ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 713/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 713/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 713/2015

Dosar nr.

24192/3/2011

Asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 08 iunie 2011,

sub nr. 24192/3/2011, reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.B.K.R.B. SA) în

contradictoriu cu pârâta SC D.M.T. SRL a solicitat să se dispună obligarea

pârâtei la plata sumei de 3.197.066,045 lei, reprezentând valoarea totală a

prejudiciului cauzat reclamantei ca urmare a încetării de drept a contractului

de închiriere din 22 august 2006, compus din: 2.097.086 lei - constând în

valoarea rămasă de amortizat a bunurilor distruse; 1.099.980,45 lei - constând

în cheltuieli de relocare a activității și înlocuire a bunurilor distruse și

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 960 din 12 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția

a Vl-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC

N.B. SA (fostă SC M.B.K.R.B. SA), în contradictoriu cu pârâta SC D.M.T. SRL. A

fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenție în interesul pârâtei

formulată de A.I.G.E.L. Londra - Sucursala București (fostă C.L. Londra -Sucursala

București).

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut din ansamblul materialului

probator că, în fapt, între părți au existat raporturi de locațiune conform

contractului de închiriere din 22 august 2006 încheiat pe o perioada de 5 ani,

calculată începând cu data predării spațiului, respectiv 14 decembrie 2006. în

baza art. 5.4. lit. a) din contract pârâta avea obligația să asigure folosința

liniștită și utilă a spațiilor închiriate iar ca urmare a nerespectării

obligației prevăzute de prezentul articol datorează despăgubiri limitate la

daunele directe suportate de către chiriaș. Conform art. 7.1. pct. (i)

contractul încetează de drept în cazul în care spațiile închiriate devin

improprii utilizării ca urmare a unei daune ce nu a fost produsă din culpa

chiriașului, fără intervenția instanței, în termen de 30 (treizeci) de zile de

la data la care spațiile au devenit improprii utilizării lor.

În noaptea de

26 spre 27 iunie 2009, la clădirea M.B.C. în care erau situate spațiile

închiriate a avut loc un incendiu major produs ca urmare a unei descărcări

electrice de natura atmosferica care a lovit o reclama luminoasa amplasata de

un chiriaș in zona exterioară a clădirii.

Prin sentința

comercială nr. 5157 din 21 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 38113/3/2009

s-a constatat încetarea de drept a contractului de închiriere a spațiului în

suprafață de 2.415 mp, respectiv etajele 2, 11, 12 și 13, situat în clădirea de

birouri situată în, sector 2, București, precum și pentru un nr. de 18 locuri

de parcare situate la nivele 2 și 3 din subsolul clădirii Millenium, instanța

reținând că a intervenit pactul comisoriu expres de grad IV ce a determinat

încetarea de drept a contractului, din cauză că bunul închiriat a devenit

"impropriu utilizării ca urmare a unei daune ce nu a fost produsă din

culpa chiriașului".

Această

concluzie a instanței a avut la bază constatările I.S.U. „Dealul Spini" al

Municipiului București în care s-a reținut că „sursa probabilă de aprindere a

fost un scurt circuit electric" provocat de o "descărcare electrică

de origine atmosferică" care a constituit mijlocul de aprindere a

panourilor exterioare iar apoi incendiul a escaladat la nivelul întregii

clădiri, conform adresei din 04 iulie 2009.

Raportul I.S.U.

a constatat că sursa de aprindere a fost un scurt circuit electric cauzat de o

descărcare electrica de origine atmosferica - trăsnet, iar mijlocul cel mai

probabil care a putut produce aprinderea fiind cablul electric al reclamei ca

urmare a descărcării electrice de origine atmosferica - trăsnet direct,

împrejurarea determinanta fiind un cablu electric defect ca urmare a supunerii

la intemperiile meteo-atmosferice si descărcarea electrica de origine atmosferica

- trăsnet direct.

C.C.I. a

eliberat un aviz de forța majoră la cererea pârâtei ce a fost eliberat în

conformitate cu prevederile art. 4, lit. j) din Legea nr. 335/2007 privind

Legea camerelor de comerț din România care este singura autoritate din România abilitată

în acest sens, camerele județene având dreptul să avizeze existenta cazurilor

de forța majora și să stabilească influența acestora asupra executării

obligațiilor între profesioniști.

Se poate

observa că I.S.U. a apreciat că sursa incendiului a fost trăsnetul. Este bine

cunoscut faptul că trăsnetul este o descărcare electrică care restabilește

echilibrul electric intre straturile norului de furtuna sau între nor si

pământ, fiind un fenomen care nu poate fi controlat de către om.

În ceea ce

privește materialele folosite pentru placarea clădirii M.B.C. au fost

recomandate de către antreprenorul general și achiziționate de la o societate

din Grecia, SC E. SA, A.I., producătorul și furnizorul materialului E., folosit

la placarea clădirii.

În ceea ce privește

agrementul tehnic din 2004, elaborat de SC A.T.R. SA ("Agrement

Tehnic") cu privire la materialul E. a stabilit ca acestea este încadrat

în clasa C1 - „P.N." și anume trebuia să realizeze combustia fără să se

poată aprinde sau propaga flacăra. Acest document a fost emis de o autoritate

abilitate pentru a efectua astfel de testări si certificări.

Calitatea

necorespunzătoare a materialului a fost cunoscută după incendiu, rezultatul

Agrementului Tehnic a fost infirmat de rezultatul raportului de clasificare

pentru reacția la foc din 29 iulie 2009 întocmit de către I.G.S.U. -

C.N.S.I.P.C. la solicitarea I.S.C. în urma căruia panoul compozit E. a fost

încadrat in clasa de reacție la foc E și C4, in clasa de combustibilitate

("puternic inflamabil").

În momentul in

care pârâta a cumpărat părțile sociale ale M. și a devenit proprietara a

Clădirii M.B.C., materialul E. avea Agrementul tehnic, era încadrat în clasa C1

si nu avea posibilitatea reala de a știi că în fapt materialul nu corespundea

cerințelor de securitate la incendiu. Orice proprietar diligent și prudent nu

putea la momentul respectiv decât sa aibă încredere în documentele emise de

către autoritățile acreditate in domeniu.

Susținerea

reclamantei în sensul ca pârâta a avut posibilitatea de a remedia problemele cu

privire la fațada și nu a luat masurile necesare pentru a remedia aceste

defecțiuni este neîntemeiată.

Prin urmare, nu

exista nicio proba administrată în dosar din care să rezulte culpa pârâtei

pentru distrugerea imobilului închiriat și implicit a bunurilor locatorului din

imobil.

Pentru a fi în

prezența unui caz de forță majoră, exonerator de răspundere, art. 1082 C. civ.

prevede existența unei cauze străine care conferă caracterul de exterioritate

al forței majore și s-a apreciat că întrunesc aceasta cerința evenimentele

străine de voința omului, precum cataclismele naturii: trăsnetul, cutremurul,

furtuna.

În cazul de

față, așa cum se poate observa din Raportul I.S.U. și din concluziile avizului

de forța majora (documente oficiale, emise de autorități abilitate in domeniile

respective, valabile la mai bine de 3 ani de la data producerii incendiului),

cauza care a stat la baza producerii Incendiului a fost o descărcare electrica

de origine atmosferica - trăsnet direct. Existenta descărcărilor electrice este

menționata si in Adresa A.N.M.

În speță ne

aflăm în prezența unei situații în care părțile au avut raporturi contractuale

ce au încetat de drept ca urmare a intervenirii pactului comisoriu expres de

grad IV, din cauză că bunul închiriat a devenit "impropriu utilizării ca

urmare a unei daune ce nu a fost produsă din culpa chiriașului" la

momentul producerii incendiului 26 spre 27 iunie 2009, aspect constat prin

sentința comercială nr. 5157 din 21 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr.

38113/3/2009.

Atât

răspunderea civilă delictuală cât și răspunderea contractuală iau naștere ca

urmare a încălcării unei obligații, încălcare prin care s-a adus atingere unui

drept subiectiv al unei persoane.

În cazul

răspunderii civile delictuale obligația încălcată este o obligație legală,

generală care revine tuturor, respectiv obligația de nu a nu vătăma drepturile

altuia prin fapte ilicite, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în

materie contractuală constă în neîndeplinirea unei obligații contractuale.

Pentru a se

angaja răspunderea contractuală trebuie să se dovedească conform art. 1169 C.

civ. culpa debitorului obligației.

Tribunalul a

reținut că obligația contractuală a pârâtei de asigura folosința spațiului nu a

mai fost îndeplinită datorită unei cauze externe care nu are legătură cu o

culpă a pârâtei astfel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea

răspunderii acesteia.

împotriva

acestei sentințe a declarat apel, reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA),

apreciind soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică.

Prin Decizia civilă

nr. 353 din 7 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta reclamantă SC N.B. SA (fostă SC

M.K.B.R.B. SA) împotriva sentinței civile nr. 960 din 12 februarie 2013,

pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

A fost obligată

apelanta la plata către intimata SC D.M.T. SRL a sumei de 16.184,13 lei,

cheltuieli de judecată.

În motivarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

I. În ceea ce

privește primul motiv de apel, referitor la neanalizarea, de către instanța de

fond, a condițiilor răspunderii civile contractuale (fapta ilicită, prejudiciu,

raportul de cauzalitate și vinovăție) ceea ce echivalează cu neanalizarea

fondului, fapt ce atrage în opinia apelantei- reclamante aplicarea

dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., curtea de apel a

constatat că, în speța dedusă judecății, s-a invocat existența unei cauze

exoneratoare de răspundere și anume forța majoră, aspect ce a fost analizat pe

larg de către instanța de fond.

Întrucât

invocarea unei astfel de situații, atrage înlăturarea răspunderii, și implicit

caracterul ilicit al faptei, condiție ce trebuie îndeplinită cumulativ alături

de celelalte condiții necesare atragerii răspunderii contractuale, este evident

că prin constatarea existenței unei cauze exoneratoare de răspundere nu mai

este necesară analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile

contractuale.

S-a reținut că

instanța de fond a expus motivele de fapt și de drept ce au format convingerea

acesteia cu privire la situația dedusă judecății, în condițiile art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. nu sunt aplicabile în cauză.

Instanța de

apel a analizat pe larg, efectele forței majore, în cadrul motivului trei (3)

de apel referitor la „nelegalitatea hotărârii apelate, față de interpretarea

eronată a raporturilor juridice dintre părți, a efectelor forței majore și a

modalității în care aceasta trebuie constatată .

II. În ceea ce

privește al II- lea motiv de apel - referitor la încălcarea puterii de lucru

judecat stabilit prin sentința civilă nr. 5157 din 21 aprilie 2010 rămasă

definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

în Dosarul nr. 38113/3/2009, instanța de apel a constatat că nicăieri în

considerentele acestei sentințe nu este menționată culpa pârâtei SC D.M.T. SRL

în încetarea' contractului ci se precizează că acest contract de închiriere a

încetat întrucât bunul închiriat a devenit impropriu ca urmare a unei daune ce

nu a fost produsă din culpa chiriașului, ori calitatea de chiriaș în contractul

de închiriere o avea reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA).

Astfel, se

poate reține că încetarea contractului de închiriere nu a fost determinată de

culpa SC N.B. SA, nicidecum considerentele sentinței civile nr. 5157 din 21

aprilie 2010 nu pot fi interpretate astfel cum susține reclamanta cu privire la

culpa pârâtei SC D.M.T. SRL.

S-a arătat că

efectul pozitiv al sentinței 5157 din 21 aprilie 2010 de care se prevalează

apelanta- reclamantă în susținerea autorității de lucru judecat nu are

relevanță în cauză, întrucât instanțajiu s-a pronunțat definitiv și irevocabil

asupra culpei pârâtei SC D.M.T. SRL, de fapt nu s-a pronunțat asupra culpei

nici uneia dintre părți.

Nu înseamnă că

dacă nu s-a reținut culpa chiriașului SC N.B. SA, per a contrario, culpa

aparține proprietarului imobilului SC D.M.T. SRL.

Instanța de

apel a înlăturat condițiile răspunderii contractuale (fapta ilicită, vinovăția

(culpa), legătura de cauzalitate și prejudiciu) ca urmare a intervenirii unei

cauze exoneratoare de răspundere - forța majoră, neimputabilă nici uneia dintre

părțile în cauză (aspect ce a fost analizat în cadrul motivului trei (3) al

apelului declarat).

III. În ceea ce

privește al lll-lea motiv de apel nelegalitatea hotărârii apelate față de:

a)

interpretarea eronată a raporturilor juridice dintre părți;

b) efectele

forței majore;

c) modalitatea

în care aceasta trebuia constatată (respectiv efectele avizului de forță majoră

emis de C.C.I.R.).

S-a susținut de

către apelanta - reclamantă ca fiind prezumată în culpă, era de datoria pârâtei

să dovedească cauza exoneratoare de răspundere. în invocarea cauzei străine,

s-a susținut existența unui „trăsnet direct" singurul care a stat la baza

producerii incendiului, or, din probele administrate în cauză, în baza

informațiilor furnizate de autorități, în noaptea respectivă nici un trăsnet nu

a atins vreo clădire pe raza municipiului București.

Curtea de apel

a apreciat, față de dispozițiile art. 1082 C. civ. (aplicabil în cauză, având

în vedere data încheierii contractului de închiriere din 22 august 2006)

condiția vinei debitorului obligației, în cazul nostru, al SC D.M.T. SRL ca

debitor al obligației de a asigura folosința bunului închiriat, rezultă în mod

implicit.

În literatura

de specialitate, s-a reținut că, o concluzie ce rezultă din dispozițiile art.

1082 C. civ., este aceea că în sarcina debitorului operează o prezumție de

vină,- astfel încât debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu

justifică existența unei cauze străine, neimputabile.

Potrivit art.

1083 C. civ., debitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor atunci când nu

a putut executa datorită unui caz fortuit sau unui caz de forță majoră. Deci

cauza străină de care vorbește art. 1082. C. civ. este intervenția cazului

fortuit sau a cazului de forță majoră. Se admite că în formularea art. 1082 C.

civ. in noțiunea de „cauză străină care nu-i este imputabilă debitorului"

trebuie inclusă și vina creditorului. Dacă debitorul dovedește cauza străină,

el va fi exonerat de răspundere.

Prezumția de

vină în sarcina debitorului care nu-și execută obligația este - relativă. Ea poate

fi răsturnată tocmai prin dovada cazului fortuit, a cazului de forță majoră sau

a vinei creditorului.

Cât privește

forța majoră și cazul fortuit, acestea sunt situații de fapt apreciate ca atare

de instanța de judecată.

În cazul de

față, din înscrisurile depuse la dosar, respectiv din raportul întocmit în Dosarul

nr. 49706/3/2011 al Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, de către

societatea de asigurare SC C.R. SA prin intermediul evaluatorului de daună C.,

(aflat la filele 87 și următoarele voi. I dosar C.A.B.) au rezultat

următoarele:

Incendiul s-a

produs in noaptea zilei de 26 iunie 2009 la Clădirea M.B.C Focul a fost

descoperit inițial de trecători care au raportat un incendiu pe partea de

sud-vest a Clădirii M.B.C. la un etaj superior al acesteia (probabil între

etajele 14 și 17). în partea de sud-vest era situată o reclamă luminoasă

aparținând S.A.

Se presupune că

focul a izbucnit la aproximativ 10.30 pm de la o reclamă situată in exteriorul

clădirii din colțul de sud-vest și s-a extins pe fațada estică către coltul

nord-vest.

Se pare că

focul s-a extins prin fațada ventilată și a produs daune atât fațadei cât și

finisajelor interioare la diferite etaje.

Incendiul a

fost urmărit de brigada de pompieri locală și se crede că a fost stins după aproximativ

patru ore. Martori oculari spun că brigada de pompieri a sosit la fața locului

cu cel puțin o oră înainte de a putea intra în clădire. Ofițerii de pază au

interzis brigăzii de pompieri să intre în clădire din primul moment în care

aceștia și-au făcut apariția iar acest lucru îmbracă forma neglijenței din

partea reclamantului.

Inspecția cu

privire la daunele produse de incendiu a fost efectuată de către I.S.C. la data

de 27 iunie 2009. Incertitudinea cauzei incendiului

Nu există

obiecțiuni cu privire la faptul că un fulger a lovit reclama luminoasă a S.A.

localizată pe fațada Clădirii M.B.C. care a luat foc.

Brigada de

pompieri și Poliția Română au finalizat ancheta cu privire la cauzele

incendiului și au consemnat faptul că acesta a început pe elevația exterioară a

colțului de sud-vest, fie de la un fulger fie de la o avarie de ordin electric

al reclamei luminoase a S.A. Extinderea daunelor a împiedicat orice

investigație a reclamei luminoase a S.A. care lasă astfel loc intepretarilor cu

privire la cauza efectivă a incendiului.

Pârâtul a

angajat serviciile Dr. J.H.B.P., care au confirmat că focul a început de la un

fulger sau de la o avarie de ordin electric.

Conform Dr.

J.H.B.P., există două mecanisme de combustie plauzibile pentru că un incendiu să

izbucnească la o reclamă luminoasă. În primul rând, ar fi putut fi vorba de o

avarie electrică care a implicat circuitele de iluminare ale reclamei. O avarie

electrică s-a fi putut produce ca urmare a avariei izolării electrice la

componentele „vii" ale reclamei. In al doilea rând, având în vedere că

buletinele meteorologice au raportat o furtună la momentul incendiului, o

descărcare electrică a fulgerului ar fi putut iniția incendiul. In

eventualitatea unei furtuni la momentul incendiului, această avarie ar fi putut

fi precipitată fie printr-o ploaie puternică care ar fi pătruns în componentele

electrice fie din cauza unui vânt puternic cu consecința unor avarii mecanice

la aceste componente. Nu a mai fost nici un rest fizic pentru a putea efectua o

investigație și este o presupunere rezonabilă să ne gândim că reclama nu ar fi

putut rezista la expunerea fenomenelor meteorologice enunțate.

Raportul

brigăzii de pompieri din România a ajuns la o concluzie similară ca cea a lui B.

Extinderea și

răspândirea incendiului este un aspect special și este posibil că compoziția de

stiplex a reclamei luminoase a favorizat focul în fazele inițiale care a condus

la flăcări care au cuprins pentru o bună bucată de timp panourile E.B.

În concluzie, o

descărcare electrică a unui fulger ar fi putut duce la aprinderea reclamei

luminoase și apoi la o avarie electrică incendiară. Raportul întocmit de Dr. D.

a confirmat că sistemul conductor H. a respectat prevederile locale și a fost

un sistem care a funcționat în mod corespunzător.

Din raportul

întocmit de I.S.U. „Dealul Spirii" a Municipiului București a rezultat că

„ sursa probabilă de aprindere a fost un scurt circuit electric, provocat de o

„descărcare electrică de origine atmosferică".

Din adresele A.N.M.

din 20 martie 2012 (emisă la solicitarea primei instanțe) și din 18 februarie

2014 (emisă la solicitarea instanței de apel) rezultă că în seara respectivă au

fost înregistrate descărcări electrice, însă este posibil ca descărcările

electrice de timp nor - pământ ( trăsnet) să nu fi putut di detectate datorită

unor limitări tehnice ale rețelei din România, ceea ce nu înseamnă că nu a

existat nici o astfel de descărcare electrică (de tip nor - pământ - trăsnet

care să atingă clădirea).

Din

înscrisurile menționate anterior a rezultat că totuși o descărcare electrică

(de tip fulger) ar fi lovit reclama luminoasă a unei firme localizată pe

clădire și astfel s-a inițiat incendiul.

Indiferent de

felul descărcării electrice care a declanșat incendiul (trăsnet sau fulger),

aceasta este o cauză ce nu poate fi imputată proprietarului clădirii, fiind „

acea cauză străină ce nu-i poate fi imputată debitorului" despre care

vorbesc dispozițiile art. 1082 C. civ. și art. 1083 C. civ.

Ca urmare,

întrucât prezumția de culpă este una relativă, iar pârâta a reușit prin probele

administrate să răstoarne această prezumție, tocmai prin dovada cazului de

forță majoră, rezultă că aceasta va fi exonerată de răspundere.

În ceea ce

privește motivul susținut de apelanta - reclamantă referitor la faptul că în

analiza efectelor forței majore, instanța de fond nu a avut în vedere și

posibilitatea ca un viciu de construcție să ducă la distrugerea bunului (reluat

de apelantă în motivul de apel referitor la calitatea materialelor încorporate

în fațada clădirii) în susținerea acestui motiv, s-au depus înscrisuri,

respectiv documente tehnice din care să rezulte faptul că materialul folosit la

placarea clădirii nu ar fi avut un Agrement tehnic corespunzător și astfel o

rezistență la foc mai redusă .

S-a constatat

că instanța de fond a analizat și aceste aspecte „ în ceea ce privește

materialele folosite pentru placarea clădirii" și a reținut că „în

momentul în care pârâta a devenit proprietara clădirii M.B.C., materialul E.

avea Agrementul tehnic (...)" și „nu avea posibilitatea reală de a știi că

în fapt materialul nu corespundea cerințelor de securitate la incendiu" cu

atât mai mult cu cât documentele erau emise de autorități acreditate.

Din

înscrisurile depuse la dosar rezultă că existau vicii ascunse la clădirea M.B.C,

pentru acest motiv proprietara clădirii SC D.M.T. SRL, declanșând litigii în

contradictoriu cu antreprenorul, subantreprenorul, proiectantul clădirii și

producătorul E. (Dosar nr. 8982/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului București, secția

a Vl-a comercială) dar și cu asigurătorul clădirii fosta SC S.A.C.R. SA, în

prezent actuala A.I.G.E.L. Londra - sucursala București intervenientă în

prezenta cauză, însă în această fază a procedurii, neexistând nici o hotărâre

irevocabilă în sus-menționatele dosare, nu se poate reține vreo acțiune sau

inacțiune imputabilă societății SC D.M.T. SRL.

De altfel chiar

intervenientă în interesul pârâtei și-a justificat interesul său de a formula

cererea de intervenție prin faptul că printre daunele subsumate poliței de

asigurare se regăsesc și daunele cauzate chiriașilor, iar în cazul în care

pârâta va fi ținută să răspundă pentru eventuale pagube cauzate societății

reclamante, asigurătorul poate fi obligat să achite toate sumele cerute de

chiriași cu titlu de despăgubire.

Intervenientă a

precizat și faptul că există în studiu dosarul de daună deschis în urma

incidentului sus-menționat, iar asigurătorul are dreptul conform termenilor și

condițiilor din polița de asigurare și inclusiv ex lege să-și conserve

drepturile sale procedurale intervenind în acest proces a cărui soluționare are

în mod vădit consecințe asupra dosarului de daună.

Pe de altă

parte aceste aspecte nu înlătură cauza incendiului la producerea căruia nu s-a

reținut până acum nici o culpă din partea SC D.M.T. SRL (în acest sens fiind

raportul I.S.U. care a determinat cauzele producerii incendiului).

Astfel, din

raportul din 14 iulie 2009 întocmit de I.S.U. București, rezultă următoarele:

Cauza care a

condus la producerea incendiului a fost un scurtcircuit electric la reclama

luminoasa, proprietatea unui chiriaș, amplasata pe fațada Clădirii M.B.C. la

etajul 17 (treimea superioara a fațadei Clădirii M.B.C.), la o inaltime de

aproximativ 68,00 m fata de nivelul solului. Raportul I.S.U. a constatat ca:

- Sursa de

aprindere a fost un scurt circuit electric cauzat de o descărcare electrica de

origine atmosferica - trăsnet;

- Mijlocul cel

mai probabil care a putut produce aprinderea fiind cablul electric al reclamei

ca urmare a descărcării electrice de origine atmosferica - trăsnet direct;

- împrejurarea

determinanta fiind un cablu electric defect ca urmare a supunerii la

intemperiile meteo-atmosferice si descărcarea electrica de origine atmosferica

- trăsnet direct.

În ceea ce

privește efectele avizului de forță majoră emis de C.C.I.R.: Potrivit

dispozițiilor art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007 C.C.I.R.

avizează, la cerere, pentru societățile românești, pe bază de documente,

existența cazurilor de forță majoră și efectele acestora asupra executării

obligațiilor comerciale.

C.C.I.R. a

eliberat un aviz de forță majoră la cererea pârâtei, iar potrivit dispozițiilor

contractuale, articolul 9 din contractul de închiriere din 22 august 2006

referitor la forța majoră (aflat la filele 25 și următoarele vol.l dosar T.B.),

părțile au prevăzut: „Nici chiriașul și nici proprietarul nu vor fi ținuți

responsabili pentru neîndeplinirea completă sau parțială, ori cu întârziere, a

vreuneia dintre obligațiile ce le revin în temeiul prezentului contract, în

măsura în care o asemenea neexecutare sau întârziere a fost provocată de

apariția unui caz de forță majoră. In sensul prezentului contract, cazul de

forță majoră reprezintă un eveniment impredictibil, inevitabil și

insurmontabil, care nu depinde de voința părților și nu poate fi controlat de

acestea, care apare după data încheierii prezentului contract, și care este de

natură să împiedice executarea obligațiilor prevăzute de acesta.

Partea care

invocă apariția unui caz de forță majoră este obligată să notifice celeilalte

părți, în scris, apariția unui asemenea eveniment, în termen de 5 zile de la

producerea acestuia, și este obligată să ia toate măsurile în mod rezonabil

necesare pentru a limita efectele cazului de forță majoră. De asemenea, partea

care invocă apariția cazului de forță majoră este obligată să notifice

celeilalte părți încetarea acestuia, în termen de 5 zile de la data respectivă.

Din aceste

dispoziții contractuale, rezultă că părțile au prevăzut expres și au definit

forța majoră „ca fiind un eveniment impredictibil, inevitabil, insurmontabil

care nu poate fi controlat și care apare după încheierea contractului".

Ori, cauza care

a produs incendiul în seara respectivă este un astfel de eveniment

impredictibil, inevitabil, insurmontabil pe care intimata pârâtă SC D.M.T. SRL

nu l-a putut controla, propagarea incendiului ca urmare a neconformității

materialelor de construcție fiind unul din efectele produse.

De altfel, de

neconformitatea materialelor de construcție, intimata pârâtă a aflat abia după

producerea acestui eveniment, împrejurare care oricum nu înlătură cazul de

forță majoră.

În ceea ce

privește ultimul motiv de apel, în care apelanta -reclamantă analizează

condițiile răspunderii civile contractuale (respectiv fapta ilicită,

prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția) pentru considerentele expuse

pe larg, mai sus, instanța de apel, apreciază că nu mai este necesară a

răspunde la acest motiv de apel.

În ceea ce

privește cheltuielile de judecată solicitate de intimata SC D.M.T. SRL -

instanța de apel a considerat că aceasta apare excesivă, corespunzând numărului

de 70,20 ore de lucru care au presupus și informarea telefonică a clientului,

e-mailuri trimise, conferințe telefonice și nu numai redactarea actelor sau

prezența în instanță, pentru o procedură care în fața instanțelor de apel nu a

fost deosebit de complexă.

De altfel și C.E.D.O.,

a reiterat în cauza Buzescu contra României (parag. 114-115) că numai costurile

și cheltuielile suportate efectiv care erau necesare în cauză și care au un

cuantum rezonabil (...) pot fi acordate în baza art. 41 din convenție.

Pentru toate

aceste considerente, față de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., curtea a

respins apelul ca nefondat.

Față de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a obligat apelanta la plata către intimata

SC D.M.T. SRL a sumei de 16.184,13 lei, cheltuieli de judecată.

împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA),

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În motivarea

recursului, recurenta - reclamantă a formulat următoarele critici:

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. -insuficiența motivării în fapt

și în drept a deciziei pronunțate în apel. Instanța de apel a aplicat

dispozițiile la o situație de fapt insuficient lămurită și, în consecință,

având în vedere dispozițiile art. 314 C. proc. civ., se impune admiterea

recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta arată

că instanța de apel a reținut cu putere de adevăr că incendiul care a afectat

imobilul pârâtei a fost inițiat de o descărcare electrică (de tip fulger) care

a lovit reclama luminoasă a unei firme localizată pe clădire.

O astfel de

concluzie consideră recurenta că nu își găsește corespondent în actele

dosarului. Niciun înscris nu atestă certitudinea producerii unei descărcări

electrice (trăsnet/fulger) asupra clădirii pârâtei la acel moment. Instanța trage

o concluzie tranșantă, lăsând nelămurite/necercetate o serie de

ipoteze/argumente esențiale.

Arată că.

autoritățile I.S.U. au stabilit drept cauză a distrugerii bunului: fie un

eveniment exterior, de origine atmosferică, fie un element intern - viciu al

unuia dintre materialele înglobate în construcție.

Or, instanța de

apel a luat în calcul la stabilirea cauzei distrugerii bunului exclusiv ipoteza

descărcării electrice (trăsnetului) pe care a apreciat-o drept eveniment de

forță majoră cu efecte exoneratoare asupra obligațiilor asumate de către

pârâtă, fără a realiza o analiză și a celei de-a doua ipoteze, respectiv aceea

potrivit căreia incendiul a pornit de la un scurtcircuit electric, care nu

putea constitui un eveniment de forță majoră, ceea ce echivalează cu o

necerceta re/cerceta re insuficientă a fondului cauzei în detrimentul

recurentei care a suferit un prejudiciu major.

Consideră că

reținerea instanței de apel este cu atât mai nejustificată cu cât concluzia

care se desprinde din probatoriul administrat este inexistența vreunei

descărcări electrice asupra clădirii pârâtei la acel moment, ansamblu probator

pe care instanța nu l-a analizat în integralitate, dovadă că nu a făcut

referire la probele esențiale administrate de recurentă în acest sens, cum ar

fi raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert N.F. în Dosarul nr.

46718/3/2010 care lămurea orice fel de dubiu privind cauza incendiului.

Tot astfel,

instanța de apel a lăsat necercetate apărările recurentei privind obligațiile

legale și contractuale specifice locațiunii ce revin proprietarului unei

construcții, de exemplu obligația acestuia de a deține autorizație privind paza

și stingerea incendiilor, autorizație de montare a reclamei luminoase, etc.

Nici un moment

instanța de apel nu a cercetat modalitatea în care pârâta și-a îndeplinit

astfel de obligații în cauza de față. Lipsa mijloacelor corespunzătoare de

reacție la incendiu nu a fost analizată de către instanță pentru a stabili dacă

acestea au contribuit în vreun fel la distrugerea bunului. în mod similar,

instanța a ignorat împrejurarea că pârâta a permis montarea reclamei luminoase

pe clădirea sa fără a exista autorizația proiectantului în acest sens.

Sub acest

aspect, arată că a depus la dosar Raportul de expertiză tehnică judiciară

întocmit de expert N.F. și Raportul de expertiză tehnică în construcții

întocmit de expert D.B., însă nu au fost analizate de instanța de apel, din perspectiva

argumentelor invocate de aceasta, concluziile la care s-ar fi ajuns fiind în

mod cert diferite decât cele reținute.

Toate aceste

aspecte lăsate necercetate de către instanță se circumscriu culpei pârâtei și

conduc la concluzia că în speța de față nu suntem în prezența unei cauze

străine ce nu-i poate fi imputată pârâtei, ci dimpotrivă dacă pârâta și-ar fi

îndeplinit astfel de obligații, imobilul nu ar fi fost distrus, iar prejudiciul

cauzat recurentei nu s-ar fi produs.

Prin urmare,

instanța de apel nu a stabilit lanțul cauzal care a condus la distrugerea

imobilului, deși acesta era primul pas necesar pentru a verifica incidența

cazului de forță majoră.

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -hotărârea recurată a fost

pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat stabilită prin sentința civilă

nr. 5157 din 21 aprilie 2010, rămasă definitivă și irevocabilă.

În mod greșit

instanța de apel a înlăturat puterea de lucru judecat de care se bucură

sentința civilă nr. 5157 din 21 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, întrucât problematica încetării Contractului de închiriere dintre

părți și efectele acestei încetări au făcut obiectul Dosarului nr.

38113/3/2009, având ca părți pe recurentă, în calitate de reclamantă, respectiv

pe pârâta SC D.M. SA, în calitate de pârâtă, hotărârea rămânând irevocabilă

prin neapelare, astfel că aspectele reținute în cuprinsul acesteia au intrat în

puterea lucrului judecat.

Prin sentința civilă

nr. 5157 din 21 aprilie 2010, „Tribunalul a apreciat că acest contract este

încetat de drept, prin intervenția pactului comisoriu de grad IV, deci nu era

necesară intervenția instanței ca să constate această încetare de drept."

(fila 5 paragraf 6 din hotărâre).

În condițiile

în care, prin hotărâre irevocabilă, se constată de către instanță încetarea

contractului de închiriere, ca efect al pactului comisoriu de gradul IV,

înseamnă că intră în puterea lucrului judecat atât faptul juridic al încetării,

cât și cauza care a determinat încetarea (devenirea bunului impropriu spre

obișnuita întrebuințare), respectiv culpa D.M. care a făcut posibilă încetarea

contractului.

Dincolo de

faptul că se bucură de putere de lucru judecat considerentele decisive și că

toate apărările formulate de pârâtă au fost respinse de instanță, este

incontestabil că instituția puterii de lucru judecat exclude posibilitatea ca

partea să formuleze apărări, ce ar fi trebuit să fie valorificate în procesul

soluționat irevocabil, ulterior finalizării acestuia, încercând astfel să înfrângă

indirect efectul puterii de lucru judecat.

Motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în mod nelegal instanța de

apel a considerat neîntrunite condițiile răspunderii civile, reținând incidența

unui caz de forță majoră.

Recurenta arată

că nu contestă considerentele instanței de apel potrivit cărora în sarcina

pârâtei SC D.M.T. SRL, debitor al obligației de a asigura folosința bunului

închiriat, operează prezumția de culpă în temeiul dispozițiilor art. 1082 C.

civ., o atare reținere fiind corectă. De asemenea, nu critică considerentele

instanței privitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un

eveniment pentru a putea constitui caz de forță majoră (orice eveniment care nu

a fost previzibil în mod normal și care a pus pe debitor în imposibilitate de

a-și executa obligația luată. Tot astfel, reținerile instanței potrivit cărora

„cazul de forță majoră și cazul fortuit sunt exoneratorii de răspundere numai

cât timp nu s-a dovedit o acțiune sau inacțiune anterioară a debitorului care

să-i fie imputabilă, fără de care nu s-ar fi produs aceste evenimente"

sunt corecte. Nu în ultimul rând, necontestată este și reținerea instanței în

sensul neconformitătii materialelor de construcție utilizate la clădirea aflată

în proprietatea pârâtei, precum și a viciilor ascunse la clădirea pârâtei.

Cu toate

acestea, consideră că în mod nelegal a apreciat instanța de apel că în cauză

este incident un caz de forță majoră ce o exonerează de răspundere pe pârâtă.

După

prezentarea unor aspecte teoretice privind condițiile pe care trebuie să le

îndeplinească un eveniment sau o anumită împrejurare pentru a putea fi

calificată forță majoră, recurenta concluzionează că pentru a duce la totala

exonerare de răspundere, forța majoră trebuie să fi fost singura cauză a

producerii prejudiciului. Câtă vreme conduita celui chemat să răspundă a

contribuit la cauzarea prejudiciului, efectul exonerator nu se mai poate

produce.

Susține că în

mod greșit a reținut instanța de apel certitudinea producerii unei descărcări

electrice de origine atmosferică, întrucât niciun înscris nu atestă

certitudinea producerii unei descărcări electrice (trăsnet/fulger). Ipoteza

producerii unei descărcări electrice de origine atmosferică este menționată de

către I.S.U. alternativ ipotezei unui scurtcircuit electric/cablu electric

defect.

Dimpotrivă,

arată că din probele lăsate complet neanalizate de către instanță (spre

exemplu, Raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în Dosarul nr.

46718/3/2010 soluționat de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială)

rezultă că instalația de paratrăsnet a clădirii nu a recepționat pe parcursul

existenței ei nicio lovitură de trăsnet. Prin urmare, singura ipoteză ce putea

fi valorificată era cea privind existența unui scurt circuit la reclama luminoasă.

Mai mult,

autoritatea în domeniu, A.N.M. a arătat ca din datele furnizate de rețeaua de

detectori a activității electrice în atmosferă, rezultă că "nu s-a

detectat niciun trăsnet (care să atingă clădiri)".

Prin urmare,

instanța de apel a reținut ca fiind certă o împrejurare contrazisă energic de

însăși autoritățile în domeniu, precum și de o expertiză tehnică efectuată

într-un dosar în care chiar intimata fost parte.

Consideră că în

mod nelegal a reținut instanța de apel că evenimentul produs îmbracă

caracteristicile forței majore, deoarece chiar și în ipoteza în care s-ar

aprecia că trăsnetul reprezintă cauza producerii incendiului, o astfel de

împrejurare nu constituie un caz de forță majoră cu efect exonerator de

răspundere în favoarea pârâtei.

Așadar, simplul

fapt că un trăsnet lovește o clădire nu poate reprezenta în sine incidența unui

caz de forță majoră, deoarece legea stabilește condițiile concrete de

protecție, ce trebuie îndeplinite de o clădire, pentru a fi protejată într-o

astfel de ipoteză, destul de întâlnită, de altfel.

Nu s-a

contestat în cauză faptul că imobilul pârâtei dispunea de paratrăsnet,

dispozitiv menit să protejeze clădirea de acțiunea descărcărilor electrice de

natură atmosferică (fulgere, trăsnete).

De altfel,

rapoartele de expertiză tehnică la care recurenta a făcut referire anterior

stabilesc același lucru, că, clădirea intimatei era dotată cu dispozitivul

necesar prevenirii și înlăturării unei astfel de cauze, motiv pentru care este

exclus ca situația evocată să mai poată întruni condițiile legale pentru ca

aceasta să fie calificată ca fiind un caz de forța majora.

În concluzie,

trăsnetul nu poate fi în speță un eveniment de forță majoră care să o absolve

pe pârâtă de răspundere, lipsindu-i caracterul invincibil sau irezistibil și

inevitabil. Intimata nu a administrat nici o probă în dosar care să demonstreze

fără putință de tăgadă întrunirea acestor condiții.

Mai susține și

faptul că instanța de apel a ignorat existența culpei intimatei în distrugerea

bunului obiect al contractului de închiriere, împrejurare de natură a exclude

incidența forței majore drept cauză exoneratoare de răspundere.

Arată că, în

temeiul art. 1082 C. civ., în sarcina intimatei - pârâte operează o prezumție

de vină, astfel încât debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp

nu justifică existența unei cauze străine, neimputabile.

Or, în cauza de

față prejudiciul cauzat recurentei nu s-ar fi produs în lipsa conduitei

culpabile a pârâtei materializată într-o serie de acte și fapte de necontestat

ale acesteia.

Sub un prim

aspect, intimata - pârâtă nu deține acordul din partea proiectantului, privind

amplasarea reclamei luminoase de pe fațada imobilului. Instanța de apel a lăsat

complet necercetate înscrisurile care atestau această realitate (a se vedea

Raportul de expertiză întocmit de dl. N.F.). Amplasarea reclamei luminoase nu

se putea face decât cu acordul proiectantului. Or, în condițiile în care a

reținut că incendiul a pornit de la o reclamă situată în exteriorul clădirii,

dar pentru care nu există acordul proiectantului, rezultă fără dubiu culpa

intimatei -pârâte care a permis amplasarea ilegală a reclamei, asumându-și

eventualele consecințe ce ar fi determinate de aceasta. Incendiul nu s-ar fi

produs dacă această reclamă luminoasă nu ar fi existat.

Sub un al

doilea aspect, contrar reținerii instanței de apel, pretinsa necunoaștere a

caracterului neconform al materialelor sau lipsa relațiilor directe cu

antreprenorul construcției nu pot duce la o exonerare de răspundere a

proprietarului acesteia, respectiv la o suportare integrală a pagubei de către

chiriaș.

Recurenta

observă că, pe de-o parte, în prezentul litigiu, intimata-pârâtă susține că

trebuie să fie exonerată de răspundere, deoarece prejudiciul suferit de

recurentă este cauzat exclusiv de un eveniment de forța majoră - trăsnet, deși

așa cum s-a demonstrat, în noaptea respectivă nici un trăsnet nu a lovit vreun

obiect terestru; în același timp, intimata-pârâtă din prezenta cauză s-a

îndestulat din sumele încasate de la asigurătorul C.R., fiind în prezent

antrenată într-un alt litigiu având ca obiect obligarea asigurătorului la plăți

suplimentare (Dosarul este înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr.

49706/3/2011).

Pe de altă

parte, pârâta din prezenta cauză dorește în plus, pe lângă sumele încasate de

la asigurător, să își acopere prejudiciul pe care pretinde că l-a suferit,

inclusiv prin obligarea celor care au luat parte, direct sau indirect, la

edificarea construcției, susținând că, în situația în care construcția nu ar fi

fost afectată de vicii ascunse de proiectare și execuție, efectele focului ar

fi fost considerabil reduse, poate chiar inexistente.

Nu în ultimul

rând, o componentă a prejudiciului pe care intimata pârâtă din prezenta cauză

dorește să îl repare pe seama sumelor obținute de la antreprenorul general și

subantreprenori este constituit tocmai de sumele pe care aceasta arată că

trebuie să le achite unor terți păgubiți în urma incendiului.

Or, în asemenea

condiții este evident că pârâta din prezenta cauză are o atitudine duplicitară,

din moment ce (I) atunci când se pune problema atragerii răspunderii acesteia

înțelege să invoce forța majoră, arătând că acesta este singura cauză care a

determinat producerea evenimentului, iar, pe de altă parte, (ii) îndreptându-se

împotriva tuturor celor care au edificat participat la edificarea construcției,

susține că motivele care au dus la producerea evenimentului țin de vicii

ascunse în faza de proiectare și execuție.

Distinct de

poziția duplicitară a pârâtei și intervenientei, este vădit eronată și

argumentația instanței de apel, care, deși reține existența viciilor ascunse

ale imobilului, pretinde că „aceste aspecte nu înlătură cauza incendiului la

producerea căruia nu s-a reținut până acum nicio culpa din partea SC D.M.T. SRL."

Consideră că

instanța de apel ar fi trebuit să facă o aplicare corectă a prevederilor

legale, respectiv să verifice relevanța acestor împrejurări reținute ca fiind

dovedite, în contextul cauzei producerii prejudiciului și să dea eficiență

regulii potrivit căreia dacă forța majoră nu a fost singura cauză a

prejudiciului, aceasta nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere.

Susține

recurenta că exonerarea de răspundere a pârâtei ca urmare a reținerii efectelor

avizului de forță majoră emis de C.C.I. a României este nelegală.

Instanța de

apel face trimitere la acest aviz în finalul hotărârii sale, arătând că părțile

au definit forța majoră ca fiind un eveniment impredictibil, inevitabil,

insurmontabil care nu poate fi controlat și care apare după încheierea

contractului.

Existența

avizului de forță majoră nu poate conduce prin ea însăși la exonerarea totală

de răspundere a pârâtei. Avizul de forță majoră a fost emis de către C.C.I. a

României având la bază documentele emise de autoritățile statului (n.n. Adresa din

04 iulie 2009 a I.S.C.), ulterior producerii incidentului, care stabileau cauza

probabilă, iar nu sigură a producerii incendiului.

Așadar, avizul

de forță majoră este un act de interes privat (a se citi opus actului

administrativ), emis pentru a atesta o situație de fapt (distrugerea bunului

închiriat care a devenit impropriu pentru utilizare), în temeiul unor probe

puse la dispoziție de părțile care au solicitat acest aviz. Avizul de forță

majoră dat de Camera de comerț nu poate stabili cauzele care au dus la o astfel

de stare de fapt, întrucât emitentul acestui aviz nu are competențe în a

verifica șl constata cauzele.

Este exclus ca

interpretarea dispozițiilor legale privind emiterea avizului de forță majoră să

facă din acest document „regina probelor" și ca, în ipoteza existenței

unui asemenea act, partea nu mai poate/trebuie să analizeze toate probele și să

stabilească situația de fapt în speța dedusă judecății.

Legea

stabilește această procedură pentru ca partea afectată de un eveniment nesusceptibil

de a fi calificat drept „forță majoră", să aibă posibilitatea să invoce

forța majoră față de partenerul contractual în această modalitate, obținând

certificatul; însă, în niciun caz, atunci când este dispută între părți, nu se

poate exclude dreptul și obligația instanței de a analiza această situație și

de a stabili în mod corect situația de fapt și încadrarea în drept.

De altfel,

consideră că avizul emis în cauză are un conținut și un scop ignorate total de

instanța de fond (împrejurarea că banca a încheiat contracte în activitatea

obișnuită a căror executare a fost perturbată de incendierea spațiilor în care

Banca își avea sediul se poate califica drept forță majoră care afectează

contractele încheiate între bancă și clienții săi, însă această ipoteză nu are

nimic în comun cu existența forței majore pe care o reține instanța de fond).

Astfel cum

rezultă din adresa A.N.M., aspectele reținute ca probabile în avizul de forță

majoră ce stă la baza hotărârii pronunțate de instanța de fond, sunt infirmate

total.

În atare

condiții, exonerarea de răspundere a pârâtei ca urmare a reținerii forței

majore în modalitatea descrisă în hotărâre este nelegală și netemeinică.

Examinând

decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele

considerente:

Art. 304 pct. 7

C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea

contradictorie, însă decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute

de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și

concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente

pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Amplu

argumentat și corect motivat, contrar susținerilor recurentei-reclamante,

instanța de apel a stabilit situația de fapt sub toate aspectele sesizate.în

raport de probele cauzei.

Concluzia

instanței de apel cu privire la producerea unei descărcări electrice de tip

trăsnet nu este rezultatul unei analize superficiale a documentației, întrucât

pentru a ajunge la aceasta concluzie instanța de apel a avut în vedere un

probatoriu considerabil care a condus la concluzia ca sunt suficiente argumente

tehnice pentru a stabili că, într-adevăr, în noaptea incendiului din data de

26-27 iunie 2009 a fost un trăsnet ("incendiu").

Nu se poate

retine nici susținerea recurentei potrivit căreia din raportul din 14 iulie

2009, întocmit de către I.S.U. "Dealu Spirii" al Municipiului

București ("Raportul I.S.U.") s-ar desprinde concluzia că ar exista o

altă cauză a incendiului.

Instanța de

apel a reținut în mod corect, pe baza probelor administrate, care nu mai pot fi

cenzurate în recurs, că potrivit Raportului I.S.U., cauza care a condus la

producerea incendiului a fost un scurtcircuit electric la reclama luminoasă,

proprietatea unui chiriaș, amplasată pe fațada clădirii, provocat de o

descărcare electrica de origine atmosferică -trăsnet direct, la care au

concurat si intemperiile vremii din noaptea incendiului (ploaie torențiala și

vijelie). Așadar, în Raportul I.S.U. s-a arătat că sursa de aprindere, mijlocul

probabil care a putut produce aprinderea si, respectiv, împrejurarea probabila

au fost reprezentate de un trăsnet direct. Astfel, personalul din cadrul ISU,

specializat in constatarea cauzelor unui incendiu, a fost cel care a constatat

cauza incendiului, fiind abilitat în acest sens. Echipa I.S.U. a fost singura

care a acționat imediat după incendiu la identificarea cauzei producerii

incendiului, echipă care a fost prezentă și la stingerea acestuia.

Prin urmare,

concluziile din Raportul I.S.U. sunt rezultatul unor investigații amănunțite și

nu există în aceste concluzii vreo afirmație potrivit căreia incendiul s-a

declanșat de la un "viciu al unuia dintre materialele înglobate în

construcție", cum susține recurenta, ci stabilește clar ca a fost vorba de

o descărcare electrică - trăsnet.

Instanța de

apel nu putea să ajungă la o altă concluzie, respectiv că incendiul ar fi

pornit de la un scurtcircuit electric al sistemului reclamei (o

disfuncționalitate a acestuia), întrucât nu are o susținere documentată. Nici

în Raportul I.S.U., nici în alte documente administrate în dosar nu se arată că

scurtcircuitul electric nu ar fi avut o cauză naturală (un trăsnet), ci din

contră se indica că acest scurtcircuit ar fi rezultatul unei supraîncărcări a

sistemului electric al reclamei ca efect direct al trăsnetului și al

intemperiilor din noaptea incendiului.

De asemenea,

susținerea recurentei cu privire la existența unor probe care ar fi infirmat

cazul de forța majoră nu poate fi reținută.

Potrivit art.

169 alin. (1) C. proc. civ., administrarea probelor se face în fața instanței

de judecată, dacă legea nu dispune altfel.

Acest text

legal consacră expres principiul nemijlocirii administrării probelor, principiu

fundamental în cadrul procesului civil. Așadar, expertiza se ordonă și se

administrează în cursul procesului, instanța fiind obligată ca, în cazul în

care a admis acest mijloc de dovadă, să stabilească clar obiectivele, respectiv

împrejurările de fapt asupra cărora i se cere expertului să-și exprime părerea

sau să le constate ca specialist.

Raportul de

experti