ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1371/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 45117/3/2009, la data de 13 noiembrie 2009, reclamanții B.M. și B.N. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general și Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 6 miliarde lei, reprezentând valoarea actuală de circulație a apartamentului situat în București, sector 1, respectiv parterul compus din hol, cameră, cameră, hol, W.C., pivniță și, subsol compus din cameră și W.C., precum și a terenului aferent acestei construcții, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea acțiunii, reclamanții au arătat că au dobândit imobilul situat în București, sectorul 1, prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC H.N.

SA, respectiv parterul format din 2 camere W.C. în exclusivitate și, în comun hol, hol, și pivniță, în suprafață de 26,72 mp.

S-a arătat că subsolul acestui imobil a fost dobândit în baza sentinței civile nr. 869 din 6 februarie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 12343/2001, având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra părților comune ale parterului și subsolului compus din cameră și W.C., care formau în realitate o singură unitate locativă, precum și a terenului aferent acestei construcției, pentru care ulterior a fost emisă Dispoziția primarului general al Municipiului București nr. 1393 din 16 decembrie 2002. Reclamanții au învederat că acțiunea în revendicarea imobilului sus arătat formulată de fostul proprietar, a fost admisă prin sentința civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 13417/2004, menținută prin Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005, situație în care fiind evinși de adevăratul proprietar, au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului.

Ca atare, reclamanții au susținut că se află în situația în care vânzătorul trebuie să răspundă pentru evicțiune conform dispozițiilor C. civ. În aceeași idee, s-a arătat că sporirea valorii de circulație a apartamentului a cărui proprietari au fost, se datorează lucrărilor de construcții, instalații, reparații, îmbunătățiri și amenajări pe care le-au făcut de la data dobândirii și anume: au schimbat instalația electrică, montat cablu de cupru, prize și întrerupătoare, contoar, instalații sanitare (cadă baie, vase W.C., chiuvete, robineți, conducte); au efectuat lucrări de racordare a băii la instalația de alimentare cu apă a imobilului; a fost montată o centrală termică de apartament, fiind debranșat apartamentul de la vechea centrală termică a întregului imobil; au efectuat lucrări de proiectare instalare țevi de gaze și instalații interioare din țevi de cupru.

Reclamanții au mai arătat că în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1996, cu Primăria Municipiului București în calitate de vânzător, obligația de garanție contra evicțiunii reglementată de art. 1336 și următ. C. civ., revine înstrăinătorului, care, în speță, este Municipiul București. S-a mai învederat că, în temeiul art. 1344 C. civ., vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare, sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau rea-credință.

În afara sporului de valoare, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile necesare și utile făcute pentru conservarea lucrului, care sporesc valoarea lui, iar dacă vânzătorul a fost de rea-credință, chiar și cheltuielile voluptorii în condițiile prevăzute de art. 1345-1346 C. civ. În ceea ce privește excedentul de valoare față de prețul plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții au solicitat a se constata că au beneficiat de dispozițiile unei legi speciale care le-a permis să cumpere în deplină legalitate de la stat apartamentul care-l ocupă în calitate de chiriași, dobândind un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 1344, art. 1345 și 1346 C. civ., și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâtul Municipiul București, prin primarul general prin întâmpinarea depusă a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată. Cu referire la fondul cauzei, pârâtul a învederat că în speță sunt aplicabile prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 1/2009 față de dispozițiile C. civ. La termenul de judecată din 17 martie 2010, reclamanții au depus o precizare a cadrului procesual pasiv, menționând că înțeleg să se judece în calitate de pârât cu M.F.P., în condițiile prevăzute de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin încheierea de la termenul de judecată din 28 aprilie 2010, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, în ceea ce privește capătul de cerere privind evicțiunea. La același termen de judecată, tribunalul a pus în discuția părților excepția inadmisibilității capătului de cerere privind evicțiunea, raportat la modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 și la caracterul special al normelor cuprinse în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Sub aspectul probatoriului, tribunalul a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri și proba cu o expertiză evaluatorie, raport de expertiză efectuat de expert S.R., ce a fost depus la 17 august 2010. Răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de reclamanți, a fost depus la dosar la 01 noiembrie 2010. Statul Român, prin M.F.P.

prin notele de ședință depuse la dosar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu a fost parte la încheierea contractului între reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, fiind terț față de acesta, arătând că are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În subsidiar, acest pârât a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât în cauză, condiția referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, reclamanții nefăcând dovada că acel contract de vânzare-cumpărare invocat, ar fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

La termenul de judecată din 01 septembrie 2010, tribunalul, a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză evaluatorie, fiind desemnat în acest sens expertul O.C., înlocuit, ulterior, cu expertul P.Z. Prin sentința civilă nr. 1158 din 08 iunie 2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M.F.P., a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității și, a respins acțiunea precizată de reclamanții B.M. și B.N., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primarul general și, M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului București, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, ce a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 268/A din 27 iunie 2012. Prin Decizia nr. 1624 din 22 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat împotriva deciziei menționate, a modificat decizia în tot, fiind admis apelul declarat de reclamanții B.N. și B.M. împotriva sentinței nr. 1158 din 8 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost desființată în parte sentința și, pe cale de consecință a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței în ceea ce privește respingerea excepțiilor.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de casare a reținut următoarele: Cererea de chemare în judecată a fost promovată de către reclamanți ulterior adoptării Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, în sensul introducerii art. 50 1 în cuprinsul legii speciale. În petitul cererii introductive, reclamanții au solicitat obligarea pârâților Municipiul București și M.F.P. (potrivit precizării cererii din ședința publică din 17 martie 2010) la plata sumei de 600.000 lei reprezentând valoarea actuală de circulație a apartamentului situat în București, sector 1 și a terenului aferent, cu cheltuieli de judecată. Reclamanții au indicat ca temei de drept ale acțiunii dispozițiile art. 1344 - 1346 C. civ.

și art. 1 Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană, prevalându-se de instituția juridică a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune. S-a statuat astfel că, în condițiile în care la data promovării acțiunii exista în cuprinsul legii speciale o normă expresă care reglementează raportul juridic dedus judecății (plata prețului de piață solicitat de chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), chiar în absența unei precizări exprese și neechivoce a reclamanților în fața primei instanțe, tribunalul, în exercitarea atribuțiilor instituite prin dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. avea îndatorirea de a da cererii o corectă calificare juridică și, în consecință, să o analizeze pe temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Instanța de casare a mai reținut că, în cauză instanțele au analizat cererea în baza unui alt temei juridic respectiv art. 1337 și următ. C. civ., decât cel propriu și adecvat raportului juridic cu a cărui soluționare a fost învestită (art. 50 1 din Legea nr. 10/2001), nefiind realizată o cercetare pe fond a cauzei. S-a mai reținut de către instanța de casare că, în cauză se verifică premisa răspunderii pentru evicțiune, dată fiind tulburarea de drept produsă reclamanților prin admiterea acțiunii în revendicare (chiar dacă s-a realizat ca urmare a achiesării lor la petitele din acțiunea în revendicare) formulată de moștenitorul proprietarilor reali ai apartamentului, ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, evicțiune care se reglează nu după dispozițiile dreptului comun, ci ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum deja s-a arătat.

În aceeași idee, instanța de casare a reținut că producerea evicțiunii rezultă din sentința civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005 a Judecătoriei sector 1, definitivă prin Decizia civilă nr. 78/A din 16 ianuarie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Instanța de casare a mai constatat că reclamanții din prezenta acțiune, au depus o chitanță sub semnătură privată în cadrul acțiunii în revendicare, din care rezultă că au primit suma de 40.000 euro, reprezentând prețul integral al apartamentului pe care îl ocupau (imobil ce constituia obiectul litigiului) și că în aceste condiții s-a constatat achiesarea lor la soluția de admitere a acțiunii în revendicare.

Instanța de casare a mai constatat că în pricina de față, au fost încălcate dispoziții și principii de drept procesual în determinarea efectelor hotărârii judecătorești sus menționate, operațiune necesară în stabilirea premiselor de analiză a cererii deduse judecății, și anume: executorialitatea, obligativitatea hotărârii judecătorești și forța probantă de înscris autentic a acesteia.

Pe de altă parte, aceeași instanță de casare a mai statuat că, formularea acțiunii în revendicare de către moștenitorul foștilor proprietari soldată cu admiterea ei (fie urmare a evaluării jurisdicționale realizate de judecător, fie ca efect al unui act procesual de dispoziție al părții - achiesarea pârâtului - sau al părților - tranzacție), are toate însușirile de a fi calificată drept cauză a tulburării de drept provenind de la un terț și produsă cumpărătorului, de vreme ce efectul admiterii acțiunii îl reprezintă pierderea proprietății (și, implicit, a posesiei) imobilului de către cumpărător, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost desființat prin constatarea nulității, caz în care nu ar fi putut fi antrenată răspunderea pentru evicțiune, răspundere de natură contractuală (în condițiile derogatorii ale legii speciale).

Totodată, s-a constatat că reclamanții au fost dezdăunați cu suma de 40.000 euro de către reclamantul pricinii anterioare (proprietarul de drept al apartamentului), sumă ce reprezenta prețul integral al imobilului, iar nu contravaloarea îmbunătățirilor. Instanța de casare, constatând stins dreptul reclamanților la dezdăunări la momentul anului 2007 (data deciziei instanței de recurs), în timp ce în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 s-a născut un nou drept la acțiune la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 (1 februarie 2009), a apreciat că practic, prin soluția adoptată, instanțele anterioare au negat reclamanților dreptul de acces la instanță.

S-a statuat astfel că, cele constatate de instanța de recurs în litigiul privind revendicarea (încasarea sumei de 40.000 euro de la proprietar, care reprezenta contravaloarea apartamentului, iar nu a îmbunătățirilor, afirmație ce nu mai poate fi retractată de reclamanți în litigiul de față) sunt împrejurări ce vor a fi analizate ca atare în rejudecare, însă în contextul aplicării art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, s-a statuat că în rejudecare, se impune efectuarea unei noi expertize tehnice imobiliare (construcții) care va avea ca obiective stabilirea prețului de piață al apartamentului la data de 30 ianuarie 2007 (data pronunțării deciziei de instanța de recurs) ca și determinarea prețului de piață al aceluiași apartament la momentul rejudecării, iar din compararea celor două valori se va evidenția soluția ce va trebui adoptată în cauză.

După casare, cauza a fost înregistrată la data de 06 iunie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 20954/3/2013. Prin încheierea de ședință din 02 octombrie 2013, tribunalul, în raport de dispozițiile art. 315 alin (1) C. proc. civ. și de considerentele deciziei de casare, a dispus efectuarea unei expertize tehnice privind evaluarea proprietății imobiliare, având ca obiectiv stabilirea prețului de piață al imobilului din București, sectorul 1, parter și teren aferent, la data de 30 ianuarie 2007 data pronunțării Deciziei Curții de Apel București nr. 175 din 30 ianuarie 2007 și, determinarea prețului de piață al aceluiași apartament la momentul efectuării expertizei, valoare ce urma a se stabili conform standardelor internaționale de evaluare.

Raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții și evaluarea proprietății imobiliare, întocmit de expertul tehnic judiciar A.V., a fostdepus la dosar la 02 decembrie 2013. Prin sentința civilă nr. 283 din 12 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea precizată de reclamanții B.M. și B.N., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanți a sumei de 46.164 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B.M. și B.N., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, ca neîntemeiată și, au fost obligați reclamanții la restituirea ajutorului public judiciar în cuantum de 8.986,52 lei, sub forma reducerii taxei judiciare de timbru, luându-se act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța în rejudecare a reținut următoarele considerente: Prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC H.N. SA, reclamanții au dobândit imobilul situat în sector 1, parter, format din 2 camere, W.C. în exclusivitate și, în comun hol, hol și pivniță, în suprafață de 26,72 mp, iar subsolul acestui imobil a fost dobândit în baza sentinței civile nr. 869 din 6 februarie 2002 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 12343/2001, prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune. Prin sentința civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 13417/2004, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul M.R.A.

și, s-a dispus obligarea pârâților B.M. și B.N. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel cum a fost individualizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 și, respectiv prin sentința civilă nr. 869 din 6 februarie 2002, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. Din analiza considerentelor Deciziei nr. 175/2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005, a rezultat că recurenții din acel dosar, respectiv reclamanții din prezenta cauză, au achiesat la pretențiile proprietarului imobilului în schimbul sumei de 40.000 de euro reprezentând prețul integral al apartamentului pe care îl ocupau.

Instanța în rejudecare a avut în vedere decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că la data deciziei instanței de recurs în acțiunea în revendicare, s-a constatat stins dreptul reclamanților la dezdăunări la momentul anului 2007, în timp ce în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 s-a născut un nou drept la acțiune la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 (1 februarie 2009). Cele constatate de instanța de recurs în litigiul privind revendicarea (încasarea sumei de 40.000 euro de la proprietar, care reprezenta contravaloarea apartamentului, iar nu și a îmbunătățirilor, afirmație ce nu mai poate fi retractată de recurenți în litigiul de față) sunt împrejurări ce se impun a fi valorificate ca atare în rejudecare, însă în contextul aplicării art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a reținut necesitatea administrării unei noi expertize tehnice imobiliare (construcții) având ca obiective: stabilirea prețului de piață al apartamentului la data de 30 ianuarie 2007 (data pronunțării deciziei de instanța de recurs) ca și determinarea prețului de piață al aceluiași apartament la momentul rejudecării, urmând ca din compararea celor două valori să se evidențieze soluția ce va trebui adoptată în cauză. Față de statuările din decizia de casare Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, valoarea despăgubirilor urmând a fi stabilită prin expertiză.

Prin raportul de expertiză efectuat în rejudecare, în specialitatea construcții și evaluarea proprietății imobiliare, expertul tehnic judiciar a procedat la determinarea valorii în două variante: o primă variantă în care s-a raportat la o suprafață a terenului de sub construcție de 11,48 mp și, o a două variantă determinată pentru o suprafață de teren de 30,61 mp, motivat de aprecierea expertului în sensul că, urmare a majorării suprafeței utile a apartamentului prin pronunțarea sentinței civile nr. 869 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București, se impunea majorarea corespunzătoare a suprafeței de teren aflat sub construcție.

Tribunalul a apreciat că se impune valorificarea primei variante de evaluare realizată prin raportul de expertiză (286.469 lei reprezentând contravaloarea sumei de 83.999 euro, la nivelul anului 2007, și respectiv 390.482 lei, echivalentul sumei de 88.133 euro la momentul efectuării expertizei), întinderea dreptului de proprietate ai cărui titulari au fost reclamanții, determinându-se exclusiv prin raportare la mențiunile contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC H.N. SA și ale sentinței civile nr. 869 din 6 februarie 2002, pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 12343/2001.

Din compararea celor două valori menționate, respectiv de 83.999 euro, la nivelul anului 2007 și, de 88.133 euro la momentul efectuării expertizei și, având în vedere primirea de către reclamanți a sumei de 40.000 euro la nivelul anului 2007, instanța în rejudecare a reținut că reclamanții au primit echivalentul a 47,61% din valoarea imobilului, fiind îndreptățiți în temeiul unei noi cauze juridice la restituirea de către M.F.P. a 52,38% din valoarea imobilului la momentul efectuării expertizei, respectiv suma de 46.164 euro, în temeiul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, tribunalul a admis în parte acțiunea precizată, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., cu consecința obligării acestuia la plata sumei de 46.164 euro echivalent în lei la cursul B.N.R.

din ziua efectuării plății. În ceea ce privește pretențiile formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, tribunalul a reținut statuările instanței de casare, în sensul că, acțiunea se impune a fi analizată în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel s-a observat că, principiul „specialia generalibus derogant” obligă instanța să constate că nu este posibilă analizarea cererii pe temeiul dispozițiilor dreptului comun art. 1337 și următ. C. civ., aplicarea legii speciale fiind nu numai prioritară, ci și obligatorie, excluzând aplicarea concomitentă a unor dispoziții din dreptul comun (art. 1337 și următ. C. civ.) și a unor prevederi din legea specială (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Ca atare, dezlegarea dată asupra problemei de drept referitoare la răspunderea pârâtului Municipiului București pentru evicțiune, fiind tranșată prin decizia instanței de casare, se impunea analiza răspunderii acestui pârât prin prisma aplicării dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Față de împrejurarea că soluția tribunalului din primul ciclu procesual în ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București, a intrat în puterea lucrului judecat, instanța în rejudecare a analizat pe fond pretențiile formulate de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât. Față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că restituirea prețului de piață se face de către M.F.P., tribunalul a respins pretențiile reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, ca fiind neîntemeiate.

În raport de dispozițiile art. 50 2 din O.U.G. nr. 51/2008, constatând că reclamanții au dobândit un drept de creanță care depășește de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat, tribunalul a dispus obligarea acestora la restituirea ajutorului public în cuantum de 8.986,52 lei. Tribunalul a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 283 din 12 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au declarat apel reclamanții B.M. și B.N. și pârâtul M.F.P.

Astfel, reclamanții au solicitat modificarea sentinței apelate, în parte, în sensul obligării pârâtului la plata sumei din cel de-al doilea raport de expertiză efectuat în cauză, reprezentând prețul actual de circulație al imobilului situat în București, sector 1. Sub acest aspect, reclamanții au considerat netemeinică și nelegală hotărârea instanței de fond întrucât suma primită de la fostul proprietar conform Deciziei civile nr. 175/2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005, nu s-a materializat într-o tranzacție care să precizeze că suma primită reprezintă parte din valoarea apartamentului la acel moment. S-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede stabilirea în sarcina pârâtului M.F.P.

a obligației de restituire a prețului de piață al imobilului din care au fost evinși prin admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar pe calea comparării titlurilor. Astfel, reclamanții au arătat că potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor (...).” S-a susținut că potrivit art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 (nou introdus prin Legea nr. 1/2009) pentru aceste contracte, cererile în justiție sunt scutite de taxa de timbru și, că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 statuează că: „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2) 12 se face de către M.F.P.

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. Așadar, arată reclamanții prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată se stabilește în mod expres, legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. pentru plata prețului plătit de chiriași pentru imobilul cumpărat, cât și a prețului de piață al imobilelor pentru care s-au desființat contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, respectiv pe calea acțiunii în revendicare prin compararea de titluri, desființarea în acest caz, echivalând cu înțelesul de lipsire de eficiență a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanții au învederat că sunt incidente prevederile art. 50.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 923 din 13 septembrie 2010, care explicitează că: „Restituirea prețului actualizat sau după caz, a prețului de piață, se face de către M.F.P. (...), în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a dispus restituirea prețului actualizat, plătit de chiriaș, în cazul desființării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...) sau, după caz, a prețului de piață al imobilelor, în cazul desființării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...)”.

Ca atare, s-a susținut că textul legal sus evocat subliniază atât legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. în cererile având ca obiect restituirea prețului actualizat ori a prețului de piață al imobilelor, după caz, cât și aspectul legat de „restituirea”, adică plata efectivă, executarea hotărârilor judecătorești. Reclamanții au arătat că din interpretarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu rezultă că restituirea prețului de piață al imobilelor ce au fost restituite foștilor proprietari, este condiționată de primirea sau nu a unei sume bani de la fostul proprietar, situație în care suma primită de la fostul proprietar nu-l exonerează pe pârâtul M.F.P. de la plata prețului de piață.

Întrucât restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2) 1 al art. 50 din Legea nr. 10/2001, se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, reclamanții au susținut că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres o posibilitate de derogare de la aceste dispoziții legale, motiv pentru care se susține că este nefondată aprecierea instanței de fond că reclamanții au primit echivalentul a 47,61% din valoarea imobilului, fiind îndreptățiți în temeiul unei noi cauze juridice la restituirea de către M.F.P. a 52,38% din valoarea imobilului la momentul efectuării expertizei, respectiv sumă de 46.164 euro în temeiul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Se susține că acest raționament al instanței nu are la bază o dispoziție legală, ci reprezintă o simplă apreciere, deducție a instanței de fond. O altă critică formulată de reclamanți în cadrul motivelor de apel, vizează obligarea lor la restituirea taxei de timbru, de la care aceștia au fost exonerați prin admiterea cererii de ajutor public judiciar. Sub acest aspect, reclamanții au solicitat a se constata că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001. Apelul declarat de pârâtul M.F.P. a vizat următoarele aspecte de netemeinicie: Astfel, pârâtul susține că este greșită soluția instanței, în condițiile în care nu are calitate procesuală pasivă. Astfel, arătă că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, M.F.P., nefiind parte în contractul dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Același pârât a solicitat ca în conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următ. C. civ., să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, susținându-se că dispozițiile de drept comun, nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziție specială contrară. S-a mai învederat că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin.

Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață. Deposedarea reclamanților de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București. De asemenea, pârâtul a susținut și incidența dispozițiilor art. 1344 C. civ.

Î n măsura în care se va trece peste excepția lipsei calității procesuale pasive invocate, M.F.P., a mai învederat următoarele aspecte: Potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Se susține că în prezenta cauză, nu este îndeplinită nici o condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001: Cu privire la existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pârâtul a considerat că reaua credință atât a vânzătorului cât și a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere că reclamanții din prezenta cauză, au achiesat la pretențiile reclamantului din acțiunea în revendicare, în schimbul unei sume de 40.000 de euro reprezentând prețul integral al apartamentului pe care îl ocupau. Pârâtul a mai arătat că în speță, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reclamanții neefectuând minime diligențe înainte de cumpărare, pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l achiziționeze.

Se mai arată, de către același pârât, că nu este îndeplinită nici cea de-a două condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv, contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de aceștia cu Primăria Municipiului București, nu se justifică obligarea M.F.P. la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză. Având în vedere, pe de o parte, faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiții expuse, iar pe de altă parte faptul că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, apreciază pârâtul, nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Același pârât a mai arătat că în mod eronat a fost omologat raportul de expertiză întocmit în cauză, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în litigiu. Consideră că în speță operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanții să încaseze în 2014 o diferență exagerată față de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, valoare, care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală. Se mai susține că, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

În aceeași idee, pârâtul mai arată că o aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și, respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori, respectiv: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de autoarea reclamantelor); stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Pe criterii de simetrie și de echitate, susține același pârât, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și, nici la prețul de pe piață liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate, sau la regimul stabilit prin norme speciale. Ca atare se învederează că în spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și, a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

S-a mai arătat că, numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii și, nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu. Or, susține pârâtul, în situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție, nu pot fi stabilite decât în condițiile arătate mai sus.

S-a mai învederat că, raportându-se numai la jurisprudența C.E.D.O., care face parte împreună cu dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, din blocul de convenționalitate la care face referire Constituția României în art. 20, reclamanții aveau obligația să dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Ca atare, pârâtul susține că această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare.

Pentru aceste din urmă situații, jurisprudența C.E.D.O. nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României). În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, C.E.D.O. a statuat la data de 15 martie 2007, că poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigența proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) și interesul particular, al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se ridică la valoarea de circulație a bunului în cauză.

Se mai învederează că, admiterea acțiunii în revendicare ori în constatarea nulității absolute, semnifică în mod logic și necesar că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă că el nu intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 112/1995, întrucât în art. 1 se dispune că această lege, se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil, sens în care se invocă Decizia Curții Constituționale, nr. 73/1995, publicată în M. Of.

nr. 177 din 08 august 1995. Se arată că prin această decizie, Curtea Constituțională a statuat că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărâ neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate” (…), dar că „alta este situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt, fără titlu, în condițiile inexistenței unei reglementari legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor trecute în proprietatea statului.

„(...)” A considera, într-o dispoziție a legii, că și imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului de proprietate al statului, ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietății persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu îl recuunoaște și care, de aceea, nu poate fi acceptat.” Este evident, arată același pârât, că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996. Așa fiind, susține pârâtul, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor, constituie în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, fiind încălcat astfel principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Având în vedere motivele expuse, pârâtul a solicitat admiterea apelului, așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței civile atacate, în parte, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. și respingerii acțiunii, în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 54 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul reclamanților, fiind schimbată în parte sentința apelată în sensul înlăturării obligației reclamanților de a plăti suma de 8.986,52 lei cu titlu de reducere taxă de timbru. A fost menținută în rest sentința.

A fost respinsă excepția tardivității apelului declarat de pârâtul M.F.P., excepție invocată de reclamanți, iar apelul declarat de acest pârât a fost respins ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele: Față de prevederile art. 284 C. proc. civ., care stabilește că termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea sentinței atacate și art. 100 C. proc. civ., care stabilește că termenul se calculează pe zile libere, instanța de apel a reținut că nu este incidentă excepția tardivității apelului declarat de pârâtul M.F.P.

în condițiile în care apelul a fost declarat la data de 10 iunie 2014, iar sentința i-a fost comunicată pârâtului la data de 27 mai 2014. Instanța de apel a reținut că dispozițiile legii speciale, (respectiv Legea nr. 10/2001, în forma dobândită ca urmare a adoptării Legii nr. 1/2009), cuprinse în art. 50 alin. (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, derogă de la regulile generale în materie de evicțiune, atât cu privire la debitor, cât și cu privire la modul de stabilire a despăgubirii. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc: Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) 1 se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Așadar, reține instanța de apel, nefondat susține pârâtul că altcineva ar trebui să fie cel care trebuie să restituie reclamanților despăgubiri la nivelul prețului de piață al apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și pierdut prin revendicare. Art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001 prevede:”(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.” Din această perspectivă instanța de apel a reținut că sunt nefondate și susținerile pârâtului că despăgubirea la nivelul prețului de piață al apartamentului pierdut prin revendicare, trebuie să aibă în vedere prețul cu care reclamanții au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995, în anul 1997. Instanța de apel a mai apreciat că, sunt nefondate și susținerile reclamanților că, despăgubirea la nivelul valorii de piață a imobilului, pierdut prin revendicare, trebuie să se acorde de pârâtul M.F.P. integral, fără a se lua în considerare faptul că deja aceștia au obținut o parte din această despăgubire, de la fostul proprietar pe baza achiesării acestora la dreptul fostului proprietar de a revendica de la aceștia imobilul.

Faptul că în acel proces în care s-a pronunțat Decizia nr. 175/2007 de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, nu s-a luat act de o tranzacție a părților, reține instanța de apel, este lipsit de semnificație, ca și faptul achiesării la pretențiile reclamantului din acel dosar, esențială fiind valoarea probatorie a hotărârii judecătorești sus evocate.

Instanța de apel a reținut astfel că, din Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007, rezultă că reclamanții din cauză de față au depus la termenul din 30 ianuarie 2007 un înscris sub semnătură privată și au învederat instanței că au primit sumă de 40.000 euro, reprezentând prețul integral al apartamentului pe care îl ocupau, revendicat de fostul proprietar, situație în care instanța a dat eficiență principiului disponibilității procesului civil în a modifica Decizia nr. 78/2006 a Tribunalului București, în sensul de a respinge apelul (care fusese admis de Tribunalul București cu motivarea că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai poate revendica pe dreptul comun) ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că în cauză în respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța în rejudecare a avut în vedere statuările și problemele de drept deja dezlegate prin Decizia de casare nr. 1624 din 22 martie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție. Ca atare, s-a reținut că prin sentința apelată, prima instanță a scăzut în mod legal, din despăgubirea totală reprezentând valoarea de circulație a imobilului la data expertizei, de 88.133 euro, partea de despăgubire obținută deja de reclamanți anterior adoptării Legii nr. 1/2009, motiv pentru care critica reclamanților pe acest aspect a fost apreciată ca nefondată. Instanța de apel a reținut că nefondat pretinde pârâtul că valoarea despăgubirii acordate de prima instanță ar depăși valoarea de circulație actuală, pârâtul neprezentând vreo probă contrară expertizei administrate la prima instanță.

Cu privire la data din expertiză criticată nefondat de pârât în apelul său, cea de la data realizării expertizei, instanța de apel a reținut că rațiunea adoptării art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (introdus de Legea nr. 1/2009) constă tocmai în facilitarea posibilității proprietarilor cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, ce au pierdut imobilul prin revendicare, să obțină o valoare de înlocuire a imobilului pierdut prin revendicare, așa încât cu această valoare să-și poată cumpăra un imobil echivalent, nu să ducă la îmbogățirea fără justă cauză /nici la sărăcirea acestora.

S-a mai reținut de către instanța de apel că, nefondat pârâtul face referire la valoarea redusă a imobilului la data cumpărării lui din 1997, câtă vreme Legea nr. 10/2001 a creat în favoarea reclamanților dreptul de a beneficia, pentru proprietatea lor pierdută prin revendicare, de valoarea de circulație actuală a imobilului în determinarea cuantumului despăgubirii totale cuvenite (art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenție).

Instanța de apel a mai reținut că art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că: “Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.” Totodată, art. 50 alin. (2) 1 din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede că : “Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.” Deși cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, instanța de apel a apreciat că se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2) 1 prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistența celor două tipuri de acțiuni speciale ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, care se îndreaptă cu acțiune în pretenții bănești împotriva M.F.P.

în: c ererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, respectiv în cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor pierdute în acțiuni în revendicare cu fostul proprietar deposedat de stat în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima situație, reține instanța de apel, norma legală folosește o terminologie a raporturilor juridice după constatarea lipsei de validitate a contractului de vânzare cumpărare, în considerarea teoretică a unei repuneri a părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 a fost aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei, situație în care este stabilită legal obligația restituirii prețului plătit actualizat cu inflația. Plata în asemenea caz a valorii de piață a imobilului, ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză. Restituirea prețului plătit actualizat cu inflația reprezintă în acest caz despăgubirea rezonabilă cuvenită legal.

În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2) 1 coroborată cu art. 50 1 , din Legea nr. 10/2001, reține instanța de apel, legiuitorul însuși îi indică, pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit situației acestora, care au participat la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu intenția respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că pentru aceștia este acordată valoarea de piață. Cu privire la celelalte critici ale pârâtului, instanța de apel a observat că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului M.F.P. la valoarea de piață a imobilului cumpărat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și pierdut în acțiunea în revendicare cu fostul proprietar deposedat de stat.

Astfel, s-a apreciat că, în mod corect și legal a reținut prima instanță că, în respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a fost încheiat contractul reclamanților, de vreme ce el nu a fost anulat în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001, ci, fără a fi desfiin