-credință, respectiv numai în vederea prejudicierii intereselor sale. Comercianții care navighează pe internet pentru a afla informații legate de serviciile marcate, având ca punct de plecare marca verbală pentru a descoperi numele de domeniu, ajung pe site-ul intimatei, iar nu pe un site al recurentei, situație care, pe de o parte, obturează atragerea unor potențiali clienți, iar, pe de altă parte, cei care au deja calitatea de clienți ai recurentei, pot fi cu ușurință deturnați.

Marca P.Z. este înregistrată și protejată de către OSIM în favoarea recurentei-reclamante; conform art. 36 din Legea nr. 84/1998 înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra acesteia; ca atare, folosirea de către intimata-pârâtă a numelui de domeniu în litigiu constituie o încălcare a dreptului recurentei asupra mărcii, întrucât semnul ales de către pârâtă ca nume de domeniu intră în conflict cu drepturi de proprietate intelectuală anterior înregistrate de către recurentă, în sensul art. 35 din Legea nr. 84/1998.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei din 28 aprilie 2004 de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare și funcțiile domeniului de nivel superior ".eu" și a principiilor de înregistrare: "un nume de domeniu înregistrat este revocat, folosind o procedură extrajudiciară sau judiciară corespunzătoare, în cazul în care numele în cauză este identic sau asemănător până la a genera confuzii cu un nume pentru care există un drept recunoscut sau instituit în conformitate cu legislația internă și/sau comunitară cum ar fi drepturile menționate la art. 10 alin. (1) și care a fost înregistrat de un titular care nu avea drepturi sau un interes legitim față de nume sau a fost înregistrat sau este folosit cu rea-credință." Potrivit art. 10 din același Regulament "drepturile anterioare" includ, inter alia, mărci înregistrate naționale și comunitare, indicații geografice ale denumirii de origine și, în măsura în care sunt protejate de legislația internă din țările unde sunt deținute: mărci neînregistrate, denumiri comerciale, identificatori de întreprinderi, nume de societăți comerciale, nume de familie și titluri distincte ale unor opere literare și artistice protejate.

Potrivit art. 21 alin. (3) din Regulamentul menționat anterior, reaua-credință în sensul alin. (1) lit. b) poate fi demonstrată, printre altele, în cazul în care numele de domeniu a fost folosit în mod intenționat pentru a atrage utilizatorii de internet, în scopuri comerciale, către site-ul web al titularului unui nume de domeniu sau către altă locație on-line, prin crearea unei asemănări sau confuzii cu un nume pentru care există un drept recunoscut sau acordat în conformitate cu legislația internă și/sau comunitară (lit. d)) sau numele de domeniu înregistrat este un nume personal pentru care nu există nicio legătură demonstrabilă între titularul numelui de domeniu și numele de domeniu înregistrat (lit. e)). Recurenta mai susține că prin înregistrarea de către pârâtă a domeniului de internet în litigiu au fost încălcate și dispozițiile art. 3, 4, 6 lit. d) din Legea nr. 158/2008 potrivit cărora este interzisă publicitatea care, în orice mod, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora li se adresează ori care iau contact cu aceasta și care, din cauza caracterului înșelător, poate afecta comportamentul economic al acestora.

De asemenea, legea prevede că publicitatea nu este legală dacă discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri, servicii, activități ori situația materială a unui comerciant. Recurenta concluzionează în sensul că în prezenta cauză urmează a fi aplicate principiul priorității înregistrării și principiul priorității folosinței unui semn distinctiv ca principii fundamentale, universal recunoscute în ceea ce privește protecția drepturilor de proprietate intelectuală, având în vedere că înregistrarea de către intimata-pârâtă a domeniului de internet cu denumirea p.z.ro s-a făcut cu rea-credință, iar nu în scopul de a-și individualiza și distinge propriile produse, ci de a beneficia de cunoașterea largă de către publicul consumator al acestui nume deja folosit de către societatea recurentă.

Cuvintele "P.Z." reprezintă o denumire distinctivă, fiind ușor de reținut și având o rezonanță deosebită, astfel că folosirea fără drept a acestei sintagme de către intimată produce un risc de confuzie în percepția publicului. Nu prezintă nicio relevanță denumirea completă, respectiv adăugarea sintagmelor "c.a." și, respectiv "g.o.b.", cum în mod greșit a afirmat prima instanță, întrucât elementul verbal "P.Z." pe care intimata-pârâtă l-a înregistrat ca domeniu (pentru produse identice și similare) fiind cel conștientizat și reținut în memoria oricărui individ.

Mai mult, denumirea domeniului "p.z.ro" nu conține denumirea completă, respectiv adăugarea sintagmei "g.o.b.", ci doar elementele de identificare ale mărcii recurentei, respectiv cuvintele "P.Z.". În atare situație, în opinia recurentei, este corectă concluzia că alegerea de către intimata-pârâtă a aceleiași denumiri pentru înregistrarea domeniului de internet pentru produse identice și similare, nu poate fi rodul unei simple coincidențe, ci un act deliberat, prin care a urmărit cu rea-credință să profite de cunoașterea acesteia în rândul segmentului de public relevant. Utilizarea cuvintelor "P.Z." ca denumire a domeniului de internet de către intimată, este înțeleasă de publicul vizat ca indicând o legătură între produsele sau serviciile acesteia și recurentă, în calitate de titular al mărcii, pârâta conștientizând acest fapt.

Un factor important de luat în considerare este împrejurarea că marca "P.Z." are un anumit renume de care intimata-pârâtă a profitat pentru comercializarea serviciilor sale. Jurisprudența națională este conformă jurisprudenței CJUE (cazul Celine), în care s-a statuat că titularul unei mărci poate interzice utilizarea de către un terț a unui semn identic cu marca sa numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului, fără consimțământul titularului mărcii, pentru produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca și utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă a aduce atingere funcțiilor mărcii, în special funcției sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau serviciilor.

Recurenta mai arată că în speța dedusă judecății, toate aceste condiții sunt îndeplinite, din moment ce numele de domeniu achiziționat de pârât reproduce identic elementul verbal dominant al unei mărci combinate, atât elementul verbal al mărcii, cât și serviciile la care se referă marca, creând aparența prestării de servicii în numele recurentei, titulară ai mărcii folosite abuziv de către intimată. Față de argumentele anterior expuse, recurenta apreciază că utilizarea de către intimată a domeniului de internet cu denumirea "p.z.ro", identică cu marca recurentei, marcă înregistrată la OSIM sub nr. x (marcă individuală, combinată, constând în denumirea P.Z.

cu element figurativ), în cadrul unei activități privitoare la anunțuri de mică și mare publicitate, identică cu activitatea pentru care a fost înregistrată marca "P.Z.", constituie o utilizare pe care recurenta, în calitate de titular al mărcii "P.Z." se consideră îndreptățită să o interzică, în conformitate Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 299 din 25 din 8 noiembrie 2008, întrucât este vorba despre o utilizare pentru produse care aduce atingere funcțiilor mărcii. Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate și conduita părții intimate, recurenta consideră că a dovedit caracterul ilicit al faptelor intimatei-pârâte care atrag răspunderea sa civilă delictuală, sens în care citează dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

de la 1865. În plus, în cauză, toate condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte sunt întrunite. În ceea ce privește prejudiciul produs, acesta este atât un prejudiciu material, cât și unul moral. Prejudiciul material reunește atât prejudiciul efectiv (damnum emergens) cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans), astfel încât intimata pârâtă, prin inducerea în eroare a unor potențiali clienți ai recurentei a lipsit-o pe aceasta de un beneficiu pe care l-ar fi putut realiza. Referitor la prejudiciul moral, recurenta arată că acesta rezultă din confuzia creată în rândul clienților actuali și potențiali cu privire la situația sa. Prejudiciul de imagine suferit este unul serios și cert, fiind rezultatul încălcării specifice a unui drept de proprietate industrială, întrucât imaginea titularului de marcă și clientela sunt aferente acestui drept și reprezintă aspecte a căror deteriorare produce efecte ireversibile.

Având în vedere toate aceste motive care, în opinia recurentei, susțin nelegalitatea hotărârii instanței de apel, se solicită admiterea prezentului recurs și modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., ale art. 3 și 36 din Legea nr. 84/1998, art. 3, 4, 6 din Legea nr. 158/2008, art. 10 și 21 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare și funcțiile domeniului de nivel superior ".eu" și a principiilor de înregistrare, art. 998 și urm. C. civ., art. 274 C. proc.

civ. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la motivele de recurs, prin care, în esență, a solicitat menținerea deciziei recurate prin respingerea recursului ca nefondat. În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe, respectiv înscrisuri, singurele probe admisibile, în temeiul art. 305 C. proc. civ. Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta SC P.Z. SRL a solicitat instanței, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei SC P.Z.O.

SRL la încetarea folosirii mărcii "P.Z." atât în rețeaua de internet, cât și în orice altă rețea de distribuire, recepție și stocare informație; obligarea pârâtei la încetarea folosirii numelui de domeniu www.p.z.ro atât în rețeaua de internet, cât și în orice altă rețea de distribuire, recepție și stocare informație, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro (sau 218.665 lei, conform precizării acestui capăt de cerere de la dosar Tribunalul Bihor, dintre care - 16.144 lei daune materiale și 202.521 lei daune morale), reprezentând despăgubiri pentru folosirea nepermisă a mărcii.

În principal, temeiul juridic al acțiunii l-a constituit art. 3 și art. 36 din Legea nr. 84/1998, fără indicarea explicită a tezei pe care reclamanta o considera incidentă dintre cele reglementate de art. 36 alin. (2), respectiv cele descrise de lit. a) - c) ale aceluiași text; se impune precizarea că Înalta Curte va avea în vedere, în prezentele considerente, forma Legii nr. 84/1998, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 66/2010, în vigoare de la 9 mai 2010 (art. IV din lege), dată fiind introducerea acțiunii la data de 19 aprilie 2012; în plus, pe lângă aceste temei juridic specific acțiunii în contrafacere, recurenta-reclamantă s-a prevalat și de dispozițiile art. 3, 4, 6 din Legea nr. 158/2008, art. 10 și art. 21 alin. (1) Regulamentul CE nr. 874/2004 al Comisiei de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare și funcțiile domeniului de nivel superior ".eu" și a principiilor de înregistrare, art. 998 C. civ.

În apărare, intimata-pârâtă a invocat că nu săvârșește acte de folosire a mărcii aparținând reclamantei, ci deține dreptul de folosință acordat la 23 aprilie 2012 (dosar primă instanță) de către titularul mărcii "p.z.ro g.o.b.", marcă înregistrată sub nr. y/23 martie 2011 în favoarea numitului A.G.V. (dosar Tribunalul Bihor); de asemenea, pârâta a mai învederat că este unica deținătoare a domeniului de internet "p.z.ro" asupra căruia reclamanta nu a avut niciodată un drept, aceasta fiind doar deținătoare unei mărci asemănătoare - "P.Z. C.A.". Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut această apărare a pârâtei, întrucât a apreciat că aceasta folosește marca "p.z.ro - g.o.b.", în baza acordului dat de către titularul acestei mărci A.G.V., potrivit certificatului de înregistrare din 23 martie 2011 (Dosar Tribunalul Bihor).

În esență, curtea de apel a apreciat că speța de față se reduce la conflictul dintre două mărci înregistrate, astfel încât, pornind de la această premisă, a concluzionat că reclamanta nu ar putea uza de acțiunea în contrafacere decât dacă va obține, în prealabil, anularea mărcii asemănătoare, înregistrată ulterior mărcii sale, în favoarea unui alt titular cu al cărui consimțământ pârâta săvârșește actele de folosire incriminate. S-a reținut, totodată, că apelanta-reclamantă nu a invocat și nici nu a dovedit în cauză folosirea de către apelanta-pârâtă a vreunui alt semn distinctiv decât marca înregistrată în 2011, pe care o utilizează cu acordul titularului acesteia.

În legătură cu raționamentul instanței de apel, în ceea ce privește necesitatea ca, în prealabil formulării acțiunii în contrafacere, reclamanta să obțină anularea mărcii înregistrate ulterior în favoarea terțului care i-a acordat pârâtei dreptul de folosire a acestei, recurenta-reclamantă opune în cauză cele statuate de CJUE prin Hotărârea pronunțată la 21 februarie 2013 în cauza C-561/11 având ca părți pe FCI și FCIPPR, cu referire la interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară; în această cauză, CJUE a statuat că: "Art. 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărui terț utilizarea, în activitatea comercială, a unui semn identic ori similar cu marca sa, poate fi opus și terțului proprietar al unei mărci comunitare ulterior înregistrate, fără a fi necesară anularea în prealabil a mărcii ulterioare respective." Înainte de a se tranșa în legătură cu incidența sau nu în pricina de față a acestei dezlegări date de CJUE (potrivit celor invocate de către recurentă prin motivele de recurs), având în vedere că această critică vizează concluzia anterior redată a curții de apel pentru a decide confirmarea soluției de respingere a acțiunii în contrafacere, Înalta Curte apreciază că, în prealabil,

este necesar a se verifica premisa reținută de instanța de apel, anume dacă în speța dedusă judecății presupune, într-adevăr, o situație de conflict între două mărci înregistrate succesiv. În acest sens, se constată că și prin motivele de recurs, reclamanta se raportează în mod corect la situația de fapt dedusă judecății, imputând pârâtei că prin folosirea numelui de domeniu "p.z.ro" îi sunt încălcate drepturile exclusive conferite prin înregistrarea mărcii sale "P.Z. - C.A." (dosar apel), marcă individuală, combinată, având culori revendicate - roșu, alb, albastru; în plus, prin motivele de recurs, recurenta impută instanței de apel, între altele, și încălcarea dispozițiilor art. 3 și art. 36 din Legea nr. 84/1998.

În acord cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 84/1998 și astfel cum rezultă din economia actului normativ de referință, Înalta Curte reține că marca este un semn distinctiv ce servește la diferențierea de către public a produselor și serviciilor unui comerciant de produsele și serviciile de același fel ori de produsele și serviciile similare ale altor comercianți; altfel spus, una dintre funcțiile esențiale ale mărcii este aceea de a indica originea comercială a produselor și serviciilor pe care aceasta este aplicată.

Pe de altă parte, este unanim recunoscut că în legătură cu înregistrarea unei mărci (specifică sistemului atributiv) funcționează principiului specialității, în sensul că titularul dreptului la marcă poate opune drepturile sale exclusive oricărui terț care desfășoară o activitate identică sau similară cu a sa, întrucât, ca regulă, marca protejează în favoarea titularului ei doar produsele și/sau serviciile identice sau similare pentru care s-a obținut înregistrarea (excepțiile - mărcile notorii și, în anumite circumstanțe prevăzute de lege, cele de renume - neinteresând speța de față). Astfel cum deja s-a arătat, recurenta-reclamantă a indicat ca temei juridic, în mod primordial, dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, text care, la alin. (1) și (2) prevede astfel: "(1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2) Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă; c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia." În primul rând, în considerarea acestei norme, Înalta Curte constată că instanțele de fond nu au fost preocupate de a identifica limitele în care dreptul la marcă al reclamantei poate fi opus terților, întrucât niciuna dintre copiile depuse la dosar ale certificatului de înregistrare a mărcii din 17 noiembrie 2005,

invocat de către recurenta-reclamantă (chiar și cea solicitată de instanța de apel și care se regăsește la 34 dosar apel) nu cuprinde lista produselor și/sau serviciilor pentru care reclamanta a obținut titlul său de protecție (Regula 10 din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, aplicabilă în raport cu data înregistrării), potrivit celor enumerate în Clasificarea de la Nisa, în ediția corespunzătoare momentului înregistrării; pe de altă parte, copia integrală a acestui certificat de înregistrare emis de către OSIM ar fi putut oferi instanțelor elemente relevante pentru stabilirea corectă și completă a situației de fapt a cauzei, respectiv și cu privire la întinderea drepturilor exclusive dobândite de către recurenta-reclamantă, cu referire la componenta verbală din cuprinsul mărcii sale combinate, anume - doar asupra sintagmei "P.Z." ori asupra întregului slogan "P.Z.

- C.A." sau există disclaimer asupra sintagmei "c.a." (Regula 17.4 din H.G. nr. 833/1998). Totodată, Înalta Curte constată că, pretinsul act de contrafacere imputat pârâtei de către recurenta-reclamantă, constă în "folosirea mărcii "P.Z." atât în rețeaua de internet, cât și în orice altă rețea de distribuire, recepție și stocare informație; obligarea pârâtei la încetarea folosirii numelui de domeniu www.p.z.ro atât în rețeaua de internet, cât și în orice altă rețea de distribuire, recepție și stocare informație", acte de folosire pentru care a solicitat să se dispună interdicția exercitării lor în viitor de către pârâtă; în plus, a cerut pârâtei și despăgubiri pentru folosirea fără drept a mărcii sale.

Din coroborarea petitului cererii de chemare în judecată cu motivarea prezentată de către recurenta-reclamantă în susținerea capetelor sale de cerere, (ceea ce era de atributul instanțelor de fond, în aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.), rezultă că recurenta-reclamantă a pretins încălcarea de către pârâtă a drepturilor exclusive asupra mărcii sale chiar prin înregistrarea "numelui de domeniu www.p.z.ro", în realitate, a unui domeniu de internet sau adrese web, noțiunile de domeniu de internet și nume de domeniu nefiind identice.

Ca atare, pricina dedusă judecății presupunea în sarcina instanțelor de fond soluționarea unui conflict între o marcă înregistrată și un nume de domeniu (sau un domeniu de internet, întrucât reclamanta s-a referit chiar la site-ul www.p.z.ro), iar nu a unui conflict între două mărci înregistrate succesiv, cum greșit a calificat instanța de apel situația de fapt dedusă judecății, stabilind în mod nelegal premisele de analiză a cererii. Referitor la dreptul dobândit de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că domeniul de internet (www.p.z.ro, în cauză) reprezintă o adresă virtuală de forma "denumire.extensie" (.ro; .com; .com.ro; .org.ro; .tm.ro; .store.ro; .info.ro etc.), în timp ce numele de domeniu ("p.z.", în speță) constituie o înșiruire unică de caractere, atribuită unei adrese IP a unui server permanent conectat la Internet; totodată, unei adrese IP îi pot fi atribuite mai multe nume de domeniu, pe când numele de domeniu este unic.

Având în vedere faptul că domeniul de internet al pârâtei poartă asupra unei denumiri având extensia ".ro", iar nu ".eu", instanța de rejudecare va stabili dacă în cauză are incidentă Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare și funcțiile domeniului de nivel superior ".eu" și a principiilor de înregistrare invocat de recurentă în toate fazele procesuale, în condițiile în care, în regulă generală, un Regulament comunitar are aplicabilitatea directă în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene și beneficiază de forță juridică obligatorie la nivel național doar în domeniul său de aplicare. Înainte de a se identifica și califica juridic și dreptul opus de către pârâtă, era necesar ca instanța de apel (în aplicarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ.) să stabilească regimul juridic al înregistrării domeniului de internet pentru a se putea identifica întinderea drepturilor fiecărei părți, în contextul întregului material probator al cauzei și, pe baza acestei premise, să analizeze dacă simpla înregistrare de către pârâtă a domeniului său de internet este de natură a aduce atingere drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcii; subsecvent, trebuia să se stabilească dacă pârâta folosește domeniul de internet sau numele de domeniu dincolo de limitele protecției drepturilor sale exclusive de o manieră în care încalcă drepturile reclamantei asupra mărcii și în care aceste drepturi să intre în coliziune; cum aceste aspecte nu au fost lămurite de instanța de apel prin decizia supusă prezentului recurs, această obligație va fi în sarcina instanței de rejudecare.

În vederea stabilirii regimului juridic al înregistrării unui domeniu de internet, Înalta Curte apreciază că este util a se constata următoarele: Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică - ICI București este organizat și funcționează în baza H.G. nr. 1621/2003 și al cărui principal obiect de activitate este "efectuarea de cercetări științifice și dezvoltări tehnologice în domeniul tehnologiilor informației și comunicațiilor, suport al dezvoltării societății informaționale. Institutul desfășoară activități de informatizare a administrației publice, a sectoarelor economiei naționale și a societății în ansamblu, precum și activități de formare și specializare profesională în domeniul său de activitate, de comerț interior, operațiuni export-import, producție, marketing, prestări de servicii cu valoare adăugată în domeniul tehnologiilor și comunicației de date." Ca atare, în România, înregistrarea domeniilor de internet este gestionată I.N.C.-D.

în Informatică - ICI București prin intermediul R.R.

www.r.ro care asigură (contra cost) în favoarea unor persoane fizice sau juridice înregistrarea online a domeniilor de internet potrivit unor reguli publice de înregistrare (postate pe acest site); înregistrarea domeniilor de internet are loc în ordine cronologică, potrivit regulii "primul venit, primul servit" (pct. 14 din Regulile de înregistrare, disponibile și accesibile pe portalul r.ro), iar pe de altă parte, conform regulii de la pct. 11, cererile de domenii ".ro" pot fi trimise atât direct la ICI - R., cât și prin parteneri acreditați; înregistrarea este efectuată numai după efectuarea plății (pct. 15). Potrivit celor înscrise la pct. 20 din aceleași Reguli: "Înregistrarea unui nume de domeniu nu conferă decât dreptul de folosință asupra sa și orice dispute (litigii) între persoane fizice sau juridice privind dreptul de a folosi un anumit nume vor fi rezolvate de preferință mai întâi prin mediere, arbitrare și apoi prin alte metode legale, inclusiv acțiune judecătorească.

Deținătorul dreptului de folosință a domeniului răspunde de utilizarea legală a domeniului (..)." În consecință, analizând mecanismul de înregistrare a unui domeniu de internet, rezultă că acesta definește un raport contractual bilateral, sinalagmatic în care părțile (solicitantul și ICI-R.) au obligații reciproce și interdependente; prin parcurgerea acestei proceduri, titularul înregistrării domeniului de internet dobândește un drept de folosință exclusiv asupra acestuia, opozabil terților, dat fiind caracterul public al procedurii încă de la data depunerii cererii de înregistrare.

Pornind de la această dezlegare, instanța de apel va fi ținută să statueze cu privire la cele deja enunțate, ținând cont de funcțiile legale diferite ale celor două semne distinctive în conflict marca reclamantei cu funcția de indicare pentru consumatori a originii comerciale a bunurilor sau serviciilor pe care le desemnează și domeniul de internet care reprezintă o adresă virtuală a unei persoane fizice sau juridice care a solicitat prima la R. (regula primului venit, primul servit) și a obținut înregistrarea acestuia.

Intimata-pârâtă se identifică în spațiul virtual în raport cu utilizatorii de internet, fără vreo legătură necesară cu calitatea de comerciant ori cu un fond de comerț ori cu calitatea altor persoane fizice sau juridice de titulari de marcă, având în vedere că titular al unui domeniu de internet poate să devină orice persoană fizică sau juridică, indiferent de țara în care se află (pct. 9 din Regulile de înregistrare R.); ca atare, fiecare drept asupra acestor semne distinctive are un conținut distinct și reguli proprii pentru dobândire și exercitare, servind unor scopuri diferite atunci când sunt exercitate în limitele lor interne.

Dobândirea, în condițiile menționate, a calității de titular al unei adrese web (domeniul de internet ce include numele de domeniu) nu poate fi extinsă cu privire la alte drepturi reglementate de alte acte normative; altfel spus, înregistrarea unui domeniu de internet nu conferă titularului și vocația utilizării numelui de domeniu cu funcțiile mărcii, după cum, simetric, calitatea de titular de marcă nu implică și dreptul asupra numelui de domeniu identic sau similar mărcii înregistrate.

Pe de altă parte, în rejudecare, va trebui să se stabilească și raportul temporal între cele două drepturi ale părților în litigiu, întrucât recurenta-reclamantă, prin motivele cererii de chemare în judecată, face referire la înregistrarea de către pârâtă a numelui de domeniu ca situându-se în data de 23 martie 2012, în timp ce pârâta a depus la dosar dovezi din care reiese publicitatea înregistrării sale pe site-ul R. (dosar Judecătorie și dosar Tribunal Bihor, după soluționarea conflictului de competență) încă din data de 16 august 2002. În plus, Înalta Curte apreciază că numai dacă se va reține în cauză că intimata-pârâtă (dincolo de limitele dreptului de folosință exclusivă pe care l-a dobândit prin înregistrarea domeniului de internet), folosește în activitatea sa comercială un semn - care va fi identificat în concret prin suplimentarea probelor cauzei -, identic sau similar cu marca înregistrată a reclamantei, pentru produse și/sau servicii identice sau similare, astfel încât există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă (așadar, o folosire cu valoare de marcă), va deveni relevantă, în soluționarea cererii în contrafacere, analizarea apărării pârâtei privind acordul de utilizare obținut de la titularul mărcii "p.z.ro - ghidul ofertelor bune",

înregistrată pentru clasa 45 sub nr. y/23 martie 2011 în favoarea numitului A.G.V., marcă individuală, combinată având culori revendicate verde și galben. În acest sens, va fi necesar ca instanța de apel să se raporteze la jurisprudența relevantă a CJUE din această perspectivă, și, în special la Hotărârea pronunțată la 11 septembrie 2007 în Cauza C-17/06 (Celine); se mai cere a fi precizat că deși această Hotărâre are în vedere conflictul dintre marcă și nume comercial, raționamentul dezvoltat de instanța Uniunii este aplicabil, prin analogie, și în cauza de față, având în vedere că dreptul asupra numelui comercial se dobândește și el prin înregistrare, potrivit unei proceduri legale, întocmai ca și dreptul asupra domeniului de internet (ca în speță), ambele fiind semne distinctive în legătură cu obiectul asupra căruia poartă înregistrarea.

Dacă se va impune o atare analiză (în cazul în care se va reține că pârâta folosește semnul disputat dincolo de limitele conferite prin înregistrarea acestuia, în favoarea sa ca domeniul de internet), instanța de apel va avea în vedere necesitatea determinării întinderii protecției conferite titularului mărcii nr. y/23 martie 2011, conform celor deja arătate de Înalta Curte în prezentele considerente, cu privire la aceleași aspecte, referitor însă la marca reclamantei; de asemenea, vor fi observate cele prevăzute de Legea nr. 84/1998 cu privire transmiterea drepturilor asupra mărcii, dar și regimul juridic și formele în care aceste drepturi pot fi transmise în mod legal, aspecte reglementate de dispozițiile art. 40 - 44 din lege, după cum vor fi observate și formele de publicitate prevăzute de aceste norme.

Chestiunea incidenței în cauza de față a Hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-561/11 cu privire la interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, dispoziție care se regăsește și în dreptul național (art. 36 din Legea nr. 84/1998), ca urmare a transpunerii Directivelor 2004/48/CE și a celei succesive, anume Directiva 95/2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (versiune codificată), nu se cere a fi dezlegată la acest moment procesual, dată fiind stabilirea greșită a premiselor de analiză a cauzei de față (conflict între două mărci înregistrate consecutiv), în condițiile în care, acest argument a fost invocat de către recurentă în legătură cu concluzia instanței de apel privind prioritatea anulării mărcii ulterioare pentru succesul acțiunii în contrafacere intentate de către titularul unei mărci anterioare.

Constatând că dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (acțiunea fiind introdusă anterior adoptării O.U.G.

nr. 80/2013) prevăd: "În situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu", în vederea aplicării corecte, în rejudecare, a acestei norme și având în vedere că o atare obligație a instanței învestite cu soluționarea unei căi de atac se exercită din oficiu, Înalta Curte reține următoarele: Astfel cum deja s-a arătat, cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată are ca obiect solicitarea reclamantei de a se dispune obligarea pârâtei și la plata unor despăgubiri (daune materiale și morale) în sumă de 50.000 euro sau 218.665 lei, conform precizării acestuia de la dosar Tribunalul Bihor.

Prima instanță (Tribunalul Bihor) a pus în vedere reclamantei obligația de timbrare a acestei cereri la valoare, prin încheierea de ședință din 1 octombrie 2014; în temeiul art. 18 din Legea nr. 146/1997, împotriva acestei obligații stabilite în sarcina sa, reclamanta a formulat cerere de reexaminare care a fost admisă prin încheierea din 24 octombrie 2014, instanța reținând că în cauză operează scutirea legală de plată a taxei judiciare de timbru, în baza art. 64 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție. Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 încheierea prin care se soluționează cererea de reexaminare este irevocabilă. Semnificația ac