ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 525/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 2.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică-Registrul Român de Domenii .RO, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate faptul că numele domeniului de internet "x.ro" încalcă drepturile exclusive asupra mărcii cu denumirea "y.ro" deținute de reclamantă conform Certificatului de înregistrare a mărcii nr. x din data de 09.02.2007, astfel cum a fost emis de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și, în consecință, să se dispună:

- obligarea pârâtului persoană fizică să desființeze domeniul de internet "www.x.ro" și site-ul aflat pe internet la adresa cu această denumire;

- obligarea pârâtului persoană juridică să anuleze dreptul de folosință al pârâtului asupra domeniului de internet "x.ro", precum și înregistrarea acestui domeniu de internet;

- obligarea pârâtului persoană juridică de a nu mai înregistra un domeniu de internet cu denumirea "x.ro"

- obligarea celor doi pârâți, în solidar, la plata de despăgubiri în cuantum de 500 RON pe zi, de la data pronunțării hotărârii în prezenta cauză și până la desființarea efectivă a domeniului de internet și site-ului "x.ro".

Prin cererea reconvențională formulată de către pârâtul A., s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a capătului de cerere vizând plata de despăgubiri.

Prin Sentința nr. 504/11.04.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea principală și cererea reconvențională.

Prin Decizia nr. 452/20.03.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta B. SRL, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta B. SRL, criticând aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum urmează:

Recurenta a susținut că, prin raportarea la semnul pârâtei ca fiind un domeniu de internet, instanța de apel a ignorat dreptul exclusiv al reclamantei asupra mărcii înregistrate, constând în dreptul de a cere instanței să interzică folosirea de către terți, în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului mărcii, a oricărui semn, identic sau asemănător, fără a avea relevanță că acel semn este un domeniu de internet, o denumire a unui produs alimentar, de îmbrăcăminte etc. Instanța de apel a adăugat, astfel, la lege, deoarece dispozițiile legale incidente nu fac vorbire despre condiția nelegalității înregistrării semnului.

De asemenea, intimatul-pârât A. a susținut în apel mai multe raționamente eronate, preluate - integral sau parțial - de către instanța de apel, respectiv: societatea nu deține protecție pentru mediul on-line, deoarece nu are protecție pentru clasele 42 și 16, conform Clasificării de la Nisa; nu există rea-credință din partea intimatului-pârât-reclamant A., mai mult există un disclaimer implicit cu privire la marca recurentei; nu există prejudiciu/nu a fost încălcată sfera de protecție a mărcii înregistrate.

Recurenta - reclamantă s-a referit pe larg la argumentele pârâtului și la propriile susțineri formulate în combaterea acestora.

Referitor la cele reținute în sensul că nu există prejudiciu/nu a fost încălcată sfera de protecție a mărcii înregistrate, a arătat, în esență, că:

- marca reprezintă un adevărat drept de proprietate industrială care conferă titularului exclusivitate și prerogativa de a interzice terților folosirea unor semne identice sau similare, în timp ce numele de domeniu conferă utilizatorului său un drept de folosință, fără a fi, însă, un veritabil drept anterior; în sprijinul acestor susțineri face trimitere la Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei din 28 aprilie 2014 de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare și funcțiile domeniului de nivel superior "eu" și ale principiilor de înregistrare;

- în ceea ce privește compararea unei mărci și a unui semn identic sau similar, în jurisprudență s-a reținut că acestea nu sunt analizate de obicei de consumator în același timp, consumatorul reținând elementele dominante ale mărcilor, trecând cu vederea diferențele nesemnificative (cauza C-342/97, Lloyd Schuhfabrik, paragraful 27);

- între denumirile y.ro și x.ro există o similitudine semantică, vizuală, conceptuală și fonetică, iar jurisprudența a statuat faptul că în analiza comparativă a mărcilor în conflict trebuie acordată o pondere mai mare elementelor comune care ar putea conduce la confuzie, în timp ce diferențele, trecute cu vederea de consumatorul obișnuit, nu trebuie accentuate;

- raportat la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, probarea riscului de confuzie este suficientă pentru a putea dispune interzicerea utilizării unui semn asemănător cu marca;

- riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere este indubitabil, întrucât, pe lângă faptul că pe ambele site-uri se desfășoară același tip de comerț, ambele vizează aceeași categorie de clienți/consumatori rezonabil de bine informați, care nu prezintă un interes deosebit în a face vreo distincție între denumiri, din moment ce ambele site-uri vând aceleași produse, la același preț;

- în cauză sunt îndeplinite toate cele patru condiții pentru aplicarea protecției mărcii în conflictul cu un semn, astfel cum au fost ele reținute în jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-17/06 Céline).

Prin încheierea din camera de consiliu de la 14.01.2020, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul B. SRL, membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Critica referitoare la ignorarea dreptului exclusiv al reclamantului asupra mărcii înregistrate, în conflictul dintre această marcă și un nume de domeniu de internet, se bazează pe premisa conform căreia instanța de apel ar fi reținut condiția nelegalității înregistrării semnului pârâtului.

Premisa arătată este, însă, greșită, întrucât considerentele din decizia recurată la care recurentul - reclamant a făcut referire reflectă obiectul învestirii instanței de judecată în prezenta cauză, precum și motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, și nu motivele respingerii apelului reclamantului.

Astfel, s-a reținut formularea unei cereri în contrafacerea unei mărci, exclusiv pe temeiul dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fără ca reclamantul să fi invocat motive de nelegalitate a înregistrării numelui de domeniu de internet de către pârât, pretinzând folosirea de către pârât a unui semn asemănător cu marca, pentru servicii identice sau similare celor cărora li se aplică marca, existând un risc de confuzie între semne.

Instanța de apel nu s-a considerat învestită cu cercetarea legalității înregistrării numelui de domeniu și nici nu a dat vreo relevanță, în analiza încălcării dreptului la marcă al reclamantului, înregistrării ca nume de domeniu a semnului utilizat de către pârâtul A., soluționând cauza în limitele învestirii.

În susținerea alegației sale, recurentul nu a indicat, de altfel, niciun alt considerent din decizie în afară de cel care, după cum s-a arătat, redă obiectul și temeiul de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată.

În aceste condiții, Înalta Curte va respinge critica referitoare la ignorarea, din perspectiva invocată de către recurent, a dreptului său exclusiv asupra mărcii înregistrate.

Cât privește susținerile recurentului privind modul de analiză a conflictului între marca reclamantului "y.ro" și semnul "x.ro", utilizat de către pârât ca nume de domeniu, Înalta Curte reține că vizează inexistența în cauză a riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere.

Recurentul a invocat, din acest punct de vedere, cvasi-identitatea mărcii și a semnului pârâtului, diferențele fiind neglijabile în percepția consumatorului obișnuit, precum și faptul că pe ambele site-uri se desfășoară același tip de comerț (aceleași produse, la același preț): ambele vizează aceeași categorie de clienți/consumatori rezonabil de bine informați, care nu prezintă un interes deosebit în a face vreo distincție între denumiri. Recurentul a făcut trimitere și la modalitatea concretă în care consumatorul accesează site-urile de internet, susțineri ce vor fi, de asemenea, avute în vedere în cele ce succed.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile cu acest obiect.

Decizia recurată relevă analizarea riscului de confuzie între semnele în conflict, inclusiv a îndeplinirii cerințelor prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, pe temeiul cărora s-au dedus judecății pretențiile reclamantului, anume întrunirea identității/similarității semnelor, respectiv a produselor/serviciilor.

Astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că între semne există asemănare din punct de vedere semantic, vizual și fonetic, iar serviciile vizate de semne sunt similare, totodată, că marca înregistrată are un grad redus de distinctivitate, în timp ce semnul pârâtului este suficient de distinctiv încât să poată coexista cu marca slabă a reclamantului, în caz contrar, ajungându-se la confiscarea inacceptabilă a unui termen comun ce desemnează obiectul activității comerciale.

În ceea ce privește serviciile vizate de marca reclamantului, respectiv de semnul utilizat de către pârâtul A., servicii pretinse de către recurent ca fiind identice, Înalta Curte reține că, în motivarea deciziei recurate, s-a făcut referire la servicii similare, dar, în același timp, s-a apreciat că marca reclamantului este sugestivă - fiind, din acest motiv, o marcă "slabă" -, întrucât componenta verbală dominantă "bilete" evocă în mod neechivoc serviciile oferite.

Caracterul evocator al unei mărci interesează distinctivitatea mărcii, ca aptitudine a acestui semn de a permite diferențierea produselor sau a serviciilor titularului mărcii de cele provenind de la alți comercianți.

Întrucât aprecierea distinctivității mărcii se realizează în raport cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, din perspectiva publicului relevant, Înalta Curte constată, din considerentele deciziei recurate privind caracterul sugestiv al mărcii reclamantului, că instanța de apel a acceptat cel puțin identitatea serviciului de vânzare de bilete pentru diferite evenimente destinate publicului, care poate fi prestat și sub forma comerțului electronic, în condițiile în care s-a reținut în mod explicit că pârâtul A. prestează, sub semnul "x.ro", activitate de comercializare de bilete online.

Absența vreunei critici în recurs la adresa aprecierii instanței de apel privind similaritatea serviciilor împiedică expunerea de considerente pe acest aspect, situație în care, față și de cele arătate anterior, Înalta Curte va constata doar că, în fapt, s-a reținut identitatea serviciului de comerț electronic cu bilete pentru diferite evenimente destinate publicului, în timp ce celelalte servicii pentru care marca a fost înregistrată sunt similare cu cele serviciul pentru care pârâtul utilizează semnul "x.ro".

În ceea ce privește similaritatea semnelor, recurentul a pretins, după cum s-a arătat, că diferențele dintre semnele comparate sunt neglijabile, astfel încât nu trebuie accentuate în aprecierea riscului de confuzie în percepția consumatorului mediu, acest risc urmând a fi stabilit pe baza asemănărilor.

Înalta Curte reține că instanța de apel a considerat elementele verbale "y.ro" drept componenta dominantă în cadrul mărcii reclamantului, ceea ce înseamnă că nu a avut în vedere, în analiza comparativă, elementele grafice, inclusiv grafierea particulară a elementelor verbale ale mărcii.

Astfel, aprecierea favorabilă reclamantului nu face obiectul criticilor din recurs, reținându-se că recurentul se referă doar la sufixul elementului verbal "x", vizat de considerentele decisive ale instanței de apel în evaluarea riscului de confuzie între marca reclamantului și semnul pârâtului.

Instanța de apel a considerat că ultima silabă "too" reflectă o transcriere specifică limbii engleze, motiv pentru care conferă originalitate semnului și, deci, asigură distinctivitatea acestuia.

Așadar, prin decizia recurată s-a constatat că ultima silabă nu este neglijabilă în impresia de ansamblu pe care semnul o produce asupra publicului relevant, dimpotrivă, are o pondere semnificativă în imaginea globală reflectată de semnul "x.ro", din moment ce are aptitudinea de a conduce la un termen fantezist.

Înalta Curte observă că susținerile recurentului evocă dezlegări esențiale din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la similaritatea mărcilor, ca factor relevant în aprecierea riscului de confuzie.

Incontestabil, atare jurisprudență nu poate fi ignorată în interpretarea și aplicarea legii naționale prin care a fost transpusă directiva de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, în sensul că semnificația dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene unor noțiuni autonome din directivă (și din regulamentul mărcii Uniunii Europene, deopotrivă) se impune instanței naționale în aplicarea legii la circumstanțele particulare ale speței.

Potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, aprecierea globală a riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, se fundamentează, în ceea ce privește similaritatea vizuală, auditivă sau conceptuală a mărcilor, pe impresia de ansamblu produsă de acestea asupra consumatorului mediu al produsului sau serviciului în cauză, ținându-se cont, în special, de elementele distinctive și dominante (hotărârea din cauza C-251/95 Sabel). Aprecierea similarității se va putea face exclusiv pe baza elementului dominant numai dacă toate celelalte componente ale mărcii sunt neglijabile (hotărârea din cauza C-193/06 Nestlé).

Înalta Curte constată că aprecierile instanței de apel denotă o aplicare corespunzătoare a dezlegărilor jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, în condițiile în care s-au raportat la fiecare semn în ansamblul său, pentru a se stabili componentele dominante și distinctive, fără a se ține cont, însă, exclusiv de împrejurarea că în semnul "x.ro" se regăsesc elementele verbale dominante din cadrul mărcii reclamantului.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere că elementul de diferențiere față de marca reclamantului formează un singur cuvânt împreună cu elementul "z", ceea ce înseamnă a se fi reținut aceeași poziționare în cadrul semnului, cât și aceleași dimensiuni, fiind vizibil și perceptibil de către consumator.

În același timp, aprecierea referitoare la caracterul original datorat ultimei silabe "too" indică faptul că publicul nu îl asociază cu caracteristicile serviciului, nefiind descriptiv și nici lipsit de distinctivitate dintr-un alt motiv. Această apreciere nu a fost criticată ca atare, neputând fi reevaluată de către instanța de recurs, în absența unei învestiri pe acest aspect.

Pe cale de consecință, nu există nicio rațiune pentru a se constata că ultima silabă a termenului "x" este neglijabilă în impresia de ansamblu pe care semnul o produce asupra publicului relevant și nu ar trebui luată în considerare în evaluarea globală a riscului de confuzie.

În ceea ce privește celelalte aspecte invocate prin motivele de recurs vizând existența riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere între mărci, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, riscul de confuzie trebuie apreciat global, ținându-se cont de toți factorii pertinenți în speță, aflați într-o relație de interdependență.

Totodată, aprecierea globală se fundamentează, în ceea ce privește similaritatea vizuală, auditivă sau conceptuală a semnelor comparate, pe impresia de ansamblu produsă de acestea asupra consumatorului mediu al produsului sau serviciului în cauză.

Printre factorii relevanți se numără și caracterul distinctiv ridicat al mărcii anterioare, fie intrinsec, fie datorită cunoașterii acesteia pe piață (hotărârile din cauzele C- 251/95 Sabel, C- 39/97 Canon). Pentru a determina caracterul distinctiv al unei mărci, inclusiv gradul ridicat al acestuia, trebuie să se ia în considerare toate elementele pertinente și, în special, calitățile intrinseci ale mărcii, inclusiv faptul dacă marca este lipsită de orice element descriptiv al produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată (C- 342/97 Lloyd).

Or, instanța de apel, în evaluarea globală a riscului de confuzie, a ținut cont de toți factorii relevanți în speță, nu numai de similaritatea semnelor și de identitatea/similaritatea serviciilor vizate de acestea, în sensul că a constatat caracterul distinctiv scăzut al mărcii reclamantului în raport cu serviciile vizate de marcă, în opoziție cu caracterul distinctiv al semnului pârâtului, asigurat de transcrierea specifică limbii engleze a ultimei silabe, fără ca recurentul să fi dezvoltat critici pe aceste aspecte.

Se impune a se preciza, tot în legătură cu caracterul distinctiv al semnului pârâtului, faptul că, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că nu este exclus ca marca anterioară, utilizată de un terț în cadrul unui semn compus, să conserve o poziție distinctivă autonomă. În acest caz, în vederea constatării unui risc de confuzie, este suficient ca publicul să atribuie titularului acesteia originea produselor sau serviciilor acoperite de semnul compus (hotărârea din cauza C-120/04 Medion). O marcă sau doar un element al acesteia, regăsit în semnul terțului, nu păstrează poziția distinctivă autonomă dacă formează cu celelalte elemente ale semnului, luate împreună, o unitate cu un sens diferit de sensul elementelor respective luate separat (de exemplu, ordonanța din cauza C-23/09 Ecoblue; ordonanța din cauza C-353/09 Perfetti van Melle).

Or, aprecierea instanței de apel referitoare la caracterul fantezist al semnului "x.ro" datorat ultimei silabe echivalează, în contextul dezlegărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu atribuirea, de către consumatorul mediu, întregului semn "x.ro", a unei semnificații diferite de sensul elementelor respective luate separat.

Întrucât argumentele din motivarea recursului insistă pe aspectul preluării mărcii în cadrul semnului pârâtului, fără vreo referire la caracterul original al acestuia din urmă, reținut de către instanța de apel, Înalta Curte va constata că susținerile recurentului nu sunt apte a infirma concluzia desprinsă din aprecierile necontestate ale instanței de apel.

Aceeași constatare se impune și în privința susținerilor prin care recurentul subliniază relevanța, în evaluarea globală a riscului de confuzie, a modalității în care consumatorul accesează site-urile de internet prin intermediul cărora se comercializează aceleași produse, la același preț.

Aceste susțineri tind să contureze situația în care consumatorul va recurge la un motor de căutare și va introduce termenul "z" în calitate de cuvânt - cheie, cu consecința afișării tuturor site-urilor care conțin cuvântul respectiv, inclusiv site-ul de internet al pârâtului, fapt ce ar genera, potrivit recurentului, riscul de confuzie în mintea consumatorului între marcă și semnul utilizat de către pârât.

Înalta Curte observă că recurentul pornește de la premisa că dreptul exclusiv dobândit asupra mărcii înregistrate ar purta chiar asupra cuvântului "z", din moment ce consideră suficientă folosirea acestuia drept cuvânt-cheie în căutarea pe care consumatorul o face pe internet.

Or, această premisă este greșită, întrucât protecția dobândită prin înregistrare vizează marca în întregul său, astfel cum a fost înregistrată, și nu doar un element al acesteia (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-705/17 Hansson, pct. 58).

Acest obiect al protecției nu este repus în discuție prin faptul că, în analiza riscului de confuzie în percepția publicului relevant, instanța de apel s-a raportat în cauză exclusiv la elementele verbale din cadrul mărcii combinate a reclamantului, neluând în considerare componentele grafice. Atare modalitate s-a impus după evaluarea fiecărui semn în ansamblul său, stabilindu-se componentele dominante și distinctive, și nu ca urmare a recunoașterii protecției dreptului reclamantului asupra unuia sau unora dintre componentele mărcii înregistrate.

Drept urmare, situația descrisă de către recurent nu are relevanță în evaluarea riscului de confuzie, din moment ce cuvântul-cheie introdus pentru căutare nu reprezintă singur obiect al protecției conferite prin înregistrarea mărcii reclamantului.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciuna dintre susținerile recurentului nu este de natură să infirme concluzia conturată din analiza instanței de apel, respectiv aceea a inexistenței riscului de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă, chiar în condițiile similarității semnelor și serviciilor oferite prin intermediul acestora, prin raportare la toți factorii pertinenți în cauză.

În consecință, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. SRL.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în recurs către intimatul-pârât A., în cuantum de 2.600 RON, conform facturii nr. x/24.02.2020 și chitanței nr. x/24.02.2020 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. SRL împotriva Deciziei nr. 452A din data de 20 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant B. SRL la 2.600 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 februarie 2020.

GGC - GV