ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2128/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2128/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 9358/COM din 26

noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a respins ca nefondată cererea

reclamantei.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a obținut de la Oficiul

de Stat pentru Invenții și Mărci certificatul de înregistrare nr. x prin care i

s-a recunoscut, pentru o perioadă de 10 ani, începând cu data de 17 noiembrie

2005, dreptul de folosință asupra mărcii "P.z.c.a.". Aceeași

autoritate a acordat pârâtei dreptul de folosință asupra mărcii

"P.z.ro" prin certificatul nr. y, aceasta utilizând, în baza lui, o

adresă de web www.p.z.ro.

Potrivit art. 36

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii poate cere instanței

judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea

lor comercială, fără consimțământul titularului, un semn care, dată fiind

identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea

produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau

serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepția publicului

un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul.

Incidența acestei dispoziții presupune, așadar, similitudinea și riscul de

confuzie între semnele aflate în conflict.

În analiza cererii,

instanța a reținut că elementul dominant în cuprinsul celor două denumiri

comerciale este cuvântul "P.z.". Fiind un cuvânt compus

("p." și "z.") s-a apreciat că acesta induce, în percepția

consumatorului, ideea că societatea care îl folosește desfășoară activități în

domeniul comerțului, furnizând informații actuale referitoare la prețul

diverselor produse.

Această asociere

între cuvânt și ideea pe care o exprimă nu este însă de natură să ducă la

crearea unei confuzii referitoare la cel care o exploatează, din moment ce

diferențierea se face prin cuvintele care compun denumirea completă - c.a.

(reclamanta), respectiv ghidul ofertelor bune (pârâta). Utilizarea de către cea

din urmă a denumirii "P.z." nu creează impresia că este vorba despre

o societate ce activează în cadrul aceluiași grup sau de una care deține prima

denumire.

În consecință, prima

instanță a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile legale anterior

menționate, astfel încât a respins cererea ca nefondată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta SC P.Z. SRL, criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În drept, apelanta a

invocat dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ., art. 3, 36 din Legea nr.

84/1998, art. 3, 4, 6 din Legea nr. 158/2008, art. 10 și 21 alin. (1) din

Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei de stabilire a normelor de politică

publică privind punerea în aplicare și funcțiile domeniului de nivel superior

".eu" și a principiilor de înregistrare, art. 998 și urm. C. civ.

Prin notele de

ședință depuse la dosar, intimata SC P.Z. O. SRL a solicitat respingerea

apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă

nr. 129A din 30 aprilie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal, apelul formulat de reclamantă a fost

respins ca nefondat.

Pentru a decide în acest

sens, în analiza criticilor formulate de apelantă și a apărărilor susținute de

intimată în combaterea motivelor de apel, instanța de apel a reținut

următoarele:

Din interpretarea

coroborată a dispozițiilor art. 2 și 36 alin. (2) lit. a) - c) din Legea nr.

84/1998, s-a reținut că subiectul activ al contrafacerii este terțul concurent

al titularului mărcii care folosește, în activitatea sa comercială, fără

consimțământul titularului, un semn identic sau similar cu marca, pentru

produse sau servicii identice sau similare.

În speță, pârâta

intimată folosește marca "P.z.ro - G.o.b.", în baza acordului dat de

titularul acestei mărci A.G.V., titular care a obținut protecția asupra acestei

mărci potrivit certificatului de înregistrare a mărcii din 23 martie 2011, emis

de OSIM.

Având în vedere că

legiuitorul, în cuprinsul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, a folosit

noțiunea de "semn" și nu pe aceea de marcă, instanța de apel a

apreciat că, în această ipoteză, este necesară întrunirea situației premisă a

acțiunii în contrafacere, anume - ca pârâtul să nu fie titularul unui drept de

proprietate intelectuală asupra acestuia sau să nu aibă acordul titularului

dreptului pentru folosirea acestuia.

Numai într-o atare

situație se poate recurge la acțiunea în contrafacere. Or, în speță, pârâta se

află în situația de a folosi, cu acordul titularului acesteia, o marcă

înregistrată.

Prin urmare, curtea

de apel a constatat că în conflict sunt două mărci înregistrate, astfel încât

interzicerea folosirii mărcii utilizate de către pârâtă se poate realiza pe o

altă cale, și anume, prin exercitarea acțiunii în anularea mărcii înregistrate,

întrucât pe calea acțiunii în contrafacere titularul unei mărci înregistrate nu

poate obține interzicerea folosirii de către terțul-pârât a unui semn identic

cu o altă marcă înregistrată, având un alt titular decât reclamanta; ca atare,

s-au apreciat a fi fondate apărările intimatei-pârâte cu acest obiect.

Câtă vreme marca

asemănătoare ulterioară nu este anulată, aceasta se bucură, prin puterea legii,

de aceeași protecție ca și marca anterioară, protecție dobândită la

înregistrare; în consecință, în acest caz, s-a formulat acțiune în contrafacere

împotriva unei mărci care beneficiază de protecție, nesocotindu-se dreptul

titularului ei.

Pe de altă parte,

atât timp cât o marcă este înregistrată și nu a fost anulată, ea este presupusă

ca fiind alcătuită dintr-un semn suficient de distinctiv încât să servească

funcției esențiale a mărcii, aceea de a distinge produsele sau serviciile unui

întreprinzător.

Numai după o acțiune

în anularea mărcii înregistrate care se opune mărcii reclamantei, acțiunea în

contrafacere împotriva terțului pârât devine eficientă și permite cercetarea

contrafacerii mărcii prin semnul neînregistrat.

A admite contrariul

înseamnă a admite soluționarea unui conflict între două mărci înregistrate, pe

calea acțiunii în contrafacere și prejudecarea fondului unei eventuale acțiuni

în anulare care ar opune mărcile în conflict, în lipsa titularului mărcii

opuse, ori cercetarea dreptului terțului pârât de a folosi marca opusă, fără ca

titularul mărcii opuse, folosită de către terțul pârât, să fie parte în proces.

În aceste condiții,

întrucât apelanta-reclamantă nu a invocat și nici nu a dovedit folosirea de

către apelanta-pârâtă a vreunui alt semn distinctiv decât marca înregistrată pe

care o utilizează cu acordul titularului, instanța de apel a apreciat că

reclamanta nu poate uza de acțiunea în contrafacere, având deschisă exclusiv

calea acțiunii în anularea mărcii înregistrate cu care se consideră în conflict

(în temeiul prevederilor art. 47 din Legea nr. 84/1998).

Față de această

concluzie, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune a se analiza dacă

elementul dominant - "P.z." din cuprinsul celor două mărci este de

natură a crea o confuzie în percepția publicului.

A fost înlăturată ca

nefondată susținerea apelantei-reclamante privind aplicarea principiului

priorității înregistrării și a principiului priorității folosinței unui semn

distinctiv, avându-se în vedere aceleași considerente referitoare la

neîndeplinirea condițiilor privind admiterea acțiunii în contrafacere, în

ipoteza când ambele semne în conflict sunt înregistrate, aceasta situație de

fapt putând constitui temei al unei cereri în anularea mărcii folosite de către

pârâtă.

În consecință, în

aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantei a fost

respins ca nefondat.

Apelanta-reclamantă

fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., s-a dispus

obligarea acesteia să plătească intimatei suma de 992 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei

decizii, reclamanta SC P.Z. SRL a promovat recurs, iar în susținerea căii de

atac s-a prevalat de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin criticile

formulate, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de apel este

nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor Legii nr.

84/1998, a hotărârii preliminare pronunțate de CJUE la 21 februarie 2013 (la

care va face ulterior referire), dar și cu nesocotirea principiului

disponibilității care guvernează procesul civil.

Hotărârea menționată,

a fost pronunțată de CJUE ca urmare a adresării unei întrebări preliminare de

către J.M.A. Spania în cauza C-561/11 având ca părți pe FCI și FCIPPR.

Întrebarea

preliminară a privit interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul nr.

207/2009 privind marca comunitară, în contextul unei acțiuni în contrafacere și

a unei proceduri de anulare a unei mărci, formulate de către FCI împotriva

FCIPPR.

Potrivit art. 9 alin.

(1) din Regulamentul nr. 207/2009, o marcă comunitară conferă titularului său

un drept exclusiv, în temeiul căruia acesta este îndreptățit, în esență, să

interzică oricărui terț să folosească, fără acordul său, în comerț, un semn

identic ori similar cu marca comunitară, pentru produse sau servicii identice

ori similare cu cele pentru care aceasta este înregistrată (ori, în cazul unei

mărci de notorietate, inclusiv pentru produse sau servicii nesimilare), în

legătură cu care există un risc de confuzie pentru public, inclusiv un risc de

asociere între semn și marcă.

Întrebarea

preliminară supusă atenției Curții, a fost aceea de a se stabili dacă prin

"terțul" de care vorbește art. 9 din Regulament, se poate înțelege și

titularul unei mărci comunitare ulterior înregistrate care nu a fost anulată

prin procedura specifică prevăzută de normele comunitare.

Instanța care a

formulat această întrebare preliminară a învederat că art. 9 din Regulament îi

pot fi atribuite două sensuri. Astfel, pe de o parte, există interpretarea

potrivit căreia titularul unei mărci anterioare nu poate interzice titularului

unei mărci ulterioare să fac uz de această din urmă marcă, așa încât inițierea

unei acțiuni în contrafacere ar fi inadmisibilă fără anularea prealabilă a

mărcii înregistrate ulterior. Pe de altă parte, acest articol ar putea fi

interpretat și în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci poate fi

opus oricărui terț, inclusiv celui care deține o marcă comunitară, ulterior înregistrată,

și chiar dacă această marcă nu a fost anulată printr-o procedură anterioară ori

simultană, în raport cu acțiunea în contrafacere.

Prin pronunțarea

acestei hotărâri preliminare, CJUE a optat pentru cea de-a doua interpretare

posibilă a art. 9 alin. (1) din Regulament, stabilind că dreptul exclusiv al

titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărei terțe persoane de a

folosi, în activitatea comercială, semne identice sau similare cu marca sa, se

extinde și asupra unui terț titular al unei mărci comunitare ulterior

înregistrate, fără a fi necesar ca această din urmă marcă să fi fost anterior

anulată.

În acest sens,

instanța Uniunii a menționat că în cuprinsul art. 9 alin. (1) din Regulament nu

se face nicio distincție la aplicare în funcție de calitatea terțului - căruia

titularul mărcii anterioare îi poate opune dreptul său exclusiv - de a fi sau

nu, la rândul său, titular al unei mărci comunitare. Acest drept exclusiv de a

interzice folosirea, în activitatea comercială, a oricăror semne susceptibile

să aducă atingere unei mărci, poate fi opus de titularul mărcii respective

oricărui terț.

S-a arătat că o

asemenea interpretare decurge inclusiv din dispozițiile art. 54 din același

Regulament (care stabilește limitarea drepturilor ca urmare a toleranței),

potrivit căruia titularul unei mărci comunitare care a tolerat timp de cinci

ani consecutivi utilizarea unei mărci comunitare ulterioare în cadrul

Comunității, având cunoștință despre această utilizare, nu mai poate solicita

declararea nulității și nici să se opună utilizării mărcii ulterioare pe baza

respectivei mărci anterioare. Așadar, chiar art. 54 prevede posibilitatea

titularului unei mărci anterioare de a solicita atât declararea nulității unei

mărci ulterioare, cât și inițierea unei acțiuni în contrafacere în legătură cu

această din urmă marcă, fără a condiționa admisibilitatea celei de-a doua

acțiuni de reușita celei dintâi.

Curtea Europeană de

Justiție a subliniat faptul că prevederile Regulamentului trebuie citite în

lumina principiului priorității, potrivit căruia marca comunitară anterioară

are prioritate în raport cu marca comunitară ulterioară (Cauza Celaya Emparanza

y Galdos Internacional, parag. 39); în plus, atât din art. 8 alin. (1) din

Regulament (care reglementează motivele relative de refuz la înregistrare a

unei mărci, în ipoteza unei opoziții făcute de titularul unei mărci

anterioare), cât și din art. 53 alin. (1) (care reglementează cazurile în care

poate fi solicitată anularea unei mărci), rezultă că, în situația unui conflict

între două mărci, marca înregistrată anterior este prezumată a fi îndeplinit

condițiile necesare pentru a obține protecția comunitară, anterior

înregistrării celei de-a doua mărci.

În lumina tuturor

acestor argumente, Curtea a concluzionat că art. 9 alin. (1) din Regulamentul

nr. 207/2009 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că dreptul

exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărui terț

utilizarea, în activitatea comercială, a unui semn identic ori similar cu marca

sa, poate fi opus și terțului proprietar al unei mărci comunitare ulterior

înregistrate, fără a fi necesară anularea în prealabil a mărcii ulterioare

respective.

Recurenta-reclamantă

susține că prin prisma acestei hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a

Uniunii Europene, a cărei aplicare este obligatorie în dreptul intern, apare ca

evidentă nelegalitatea hotărârii recurate pronunțată de Curtea de Apel Oradea

în prezentul dosar, care a apreciat drept inadmisibilă acțiunea în

contrafacere, întrucât a reținut posibilitatea exclusivă de formulare a unei

acțiuni în anularea mărcii înregistrate ulterior.

Se mai arată de către

recurentă că hotărârile preliminare ale CJUE au caracter obligatoriu pentru

instanțele tuturor statelor membre. CJUE are obligația interpretării dreptului

comunitar, statelor membre revenindu-le obligația aplicării acestuia în cazuri

individuale concrete. Scopul procedurii întrebării preliminare este tocmai

acela al asigurării aplicării uniforme și armonizate a dreptului comunitar la nivel

european. În concluzie, instanțele naționale au obligația să respecte hotărârea

preliminară pronunțată de CJUE, iar atunci când instanța națională dorește să

ia o decizie diferită de o hotărâre preliminară a CJUE, este obligată să

sesizeze CJUE prin cerere preliminară, conform art. 267 Tratatul de funcționare

a Uniunii Europene, expunând motivele pentru care instanța națională urmărește

să devieze în cauză de la hotărârea preliminară. Hotărârea preliminară a CJUE,

pronunțată în cauza anterior prezentată, a avut ca rezultat tocmai stabilirea

posibilității titularului de a interzice oricărui terț utilizarea în comerț a

semnelor identice sau similare cu marca sa, incluzându-l și pe terțul titular

al unei mărci comunitare ulterioare, fără a fi necesară declararea prealabilă a

nulității acestei din urmă mărci.

Recurenta mai susține

că hotărârea recurată încalcă și principiul disponibilității aplicabil în

procesul civil, care lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului

procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată.

Având în vedere cele

statuate de CJUE prin hotărârea preliminară enunțată, pronunțată cu privire la

mărcile comunitare, apare ca evident faptul că, prin analogie, aceleași

principii sunt aplicabile și în privința mărcilor naționale, în legătură cu

care poate fi formulată o cerere în contrafacere, fără a fi condiționată de

promovarea în prealabil a unei acțiuni în anularea mărcii cu care se află în

conflict.

Sub aspectul

temeiniciei cererii de chemare în judecată, recurenta învederează următoarele:

Atât denumirea sa,

cât și a intimatei au ca element dominant cuvântul "P.Z."; ca atare,

este evident că numele de domeniu în litigiu este parțial identic cu marca P.Z.

care aparține recurentei, întrucât acesta încorporează cuvântul dominant al

acestei mărci, anume - p.z.

Recurenta mai susține

că având în vedere că numele de domeniu achiziționat de intimata-pârâtă

reproduce identic elementul verbal dominant al unei mărci combinate ce îi

aparține, reprezintă un fapt suficient pentru a produce în percepția publicului

un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu numele de

domeniu respectiv. Mai mult, existența acestui risc este întărită de faptul că

pârâta face uz în cadrul site-ului aferent numelui de domeniu în litigiu, atât

de elementul verbal al mărcii, cât și de serviciile la care se referă marca,

creând aparența prestării de servicii în numele recurentei, titulară a mărcii

folosite abuziv de către intimata-pârâtă.

În opinia recurentei,

numele "P.Z." este în mod clar asociat cu societatea

recurentă-reclamantă, astfel încât consumatorii se așteaptă ca numele de

domeniu "p.z.ro" să îi direcționeze către un site controlat sau

autorizat de către recurentă, iar nu către unul controlat de intimata-pârâtă;

ca atare, recurenta susține că numele de domeniu în litigiu a fost înregistrat

și este utilizat de către intimata-pârâtă cu rea-credință, respectiv numai în

vederea prejudicierii intereselor sale.

Comercianții care

navighează pe internet pentru a afla informații legate de serviciile marcate,

având ca punct de plecare marca verbală pentru a descoperi numele de domeniu,

ajung pe site-ul intimatei, iar nu pe un site al recurentei, situație care, pe

de o parte, obturează atragerea unor potențiali clienți, iar, pe de altă parte,

cei care au deja calitatea de clienți ai recurentei, pot fi cu ușurință

deturnați.

Marca P.Z. este

înregistrată și protejată de către OSIM în favoarea recurentei-reclamante;

conform art. 36 din Legea nr. 84/1998 înregistrarea mărcii conferă titularului

un drept exclusiv asupra acesteia; ca atare, folosirea de către intimata-pârâtă

a numelui de domeniu în litigiu constituie o încălcare a dreptului recurentei

asupra mărcii, întrucât semnul ales de către pârâtă ca nume de domeniu intră în

conflict cu drepturi de proprietate intelectuală anterior înregistrate de către

recurentă, în sensul art. 35 din Legea nr. 84/1998.

Potrivit art. 21

alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei din 28 aprilie 2004 de

stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare și

funcțiile domeniului de nivel superior ".eu" și a principiilor de

înregistrare: "un nume de domeniu înregistrat este revocat, folosind o

procedură extrajudiciară sau judiciară corespunzătoare, în cazul în care numele

în cauză este identic sau asemănător până la a genera confuzii cu un nume

pentru care există un drept recunoscut sau instituit în conformitate cu

legislația internă și/sau comunitară cum ar fi drepturile menționate la art. 10

alin. (1) și care a fost înregistrat de un titular care nu avea drepturi sau un

interes legitim față de nume sau a fost înregistrat sau este folosit cu

rea-credință."

Potrivit art. 10 din

același Regulament "drepturile anterioare" includ, inter alia, mărci

înregistrate naționale și comunitare, indicații geografice ale denumirii de

origine și, în măsura în care sunt protejate de legislația internă din țările

unde sunt deținute: mărci neînregistrate, denumiri comerciale, identificatori

de întreprinderi, nume de societăți comerciale, nume de familie și titluri

distincte ale unor opere literare și artistice protejate.

Potrivit art. 21

alin. (3) din Regulamentul menționat anterior, reaua-credință în sensul alin.

(1) lit. b) poate fi demonstrată, printre altele, în cazul în care numele de

domeniu a fost folosit în mod intenționat pentru a atrage utilizatorii de

internet, în scopuri comerciale, către site-ul web al titularului unui nume de

domeniu sau către altă locație on-line, prin crearea unei asemănări sau

confuzii cu un nume pentru care există un drept recunoscut sau acordat în

conformitate cu legislația internă și/sau comunitară (lit. d)) sau numele de

domeniu înregistrat este un nume personal pentru care nu există nicio legătură

demonstrabilă între titularul numelui de domeniu și numele de domeniu înregistrat

(lit. e)).

Recurenta mai susține

că prin înregistrarea de către pârâtă a domeniului de internet în litigiu au

fost încălcate și dispozițiile art. 3, 4, 6 lit. d) din Legea nr. 158/2008

potrivit cărora este interzisă publicitatea care, în orice mod, inclusiv prin

modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora li se

adresează ori care iau contact cu aceasta și care, din cauza caracterului

înșelător, poate afecta comportamentul economic al acestora. De asemenea, legea

prevede că publicitatea nu este legală dacă discreditează sau denigrează

mărcile, denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri, servicii,

activități ori situația materială a unui comerciant.

Recurenta

concluzionează în sensul că în prezenta cauză urmează a fi aplicate principiul

priorității înregistrării și principiul priorității folosinței unui semn

distinctiv ca principii fundamentale, universal recunoscute în ceea ce privește

protecția drepturilor de proprietate intelectuală, având în vedere că

înregistrarea de către intimata-pârâtă a domeniului de internet cu denumirea

p.z.ro s-a făcut cu rea-credință, iar nu în scopul de a-și individualiza și

distinge propriile produse, ci de a beneficia de cunoașterea largă de către

publicul consumator al acestui nume deja folosit de către societatea recurentă.

Cuvintele "P.Z." reprezintă o denumire distinctivă, fiind ușor de

reținut și având o rezonanță deosebită, astfel că folosirea fără drept a

acestei sintagme de către intimată produce un risc de confuzie în percepția publicului.

Nu prezintă nicio

relevanță denumirea completă, respectiv adăugarea sintagmelor "c.a."

și, respectiv "g.o.b.", cum în mod greșit a afirmat prima instanță,

întrucât elementul verbal "P.Z." pe care intimata-pârâtă l-a înregistrat

ca domeniu (pentru produse identice și similare) fiind cel conștientizat și

reținut în memoria oricărui individ. Mai mult, denumirea domeniului

"p.z.ro" nu conține denumirea completă, respectiv adăugarea sintagmei

"g.o.b.", ci doar elementele de identificare ale mărcii recurentei,

respectiv cuvintele "P.Z.".

În atare situație, în

opinia recurentei, este corectă concluzia că alegerea de către intimata-pârâtă

a aceleiași denumiri pentru înregistrarea domeniului de internet pentru produse

identice și similare, nu poate fi rodul unei simple coincidențe, ci un act

deliberat, prin care a urmărit cu rea-credință să profite de cunoașterea

acesteia în rândul segmentului de public relevant.

Utilizarea cuvintelor

"P.Z." ca denumire a domeniului de internet de către intimată, este

înțeleasă de publicul vizat ca indicând o legătură între produsele sau

serviciile acesteia și recurentă, în calitate de titular al mărcii, pârâta

conștientizând acest fapt. Un factor important de luat în considerare este

împrejurarea că marca "P.Z." are un anumit renume de care

intimata-pârâtă a profitat pentru comercializarea serviciilor sale.

Jurisprudența

națională este conformă jurisprudenței CJUE (cazul Celine), în care s-a statuat

că titularul unei mărci poate interzice utilizarea de către un terț a unui semn

identic cu marca sa numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului, fără consimțământul titularului

mărcii, pentru produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca

și utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă a aduce atingere

funcțiilor mărcii, în special funcției sale esențiale de a garanta

consumatorilor proveniența produselor sau serviciilor.

Recurenta mai arată

că în speța dedusă judecății, toate aceste condiții sunt îndeplinite, din

moment ce numele de domeniu achiziționat de pârât reproduce identic elementul

verbal dominant al unei mărci combinate, atât elementul verbal al mărcii, cât

și serviciile la care se referă marca, creând aparența prestării de servicii în

numele recurentei, titulară ai mărcii folosite abuziv de către intimată.

Față de argumentele

anterior expuse, recurenta apreciază că utilizarea de către intimată a

domeniului de internet cu denumirea "p.z.ro", identică cu marca

recurentei, marcă înregistrată la OSIM sub nr. x (marcă individuală, combinată,

constând în denumirea P.Z. cu element figurativ), în cadrul unei activități

privitoare la anunțuri de mică și mare publicitate, identică cu activitatea

pentru care a fost înregistrată marca "P.Z.", constituie o utilizare

pe care recurenta, în calitate de titular al mărcii "P.Z." se

consideră îndreptățită să o interzică, în conformitate Directiva 2008/95/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008, publicată în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 299 din 25 din 8 noiembrie 2008,

întrucât este vorba despre o utilizare pentru produse care aduce atingere

funcțiilor mărcii.

Având în vedere

dispozițiile legale anterior menționate și conduita părții intimate, recurenta

consideră că a dovedit caracterul ilicit al faptelor intimatei-pârâte care

atrag răspunderea sa civilă delictuală, sens în care citează dispozițiile art.

998, 999 C. civ. de la 1865.

În plus, în cauză,

toate condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a

intimatei-pârâte sunt întrunite.

În ceea ce privește

prejudiciul produs, acesta este atât un prejudiciu material, cât și unul moral.

Prejudiciul material

reunește atât prejudiciul efectiv (damnum emergens) cât și beneficiul

nerealizat (lucrum cessans), astfel încât intimata pârâtă, prin inducerea în

eroare a unor potențiali clienți ai recurentei a lipsit-o pe aceasta de un

beneficiu pe care l-ar fi putut realiza.

Referitor la

prejudiciul moral, recurenta arată că acesta rezultă din confuzia creată în

rândul clienților actuali și potențiali cu privire la situația sa. Prejudiciul

de imagine suferit este unul serios și cert, fiind rezultatul încălcării

specifice a unui drept de proprietate industrială, întrucât imaginea

titularului de marcă și clientela sunt aferente acestui drept și reprezintă

aspecte a căror deteriorare produce efecte ireversibile.

Având în vedere toate

aceste motive care, în opinia recurentei, susțin nelegalitatea hotărârii

instanței de apel, se solicită admiterea prezentului recurs și modificarea în

tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în

judecată, astfel cum a fost formulată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., ale art. 3 și 36 din

Legea nr. 84/1998, art. 3, 4, 6 din Legea nr. 158/2008, art. 10 și 21 alin. (1)

din Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei de stabilire a normelor de

politică publică privind punerea în aplicare și funcțiile domeniului de nivel

superior ".eu" și a principiilor de înregistrare, art. 998 și urm. C.

civ., art. 274 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a

formulat întâmpinare la motivele de recurs, prin care, în esență, a solicitat

menținerea deciziei recurate prin respingerea recursului ca nefondat.

În această etapă

procesuală nu au fost administrate alte probe, respectiv înscrisuri, singurele

probe admisibile, în temeiul art. 305 C. proc. civ.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce succed.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanta SC P.Z. SRL a solicitat instanței, prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei SC P.Z.O. SRL la

încetarea folosirii mărcii "P.Z." atât în rețeaua de internet, cât și

în orice altă rețea de distribuire, recepție și stocare informație; obligarea

pârâtei la încetarea folosirii numelui de domeniu www.p.z.ro atât în rețeaua de

internet, cât și în orice altă rețea de distribuire, recepție și stocare

informație, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro (sau

218.665 lei, conform precizării acestui capăt de cerere de la dosar Tribunalul

Bihor, dintre care - 16.144 lei daune materiale și 202.521 lei daune morale),

reprezentând despăgubiri pentru folosirea nepermisă a mărcii.

În principal, temeiul

juridic al acțiunii l-a constituit art. 3 și art. 36 din Legea nr. 84/1998,

fără indicarea explicită a tezei pe care reclamanta o considera incidentă

dintre cele reglementate de art. 36 alin. (2), respectiv cele descrise de lit.

a) - c) ale aceluiași text; se impune precizarea că Înalta Curte va avea în

vedere, în prezentele considerente, forma Legii nr. 84/1998, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 66/2010, în vigoare de la 9 mai 2010 (art. IV din

lege), dată fiind introducerea acțiunii la data de 19 aprilie 2012; în plus, pe

lângă aceste temei juridic specific acțiunii în contrafacere,

recurenta-reclamantă s-a prevalat și de dispozițiile art. 3, 4, 6 din Legea nr.

158/2008, art. 10 și art. 21 alin. (1) Regulamentul CE nr. 874/2004 al Comisiei

de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare și

funcțiile domeniului de nivel superior ".eu" și a principiilor de

înregistrare, art. 998 C. civ.

În apărare,

intimata-pârâtă a invocat că nu săvârșește acte de folosire a mărcii aparținând

reclamantei, ci deține dreptul de folosință acordat la 23 aprilie 2012 (dosar

primă instanță) de către titularul mărcii "p.z.ro g.o.b.", marcă

înregistrată sub nr. y/23 martie 2011 în favoarea numitului A.G.V. (dosar

Tribunalul Bihor); de asemenea, pârâta a mai învederat că este unica

deținătoare a domeniului de internet "p.z.ro" asupra căruia reclamanta

nu a avut niciodată un drept, aceasta fiind doar deținătoare unei mărci

asemănătoare - "P.Z. C.A.".

Înalta Curte constată

că instanța de apel a reținut această apărare a pârâtei, întrucât a apreciat că

aceasta folosește marca "p.z.ro - g.o.b.", în baza acordului dat de către

titularul acestei mărci A.G.V., potrivit certificatului de înregistrare din 23

martie 2011 (Dosar Tribunalul Bihor).

În esență, curtea de

apel a apreciat că speța de față se reduce la conflictul dintre două mărci

înregistrate, astfel încât, pornind de la această premisă, a concluzionat că

reclamanta nu ar putea uza de acțiunea în contrafacere decât dacă va obține, în

prealabil, anularea mărcii asemănătoare, înregistrată ulterior mărcii sale, în

favoarea unui alt titular cu al cărui consimțământ pârâta săvârșește actele de

folosire incriminate.

S-a reținut,

totodată, că apelanta-reclamantă nu a invocat și nici nu a dovedit în cauză

folosirea de către apelanta-pârâtă a vreunui alt semn distinctiv decât marca

înregistrată în 2011, pe care o utilizează cu acordul titularului acesteia.

În legătură cu

raționamentul instanței de apel, în ceea ce privește necesitatea ca, în

prealabil formulării acțiunii în contrafacere, reclamanta să obțină anularea

mărcii înregistrate ulterior în favoarea terțului care i-a acordat pârâtei

dreptul de folosire a acestei, recurenta-reclamantă opune în cauză cele

statuate de CJUE prin Hotărârea pronunțată la 21 februarie 2013 în cauza

C-561/11 având ca părți pe FCI și FCIPPR, cu referire la interpretarea art. 9

alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară; în această

cauză, CJUE a statuat că: "Art. 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr.

207/2009 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că dreptul

exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărui terț

utilizarea, în activitatea comercială, a unui semn identic ori similar cu marca

sa, poate fi opus și terțului proprietar al unei mărci comunitare ulterior

înregistrate, fără a fi necesară anularea în prealabil a mărcii ulterioare respective."

Înainte de a se

tranșa în legătură cu incidența sau nu în pricina de față a acestei dezlegări

date de CJUE (potrivit celor invocate de către recurentă prin motivele de

recurs), având în vedere că această critică vizează concluzia anterior redată a

curții de apel pentru a decide confirmarea soluției de respingere a acțiunii în

contrafacere, Înalta Curte apreciază că, în prealabil, este necesar a se

verifica premisa reținută de instanța de apel, anume dacă în speța dedusă

judecății presupune, într-adevăr, o situație de conflict între două mărci

înregistrate succesiv.

În acest sens, se

constată că și prin motivele de recurs, reclamanta se raportează în mod corect

la situația de fapt dedusă judecății, imputând pârâtei că prin folosirea

numelui de domeniu "p.z.ro" îi sunt încălcate drepturile exclusive

conferite prin înregistrarea mărcii sale "P.Z. - C.A." (dosar apel),

marcă individuală, combinată, având culori revendicate - roșu, alb, albastru;

în plus, prin motivele de recurs, recurenta impută instanței de apel, între

altele, și încălcarea dispozițiilor art. 3 și art. 36 din Legea nr. 84/1998.

În acord cu

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 84/1998 și astfel cum rezultă din economia

actului normativ de referință, Înalta Curte reține că marca este un semn distinctiv

ce servește la diferențierea de către public a produselor și serviciilor unui

comerciant de produsele și serviciile de același fel ori de produsele și

serviciile similare ale altor comercianți; altfel spus, una dintre funcțiile

esențiale ale mărcii este aceea de a indica originea comercială a produselor și

serviciilor pe care aceasta este aplicată.

Pe de altă parte,

este unanim recunoscut că în legătură cu înregistrarea unei mărci (specifică

sistemului atributiv) funcționează principiului specialității, în sensul că

titularul dreptului la marcă poate opune drepturile sale exclusive oricărui

terț care desfășoară o activitate identică sau similară cu a sa, întrucât, ca

regulă, marca protejează în favoarea titularului ei doar produsele și/sau

serviciile identice sau similare pentru care s-a obținut înregistrarea

(excepțiile - mărcile notorii și, în anumite circumstanțe prevăzute de lege,

cele de renume - neinteresând speța de față).

Astfel cum deja s-a

arătat, recurenta-reclamantă a indicat ca temei juridic, în mod primordial,

dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, text care, la alin. (1) și (2)

prevede astfel:

"(1)

Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2) Titularul mărcii

poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să

folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său:

a) un semn identic

mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost

înregistrată;

b) un semn pentru

care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză

că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau

similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul

de asociere între semn și marcă;

c) un semn identic sau

asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru

care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în

România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul

caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia."

În primul rând, în

considerarea acestei norme, Înalta Curte constată că instanțele de fond nu au

fost preocupate de a identifica limitele în care dreptul la marcă al

reclamantei poate fi opus terților, întrucât niciuna dintre copiile depuse la

dosar ale certificatului de înregistrare a mărcii din 17 noiembrie 2005,

invocat de către recurenta-reclamantă (chiar și cea solicitată de instanța de

apel și care se regăsește la 34 dosar apel) nu cuprinde lista produselor și/sau

serviciilor pentru care reclamanta a obținut titlul său de protecție (Regula 10

din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.

84/1998, aplicabilă în raport cu data înregistrării), potrivit celor enumerate

în Clasificarea de la Nisa, în ediția corespunzătoare momentului înregistrării;

pe de altă parte, copia integrală a acestui certificat de înregistrare emis de

către OSIM ar fi putut oferi instanțelor elemente relevante pentru stabilirea

corectă și completă a situației de fapt a cauzei, respectiv și cu privire la

întinderea drepturilor exclusive dobândite de către recurenta-reclamantă, cu

referire la componenta verbală din cuprinsul mărcii sale combinate, anume -

doar asupra sintagmei "P.Z." ori asupra întregului slogan "P.Z.

- C.A." sau există disclaimer asupra sintagmei "c.a." (Regula

17.4 din H.G. nr. 833/1998).

Totodată, Înalta

Curte constată că, pretinsul act de contrafacere imputat pârâtei de către

recurenta-reclamantă, constă în "folosirea mărcii "P.Z." atât în

rețeaua de internet, cât și în orice altă rețea de distribuire, recepție și

stocare informație; obligarea pârâtei la încetarea folosirii numelui de domeniu

www.p.z.ro atât în rețeaua de internet, cât și în orice altă rețea de

distribuire, recepție și stocare informație", acte de folosire pentru care

a solicitat să se dispună interdicția exercitării lor în viitor de către

pârâtă; în plus, a cerut pârâtei și despăgubiri pentru folosirea fără drept a

mărcii sale.

Din coroborarea

petitului cererii de chemare în judecată cu motivarea prezentată de către

recurenta-reclamantă în susținerea capetelor sale de cerere, (ceea ce era de

atributul instanțelor de fond, în aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.), rezultă că recurenta-reclamantă a pretins încălcarea de către

pârâtă a drepturilor exclusive asupra mărcii sale chiar prin înregistrarea

"numelui de domeniu www.p.z.ro", în realitate, a unui domeniu de

internet sau adrese web, noțiunile de domeniu de internet și nume de domeniu

nefiind identice.

Ca atare, pricina

dedusă judecății presupunea în sarcina instanțelor de fond soluționarea unui

conflict între o marcă înregistrată și un nume de domeniu (sau un domeniu de

internet, întrucât reclamanta s-a referit chiar la site-ul www.p.z.ro), iar nu

a unui conflict între două mărci înregistrate succesiv, cum greșit a calificat

instanța de apel situația de fapt dedusă judecății, stabilind în mod nelegal

premisele de analiză a cererii.

Referitor la dreptul

dobândit de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că domeniul de

internet (www.p.z.ro, în cauză) reprezintă o adresă virtuală de forma

"denumire.extensie" (.ro; .com; .com.ro; .org.ro; .tm.ro; .store.ro;

.info.ro etc.), în timp ce numele de domeniu ("p.z.", în speță)

constituie o înșiruire unică de caractere, atribuită unei adrese IP a unui

server permanent conectat la Internet; totodată, unei adrese IP îi pot fi

atribuite mai multe nume de domeniu, pe când numele de domeniu este unic.

Având în vedere

faptul că domeniul de internet al pârâtei poartă asupra unei denumiri având

extensia ".ro", iar nu ".eu", instanța de rejudecare va

stabili dacă în cauză are incidentă Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei

de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare și

funcțiile domeniului de nivel superior ".eu" și a principiilor de

înregistrare invocat de recurentă în toate fazele procesuale, în condițiile în

care, în regulă generală, un Regulament comunitar are aplicabilitatea directă

în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene și beneficiază de

forță juridică obligatorie la nivel național doar în domeniul său de aplicare.

Înainte de a se

identifica și califica juridic și dreptul opus de către pârâtă, era necesar ca

instanța de apel (în aplicarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.)

să stabilească regimul juridic al înregistrării domeniului de internet pentru a

se putea identifica întinderea drepturilor fiecărei părți, în contextul

întregului material probator al cauzei și, pe baza acestei premise, să

analizeze dacă simpla înregistrare de către pârâtă a domeniului său de internet

este de natură a aduce atingere drepturilor exclusive ale reclamantei asupra

mărcii; subsecvent, trebuia să se stabilească dacă pârâta folosește domeniul de

internet sau numele de domeniu dincolo de limitele protecției drepturilor sale

exclusive de o manieră în care încalcă drepturile reclamantei asupra mărcii și

în care aceste drepturi să intre în coliziune; cum aceste aspecte nu au fost

lămurite de instanța de apel prin decizia supusă prezentului recurs, această

obligație va fi în sarcina instanței de rejudecare.

În vederea stabilirii

regimului juridic al înregistrării unui domeniu de internet, Înalta Curte

apreciază că este util a se constata următoarele:

Institutul Național

de Cercetare-Dezvoltare în Informatică - ICI București este organizat și

funcționează în baza H.G. nr. 1621/2003 și al cărui principal obiect de

activitate este "efectuarea de cercetări științifice și dezvoltări

tehnologice în domeniul tehnologiilor informației și comunicațiilor, suport al

dezvoltării societății informaționale. Institutul desfășoară activități de

informatizare a administrației publice, a sectoarelor economiei naționale și a

societății în ansamblu, precum și activități de formare și specializare profesională

în domeniul său de activitate, de comerț interior, operațiuni export-import,

producție, marketing, prestări de servicii cu valoare adăugată în domeniul

tehnologiilor și comunicației de date."

Ca atare, în România,

înregistrarea domeniilor de internet este gestionată I.N.C.-D. în Informatică -

ICI București prin intermediul R.R. www.r.ro care asigură (contra cost) în

favoarea unor persoane fizice sau juridice înregistrarea online a domeniilor de

internet potrivit unor reguli publice de înregistrare (postate pe acest site);

înregistrarea domeniilor de internet are loc în ordine cronologică, potrivit

regulii "primul venit, primul servit" (pct. 14 din Regulile de

înregistrare, disponibile și accesibile pe portalul r.ro), iar pe de altă

parte, conform regulii de la pct. 11, cererile de domenii ".ro" pot

fi trimise atât direct la ICI - R., cât și prin parteneri acreditați;

înregistrarea este efectuată numai după efectuarea plății (pct. 15).

Potrivit celor

înscrise la pct. 20 din aceleași Reguli: "Înregistrarea unui nume de

domeniu nu conferă decât dreptul de folosință asupra sa și orice dispute

(litigii) între persoane fizice sau juridice privind dreptul de a folosi un

anumit nume vor fi rezolvate de preferință mai întâi prin mediere, arbitrare și

apoi prin alte metode legale, inclusiv acțiune judecătorească. Deținătorul

dreptului de folosință a domeniului răspunde de utilizarea legală a domeniului

(..)."

În consecință,

analizând mecanismul de înregistrare a unui domeniu de internet, rezultă că

acesta definește un raport contractual bilateral, sinalagmatic în care părțile

(solicitantul și ICI-R.) au obligații reciproce și interdependente; prin

parcurgerea acestei proceduri, titularul înregistrării domeniului de internet

dobândește un drept de folosință exclusiv asupra acestuia, opozabil terților,

dat fiind caracterul public al procedurii încă de la data depunerii cererii de

înregistrare.

Pornind de la această

dezlegare, instanța de apel va fi ținută să statueze cu privire la cele deja

enunțate, ținând cont de funcțiile legale diferite ale celor două semne

distinctive în conflict marca reclamantei cu funcția de indicare pentru

consumatori a originii comerciale a bunurilor sau serviciilor pe care le

desemnează și domeniul de internet care reprezintă o adresă virtuală a unei

persoane fizice sau juridice care a solicitat prima la R. (regula primului

venit, primul servit) și a obținut înregistrarea acestuia.

Intimata-pârâtă se

identifică în spațiul virtual în raport cu utilizatorii de internet, fără vreo

legătură necesară cu calitatea de comerciant ori cu un fond de comerț ori cu

calitatea altor persoane fizice sau juridice de titulari de marcă, având în

vedere că titular al unui domeniu de internet poate să devină orice persoană

fizică sau juridică, indiferent de țara în care se află (pct. 9 din Regulile de

înregistrare R.); ca atare, fiecare drept asupra acestor semne distinctive are

un conținut distinct și reguli proprii pentru dobândire și exercitare, servind

unor scopuri diferite atunci când sunt exercitate în limitele lor interne.

Dobândirea, în

condițiile menționate, a calității de titular al unei adrese web (domeniul de

internet ce include numele de domeniu) nu poate fi extinsă cu privire la alte

drepturi reglementate de alte acte normative; altfel spus, înregistrarea unui

domeniu de internet nu conferă titularului și vocația utilizării numelui de

domeniu cu funcțiile mărcii, după cum, simetric, calitatea de titular de marcă

nu implică și dreptul asupra numelui de domeniu identic sau similar mărcii

înregistrate.

Pe de altă parte, în

rejudecare, va trebui să se stabilească și raportul temporal între cele două

drepturi ale părților în litigiu, întrucât recurenta-reclamantă, prin motivele

cererii de chemare în judecată, face referire la înregistrarea de către pârâtă

a numelui de domeniu ca situându-se în data de 23 martie 2012, în timp ce

pârâta a depus la dosar dovezi din care reiese publicitatea înregistrării sale

pe site-ul R. (dosar Judecătorie și dosar Tribunal Bihor, după soluționarea

conflictului de competență) încă din data de 16 august 2002.

În plus, Înalta Curte

apreciază că numai dacă se va reține în cauză că intimata-pârâtă (dincolo de

limitele dreptului de folosință exclusivă pe care l-a dobândit prin

înregistrarea domeniului de internet), folosește în activitatea sa comercială

un semn - care va fi identificat în concret prin suplimentarea probelor cauzei

-, identic sau similar cu marca înregistrată a reclamantei, pentru produse

și/sau servicii identice sau similare, astfel încât există un risc de confuzie

în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă

(așadar, o folosire cu valoare de marcă), va deveni relevantă, în soluționarea

cererii în contrafacere, analizarea apărării pârâtei privind acordul de

utilizare obținut de la titularul mărcii "p.z.ro - ghidul ofertelor

bune", înregistrată pentru clasa 45 sub nr. y/23 martie 2011 în favoarea

numitului A.G.V., marcă individuală, combinată având culori revendicate verde

și galben.

În acest sens, va fi

necesar ca instanța de apel să se raporteze la jurisprudența relevantă a CJUE

din această perspectivă, și, în special la Hotărârea pronunțată la 11

septembrie 2007 în Cauza C-17/06 (Celine); se mai cere a fi precizat că deși

această Hotărâre are în vedere conflictul dintre marcă și nume comercial,

raționamentul dezvoltat de instanța Uniunii este aplicabil, prin analogie, și

în cauza de față, având în vedere că dreptul asupra numelui comercial se

dobândește și el prin înregistrare, potrivit unei proceduri legale, întocmai ca

și dreptul asupra domeniului de internet (ca în speță), ambele fiind semne

distinctive în legătură cu obiectul asupra căruia poartă înregistrarea.

Dacă se va impune o

atare analiză (în cazul în care se va reține că pârâta folosește semnul

disputat dincolo de limitele conferite prin înregistrarea acestuia, în favoarea

sa ca domeniul de internet), instanța de apel va avea în vedere necesitatea

determinării întinderii protecției conferite titularului mărcii nr. y/23 martie

2011, conform celor deja arătate de Înalta Curte în prezentele considerente, cu

privire la aceleași aspecte, referitor însă la marca reclamantei; de asemenea,

vor fi observate cele prevăzute de Legea nr. 84/1998 cu privire transmiterea

drepturilor asupra mărcii, dar și regimul juridic și formele în care aceste drepturi

pot fi transmise în mod legal, aspecte reglementate de dispozițiile art. 40 -

44 din lege, după cum vor fi observate și formele de publicitate prevăzute de

aceste norme.

Chestiunea incidenței

în cauza de față a Hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-561/11 cu privire la

interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca

comunitară, dispoziție care se regăsește și în dreptul național (art. 36 din

Legea nr. 84/1998), ca urmare a transpunerii Directivelor 2004/48/CE și a celei

succesive, anume Directiva 95/2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre

cu privire la mărci (versiune codificată), nu se cere a fi dezlegată la acest

moment procesual, dată fiind stabilirea greșită a premiselor de analiză a

cauzei de față (conflict între două mărci înregistrate consecutiv), în

condițiile în care, acest argument a fost invocat de către recurentă în

legătură cu concluzia instanței de apel privind prioritatea anulării mărcii

ulterioare pentru succesul acțiunii în contrafacere intentate de către

titularul unei mărci anterioare.

Constatând că

dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare

de timbru (acțiunea fiind introdusă anterior adoptării O.U.G. nr. 80/2013)

prevăd: "În situația în care instanța judecătorească învestită cu

soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele

procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul

legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente,

dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu", în vederea aplicării

corecte, în rejudecare, a acestei norme și având în vedere că o atare obligație

a instanței învestite cu soluționarea unei căi de atac se exercită din oficiu,

Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum deja s-a

arătat, cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată are ca obiect

solicitarea reclamantei de a se dispune obligarea pârâtei și la plata unor

despăgubiri (daune materiale și morale) în sumă de 50.000 euro sau 218.665 lei,

conform precizării acestuia de la dosar Tribunalul Bihor.

Prima instanță

(Tribunalul Bihor) a pus în vedere reclamantei obligația de timbrare a acestei

cereri la valoare, prin încheierea de ședință din 1 octombrie 2014; în temeiul

art. 18 din Legea nr. 146/1997, împotriva acestei obligații stabilite în

sarcina sa, reclamanta a formulat cerere de reexaminare care a fost admisă prin

încheierea din 24 octombrie 2014, instanța reținând că în cauză operează

scutirea legală de plată a taxei judiciare de timbru, în baza art. 64 alin. (2)

din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție.

Potrivit art. 18

alin. (3) din Legea nr. 146/1997 încheierea prin care se soluționează cererea

de reexaminare este irevocabilă.

Semnificația ac