ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1371/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1371/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 45117/3/2009, la

data de 13 noiembrie 2009, reclamanții B.M. și B.N. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București, prin primarul general și Statul Român, prin M.F.P.,

solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 6 miliarde lei, reprezentând

valoarea actuală de circulație a apartamentului situat în București, sector 1,

respectiv parterul compus din hol, cameră, cameră, hol, W.C., pivniță și,

subsol compus din cameră și W.C., precum și a terenului aferent acestei construcții,

cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea

acțiunii, reclamanții au arătat că au dobândit imobilul situat în București,

sectorul 1, prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu

Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC H.N. SA, respectiv

parterul format din 2 camere W.C. în exclusivitate și, în comun hol, hol, și pivniță,

în suprafață de 26,72 mp. S-a arătat că subsolul acestui imobil a fost dobândit

în baza sentinței civile nr. 869 din 6 februarie 2002 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București în Dosarul nr. 12343/2001, având ca obiect ieșirea din

indiviziune asupra părților comune ale parterului și subsolului compus din

cameră și W.C., care formau în realitate o singură unitate locativă, precum și

a terenului aferent acestei construcției, pentru care ulterior a fost emisă

Dispoziția primarului general al Municipiului București nr. 1393 din 16

decembrie 2002.

Reclamanții

au învederat că acțiunea în revendicarea imobilului sus arătat formulată de

fostul proprietar, a fost admisă prin sentința civilă nr. 1529 din 21 februarie

2005, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 13417/2004,

menținută prin Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005,

situație în care fiind evinși de adevăratul proprietar, au pierdut dreptul de

proprietate asupra imobilului.

Ca atare,

reclamanții au susținut că se află în situația în care vânzătorul trebuie să răspundă

pentru evicțiune conform dispozițiilor C. civ.

În

aceeași idee, s-a arătat că sporirea valorii de circulație a apartamentului a

cărui proprietari au fost, se datorează lucrărilor de construcții, instalații,

reparații, îmbunătățiri și amenajări pe care le-au făcut de la data dobândirii

și anume: au schimbat instalația electrică, montat cablu de cupru, prize și

întrerupătoare, contoar, instalații sanitare (cadă baie, vase W.C., chiuvete,

robineți, conducte); au efectuat lucrări de racordare a băii la instalația de

alimentare cu apă a imobilului; a fost montată o centrală termică de apartament,

fiind debranșat apartamentul de la vechea centrală termică a întregului imobil;

au efectuat lucrări de proiectare instalare țevi de gaze și instalații

interioare din țevi de cupru.

Reclamanții

au mai arătat că în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare din 21

iulie 1997, a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1996, cu Primăria Municipiului

București în calitate de vânzător, obligația de garanție contra evicțiunii

reglementată de art. 1336 și următ. C. civ., revine înstrăinătorului, care, în

speță, este Municipiul București.

S-a mai

învederat că, în temeiul art. 1344 C. civ., vânzătorul este obligat să

plătească cumpărătorului și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul

încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care

a produs excedentul de valoare, sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori

vânzătorul de bună sau rea-credință. În afara sporului de valoare, vânzătorul

este obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile necesare și utile făcute

pentru conservarea lucrului, care sporesc valoarea lui, iar dacă vânzătorul a

fost de rea-credință, chiar și cheltuielile voluptorii în condițiile prevăzute

de art. 1345-1346 C. civ.

În ceea

ce privește excedentul de valoare față de prețul plătit la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții au solicitat a se constata că au

beneficiat de dispozițiile unei legi speciale care le-a permis să cumpere în deplină

legalitate de la stat apartamentul care-l ocupă în calitate de chiriași,

dobândind un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeana a

Drepturilor Omului.

În drept,

au fost invocate dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 1344, art. 1345 și

1346 C. civ., și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Pârâtul

Municipiul București, prin primarul general prin întâmpinarea depusă a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția de netimbrare a cererii

de chemare în judecată.

Cu

referire la fondul cauzei, pârâtul a învederat că în speță sunt aplicabile

prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 1/2009 față de dispozițiile C.

civ.

La

termenul de judecată din 17 martie 2010, reclamanții au depus o precizare a

cadrului procesual pasiv, menționând că înțeleg să se judece în calitate de

pârât cu M.F.P., în condițiile prevăzute de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995

și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin încheierea

de la termenul de judecată din 28 aprilie 2010, tribunalul a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București,

prin primarul general, în ceea ce privește capătul de cerere privind

evicțiunea. La același termen de judecată, tribunalul a pus în discuția

părților excepția inadmisibilității capătului de cerere privind evicțiunea,

raportat la modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 și la

caracterul special al normelor cuprinse în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Sub

aspectul probatoriului, tribunalul a încuviințat pentru reclamanți proba cu

înscrisuri și proba cu o expertiză evaluatorie, raport de expertiză efectuat de

expert S.R., ce a fost depus la 17 august 2010. Răspunsul la obiecțiunile la

raportul de expertiză formulate de reclamanți, a fost depus la dosar la 01

noiembrie 2010.

Statul

Român, prin M.F.P. prin notele de ședință depuse la dosar, a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu a fost parte la încheierea

contractului între reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatar

SC H.N. SA, fiind terț față de acesta, arătând că are doar calitatea de

depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

În

subsidiar, acest pârât a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată,

invocând prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât în

cauză, condiția referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare

nu este îndeplinită, reclamanții nefăcând dovada că acel contract de

vânzare-cumpărare invocat, ar fi fost desființat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

La

termenul de judecată din 01 septembrie 2010, tribunalul, a dispus efectuarea

unui nou raport de expertiză evaluatorie, fiind desemnat în acest sens expertul

O.C., înlocuit, ulterior, cu expertul P.Z.

Prin

sentința civilă nr. 1158 din 08 iunie 2011, tribunalul a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M.F.P.,

a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității și, a respins acțiunea

precizată de reclamanții B.M. și B.N., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București

prin primarul general și, M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului București, ca

neîntemeiată.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, ce a fost respins ca nefondat de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 268/A

din 27 iunie 2012.

Prin Decizia

nr. 1624 din 22 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat împotriva deciziei menționate, a modificat decizia în tot,

fiind admis apelul declarat de reclamanții B.N. și B.M. împotriva sentinței nr.

1158 din 8 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost desființată

în parte sentința și, pe cale de consecință a fost trimisă cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței în

ceea ce privește respingerea excepțiilor.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de casare a reținut următoarele:

Cererea de chemare în

judecată a fost promovată de către reclamanți ulterior adoptării Legii nr. 1/2009

prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, în sensul introducerii art. 50

1

în cuprinsul legii speciale. În petitul cererii introductive, reclamanții au

solicitat obligarea pârâților Municipiul București și M.F.P. (potrivit

precizării cererii din ședința publică din 17 martie 2010) la plata sumei de

600.000 lei reprezentând valoarea actuală de circulație a apartamentului situat

în București, sector 1 și a terenului aferent, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanții au

indicat ca temei de drept ale acțiunii dispozițiile art. 1344 - 1346 C. civ. și

art. 1 Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană, prevalându-se de instituția

juridică a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

S-a statuat astfel

că, în condițiile în care la data promovării acțiunii exista în cuprinsul legii

speciale o normă expresă care reglementează raportul juridic dedus judecății

(plata prețului de piață solicitat de chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995),

chiar în absența unei precizări exprese și neechivoce a reclamanților în fața

primei instanțe, tribunalul, în exercitarea atribuțiilor instituite prin

dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. avea îndatorirea de a da

cererii o corectă calificare juridică și, în consecință, să o analizeze pe

temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Instanța de casare a mai

reținut că, în cauză instanțele au analizat cererea în baza unui alt temei

juridic respectiv art. 1337 și următ. C. civ., decât cel propriu și adecvat

raportului juridic cu a cărui soluționare a fost învestită (art. 50

1

din Legea nr. 10/2001), nefiind realizată o cercetare pe fond a cauzei.

S-a mai reținut de

către instanța de casare că, în cauză se verifică premisa răspunderii pentru

evicțiune, dată fiind tulburarea de drept produsă reclamanților prin admiterea

acțiunii în revendicare (chiar dacă s-a realizat ca urmare a achiesării lor la petitele

din acțiunea în revendicare) formulată de moștenitorul proprietarilor reali ai

apartamentului, ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin

contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, evicțiune care se reglează

nu după dispozițiile dreptului comun, ci ale art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, republicată, astfel cum deja s-a arătat.

În aceeași idee,

instanța de casare a reținut că producerea evicțiunii rezultă din sentința

civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005 a Judecătoriei sector 1, definitivă prin Decizia

civilă nr. 78/A din 16 ianuarie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, și, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Instanța de casare a mai

constatat că reclamanții din prezenta acțiune, au depus o chitanță sub

semnătură privată în cadrul acțiunii în revendicare, din care rezultă că au

primit suma de 40.000 euro, reprezentând prețul integral al apartamentului pe

care îl ocupau (imobil ce constituia obiectul litigiului) și că în aceste

condiții s-a constatat achiesarea lor la soluția de admitere a acțiunii în

revendicare.

Instanța de casare a

mai constatat că în pricina de față, au fost încălcate dispoziții și principii

de drept procesual în determinarea efectelor hotărârii judecătorești sus

menționate, operațiune necesară în stabilirea premiselor de analiză a cererii

deduse judecății, și anume: executorialitatea, obligativitatea hotărârii

judecătorești și forța probantă de înscris autentic a acesteia.

Pe de altă parte, aceeași

instanță de casare a mai statuat că, formularea acțiunii în revendicare de

către moștenitorul foștilor proprietari soldată cu admiterea ei (fie urmare a

evaluării jurisdicționale realizate de judecător, fie ca efect al unui act

procesual de dispoziție al părții - achiesarea pârâtului - sau al părților -

tranzacție), are toate însușirile de a fi calificată drept cauză a tulburării

de drept provenind de la un terț și produsă cumpărătorului, de vreme ce efectul

admiterii acțiunii îl reprezintă pierderea proprietății (și, implicit, a

posesiei) imobilului de către cumpărător, în condițiile în care contractul de

vânzare cumpărare nu a fost desființat prin constatarea nulității, caz în care

nu ar fi putut fi antrenată răspunderea pentru evicțiune, răspundere de natură

contractuală (în condițiile derogatorii ale legii speciale).

Totodată, s-a constatat

că reclamanții au fost dezdăunați cu suma de 40.000 euro de către reclamantul

pricinii anterioare (proprietarul de drept al apartamentului), sumă ce

reprezenta prețul integral al imobilului, iar nu contravaloarea îmbunătățirilor.

Instanța de casare, constatând

stins dreptul reclamanților la dezdăunări la momentul anului 2007 (data

deciziei instanței de recurs), în timp ce în temeiul art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 s-a născut un nou drept la acțiune la data intrării în

vigoare a Legii nr. 1/2009 (1 februarie 2009), a apreciat că practic, prin

soluția adoptată, instanțele anterioare au negat reclamanților dreptul de acces

la instanță. S-a statuat astfel că, cele constatate de instanța de recurs în

litigiul privind revendicarea (încasarea sumei de 40.000 euro de la proprietar,

care reprezenta contravaloarea apartamentului, iar nu a îmbunătățirilor,

afirmație ce nu mai poate fi retractată de reclamanți în litigiul de față) sunt

împrejurări ce vor a fi analizate ca atare în rejudecare, însă în contextul

aplicării art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, s-a statuat

că în rejudecare, se impune efectuarea unei noi expertize tehnice imobiliare

(construcții) care va avea ca obiective stabilirea prețului de piață al

apartamentului la data de 30 ianuarie 2007 (data pronunțării deciziei de

instanța de recurs) ca și determinarea prețului de piață al aceluiași

apartament la momentul rejudecării, iar din compararea celor două valori se va

evidenția soluția ce va trebui adoptată în cauză.

După

casare, cauza a fost înregistrată la data de 06 iunie 2013 pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 20954/3/2013.

Prin

încheierea de ședință din 02 octombrie 2013, tribunalul, în raport de

dispozițiile art. 315 alin (1) C. proc. civ. și de considerentele deciziei de

casare, a dispus efectuarea unei expertize tehnice privind evaluarea

proprietății imobiliare, având ca obiectiv stabilirea prețului de piață al

imobilului din București, sectorul 1, parter și teren aferent, la data de 30

ianuarie 2007 data pronunțării Deciziei Curții de Apel București nr. 175 din 30

ianuarie 2007 și, determinarea prețului de piață al aceluiași apartament la

momentul efectuării expertizei, valoare ce urma a se stabili conform

standardelor internaționale de evaluare.

Raportul

de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții și evaluarea

proprietății imobiliare, întocmit de expertul tehnic judiciar A.V., a fostdepus

la dosar la 02 decembrie 2013.

Prin

sentința civilă nr. 283 din 12 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea precizată de reclamanții B.M. și

B.N., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., a fost obligat pârâtul M.F.P. la

plata către reclamanți a sumei de 46.164 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R.

din ziua efectuării plății. A fost respinsă cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanții B.M. și B.N., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, ca neîntemeiată și, au fost obligați

reclamanții la restituirea ajutorului public judiciar în cuantum de 8.986,52

lei, sub forma reducerii taxei judiciare de timbru, luându-se act că

reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța în rejudecare a reținut următoarele

considerente:

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu Primăria

Municipiului București, prin mandatarul său SC H.N. SA, reclamanții au dobândit

imobilul situat în sector 1, parter, format din 2 camere, W.C. în exclusivitate

și, în comun hol, hol și pivniță, în suprafață de 26,72 mp, iar subsolul

acestui imobil a fost dobândit în baza sentinței civile nr. 869 din 6 februarie

2002 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 12343/2001,

prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune.

Prin

sentința civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005, pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București în Dosarul nr. 13417/2004, irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 175 din 30 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005, a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată de reclamantul M.R.A. și, s-a dispus obligarea pârâților B.M. și B.N.

să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel cum a fost

individualizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 și, respectiv

prin sentința civilă nr. 869 din 6 februarie 2002, pronunțată de Judecătoria sectorului

1 București.

Din

analiza considerentelor Deciziei nr. 175/2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005, a rezultat că

recurenții din acel dosar, respectiv reclamanții din prezenta cauză, au

achiesat la pretențiile proprietarului imobilului în schimbul sumei de 40.000

de euro reprezentând prețul integral al apartamentului pe care îl ocupau.

Instanța

în rejudecare a avut în vedere decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin care s-a statuat că la data deciziei instanței de recurs

în acțiunea în revendicare, s-a constatat stins dreptul reclamanților la

dezdăunări la momentul anului 2007, în timp ce în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 s-a născut un nou drept la acțiune la data intrării în

vigoare a Legii nr. 1/2009 (1 februarie 2009). Cele constatate de instanța de

recurs în litigiul privind revendicarea (încasarea sumei de 40.000 euro de la

proprietar, care reprezenta contravaloarea apartamentului, iar nu și a

îmbunătățirilor, afirmație ce nu mai poate fi retractată de recurenți în

litigiul de față) sunt împrejurări ce se impun a fi valorificate ca atare în

rejudecare, însă în contextul aplicării art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a reținut necesitatea administrării unei noi expertize tehnice

imobiliare (construcții) având ca obiective: stabilirea prețului de piață al apartamentului

la data de 30 ianuarie 2007 (data pronunțării deciziei de instanța de recurs)

ca și determinarea prețului de piață al aceluiași apartament la momentul

rejudecării, urmând ca din compararea celor două valori să se evidențieze

soluția ce va trebui adoptată în cauză.

Față de

statuările din decizia de casare Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art.

50

1

din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, valoarea

despăgubirilor urmând a fi stabilită prin expertiză.

Prin

raportul de expertiză efectuat în rejudecare, în specialitatea construcții și

evaluarea proprietății imobiliare, expertul tehnic judiciar a procedat la determinarea

valorii în două variante: o primă variantă în care s-a raportat la o suprafață

a terenului de sub construcție de 11,48 mp și, o a două variantă determinată

pentru o suprafață de teren de 30,61 mp, motivat de aprecierea expertului în

sensul că, urmare a majorării suprafeței utile a apartamentului prin

pronunțarea sentinței civile nr. 869 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului

1 București, se impunea majorarea corespunzătoare a suprafeței de teren aflat

sub construcție.

Tribunalul

a apreciat că se impune valorificarea primei variante de evaluare realizată

prin raportul de expertiză (286.469 lei reprezentând contravaloarea sumei de

83.999 euro, la nivelul anului 2007, și respectiv 390.482 lei, echivalentul

sumei de 88.133 euro la momentul efectuării expertizei), întinderea dreptului

de proprietate ai cărui titulari au fost reclamanții, determinându-se exclusiv

prin raportare la mențiunile contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997,

încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC H.N. SA și

ale sentinței civile nr. 869 din 6 februarie 2002, pronunțate de Judecătoria sectorului

1 București în Dosarul nr. 12343/2001.

Din

compararea celor două valori menționate, respectiv de 83.999 euro, la nivelul

anului 2007 și, de 88.133 euro la momentul efectuării expertizei și, având în

vedere primirea de către reclamanți a sumei de 40.000 euro la nivelul anului

2007, instanța în rejudecare a reținut că reclamanții au primit echivalentul a

47,61% din valoarea imobilului, fiind îndreptățiți în temeiul unei noi cauze

juridice la restituirea de către M.F.P. a 52,38% din valoarea imobilului la

momentul efectuării expertizei, respectiv suma de 46.164 euro, în temeiul dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel,

tribunalul a admis în parte acțiunea precizată, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.,

cu consecința obligării acestuia la plata sumei de 46.164 euro echivalent în

lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății.

În ceea

ce privește pretențiile formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, tribunalul a reținut statuările instanței de casare, în sensul că, acțiunea

se impune a fi analizată în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel s-a observat că, principiul „specialia generalibus derogant” obligă instanța

să constate că nu este posibilă analizarea cererii pe temeiul dispozițiilor

dreptului comun art. 1337 și următ. C. civ., aplicarea legii speciale fiind nu

numai prioritară, ci și obligatorie, excluzând aplicarea concomitentă a unor

dispoziții din dreptul comun (art. 1337 și următ. C. civ.) și a unor prevederi

din legea specială (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Ca atare,

dezlegarea dată asupra problemei de drept referitoare la răspunderea pârâtului

Municipiului București pentru evicțiune, fiind tranșată prin decizia instanței

de casare, se impunea analiza răspunderii acestui pârât prin prisma aplicării

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Față de

împrejurarea că soluția tribunalului din primul ciclu procesual în ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București,

a intrat în puterea lucrului judecat, instanța în rejudecare a analizat pe fond

pretențiile formulate de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât. Față de

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că

restituirea prețului de piață se face de către M.F.P., tribunalul a respins

pretențiile reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, ca

fiind neîntemeiate.

În raport

de dispozițiile art. 50

2

din O.U.G. nr. 51/2008, constatând că

reclamanții au dobândit un drept de creanță care depășește de 10 ori cuantumul

ajutorului public acordat, tribunalul a dispus obligarea acestora la

restituirea ajutorului public în cuantum de 8.986,52 lei.

Tribunalul

a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva

sentinței civile nr. 283 din 12 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, au declarat apel reclamanții B.M. și B.N. și pârâtul M.F.P.

Astfel,

reclamanții au solicitat modificarea sentinței apelate, în parte, în sensul

obligării pârâtului la plata sumei din cel de-al doilea raport de expertiză

efectuat în cauză, reprezentând prețul actual de circulație al imobilului

situat în București, sector 1. Sub acest aspect, reclamanții au considerat

netemeinică și nelegală hotărârea instanței de fond întrucât suma primită de la

fostul proprietar conform Deciziei civile nr. 175/2007 pronunțate de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005, nu s-a

materializat într-o tranzacție care să precizeze că suma primită reprezintă

parte din valoarea apartamentului la acel moment.

S-a susținut

că instanța a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, care prevede stabilirea în sarcina pârâtului M.F.P. a

obligației de restituire a prețului de piață al imobilului din care au fost

evinși prin admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar pe calea

comparării titlurilor.

Astfel, reclamanții

au arătat că potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 introdus prin

Legea nr. 1/2009: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate

prin hotărâri definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor (...).”

S-a

susținut că potrivit art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 (nou introdus

prin Legea nr. 1/2009) pentru aceste contracte, cererile în justiție sunt

scutite de taxa de timbru și, că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată

prin Legea nr. 1/2009 statuează că: „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2)

și alin. (2)

12

se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare”.

Așadar, arată

reclamanții prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată

se stabilește în mod expres, legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. pentru

plata prețului plătit de chiriași pentru imobilul cumpărat, cât și a prețului

de piață al imobilelor pentru care s-au desființat contractele de vânzare -

cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, respectiv pe calea

acțiunii în revendicare prin compararea de titluri, desființarea în acest caz,

echivalând cu înțelesul de lipsire de eficiență a contractului de vânzare -

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanții

au învederat că sunt incidente prevederile art. 50.3 din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G.

nr. 923 din 13 septembrie 2010, care explicitează că: „Restituirea prețului

actualizat sau după caz, a prețului de piață, se face de către M.F.P. (...), în

temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a dispus

restituirea prețului actualizat, plătit de chiriaș, în cazul desființării

contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...) sau,

după caz, a prețului de piață al imobilelor, în cazul desființării contractelor

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...)”.

Ca atare,

s-a susținut că textul legal sus evocat subliniază atât legitimarea procesuală pasivă

a M.F.P. în cererile având ca obiect restituirea prețului actualizat ori a

prețului de piață al imobilelor, după caz, cât și aspectul legat de „restituirea”,

adică plata efectivă, executarea hotărârilor judecătorești.

Reclamanții

au arătat că din interpretarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

nu rezultă că restituirea prețului de piață al imobilelor ce au fost restituite

foștilor proprietari, este condiționată de primirea sau nu a unei sume bani de

la fostul proprietar, situație în care suma primită de la fostul proprietar

nu-l exonerează pe pârâtul M.F.P. de la plata prețului de piață.

Întrucât

restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2)

1

al art. 50

din Legea nr. 10/2001, se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, reclamanții au susținut că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres

o posibilitate de derogare de la aceste dispoziții legale, motiv pentru care se

susține că este nefondată aprecierea instanței de fond că reclamanții au primit

echivalentul a 47,61% din valoarea imobilului, fiind îndreptățiți în temeiul

unei noi cauze juridice la restituirea de către M.F.P. a 52,38% din valoarea

imobilului la momentul efectuării expertizei, respectiv sumă de 46.164 euro în

temeiul dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Se susține că acest

raționament al instanței nu are la bază o dispoziție legală, ci reprezintă o simplă

apreciere, deducție a instanței de fond.

O altă critică

formulată de reclamanți în cadrul motivelor de apel, vizează obligarea lor la

restituirea taxei de timbru, de la care aceștia au fost exonerați prin

admiterea cererii de ajutor public judiciar. Sub acest aspect, reclamanții au solicitat

a se constata că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001.

Apelul

declarat de pârâtul M.F.P. a vizat următoarele aspecte de netemeinicie:

Astfel, pârâtul

susține că este greșită soluția instanței, în condițiile în care nu are

calitate procesuală pasivă. Astfel, arătă că potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Or, M.F.P., nefiind

parte în contractul dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, este terț

față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în

care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Același

pârât a solicitat ca în conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și

următ. C. civ., să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei

Municipiului București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui

terț, susținându-se că

dispozițiile de drept comun, nu pot fi înlăturate prin nici o

dispoziție specială contrară.

S-a mai

învederat că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate

prin. Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta

cauză a M.F.P. și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp

obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla

restituire a prețului la valoarea de piață. Deposedarea reclamanților de imobil

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această

tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru

evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București. De

asemenea, pârâtul a susținut și incidența dispozițiilor art. 1344 C. civ.

Î

n măsura

în care se va trece peste excepția lipsei calității procesuale pasive invocate,

M.F.P., a mai învederat următoarele aspecte:

Potrivit

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda

despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două

condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca

ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Se susține

că în prezenta cauză, nu este îndeplinită nici o condiție din cele două

prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001:

Cu

privire la existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, pârâtul a considerat că reaua credință atât a

vânzătorului cât și a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoială, având în

vedere că reclamanții din prezenta cauză, au achiesat la pretențiile

reclamantului din acțiunea în revendicare, în schimbul unei sume de 40.000 de euro

reprezentând prețul integral al apartamentului pe care îl ocupau.

Pârâtul a

mai arătat că în speță, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu

eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reclamanții neefectuând minime

diligențe înainte de cumpărare, pentru a afla care este titlul în baza căruia

statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l

achiziționeze.

Se mai

arată, de către același pârât, că nu este îndeplinită nici cea de-a două

condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, respectiv, contractul să fi fost desființat prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în

condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada existenței unei sentințe

definitive și irevocabile în ce privește constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de aceștia cu Primăria Municipiului

București, nu se justifică obligarea M.F.P. la plata sumei reprezentând

valoarea de piață a imobilului în cauză.

Având în

vedere, pe de o

parte, faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de

piață, art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două

condiții expuse, iar pe de altă parte faptul că reclamanții nu au făcut dovada

îndeplinirii niciuneia dintre acestea, apreciază pârâtul, nu sunt incidente dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Același

pârât a mai arătat că în mod eronat a fost omologat raportul de expertiză

întocmit în cauză, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în litigiu.

Consideră că în speță operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca

reclamanții să încaseze în 2014 o diferență exagerată față de valoarea achitată

în contractul de vânzare cumpărare,

valoare, care

depășește

cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară de la

ora actuală.

Se mai

susține că, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz

valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au

făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

În

aceeași idee, pârâtul mai arată că o aplicare corectă a dispozițiilor privind

obligarea la garanția pentru evicțiune și, respectiv a stabilirii sporului de

valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori, respectiv: stabilirea

valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de autoarea

reclamantelor); stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii; diferența

între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii,

această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de

dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Pe

criterii de simetrie și de echitate, susține același pârât, cum aceste imobile

nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și, nici la prețul de pe

piață liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la

regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate, sau la

regimul stabilit prin norme speciale. Ca atare se învederează că în spiritul

protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995

și, a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceștia ar fi îndreptățiți să

primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție

de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995,

a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii

actuale de piață a unui astfel de imobil.

S-a mai

arătat că, numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a

dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a

evicțiunii și, nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a

imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe

principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului

dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în

raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

Or,

susține pârâtul, în situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de

bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un

astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării

fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție,

nu pot fi stabilite decât în condițiile arătate mai sus.

S-a mai

învederat că, raportându-se numai la jurisprudența C.E.D.O., care face parte

împreună cu dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, din blocul de convenționalitate la care face

referire Constituția României în art. 20, reclamanții aveau obligația să

dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție.

Ca atare,

pârâtul susține că această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul

chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost

confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere

a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității

contractului, fie în revendicare. Pentru aceste din urmă situații,

jurisprudența C.E.D.O. nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga

valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare

care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori

contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor

c. României). În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, C.E.D.O. a statuat la

data de 15 martie 2007, că poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigența

proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun

(repararea nedreptăților comise de regimul comunist) și interesul particular,

al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se ridică la valoarea de

circulație a bunului în cauză.

Se mai

învederează că, admiterea acțiunii în revendicare ori în constatarea nulității

absolute, semnifică în mod logic și necesar că imobilul a fost preluat fără

titlu valabil, de unde rezultă că el nu intră în câmpul de aplicare a Legii nr.

112/1995, întrucât în art. 1 se dispune că această lege, se aplică numai

imobilelor preluate cu titlu valabil, sens în care se invocă Decizia Curții

Constituționale, nr. 73/1995, publicată în M. Of. nr. 177 din 08 august 1995.

Se arată că

prin această decizie, Curtea Constituțională a statuat că „trebuie să se

recunoască statului dreptul de a hotărâ neîngrădit asupra regimului juridic al

bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu

legislația existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate” (…),

dar că „alta este situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un

act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt, fără titlu, în condițiile inexistenței

unei reglementari legale care să constituie temeiul juridic al constituirii

dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri, dreptul de

proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât,

statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria

celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației

juridice a locuințelor trecute în proprietatea statului. „(...)” A considera,

într-o dispoziție a legii, că și imobilele preluate de stat, fără titlu, fac

obiectul dreptului de proprietate al statului, ar presupune fie un efect

retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietății

persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu îl recuunoaște

și care, de aceea, nu poate fi acceptat.”

Este

evident, arată același pârât, că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în

temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare

a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data

edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către

chiriași, începând cu anul 1996. Așa fiind, susține pârâtul, indemnizarea

cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor, constituie în mod

vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, fiind încălcat astfel principiul

egalității cetățenilor în fața legii.

Având în

vedere motivele expuse, pârâtul a solicitat admiterea apelului, așa cum a fost

formulat, schimbarea sentinței civile atacate, în parte, în sensul admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. și respingerii acțiunii,

în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin Decizia

civilă nr. 54 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, a fost admis apelul reclamanților, fiind schimbată în

parte sentința apelată în sensul înlăturării obligației reclamanților de a

plăti suma de 8.986,52 lei cu titlu de reducere taxă de timbru. A fost

menținută în rest sentința. A fost respinsă excepția tardivității apelului declarat

de pârâtul M.F.P., excepție invocată de reclamanți, iar apelul declarat de acest

pârât a fost respins ca nefondat.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:

Față de

prevederile art. 284 C. proc. civ., care stabilește că termenul de apel este de

15 zile de la comunicarea sentinței atacate și art. 100 C. proc. civ., care

stabilește că termenul se calculează pe zile libere, instanța de apel a reținut

că nu este incidentă excepția tardivității apelului declarat de pârâtul M.F.P.

în condițiile în care apelul a fost declarat la data de 10 iunie 2014, iar

sentința i-a fost comunicată pârâtului la data de 27 mai 2014.

Instanța

de apel a reținut că dispozițiile legii speciale, (respectiv Legea nr. 10/2001,

în forma dobândită ca urmare a adoptării Legii nr. 1/2009), cuprinse în art. 50

alin. (3) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, derogă de la regulile

generale în materie de evicțiune, atât cu privire la debitor, cât și cu privire

la modul de stabilire a despăgubirii. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 stabilesc: Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2)

1

se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Așadar, reține

instanța de apel, nefondat susține pârâtul că altcineva ar trebui să fie cel

care trebuie să restituie reclamanților despăgubiri la nivelul prețului de

piață al apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și pierdut prin

revendicare.

Art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001 prevede:”(1) Proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește

prin expertiză.”

Din această perspectivă instanța de apel a reținut că sunt nefondate

și susținerile pârâtului

că despăgubirea la nivelul prețului de piață al apartamentului

pierdut prin revendicare, trebuie să aibă în vedere prețul cu care reclamanții

au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995, în anul 1997.

Instanța de apel a mai apreciat că, sunt nefondate și susținerile

reclamanților că, despăgubirea la nivelul valorii de piață a imobilului,

pierdut prin revendicare, trebuie să se acorde de pârâtul M.F.P. integral, fără

a se lua în considerare faptul că deja aceștia au obținut o parte din această

despăgubire, de la fostul proprietar pe baza achiesării acestora la dreptul fostului

proprietar de a revendica de la aceștia imobilul.

Faptul că în acel proces în care s-a pronunțat Decizia nr. 175/2007

de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, nu s-a luat act de o

tranzacție a părților, reține instanța de apel, este lipsit de semnificație, ca

și faptul achiesării la pretențiile reclamantului din acel dosar, esențială

fiind valoarea probatorie a hotărârii judecătorești sus evocate.

Instanța de apel a reținut astfel că, din Decizia civilă nr. 175

din 30 ianuarie 2007, rezultă că reclamanții din cauză de față au depus la

termenul din 30 ianuarie 2007 un înscris sub semnătură privată și au învederat

instanței că au primit sumă de 40.000 euro, reprezentând prețul integral al apartamentului

pe care îl ocupau, revendicat de fostul proprietar, situație în care instanța a

dat eficiență principiului disponibilității procesului civil în a modifica Decizia

nr. 78/2006 a Tribunalului București, în sensul de a respinge apelul (care

fusese admis de Tribunalul București cu motivarea că după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 nu se mai poate revendica pe dreptul comun) ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că în cauză în respectarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța în rejudecare a avut în vedere statuările

și problemele de drept deja dezlegate prin Decizia de casare nr.

1624 din 22

martie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Ca atare, s-a reținut că prin sentința apelată, prima instanță a

scăzut în mod legal, din despăgubirea totală reprezentând valoarea de circulație

a imobilului la data expertizei, de 88.133 euro, partea de despăgubire obținută

deja de reclamanți anterior adoptării Legii nr. 1/2009, motiv pentru care

critica reclamanților pe acest aspect a fost apreciată ca nefondată.

Instanța de apel a reținut că nefondat pretinde pârâtul că

valoarea despăgubirii acordate de prima instanță ar depăși valoarea de

circulație actuală, pârâtul neprezentând vreo probă contrară expertizei

administrate la prima instanță. Cu privire la data din expertiză criticată nefondat

de pârât în apelul său, cea de la data realizării expertizei, instanța de apel

a reținut că rațiunea adoptării art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 (introdus

de Legea nr. 1/2009) constă tocmai în facilitarea posibilității proprietarilor

cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, ce au pierdut imobilul prin revendicare,

să obțină o valoare de înlocuire a imobilului pierdut prin revendicare, așa

încât cu această valoare să-și poată cumpăra un imobil echivalent, nu să ducă

la îmbogățirea fără justă cauză /nici la sărăcirea acestora.

S-a mai reținut

de către instanța de apel că, nefondat pârâtul face referire la valoarea redusă

a imobilului la data cumpărării lui din 1997, câtă vreme Legea nr. 10/2001 a

creat în favoarea reclamanților dreptul de a beneficia, pentru proprietatea lor

pierdută prin revendicare, de valoarea de circulație actuală a imobilului în

determinarea cuantumului despăgubirii totale cuvenite (art. 1 din Protocol 1

Adițional la Convenție).

Instanța

de apel a mai reținut că art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că:

“Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.” Totodată, art. 50 alin.

(2)

1

din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009)

prevede că : “Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.”

Deși cele

două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri

și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor

judiciare de timbru, instanța de apel a apreciat că se poate stabili concluzia

că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2)

1

prin

Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistența celor două tipuri de

acțiuni speciale ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995,

care se îndreaptă cu acțiune în pretenții bănești împotriva M.F.P. în: c

ererile

sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, respectiv în cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor pierdute în acțiuni în revendicare cu fostul proprietar deposedat de

stat în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima

situație, reține instanța de apel, norma legală folosește o terminologie a

raporturilor juridice după constatarea lipsei de validitate a contractului de

vânzare cumpărare, în considerarea teoretică a unei repuneri a părților în

situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza

Legii nr. 112/1995 a fost aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe

destinatarii ei, situație în care este stabilită legal obligația restituirii

prețului plătit actualizat cu inflația. Plata în asemenea caz a valorii de

piață a imobilului, ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză. Restituirea

prețului plătit actualizat cu inflația reprezintă în acest caz despăgubirea

rezonabilă cuvenită legal.

În

cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2)

1

coroborată cu art. 50

1

,

din Legea nr. 10/2001, reține instanța de apel, legiuitorul însuși îi indică,

pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995,

potrivit situației acestora, care au participat la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare cu intenția respectării prevederilor Legii nr. 112/1995,

astfel că pentru aceștia este acordată valoarea de piață.

Cu

privire la celelalte critici ale pârâtului, instanța de apel a observat că prin

cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului M.F.P.

la valoarea de piață a imobilului cumpărat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și

pierdut în acțiunea în revendicare cu fostul proprietar deposedat de stat.

Astfel,

s-a apreciat că, în mod corect și legal a reținut prima instanță că, în respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 a fost încheiat contractul reclamanților, de

vreme ce el nu a fost anulat în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001, ci, fără a

fi desfiin