ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 713/2015

Decizia nr. 713/2015 Dosar nr. 24192/3/2011 Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 08 iunie 2011, sub nr. 24192/3/2011, reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.B.K.R.B. SA) în contradictoriu cu pârâta SC D.M.T. SRL a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.197.066,045 lei, reprezentând valoarea totală a prejudiciului cauzat reclamantei ca urmare a încetării de drept a contractului de închiriere din 22 august 2006, compus din: 2.097.086 lei - constând în valoarea rămasă de amortizat a bunurilor distruse; 1.099.980,45 lei - constând în cheltuieli de relocare a activității și înlocuire a bunurilor distruse și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 960 din 12 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.B.K.R.B. SA), în contradictoriu cu pârâta SC D.M.T. SRL. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de A.I.G.E.L. Londra - Sucursala București (fostă C.L. Londra -Sucursala București). Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut din ansamblul materialului probator că, în fapt, între părți au existat raporturi de locațiune conform contractului de închiriere din 22 august 2006 încheiat pe o perioada de 5 ani, calculată începând cu data predării spațiului, respectiv 14 decembrie 2006. în baza art. 5.4.

lit. a) din contract pârâta avea obligația să asigure folosința liniștită și utilă a spațiilor închiriate iar ca urmare a nerespectării obligației prevăzute de prezentul articol datorează despăgubiri limitate la daunele directe suportate de către chiriaș. Conform art. 7.1. pct. (i) contractul încetează de drept în cazul în care spațiile închiriate devin improprii utilizării ca urmare a unei daune ce nu a fost produsă din culpa chiriașului, fără intervenția instanței, în termen de 30 (treizeci) de zile de la data la care spațiile au devenit improprii utilizării lor. În noaptea de 26 spre 27 iunie 2009, la clădirea M.B.C. în care erau situate spațiile închiriate a avut loc un incendiu major produs ca urmare a unei descărcări electrice de natura atmosferica care a lovit o reclama luminoasa amplasata de un chiriaș in zona exterioară a clădirii.

Prin sentința comercială nr. 5157 din 21 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 38113/3/2009 s-a constatat încetarea de drept a contractului de închiriere a spațiului în suprafață de 2.415 mp, respectiv etajele 2, 11, 12 și 13, situat în clădirea de birouri situată în, sector 2, București, precum și pentru un nr. de 18 locuri de parcare situate la nivele 2 și 3 din subsolul clădirii Millenium, instanța reținând că a intervenit pactul comisoriu expres de grad IV ce a determinat încetarea de drept a contractului, din cauză că bunul închiriat a devenit "impropriu utilizării ca urmare a unei daune ce nu a fost produsă din culpa chiriașului". Această concluzie a instanței a avut la bază constatările I.S.U.

„Dealul Spini" al Municipiului București în care s-a reținut că „sursa probabilă de aprindere a fost un scurt circuit electric" provocat de o "descărcare electrică de origine atmosferică" care a constituit mijlocul de aprindere a panourilor exterioare iar apoi incendiul a escaladat la nivelul întregii clădiri, conform adresei din 04 iulie 2009. Raportul I.S.U. a constatat că sursa de aprindere a fost un scurt circuit electric cauzat de o descărcare electrica de origine atmosferica - trăsnet, iar mijlocul cel mai probabil care a putut produce aprinderea fiind cablul electric al reclamei ca urmare a descărcării electrice de origine atmosferica - trăsnet direct, împrejurarea determinanta fiind un cablu electric defect ca urmare a supunerii la intemperiile meteo-atmosferice si descărcarea electrica de origine atmosferica - trăsnet direct.

C.C.I. a eliberat un aviz de forța majoră la cererea pârâtei ce a fost eliberat în conformitate cu prevederile art. 4, lit. j) din Legea nr. 335/2007 privind Legea camerelor de comerț din România care este singura autoritate din România abilitată în acest sens, camerele județene având dreptul să avizeze existenta cazurilor de forța majora și să stabilească influența acestora asupra executării obligațiilor între profesioniști. Se poate observa că I.S.U. a apreciat că sursa incendiului a fost trăsnetul. Este bine cunoscut faptul că trăsnetul este o descărcare electrică care restabilește echilibrul electric intre straturile norului de furtuna sau între nor si pământ, fiind un fenomen care nu poate fi controlat de către om.

În ceea ce privește materialele folosite pentru placarea clădirii M.B.C. au fost recomandate de către antreprenorul general și achiziționate de la o societate din Grecia, SC E. SA, A.I., producătorul și furnizorul materialului E., folosit la placarea clădirii. În ceea ce privește agrementul tehnic din 2004, elaborat de SC A.T.R. SA ("Agrement Tehnic") cu privire la materialul E. a stabilit ca acestea este încadrat în clasa C1 - „P.N." și anume trebuia să realizeze combustia fără să se poată aprinde sau propaga flacăra. Acest document a fost emis de o autoritate abilitate pentru a efectua astfel de testări si certificări. Calitatea necorespunzătoare a materialului a fost cunoscută după incendiu, rezultatul Agrementului Tehnic a fost infirmat de rezultatul raportului de clasificare pentru reacția la foc din 29 iulie 2009 întocmit de către I.G.S.U.

- C.N.S.I.P.C. la solicitarea I.S.C. în urma căruia panoul compozit E. a fost încadrat in clasa de reacție la foc E și C4, in clasa de combustibilitate ("puternic inflamabil"). În momentul in care pârâta a cumpărat părțile sociale ale M. și a devenit proprietara a Clădirii M.B.C., materialul E. avea Agrementul tehnic, era încadrat în clasa C1 si nu avea posibilitatea reala de a știi că în fapt materialul nu corespundea cerințelor de securitate la incendiu. Orice proprietar diligent și prudent nu putea la momentul respectiv decât sa aibă încredere în documentele emise de către autoritățile acreditate in domeniu. Susținerea reclamantei în sensul ca pârâta a avut posibilitatea de a remedia problemele cu privire la fațada și nu a luat masurile necesare pentru a remedia aceste defecțiuni este neîntemeiată.

Prin urmare, nu exista nicio proba administrată în dosar din care să rezulte culpa pârâtei pentru distrugerea imobilului închiriat și implicit a bunurilor locatorului din imobil. Pentru a fi în prezența unui caz de forță majoră, exonerator de răspundere, art. 1082 C. civ. prevede existența unei cauze străine care conferă caracterul de exterioritate al forței majore și s-a apreciat că întrunesc aceasta cerința evenimentele străine de voința omului, precum cataclismele naturii: trăsnetul, cutremurul, furtuna. În cazul de față, așa cum se poate observa din Raportul I.S.U. și din concluziile avizului de forța majora (documente oficiale, emise de autorități abilitate in domeniile respective, valabile la mai bine de 3 ani de la data producerii incendiului), cauza care a stat la baza producerii Incendiului a fost o descărcare electrica de origine atmosferica - trăsnet direct.

Existenta descărcărilor electrice este menționata si in Adresa A.N.M. În speță ne aflăm în prezența unei situații în care părțile au avut raporturi contractuale ce au încetat de drept ca urmare a intervenirii pactului comisoriu expres de grad IV, din cauză că bunul închiriat a devenit "impropriu utilizării ca urmare a unei daune ce nu a fost produsă din culpa chiriașului" la momentul producerii incendiului 26 spre 27 iunie 2009, aspect constat prin sentința comercială nr. 5157 din 21 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 38113/3/2009. Atât răspunderea civilă delictuală cât și răspunderea contractuală iau naștere ca urmare a încălcării unei obligații, încălcare prin care s-a adus atingere unui drept subiectiv al unei persoane.

În cazul răspunderii civile delictuale obligația încălcată este o obligație legală, generală care revine tuturor, respectiv obligația de nu a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în materie contractuală constă în neîndeplinirea unei obligații contractuale. Pentru a se angaja răspunderea contractuală trebuie să se dovedească conform art. 1169 C. civ. culpa debitorului obligației. Tribunalul a reținut că obligația contractuală a pârâtei de asigura folosința spațiului nu a mai fost îndeplinită datorită unei cauze externe care nu are legătură cu o culpă a pârâtei astfel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii acesteia. împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamanta SC N.B.

SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA), apreciind soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică. Prin Decizia civilă nr. 353 din 7 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta reclamantă SC N.B. SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA) împotriva sentinței civile nr. 960 din 12 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat. A fost obligată apelanta la plata către intimata SC D.M.T. SRL a sumei de 16.184,13 lei, cheltuieli de judecată. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: I. În ceea ce privește primul motiv de apel, referitor la neanalizarea, de către instanța de fond, a condițiilor răspunderii civile contractuale (fapta ilicită, prejudiciu, raportul de cauzalitate și vinovăție) ceea ce echivalează cu neanalizarea fondului, fapt ce atrage în opinia apelantei- reclamante aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza I C. proc.

civ., curtea de apel a constatat că, în speța dedusă judecății, s-a invocat existența unei cauze exoneratoare de răspundere și anume forța majoră, aspect ce a fost analizat pe larg de către instanța de fond. Întrucât invocarea unei astfel de situații, atrage înlăturarea răspunderii, și implicit caracterul ilicit al faptei, condiție ce trebuie îndeplinită cumulativ alături de celelalte condiții necesare atragerii răspunderii contractuale, este evident că prin constatarea existenței unei cauze exoneratoare de răspundere nu mai este necesară analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile contractuale. S-a reținut că instanța de fond a expus motivele de fapt și de drept ce au format convingerea acesteia cu privire la situația dedusă judecății, în condițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., astfel încât dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză. Instanța de apel a analizat pe larg, efectele forței majore, în cadrul motivului trei (3) de apel referitor la „nelegalitatea hotărârii apelate, față de interpretarea eronată a raporturilor juridice dintre părți, a efectelor forței majore și a modalității în care aceasta trebuie constatată . II. În ceea ce privește al II- lea motiv de apel - referitor la încălcarea puterii de lucru judecat stabilit prin sentința civilă nr. 5157 din 21 aprilie 2010 rămasă definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 38113/3/2009, instanța de apel a constatat că nicăieri în considerentele acestei sentințe nu este menționată culpa pârâtei SC D.M.T.

SRL în încetarea' contractului ci se precizează că acest contract de închiriere a încetat întrucât bunul închiriat a devenit impropriu ca urmare a unei daune ce nu a fost produsă din culpa chiriașului, ori calitatea de chiriaș în contractul de închiriere o avea reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA). Astfel, se poate reține că încetarea contractului de închiriere nu a fost determinată de culpa SC N.B. SA, nicidecum considerentele sentinței civile nr. 5157 din 21 aprilie 2010 nu pot fi interpretate astfel cum susține reclamanta cu privire la culpa pârâtei SC D.M.T. SRL. S-a arătat că efectul pozitiv al sentinței 5157 din 21 aprilie 2010 de care se prevalează apelanta- reclamantă în susținerea autorității de lucru judecat nu are relevanță în cauză, întrucât instanțajiu s-a pronunțat definitiv și irevocabil asupra culpei pârâtei SC D.M.T.

SRL, de fapt nu s-a pronunțat asupra culpei nici uneia dintre părți. Nu înseamnă că dacă nu s-a reținut culpa chiriașului SC N.B. SA, per a contrario, culpa aparține proprietarului imobilului SC D.M.T. SRL. Instanța de apel a înlăturat condițiile răspunderii contractuale (fapta ilicită, vinovăția (culpa), legătura de cauzalitate și prejudiciu) ca urmare a intervenirii unei cauze exoneratoare de răspundere - forța majoră, neimputabilă nici uneia dintre părțile în cauză (aspect ce a fost analizat în cadrul motivului trei (3) al apelului declarat). III. În ceea ce privește al lll-lea motiv de apel nelegalitatea hotărârii apelate față de: a) interpretarea eronată a raporturilor juridice dintre părți; b) efectele forței majore; c) modalitatea în care aceasta trebuia constatată (respectiv efectele avizului de forță majoră emis de C.C.I.R.).

S-a susținut de către apelanta - reclamantă ca fiind prezumată în culpă, era de datoria pârâtei să dovedească cauza exoneratoare de răspundere. în invocarea cauzei străine, s-a susținut existența unui „trăsnet direct" singurul care a stat la baza producerii incendiului, or, din probele administrate în cauză, în baza informațiilor furnizate de autorități, în noaptea respectivă nici un trăsnet nu a atins vreo clădire pe raza municipiului București. Curtea de apel a apreciat, față de dispozițiile art. 1082 C. civ. (aplicabil în cauză, având în vedere data încheierii contractului de închiriere din 22 august 2006) condiția vinei debitorului obligației, în cazul nostru, al SC D.M.T. SRL ca debitor al obligației de a asigura folosința bunului închiriat, rezultă în mod implicit.

În literatura de specialitate, s-a reținut că, o concluzie ce rezultă din dispozițiile art. 1082 C. civ., este aceea că în sarcina debitorului operează o prezumție de vină,- astfel încât debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică existența unei cauze străine, neimputabile. Potrivit art. 1083 C. civ., debitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor atunci când nu a putut executa datorită unui caz fortuit sau unui caz de forță majoră. Deci cauza străină de care vorbește art. 1082. C. civ. este intervenția cazului fortuit sau a cazului de forță majoră. Se admite că în formularea art. 1082 C. civ. in noțiunea de „cauză străină care nu-i este imputabilă debitorului" trebuie inclusă și vina creditorului.

Dacă debitorul dovedește cauza străină, el va fi exonerat de răspundere. Prezumția de vină în sarcina debitorului care nu-și execută obligația este - relativă. Ea poate fi răsturnată tocmai prin dovada cazului fortuit, a cazului de forță majoră sau a vinei creditorului. Cât privește forța majoră și cazul fortuit, acestea sunt situații de fapt apreciate ca atare de instanța de judecată. În cazul de față, din înscrisurile depuse la dosar, respectiv din raportul întocmit în Dosarul nr. 49706/3/2011 al Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, de către societatea de asigurare SC C.R. SA prin intermediul evaluatorului de daună C., (aflat la filele 87 și următoarele voi. I dosar C.A.B.) au rezultat următoarele: Incendiul s-a produs in noaptea zilei de 26 iunie 2009 la Clădirea M.B.C Focul a fost descoperit inițial de trecători care au raportat un incendiu pe partea de sud-vest a Clădirii M.B.C.

la un etaj superior al acesteia (probabil între etajele 14 și 17). în partea de sud-vest era situată o reclamă luminoasă aparținând S.A. Se presupune că focul a izbucnit la aproximativ 10.30 pm de la o reclamă situată in exteriorul clădirii din colțul de sud-vest și s-a extins pe fațada estică către coltul nord-vest. Se pare că focul s-a extins prin fațada ventilată și a produs daune atât fațadei cât și finisajelor interioare la diferite etaje. Incendiul a fost urmărit de brigada de pompieri locală și se crede că a fost stins după aproximativ patru ore. Martori oculari spun că brigada de pompieri a sosit la fața locului cu cel puțin o oră înainte de a putea intra în clădire. Ofițerii de pază au interzis brigăzii de pompieri să intre în clădire din primul moment în care aceștia și-au făcut apariția iar acest lucru îmbracă forma neglijenței din partea reclamantului.

Inspecția cu privire la daunele produse de incendiu a fost efectuată de către I.S.C. la data de 27 iunie 2009. Incertitudinea cauzei incendiului Nu există obiecțiuni cu privire la faptul că un fulger a lovit reclama luminoasă a S.A. localizată pe fațada Clădirii M.B.C. care a luat foc. Brigada de pompieri și Poliția Română au finalizat ancheta cu privire la cauzele incendiului și au consemnat faptul că acesta a început pe elevația exterioară a colțului de sud-vest, fie de la un fulger fie de la o avarie de ordin electric al reclamei luminoase a S.A. Extinderea daunelor a împiedicat orice investigație a reclamei luminoase a S.A. care lasă astfel loc intepretarilor cu privire la cauza efectivă a incendiului.

Pârâtul a angajat serviciile Dr. J.H.B.P., care au confirmat că focul a început de la un fulger sau de la o avarie de ordin electric. Conform Dr. J.H.B.P., există două mecanisme de combustie plauzibile pentru că un incendiu să izbucnească la o reclamă luminoasă. În primul rând, ar fi putut fi vorba de o avarie electrică care a implicat circuitele de iluminare ale reclamei. O avarie electrică s-a fi putut produce ca urmare a avariei izolării electrice la componentele „vii" ale reclamei. In al doilea rând, având în vedere că buletinele meteorologice au raportat o furtună la momentul incendiului, o descărcare electrică a fulgerului ar fi putut iniția incendiul. In eventualitatea unei furtuni la momentul incendiului, această avarie ar fi putut fi precipitată fie printr-o ploaie puternică care ar fi pătruns în componentele electrice fie din cauza unui vânt puternic cu consecința unor avarii mecanice la aceste componente.

Nu a mai fost nici un rest fizic pentru a putea efectua o investigație și este o presupunere rezonabilă să ne gândim că reclama nu ar fi putut rezista la expunerea fenomenelor meteorologice enunțate. Raportul brigăzii de pompieri din România a ajuns la o concluzie similară ca cea a lui B. Extinderea și răspândirea incendiului este un aspect special și este posibil că compoziția de stiplex a reclamei luminoase a favorizat focul în fazele inițiale care a condus la flăcări care au cuprins pentru o bună bucată de timp panourile E.B. În concluzie, o descărcare electrică a unui fulger ar fi putut duce la aprinderea reclamei luminoase și apoi la o avarie electrică incendiară. Raportul întocmit de Dr.

D. a confirmat că sistemul conductor H. a respectat prevederile locale și a fost un sistem care a funcționat în mod corespunzător. Din raportul întocmit de I.S.U. „Dealul Spirii" a Municipiului București a rezultat că „ sursa probabilă de aprindere a fost un scurt circuit electric, provocat de o „descărcare electrică de origine atmosferică". Din adresele A.N.M. din 20 martie 2012 (emisă la solicitarea primei instanțe) și din 18 februarie 2014 (emisă la solicitarea instanței de apel) rezultă că în seara respectivă au fost înregistrate descărcări electrice, însă este posibil ca descărcările electrice de timp nor - pământ ( trăsnet) să nu fi putut di detectate datorită unor limitări tehnice ale rețelei din România, ceea ce nu înseamnă că nu a existat nici o astfel de descărcare electrică (de tip nor - pământ - trăsnet care să atingă clădirea).

Din înscrisurile menționate anterior a rezultat că totuși o descărcare electrică (de tip fulger) ar fi lovit reclama luminoasă a unei firme localizată pe clădire și astfel s-a inițiat incendiul. Indiferent de felul descărcării electrice care a declanșat incendiul (trăsnet sau fulger), aceasta este o cauză ce nu poate fi imputată proprietarului clădirii, fiind „ acea cauză străină ce nu-i poate fi imputată debitorului" despre care vorbesc dispozițiile art. 1082 C. civ. și art. 1083 C. civ. Ca urmare, întrucât prezumția de culpă este una relativă, iar pârâta a reușit prin probele administrate să răstoarne această prezumție, tocmai prin dovada cazului de forță majoră, rezultă că aceasta va fi exonerată de răspundere.

În ceea ce privește motivul susținut de apelanta - reclamantă referitor la faptul că în analiza efectelor forței majore, instanța de fond nu a avut în vedere și posibilitatea ca un viciu de construcție să ducă la distrugerea bunului (reluat de apelantă în motivul de apel referitor la calitatea materialelor încorporate în fațada clădirii) în susținerea acestui motiv, s-au depus înscrisuri, respectiv documente tehnice din care să rezulte faptul că materialul folosit la placarea clădirii nu ar fi avut un Agrement tehnic corespunzător și astfel o rezistență la foc mai redusă . S-a constatat că instanța de fond a analizat și aceste aspecte „ în ceea ce privește materialele folosite pentru placarea clădirii" și a reținut că „în momentul în care pârâta a devenit proprietara clădirii M.B.C., materialul E. avea Agrementul tehnic (...)" și „nu avea posibilitatea reală de a știi că în fapt materialul nu corespundea cerințelor de securitate la incendiu" cu atât mai mult cu cât documentele erau emise de autorități acreditate.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că existau vicii ascunse la clădirea M.B.C, pentru acest motiv proprietara clădirii SC D.M.T. SRL, declanșând litigii în contradictoriu cu antreprenorul, subantreprenorul, proiectantul clădirii și producătorul E. (Dosar nr. 8982/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială) dar și cu asigurătorul clădirii fosta SC S.A.C.R. SA, în prezent actuala A.I.G.E.L. Londra - sucursala București intervenientă în prezenta cauză, însă în această fază a procedurii, neexistând nici o hotărâre irevocabilă în sus-menționatele dosare, nu se poate reține vreo acțiune sau inacțiune imputabilă societății SC D.M.T. SRL.

De altfel chiar intervenientă în interesul pârâtei și-a justificat interesul său de a formula cererea de intervenție prin faptul că printre daunele subsumate poliței de asigurare se regăsesc și daunele cauzate chiriașilor, iar în cazul în care pârâta va fi ținută să răspundă pentru eventuale pagube cauzate societății reclamante, asigurătorul poate fi obligat să achite toate sumele cerute de chiriași cu titlu de despăgubire. Intervenientă a precizat și faptul că există în studiu dosarul de daună deschis în urma incidentului sus-menționat, iar asigurătorul are dreptul conform termenilor și condițiilor din polița de asigurare și inclusiv ex lege să-și conserve drepturile sale procedurale intervenind în acest proces a cărui soluționare are în mod vădit consecințe asupra dosarului de daună.

Pe de altă parte aceste aspecte nu înlătură cauza incendiului la producerea căruia nu s-a reținut până acum nici o culpă din partea SC D.M.T. SRL (în acest sens fiind raportul I.S.U. care a determinat cauzele producerii incendiului). Astfel, din raportul din 14 iulie 2009 întocmit de I.S.U. București, rezultă următoarele: Cauza care a condus la producerea incendiului a fost un scurtcircuit electric la reclama luminoasa, proprietatea unui chiriaș, amplasata pe fațada Clădirii M.B.C. la etajul 17 (treimea superioara a fațadei Clădirii M.B.C.), la o inaltime de aproximativ 68,00 m fata de nivelul solului. Raportul I.S.U.

a constatat ca: - Sursa de aprindere a fost un scurt circuit electric cauzat de o descărcare electrica de origine atmosferica - trăsnet; - Mijlocul cel mai probabil care a putut produce aprinderea fiind cablul electric al reclamei ca urmare a descărcării electrice de origine atmosferica - trăsnet direct; - împrejurarea determinanta fiind un cablu electric defect ca urmare a supunerii la intemperiile meteo-atmosferice si descărcarea electrica de origine atmosferica - trăsnet direct. În ceea ce privește efectele avizului de forță majoră emis de C.C.I.R.: Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007 C.C.I.R. avizează, la cerere, pentru societățile românești, pe bază de documente, existența cazurilor de forță majoră și efectele acestora asupra executării obligațiilor comerciale.

C.C.I.R. a eliberat un aviz de forță majoră la cererea pârâtei, iar potrivit dispozițiilor contractuale, articolul 9 din contractul de închiriere din 22 august 2006 referitor la forța majoră (aflat la filele 25 și următoarele vol.l dosar T.B.), părțile au prevăzut: „Nici chiriașul și nici proprietarul nu vor fi ținuți responsabili pentru neîndeplinirea completă sau parțială, ori cu întârziere, a vreuneia dintre obligațiile ce le revin în temeiul prezentului contract, în măsura în care o asemenea neexecutare sau întârziere a fost provocată de apariția unui caz de forță majoră. In sensul prezentului contract, cazul de forță majoră reprezintă un eveniment impredictibil, inevitabil și insurmontabil, care nu depinde de voința părților și nu poate fi controlat de acestea, care apare după data încheierii prezentului contract, și care este de natură să împiedice executarea obligațiilor prevăzute de acesta.

Partea care invocă apariția unui caz de forță majoră este obligată să notifice celeilalte părți, în scris, apariția unui asemenea eveniment, în termen de 5 zile de la producerea acestuia, și este obligată să ia toate măsurile în mod rezonabil necesare pentru a limita efectele cazului de forță majoră. De asemenea, partea care invocă apariția cazului de forță majoră este obligată să notifice celeilalte părți încetarea acestuia, în termen de 5 zile de la data respectivă. Din aceste dispoziții contractuale, rezultă că părțile au prevăzut expres și au definit forța majoră „ca fiind un eveniment impredictibil, inevitabil, insurmontabil care nu poate fi controlat și care apare după încheierea contractului". Ori, cauza care a produs incendiul în seara respectivă este un astfel de eveniment impredictibil, inevitabil, insurmontabil pe care intimata pârâtă SC D.M.T.

SRL nu l-a putut controla, propagarea incendiului ca urmare a neconformității materialelor de construcție fiind unul din efectele produse. De altfel, de neconformitatea materialelor de construcție, intimata pârâtă a aflat abia după producerea acestui eveniment, împrejurare care oricum nu înlătură cazul de forță majoră. În ceea ce privește ultimul motiv de apel, în care apelanta -reclamantă analizează condițiile răspunderii civile contractuale (respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția) pentru considerentele expuse pe larg, mai sus, instanța de apel, apreciază că nu mai este necesară a răspunde la acest motiv de apel. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de intimata SC D.M.T.

SRL - instanța de apel a considerat că aceasta apare excesivă, corespunzând numărului de 70,20 ore de lucru care au presupus și informarea telefonică a clientului, e-mailuri trimise, conferințe telefonice și nu numai redactarea actelor sau prezența în instanță, pentru o procedură care în fața instanțelor de apel nu a fost deosebit de complexă. De altfel și C.E.D.O., a reiterat în cauza Buzescu contra României (parag. 114-115) că numai costurile și cheltuielile suportate efectiv care erau necesare în cauză și care au un cuantum rezonabil (...) pot fi acordate în baza art. 41 din convenție. Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., curtea a respins apelul ca nefondat.

Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a obligat apelanta la plata către intimata SC D.M.T. SRL a sumei de 16.184,13 lei, cheltuieli de judecată. împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA), întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În motivarea recursului, recurenta - reclamantă a formulat următoarele critici: 1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. -insuficiența motivării în fapt și în drept a deciziei pronunțate în apel. Instanța de apel a aplicat dispozițiile la o situație de fapt insuficient lămurită și, în consecință, având în vedere dispozițiile art. 314 C. proc.

civ., se impune admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenta arată că instanța de apel a reținut cu putere de adevăr că incendiul care a afectat imobilul pârâtei a fost inițiat de o descărcare electrică (de tip fulger) care a lovit reclama luminoasă a unei firme localizată pe clădire. O astfel de concluzie consideră recurenta că nu își găsește corespondent în actele dosarului. Niciun înscris nu atestă certitudinea producerii unei descărcări electrice (trăsnet/fulger) asupra clădirii pârâtei la acel moment. Instanța trage o concluzie tranșantă, lăsând nelămurite/necercetate o serie de ipoteze/argumente esențiale. Arată că. autoritățile I.S.U.

au stabilit drept cauză a distrugerii bunului: fie un eveniment exterior, de origine atmosferică, fie un element intern - viciu al unuia dintre materialele înglobate în construcție. Or, instanța de apel a luat în calcul la stabilirea cauzei distrugerii bunului exclusiv ipoteza descărcării electrice (trăsnetului) pe care a apreciat-o drept eveniment de forță majoră cu efecte exoneratoare asupra obligațiilor asumate de către pârâtă, fără a realiza o analiză și a celei de-a doua ipoteze, respectiv aceea potrivit căreia incendiul a pornit de la un scurtcircuit electric, care nu putea constitui un eveniment de forță majoră, ceea ce echivalează cu o necerceta re/cerceta re insuficientă a fondului cauzei în detrimentul recurentei care a suferit un prejudiciu major.

Consideră că reținerea instanței de apel este cu atât mai nejustificată cu cât concluzia care se desprinde din probatoriul administrat este inexistența vreunei descărcări electrice asupra clădirii pârâtei la acel moment, ansamblu probator pe care instanța nu l-a analizat în integralitate, dovadă că nu a făcut referire la probele esențiale administrate de recurentă în acest sens, cum ar fi raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert N.F. în Dosarul nr. 46718/3/2010 care lămurea orice fel de dubiu privind cauza incendiului.

Tot astfel, instanța de apel a lăsat necercetate apărările recurentei privind obligațiile legale și contractuale specifice locațiunii ce revin proprietarului unei construcții, de exemplu obligația acestuia de a deține autorizație privind paza și stingerea incendiilor, autorizație de montare a reclamei luminoase, etc. Nici un moment instanța de apel nu a cercetat modalitatea în care pârâta și-a îndeplinit astfel de obligații în cauza de față. Lipsa mijloacelor corespunzătoare de reacție la incendiu nu a fost analizată de către instanță pentru a stabili dacă acestea au contribuit în vreun fel la distrugerea bunului. în mod similar, instanța a ignorat împrejurarea că pârâta a permis montarea reclamei luminoase pe clădirea sa fără a exista autorizația proiectantului în acest sens.

Sub acest aspect, arată că a depus la dosar Raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert N.F. și Raportul de expertiză tehnică în construcții întocmit de expert D.B., însă nu au fost analizate de instanța de apel, din perspectiva argumentelor invocate de aceasta, concluziile la care s-ar fi ajuns fiind în mod cert diferite decât cele reținute. Toate aceste aspecte lăsate necercetate de către instanță se circumscriu culpei pârâtei și conduc la concluzia că în speța de față nu suntem în prezența unei cauze străine ce nu-i poate fi imputată pârâtei, ci dimpotrivă dacă pârâta și-ar fi îndeplinit astfel de obligații, imobilul nu ar fi fost distrus, iar prejudiciul cauzat recurentei nu s-ar fi produs.

Prin urmare, instanța de apel nu a stabilit lanțul cauzal care a condus la distrugerea imobilului, deși acesta era primul pas necesar pentru a verifica incidența cazului de forță majoră. 2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat stabilită prin sentința civilă nr. 5157 din 21 aprilie 2010, rămasă definitivă și irevocabilă. În mod greșit instanța de apel a înlăturat puterea de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 5157 din 21 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, întrucât problematica încetării Contractului de închiriere dintre părți și efectele acestei încetări au făcut obiectul Dosarului nr. 38113/3/2009, având ca părți pe recurentă, în calitate de reclamantă, respectiv pe pârâta SC D.M.

SA, în calitate de pârâtă, hotărârea rămânând irevocabilă prin neapelare, astfel că aspectele reținute în cuprinsul acesteia au intrat în puterea lucrului judecat. Prin sentința civilă nr. 5157 din 21 aprilie 2010, „Tribunalul a apreciat că acest contract este încetat de drept, prin intervenția pactului comisoriu de grad IV, deci nu era necesară intervenția instanței ca să constate această încetare de drept." (fila 5 paragraf 6 din hotărâre). În condițiile în care, prin hotărâre irevocabilă, se constată de către instanță încetarea contractului de închiriere, ca efect al pactului comisoriu de gradul IV, înseamnă că intră în puterea lucrului judecat atât faptul juridic al încetării, cât și cauza care a determinat încetarea (devenirea bunului impropriu spre obișnuita întrebuințare), respectiv culpa D.M.

care a făcut posibilă încetarea contractului. Dincolo de faptul că se bucură de putere de lucru judecat considerentele decisive și că toate apărările formulate de pârâtă au fost respinse de instanță, este incontestabil că instituția puterii de lucru judecat exclude posibilitatea ca partea să formuleze apărări, ce ar fi trebuit să fie valorificate în procesul soluționat irevocabil, ulterior finalizării acestuia, încercând astfel să înfrângă indirect efectul puterii de lucru judecat. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în mod nelegal instanța de apel a considerat neîntrunite condițiile răspunderii civile, reținând incidența unui caz de forță majoră. Recurenta arată că nu contestă considerentele instanței de apel potrivit cărora în sarcina pârâtei SC D.M.T.

SRL, debitor al obligației de a asigura folosința bunului închiriat, operează prezumția de culpă în temeiul dispozițiilor art. 1082 C. civ., o atare reținere fiind corectă. De asemenea, nu critică considerentele instanței privitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un eveniment pentru a putea constitui caz de forță majoră (orice eveniment care nu a fost previzibil în mod normal și care a pus pe debitor în imposibilitate de a-și executa obligația luată. Tot astfel, reținerile instanței potrivit cărora „cazul de forță majoră și cazul fortuit sunt exoneratorii de răspundere numai cât timp nu s-a dovedit o acțiune sau inacțiune anterioară a debitorului care să-i fie imputabilă, fără de care nu s-ar fi produs aceste evenimente" sunt corecte.

Nu în ultimul rând, necontestată este și reținerea instanței în sensul neconformitătii materialelor de construcție utilizate la clădirea aflată în proprietatea pârâtei, precum și a viciilor ascunse la clădirea pârâtei. Cu toate acestea, consideră că în mod nelegal a apreciat instanța de apel că în cauză este incident un caz de forță majoră ce o exonerează de răspundere pe pârâtă. După prezentarea unor aspecte teoretice privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un eveniment sau o anumită împrejurare pentru a putea fi calificată forță majoră, recurenta concluzionează că pentru a duce la totala exonerare de răspundere, forța majoră trebuie să fi fost singura cauză a producerii prejudiciului.

Câtă vreme conduita celui chemat să răspundă a contribuit la cauzarea prejudiciului, efectul exonerator nu se mai poate produce. Susține că în mod greșit a reținut instanța de apel certitudinea producerii unei descărcări electrice de origine atmosferică, întrucât niciun înscris nu atestă certitudinea producerii unei descărcări electrice (trăsnet/fulger). Ipoteza producerii unei descărcări electrice de origine atmosferică este menționată de către I.S.U. alternativ ipotezei unui scurtcircuit electric/cablu electric defect. Dimpotrivă, arată că din probele lăsate complet neanalizate de către instanță (spre exemplu, Raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în Dosarul nr. 46718/3/2010 soluționat de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială) rezultă că instalația de paratrăsnet a clădirii nu a recepționat pe parcursul existenței ei nicio lovitură de trăsnet.

Prin urmare, singura ipoteză ce putea fi valorificată era cea privind existența unui scurt circuit la reclama luminoasă. Mai mult, autoritatea în domeniu, A.N.M. a arătat ca din datele furnizate de rețeaua de detectori a activității electrice în atmosferă, rezultă că "nu s-a detectat niciun trăsnet (care să atingă clădiri)". Prin urmare, instanța de apel a reținut ca fiind certă o împrejurare contrazisă energic de însăși autoritățile în domeniu, precum și de o expertiză tehnică efectuată într-un dosar în care chiar intimata fost parte. Consideră că în mod nelegal a reținut instanța de apel că evenimentul produs îmbracă caracteristicile forței majore, deoarece chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că trăsnetul reprezintă cauza producerii incendiului, o astfel de împrejurare nu constituie un caz de forță majoră cu efect exonerator de răspundere în favoarea pârâtei.

Așadar, simplul fapt că un trăsnet lovește o clădire nu poate reprezenta în sine incidența unui caz de forță majoră, deoarece legea stabilește condițiile concrete de protecție, ce trebuie îndeplinite de o clădire, pentru a fi protejată într-o astfel de ipoteză, destul de întâlnită, de altfel. Nu s-a contestat în cauză faptul că imobilul pârâtei dispunea de paratrăsnet, dispozitiv menit să protejeze clădirea de acțiunea descărcărilor electrice de natură atmosferică (fulgere, trăsnete). De altfel, rapoartele de expertiză tehnică la care recurenta a făcut referire anterior stabilesc același lucru, că, clădirea intimatei era dotată cu dispozitivul necesar prevenirii și înlăturării unei astfel de cauze, motiv pentru care este exclus ca situația evocată să mai poată întruni condițiile legale pentru ca aceasta să fie calificată ca fiind un caz de forța majora.

În concluzie, trăsnetul nu poate fi în speță un eveniment de forță majoră care să o absolve pe pârâtă de răspundere, lipsindu-i caracterul invincibil sau irezistibil și inevitabil. Intimata nu a administrat nici o probă în dosar care să demonstreze fără putință de tăgadă întrunirea acestor condiții. Mai susține și faptul că instanța de apel a ignorat existența culpei intimatei în distrugerea bunului obiect al contractului de închiriere, împrejurare de natură a exclude incidența forței majore drept cauză exoneratoare de răspundere. Arată că, în temeiul art. 1082 C. civ., în sarcina intimatei - pârâte operează o prezumție de vină, astfel încât debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică existența unei cauze străine, neimputabile.

Or, în cauza de față prejudiciul cauzat recurentei nu s-ar fi produs în lipsa conduitei culpabile a pârâtei materializată într-o serie de acte și fapte de necontestat ale acesteia. Sub un prim aspect, intimata - pârâtă nu deține acordul din partea proiectantului, privind amplasarea reclamei luminoase de pe fațada imobilului. Instanța de apel a lăsat complet necercetate înscrisurile care atestau această realitate (a se vedea Raportul de expertiză întocmit de dl. N.F.). Amplasarea reclamei luminoase nu se putea face decât cu acordul proiectantului. Or, în condițiile în care a reținut că incendiul a pornit de la o reclamă situată în exteriorul clădirii, dar pentru care nu există acordul proiectantului, rezultă fără dubiu culpa intimatei -pârâte care a permis amplasarea ilegală a reclamei, asumându-și eventualele consecințe ce ar fi determinate de aceasta.

Incendiul nu s-ar fi produs dacă această reclamă luminoasă nu ar fi existat. Sub un al doilea aspect, contrar reținerii instanței de apel, pretinsa necunoaștere a caracterului neconform al materialelor sau lipsa relațiilor directe cu antreprenorul construcției nu pot duce la o exonerare de răspundere a proprietarului acesteia, respectiv la o suportare integrală a pagubei de către chiriaș.

Recurenta observă că, pe de-o parte, în prezentul litigiu, intimata-pârâtă susține că trebuie să fie exonerată de răspundere, deoarece prejudiciul suferit de recurentă este cauzat exclusiv de un eveniment de forța majoră - trăsnet, deși așa cum s-a demonstrat, în noaptea respectivă nici un trăsnet nu a lovit vreun obiect terestru; în același timp, intimata-pârâtă din prezenta cauză s-a îndestulat din sumele încasate de la asigurătorul C.R., fiind în prezent antrenată într-un alt litigiu având ca obiect obligarea asigurătorului la plăți suplimentare (Dosarul este înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. 49706/3/2011).

Pe de altă parte, pârâta din prezenta cauză dorește în plus, pe lângă sumele încasate de la asigurător, să își acopere prejudiciul pe care pretinde că l-a suferit, inclusiv prin obligarea celor care au luat parte, direct sau indirect, la edificarea construcției, susținând că, în situația în care construcția nu ar fi fost afectată de vicii ascunse de proiectare și execuție, efectele focului ar fi fost considerabil reduse, poate chiar inexistente. Nu în ultimul rând, o componentă a prejudiciului pe care intimata pârâtă din prezenta cauză dorește să îl repare pe seama sumelor obținute de la antreprenorul general și subantreprenori este constituit tocmai de sumele pe care aceasta arată că trebuie să le achite unor terți păgubiți în urma incendiului.

Or, în asemenea condiții este evident că pârâta din prezenta cauză are o atitudine duplicitară, din moment ce (I) atunci când se pune problema atragerii răspunderii acesteia înțelege să invoce forța majoră, arătând că acesta este singura cauză care a determinat producerea evenimentului, iar, pe de altă parte, (ii) îndreptându-se împotriva tuturor celor care au edificat participat la edificarea construcției, susține că motivele care au dus la producerea evenimentului țin de vicii ascunse în faza de proiectare și execuție. Distinct de poziția duplicitară a pârâtei și intervenientei, este vădit eronată și argumentația instanței de apel, care, deși reține existența viciilor ascunse ale imobilului, pretinde că „aceste aspecte nu înlătură cauza incendiului la producerea căruia nu s-a reținut până acum nicio culpa din partea SC D.M.T.

SRL." Consideră că instanța de apel ar fi trebuit să facă o aplicare corectă a prevederilor legale, respectiv să verifice relevanța acestor împrejurări reținute ca fiind dovedite, în contextul cauzei producerii prejudiciului și să dea eficiență regulii potrivit căreia dacă forța majoră nu a fost singura cauză a prejudiciului, aceasta nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere. Susține recurenta că exonerarea de răspundere a pârâtei ca urmare a reținerii efectelor avizului de forță majoră emis de C.C.I. a României este nelegală. Instanța de apel face trimitere la acest aviz în finalul hotărârii sale, arătând că părțile au definit forța majoră ca fiind un eveniment impredictibil, inevitabil, insurmontabil care nu poate fi controlat și care apare după încheierea contractului.

Existența avizului de forță majoră nu poate conduce prin ea însăși la exonerarea totală de răspundere a pârâtei. Avizul de forță majoră a fost emis de către C.C.I. a României având la bază documentele emise de autoritățile statului (n.n. Adresa din 04 iulie 2009 a I.S.C.), ulterior producerii incidentului, care stabileau cauza probabilă, iar nu sigură a producerii incendiului. Așadar, avizul de forță majoră este un act de interes privat (a se citi opus actului administrativ), emis pentru a atesta o situație de fapt (distrugerea bunului închiriat care a devenit impropriu pentru utilizare), în temeiul unor probe puse la dispoziție de părțile care au solicitat acest aviz. Avizul de forță majoră dat de Camera de comerț nu poate stabili cauzele care au dus la o astfel de stare de fapt, întrucât emitentul acestui aviz nu are competențe în a verifica șl constata cauzele.

Este exclus ca interpretarea dispozițiilor legale privind emiterea avizului de forță majoră să facă din acest document „regina probelor" și ca, în ipoteza existenței unui asemenea act, partea nu mai poate/trebuie să analizeze toate probele și să stabilească situația de fapt în speța dedusă judecății. Legea stabilește această procedură pentru ca partea afectată de un eveniment nesusceptibil de a fi calificat drept „forță majoră", să aibă posibilitatea să invoce forța majoră față de partenerul contractual în această modalitate, obținând certificatul; însă, în niciun caz, atunci când este dispută între părți, nu se poate exclude dreptul și obligația instanței de a analiza această situație și de a stabili în mod corect situația de fapt și încadrarea în drept.

De altfel, consideră că avizul emis în cauză are un conținut și un scop ignorate total de instanța de fond (împrejurarea că banca a încheiat contracte în activitatea obișnuită a căror executare a fost perturbată de incendierea spațiilor în care Banca își avea sediul se poate califica drept forță majoră care afectează contractele încheiate între bancă și clienții săi, însă această ipoteză nu are nimic în comun cu existența forței majore pe care o reține instanța de fond). Astfel cum rezultă din adresa A.N.M., aspectele reținute ca probabile în avizul de forță majoră ce stă la baza hotărârii pronunțate de instanța de fond, sunt infirmate total. În atare condiții, exonerarea de răspundere a pârâtei ca urmare a reținerii forței majore în modalitatea descrisă în hotărâre este nelegală și netemeinică.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, însă decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Amplu argumentat și corect motivat, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a stabilit situația de fapt sub toate aspectele sesizate.în raport de probele cauzei. Concluzia instanței de apel cu privire la producerea unei descărcări electrice de tip trăsnet nu este rezultatul unei analize superficiale a documentației, întrucât pentru a ajunge la aceasta concluzie instanța de apel a avut în vedere un probatoriu considerabil care a condus la concluzia ca sunt suficiente argumente tehnice pentru a stabili că, într-adevăr, în noaptea incendiului din data de 26-27 iunie 2009 a fost un trăsnet ("incendiu"). Nu se poate retine nici susținerea recurentei potrivit căreia din raportul din 14 iulie 2009, întocmit de către I.S.U.

"Dealu Spirii" al Municipiului București ("Raportul I.S.U.") s-ar desprinde concluzia că ar exista o altă cauză a incendiului. Instanța de apel a reținut în mod corect, pe baza probelor administrate, care nu mai pot fi cenzurate în recurs, că potrivit Raportului I.S.U., cauza care a condus la producerea incendiului a fost un scurtcircuit electric la reclama luminoasă, proprietatea unui chiriaș, amplasată pe fațada clădirii, provocat de o descărcare electrica de origine atmosferică -trăsnet direct, la care au concurat si intemperiile vremii din noaptea incendiului (ploaie torențiala și vijelie). Așadar, în Raportul I.S.U. s-a arătat că sursa de aprindere, mijlocul probabil care a putut produce aprinderea si, respectiv, împrejurarea probabila au fost reprezentate de un trăsnet direct.

Astfel, personalul din cadrul ISU, specializat in constatarea cauzelor unui incendiu, a fost cel care a constatat cauza incendiului, fiind abilitat în acest sens. Echipa I.S.U. a fost singura care a acționat imediat după incendiu la identificarea cauzei producerii incendiului, echipă care a fost prezentă și la stingerea acestuia. Prin urmare, concluziile din Raportul I.S.U. sunt rezultatul unor investigații amănunțite și nu există în aceste concluzii vreo afirmație potrivit căreia incendiul s-a declanșat de la un "viciu al unuia dintre materialele înglobate în construcție", cum susține recurenta, ci stabilește clar ca a fost vorba de o descărcare electrică - trăsnet. Instanța de apel nu putea să ajungă la o altă concluzie, respectiv că incendiul ar fi pornit de la un scurtcircuit electric al sistemului reclamei (o disfuncționalitate a acestuia), întrucât nu are o susținere documentată.

Nici în Raportul I.S.U., nici în alte documente administrate în dosar nu se arată că scurtcircuitul electric nu ar fi avut o cauză naturală (un trăsnet), ci din contră se indica că acest scurtcircuit ar fi rezultatul unei supraîncărcări a sistemului electric al reclamei ca efect direct al trăsnetului și al intemperiilor din noaptea incendiului. De asemenea, susținerea recurentei cu privire la existența unor probe care ar fi infirmat cazul de forța majoră nu poate fi reținută. Potrivit art. 169 alin. (1) C. proc. civ., administrarea probelor se face în fața instanței de judecată, dacă legea nu dispune altfel. Acest text legal consacră expres principiul nemijlocirii administrării probelor, principiu fundamental în cadrul procesului civil.

Așadar, expertiza se ordonă și se administrează în cursul procesului, instanța fiind obligată ca, în cazul în care a admis acest mijloc de dovadă, să stabilească clar obiectivele, respectiv împrejurările de fapt asupra cărora i se cere expertului să-și exprime părerea sau să le constate ca specialist. Raportul de experti