ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4419/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4419/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
recursului de față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 7032 din
22 mai 2012 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis cererea
principală, astfel cum a fost formulată, modificată și precizată de reclamanta
SC T.D.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC A.T.C.I.T. SRL, a dispus rezoluțiunea
contractului de locațiune din 30 mai 2007, a obligat pârâta să restituie
reclamantei suma de 62.500 euro, care se vor plăti la cursul B.N.R. din ziua
plății, reprezentând contravaloare avans, a obligat pârâta să plătească
reclamantei suma de 30.000 euro, care se vor plăti la cursul B.N.R. din ziua
plății, reprezentând daune-interese, a respins cererea reconvențională ca
neîntemeiată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 18.627 lei,
reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî
astfel prima instanță a reținut că, în esență, este învestită cu soluționarea a
două acțiuni: o acțiune în rezoluțiunea unui act juridic, formulată de către
reclamantă prin cererea principală și o acțiune în nulitatea aceluiași act
juridic, formulată de pârâtă prin cererea reconvențională formulată în cauză
astfel că trebuie analizată mai întâi nulitatea invocată și apoi cererea de
rezoluțiune, deoarece doar dacă se stabilește că un act juridic a fost valabil
încheiat se poate pune problema neexecutării corespunzătoare a acestuia și să
se dea eficiență juridică cererii de rezoluțiune.
Din analiza
probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut că, la data de 30 mai
2007, părțile au încheiat contractul de locațiune, prin care pârâta, în
calitate de locator, a transmis reclamantei, în calitate de locatar, dreptul de
folosință asupra imobilului situat în București, sector 5, compus din teren în
suprafață de 13.678,56 mp și construcțiile edificate pe acesta, în suprafață construită
la sol de 9.851,15 mp, pentru a fi folosit potrivit destinației sale de teren
de sport, durata locațiunii fiind stabilită de părți pentru o durată de 10 ani,
respectiv pentru perioada 01 iunie 2007-01 iunie 2017.
A mai reținut
prima instanță că la data încheierii contractului de locațiune în discuție,
între părțile contractante existau strânse legături prin intermediul
persoanelor fizice care le reprezentau și conduceau, reprezentantul legal al
fiecărei părți fiind, totodată, director în cadrul societății adverse, având
inclusiv dreptul de a dispune asupra conturilor societății în care erau
directori: reprezentantul legal al reclamantei era C.C., care era și director
la societatea pârâtă și avea drept de dispoziție asupra conturilor pârâtei, iar
reprezentantul legal al pârâtei era O.A., care era și director executiv al
reclamantei și avea drept de dispoziție asupra conturilor reclamantei.
Cu privire la
motivul de nulitate a contractului de locațiune invocat de pârâtă prin cererea
reconvențională, respectiv lipsa consimțământului acesteia la încheierea
contractului, prima instanță a reținut că persoana fizică - C.C. - care a
încheiat contractul de locațiune în numele pârâtei nu era un terț absolut față
de pârâtă, ci era directorul acesteia, care avea și drept de dispoziție asupra
conturilor pârâtei. în această ipoteză, devine incidență situația mandatului
aparent, fiind o problemă de desocotire între mandant și mandatar pentru
depășirea limitelor mandatului și eventualele prejudicii produse. încheierea
unui act juridic cu un terț cu depășirea limitelor mandatului acordat
directorului pârâtei nu înseamnă însă că acest act juridic ar fi lovit de
nulitate absolută. Nulitatea absolută ar fi putut fi reținută doar în ipoteza
în care ar fi lipsit total consimțământul pârâtei pentru încheierea contractului
de locațiune, respectiv în ipoteza în care un terț, străin de societate, ar fi
încheiat, în numele societății, actul juridic în discuție, situație neincidentă
însă în cauză.
Cu privire la
cauza imorală invocată de pârâtă drept motiv de nulitate absolută a
contractului în litigiu prima instanță a reținut că pentru a subzista o cauză
imorală la încheierea unui act juridic, este necesar ca încheierea acestuia să
încalce bunele moravuri. în cauză, pârâta nici măcar nu a indicat care ar fi
fost bunele moravuri încălcate prin încheierea contractului de locațiune și cu
atât mai puțin Ie-a dovedit. Din analiza motivării oferite de pârâtă se reține
că, în realitate, aspectele invocate vizează contraprestațiile asumate de către
părți. Or, în cauză, prin contractul de locațiune încheiat nu s-a realizat o
"deposedare" a pârâtei, în condițiile în care pârâta era îndreptățită
la o sumă reprezentând contravaloarea dreptului de folosință cedat reclamantei,
din care a și încasat suma de 62.500 euro și cu atât mai mult cu cât nici măcar
nu a cedat reclamantei folosința imobilului.
Tribunalul a
înlăturat și susținerile pârâtei privind existența unui preț neserios al
contractului ca și motiv de nulitate motivat de faptul că prin raportare la
destinația imobilului închiriat, precum și la faptul că, prin contract, s-a
transmis doar dreptul de folosință, o chirie de 2.000 euro lunar, care,
potrivit contractului, urma a fi plătită anticipat, în absența unor alte probe
administrate în cauză, nu poate fi reținută ca un preț neserios. Totodată au
fost înlăturate și susținerile pârâtei în sensul existenței unei fraude la lege
reținând că în cauză, a fost încheiat un act juridic numit, permis de lege,
respectiv un contract de locațiune, în temeiul căruia o parte - pârâta s-a obligat
să cedeze un drept de folosință, iar cealaltă parte - reclamanta s-a obligat să
plătească contravaloarea acelei folosințe, astfel că nu se poate reține
fraudarea legii.
În ceea ce
privește cererea principală, având ca obiect rezoluțiunea contractului, prima
instanță a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru a dispune
rezoluțiunea contractului de locațiune încheiate de către părți motivat de
faptul că din probele administrate a rezultat că deși reclamanta și-a
îndeplinit obligațiile asumate contractual, în sensul că a achitat în
integralitate avansul de 62.500 euro, pârâta nu și-a îndeplinit principala
obligație contractuală care îi revenea, în calitate de locator, respectiv aceea
de a transmite reclamantei dreptul de folosință asupra imobilului.
Având în vedere
că la art. 9 din contractul de locațiune a fost stipulată o clauză penală,
tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 30.000 euro
reprezentând daune-interese.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A.T.C.I.T. SRL criticând-o ca fiind
nelegală și netemeinică.
Prin Decizia
civilă nr. 525 din 12 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a V-a
civilă, a respins ca nefondat apelul și a obligat pârâta la plata către
reclamantă a sumei de 3.720 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de apel a reținut că la data încheierii contractului de
locațiune din 30 mai 2007 în cadrul SC AT.C.I.T. SRL era administrator O.A. iar
Director Executiv era C.C., in timp ce in cadrul SC T.D.R. SRL, funcția de
admistrator o deținea C.C., iar Director Executiv era O.A., din probele
administrate in cauza, rezultând că fiecare dintre cele doua persoane fizice,
dețineau calități egale in cadrul celor doua persoane juridice, parti ale
prezentei cauze, fiind imputerniciti flecare dintre aceștia sa dispună de
patrimoniul fiecăreia dintre cele doua societăți comerciale, această concluzie
fiind în conformitate cu prevederile actelor constitutive ale părților,
valabile la data încheierii contractului de locațiune respectiv 30 mai 2007.
Totodată,
curtea de apel a reținut că în conformitate cu prevederile art. 70
1
din Legea nr. 31/1990 republicată actele de dispoziție asupra bunurilor unei
societăți comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite
reprezentanților legali ai societății, după caz, prin legej. act constitutiv
sau hotărârile organelor statutare. Or, conform prevederilor art. 10.12 din
actul constitutiv al societății pârâte se pot nominaliza mandatari care să
acționeze în numele și/sau folosul societății.
Instanța de
apel a apreciat că acest mandat fiind un mandat comercial, conferă mandatarului
puteri mai mari decât cel civil motivat de faptul că art. 395 C. com. prevede
că, „față de al treilea, mandatul tacit al prepusului se socotește general și
cuprinde toate actele necesare exercițiului comerțului pentru care este
dat". în acest sens sunt și dispozițiile art. 70
1
din Legea nr.
31/1990 republicată care prevăd că nu este necesară pentru încheierea actelor
de dispoziție o procură specială în acest scop.
În ceea ce
privește motivele referitoare la cauza ilicită și imorală a contractului
încheiat în frauda societății argumentat de faptul că că se cunoștea situația
juridică a imobilului, și faptul că ar fi fost în imposibilitate să predea folosința
asupra imobilului, instanța de apel a reținut că față de situația de drept si
de fapt stabilite în cauză, pârâta putea inca din luna ianuarie 2010, deci
anterior formuțării acțiunii în rezoluțiunea contractului, sa elibereze
imobilul ce făcea obiectul contractului de locațiune insa nu a dorit acest
lucru asa cum rezulta din modul in care a înțeles sa acționeze.
Referitor la
susținerea referitoare la obiectul de activitate al SC A.T.C.I.T. SRL, care nu
deține autorizație pentru desfășurarea activității de închiriere, instanța de
apel a reținut că aceasta nu are nici o legătură cu faptul că societatea a
încheiat un contract de locațiune pentru a-și desfășura activitatea iar nu în
scopul de a efectua acte și fapte de comerț constând în închirierea de bunuri.
Totodată,
curtea de apel a reținut că în mod corect prima instanță a analizat cu
prioritate aspectele legate de nulitatea contractului și apoi cele rezolutive
și că în mod corect s-au constatat îndeplinite condițiile art. 102 - 102
1
și ca efect al rezoluțiunii contractului s-a dispus repunerea părților în
situația anterioară.
Cu privire la
clauza penală inserată la art 9 din contractul de locațiune, despre care se
susține că este o clauză abuzivă, instanța de apel a reținut că aceasta este o
clauză contractuală permisă și obligatoriu de respectat față de dispozițiile
articolului 969 C. civ.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.T.C.I.T. SRL invocând motivele de
nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea
motivului de recurs invocat recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată este
lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 35
din Decretul nr. 31/1954, art. 70 și art. 70
1
din Legea nr. 31/1990
și art. 969 C. civ. prin încălcarea art. 10.11 și 10.12 din actul constitutiv
al societății.
Astfel,
recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel în mod greșit a reținut și
motivat că persoana juridică SC A.T.C.I.T. SRL si-ar fi exprimat în mod valabil
si în concordanță cu dispozițiile legale voința de a încheia contractul de
locațiune, reținând pentru această motivare că este suficient ca C.C., în
calitate de director, să semneze acest contract, apreciind că în speță este
incidență instituția mandatului tacit.
Aceasta întrucât
potrivit dispozițiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954 "Persoana juridică
își exercita drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce
le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși." iar potrivit
art. 34 din același act normativ, "Persoana juridica nu poate avea decât
acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de
înființare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut in vederea
realizării acestui scop este nul."
Totodată Legea nr.
31/1990 dispune la art. 70 că " Administratorii pot face toate
operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate
al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv.(2) Ei sunt
obligați să ia parte la toate adunările societății, la consiliile de
administrație și la organele de conducere similare acestora." iar la art.
70
1
că "Actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți
comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților
legali ai societății, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile
organelor statutare ale societății adoptate în conformitate cu prevederile
prezentei legi și ale actului constitutiv al societății."
Recurenta-pârâtă
susține că față de aceste dispoziții legale, rezultă că pentru ca persoana
juridică să-și manifeste în mod valabil consimțământul la încheierea unui
contract de natura contractului în litigiu este obligatorie Hotărârea Asociatului
Unic care să statueze voința persoanei juridice de a încheia sau nu contractul
de locațiune. Or, în speță, lipsește decizia asociatului unic, O.A., prin care
să se hotărască închirierea bunului imobil în litigiu, precum și mandatul în
baza căruia C.C., director al societății, a fost împuternicit de către
administratorul unic să acționeze în numele și pentru societate la încheierea
respectivului contract de locațiune.
Totodată,
recurenta pârâtă susține că instanța de apel în mod nelegal a reținut că în speță
nu se impunea ca societatea pârâtă să dețină în obiectul de activitate, codul C.A.E.N.
aferent activității de închiriere bunuri.
Cu privire la
cauza actului juridic în litigiu recurenta-pârâtă menționează că în mod greșit
instanța de apel a reținut că aceasta este morală și licită, în condițiile în
care respectivul contract a fost încheiat cu rea credința și în mod fraudulos
de C.C., cu toate că, în calitate de director executiv, cunoștea că societatea
nu putea transmite folosința respectivului imobil deoarece la data încheierii
contractului, respectivul imobil era ocupat în mod abuziv de către SC C.G SRL.
Analizând
decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de
legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul
este nefondat pentru următoarele considerente:
Modificarea sau
casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost
dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Din perspectiva
acestui motiv de recurs recurenta-pârâtă a criticat hotărârea atacată,
susținând că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 35 din Decretul
nr. 31/1954, art. 70 și art. 70
1
din Legea nr. 31/1990 și art. 969
C. civ. prin încălcarea art. 10.11 și 10.12 din actul constitutiv al
societății.
Aceste critici
se constată că sunt nefondate, urmând a fi înlăturate pentru următoarele
considerente:
Astfel, în ceea
ce privește susținerile referitoare la lipsa calității de reprezentant-legal a
C.C., lipsa deciziei asociatului unic pentru încheierea contractului de
locațiune și nerespectarea dispozițiilor articolului 70 și articolului 70
1
din Legea nr. 31/1990 se constată următoarele:
La data
încheierii contractului de locațiune din 30 mai 2007 cele două persoane fizice,
O.A. și C.C. aveau calitatea de reprezentanți legali ai persoanelor juridice
astfel: la SC. A.T.C.I.T. SRL era administrator O.A. iar Director Executiv era
C.C., iar la SC T.D.R. SRL, funcția de admistrator o deținea C.C., iar Director
Executiv era O.A.
Așa cum rezultă
din probele administrate in cauză, fiecare dintre cele două persoane fizice,
atât O.A. cât și C.C., dețineau calități egale in cadrul celor doua persoane
juridice, parti ale prezentei cauze, fiind împuterniciți fiecare dintre aceștia
sa dispună de patrimoniul fiecăreia dintre cele doua societăți comerciale,
această concluzie fiind în conformitate și cu prevederile actelor constitutive
ale societăților valabile la data încheierii contractului de iocațiune
respectiv 30 mai 2007.
Conform art.
10.11 din Actul Constitutiv al pârâtei valabil la momentul incheierii
contractului de Iocațiune din 30 mai 2007 „în relațiile cu terții, societatea
este reprezentată de către administratori impreuna sau separat, fiecare având
deplina putere de reprezentare, semnând toate actele ce angajează societatea
fata de terți" iar conform art. 10. 12. din același act
"Administratorul care reprezintă societatea in realatiile cu terții poate
transmite in parte sau in întregime puterile prevăzute in prezentul act
constituitv, putând nominaliza mandatari care sa acționeze in numele si/sau
folosul societății."
Mai mult, așa
cum corect a reținut și instanța de apel, chiar pârâta recunoaște prin
răspunsurile la interogatoriul administrat în cauză că C.C. în calitate de
Director Executiv avea drept de semnătură unica pe contul societății, fiind
astfel imputenicit sa angajeze patrimonial persoana juridica.
Totodată, în
conformitate cu prevederile art. 70
1
din Legea nr. 31/1990 republicată
actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi
încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății
după caz, prin lege,. act constitutiv sau hotărârile organelor statutarejar
conform prevederilor art. 10.12 din actul constitutiv al societății pârâte se
pot nominaliza mandatari care să acționeze în numele și/sau folosul societății.
Așa cum corect
a reținut și instanța de apel, aflându-ne în prezența unui mandat comercial,
acesta trebuie apreciat prin prisma dispozițiilor art. 395 C. com., în vigoare
la data introducerii acțiunii, conform cărora „față de al treilea, mandatul
tacit al prepusului se socotește general și cuprinde toate actele necesare
exercițiului comerțului pentru care este dat", în acest sens fiind și
dispozițiile art. 70 din Legea nr. 31/1990 republicată care prevăd că nu este
necesară pentru încheierea actelor de dispoziție o procură specială în acest
scop.
Față de aceste
considerente, se constată că susțineri recurentei-pârâte referitoare la lipsa
deciziei asociatului unic, lipsa mandatului și nerespectarea dispozițiilor art.
70 și art. 70
1
din Legea nr. 31/1990 republicată sunt nefondate.
Cu privire la
critica vizând faptul că se impunea ca societatea pârâtă să dețină în obiectul
de activitate, codul C.A.E.N. aferent activității de închiriere bunuri se
constată că în mod corect instanța de apel a respins această critică, motivat
de faptul că, în speță, societatea a încheiat un contract de Iocațiune în
scopul susținerii bunei desfășurări a activității sale iar nu în scopul de a
efectua acte și fapte de comerț constând în închirierea de bunuri.
În ceea ce
privește motivele referitoare la cauza ilicită și imorală a contractului de
locațiune, se constată următoarele:
Cauza este acel
element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit de părți la
încheierea respectivului act și care împreună cu consimțământul, formează
voința juridică.
Pentru a fi
valabilă, cauza actului juridic trebuie să existe, să fie reală, licită și
morală.
Potrivit
dispozițiilor art. 968 C. civ. "Cauza este nelicită când este prohibită de
legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.",
creîndu-se astfel premisele respectării bunelor moravuri, precum și concordanța
actelor juridice civile cu ordinea publică.
În speță,
recurenta susține că la data încheierii contractului de locațiune se cunoștea
situația juridică a imobilului, și faptul că ar fi fost în imposibilitate să
predea folosința asupra imobilului.
Se constată
însă că aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că așa cum rezultă din
actele și lucrările dosarului, respectiv hotărârile obținute de pârâtă în Dosarul
nr. 25234/3/2008 al Tribunalul București ce avea ca obiect evacuarea celor ce
dețineau in mod abuziv posesia terenului ce făcea obiectul contractului de
locațiune din 30 mai 2007 recurenta putea încă din luna ianuarie 2010 să
elibereze imobilul ce făcea obiectul contractului.
Față de cele
reținute, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege care să atragă
nulitatea absolută a contractului așa cum în mod corect au reținut instanța de
apel și prima instanță, susținerile recurentei sunt nefondate, și în mod corect
instanțele au analizat cu prioritate aspectele legate de nulitatea contractului
și apoi cele rezolutive.
Așa fiind,
pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc.
civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.
Având în vedere
că cererea de întoarcere a executării silite formulate de recurenta-pârâtă este
o cerere accesorie cererii de recurs, aceasta urmează a fi deasemenea respinsă,
conform principiului accesorium sequitur principale.
În baza
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cum recurenta-pârâtă a căzut în
pretenții, fiind în culpă procesuală urmează a fi obligată la plata sumei de 6.000
lei, cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de pârâta SC A.T.C.I.T. SRL împotriva Deciziei civile nr. 525
din 12 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Respinge
cererea de întoarcere a executării formulată de recurenta-pârâtă.
Obligă
recurenta-pârâta SC A.T.C.I.T. SRL să plătească reclamantei SC T.D.R. SRL suma
de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată
în" ședință publică, astăzi 11 decembrie 2013.