ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4419/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 7032 din 22 mai 2012 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis cererea principală, astfel cum a fost formulată, modificată și precizată de reclamanta SC T.D.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC A.T.C.I.T. SRL, a dispus rezoluțiunea contractului de locațiune din 30 mai 2007, a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 62.500 euro, care se vor plăti la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând contravaloare avans, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 30.000 euro, care se vor plăti la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune-interese, a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 18.627 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, în esență, este învestită cu soluționarea a două acțiuni: o acțiune în rezoluțiunea unui act juridic, formulată de către reclamantă prin cererea principală și o acțiune în nulitatea aceluiași act juridic, formulată de pârâtă prin cererea reconvențională formulată în cauză astfel că trebuie analizată mai întâi nulitatea invocată și apoi cererea de rezoluțiune, deoarece doar dacă se stabilește că un act juridic a fost valabil încheiat se poate pune problema neexecutării corespunzătoare a acestuia și să se dea eficiență juridică cererii de rezoluțiune.

Din analiza probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut că, la data de 30 mai 2007, părțile au încheiat contractul de locațiune, prin care pârâta, în calitate de locator, a transmis reclamantei, în calitate de locatar, dreptul de folosință asupra imobilului situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 13.678,56 mp și construcțiile edificate pe acesta, în suprafață construită la sol de 9.851,15 mp, pentru a fi folosit potrivit destinației sale de teren de sport, durata locațiunii fiind stabilită de părți pentru o durată de 10 ani, respectiv pentru perioada 01 iunie 2007-01 iunie 2017. A mai reținut prima instanță că la data încheierii contractului de locațiune în discuție, între părțile contractante existau strânse legături prin intermediul persoanelor fizice care le reprezentau și conduceau, reprezentantul legal al fiecărei părți fiind, totodată, director în cadrul societății adverse, având inclusiv dreptul de a dispune asupra conturilor societății în care erau directori: reprezentantul legal al reclamantei era C.C., care era și director la societatea pârâtă și avea drept de dispoziție asupra conturilor pârâtei, iar reprezentantul legal al pârâtei era O.A., care era și director executiv al reclamantei și avea drept de dispoziție asupra conturilor reclamantei.

Cu privire la motivul de nulitate a contractului de locațiune invocat de pârâtă prin cererea reconvențională, respectiv lipsa consimțământului acesteia la încheierea contractului, prima instanță a reținut că persoana fizică - C.C. - care a încheiat contractul de locațiune în numele pârâtei nu era un terț absolut față de pârâtă, ci era directorul acesteia, care avea și drept de dispoziție asupra conturilor pârâtei. în această ipoteză, devine incidență situația mandatului aparent, fiind o problemă de desocotire între mandant și mandatar pentru depășirea limitelor mandatului și eventualele prejudicii produse. încheierea unui act juridic cu un terț cu depășirea limitelor mandatului acordat directorului pârâtei nu înseamnă însă că acest act juridic ar fi lovit de nulitate absolută.

Nulitatea absolută ar fi putut fi reținută doar în ipoteza în care ar fi lipsit total consimțământul pârâtei pentru încheierea contractului de locațiune, respectiv în ipoteza în care un terț, străin de societate, ar fi încheiat, în numele societății, actul juridic în discuție, situație neincidentă însă în cauză. Cu privire la cauza imorală invocată de pârâtă drept motiv de nulitate absolută a contractului în litigiu prima instanță a reținut că pentru a subzista o cauză imorală la încheierea unui act juridic, este necesar ca încheierea acestuia să încalce bunele moravuri. în cauză, pârâta nici măcar nu a indicat care ar fi fost bunele moravuri încălcate prin încheierea contractului de locațiune și cu atât mai puțin Ie-a dovedit.

Din analiza motivării oferite de pârâtă se reține că, în realitate, aspectele invocate vizează contraprestațiile asumate de către părți. Or, în cauză, prin contractul de locațiune încheiat nu s-a realizat o "deposedare" a pârâtei, în condițiile în care pârâta era îndreptățită la o sumă reprezentând contravaloarea dreptului de folosință cedat reclamantei, din care a și încasat suma de 62.500 euro și cu atât mai mult cu cât nici măcar nu a cedat reclamantei folosința imobilului. Tribunalul a înlăturat și susținerile pârâtei privind existența unui preț neserios al contractului ca și motiv de nulitate motivat de faptul că prin raportare la destinația imobilului închiriat, precum și la faptul că, prin contract, s-a transmis doar dreptul de folosință, o chirie de 2.000 euro lunar, care, potrivit contractului, urma a fi plătită anticipat, în absența unor alte probe administrate în cauză, nu poate fi reținută ca un preț neserios.

Totodată au fost înlăturate și susținerile pârâtei în sensul existenței unei fraude la lege reținând că în cauză, a fost încheiat un act juridic numit, permis de lege, respectiv un contract de locațiune, în temeiul căruia o parte - pârâta s-a obligat să cedeze un drept de folosință, iar cealaltă parte - reclamanta s-a obligat să plătească contravaloarea acelei folosințe, astfel că nu se poate reține fraudarea legii.

În ceea ce privește cererea principală, având ca obiect rezoluțiunea contractului, prima instanță a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru a dispune rezoluțiunea contractului de locațiune încheiate de către părți motivat de faptul că din probele administrate a rezultat că deși reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual, în sensul că a achitat în integralitate avansul de 62.500 euro, pârâta nu și-a îndeplinit principala obligație contractuală care îi revenea, în calitate de locator, respectiv aceea de a transmite reclamantei dreptul de folosință asupra imobilului. Având în vedere că la art. 9 din contractul de locațiune a fost stipulată o clauză penală, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 30.000 euro reprezentând daune-interese.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A.T.C.I.T. SRL criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Prin Decizia civilă nr. 525 din 12 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.720 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că la data încheierii contractului de locațiune din 30 mai 2007 în cadrul SC AT.C.I.T. SRL era administrator O.A. iar Director Executiv era C.C., in timp ce in cadrul SC T.D.R.

SRL, funcția de admistrator o deținea C.C., iar Director Executiv era O.A., din probele administrate in cauza, rezultând că fiecare dintre cele doua persoane fizice, dețineau calități egale in cadrul celor doua persoane juridice, parti ale prezentei cauze, fiind imputerniciti flecare dintre aceștia sa dispună de patrimoniul fiecăreia dintre cele doua societăți comerciale, această concluzie fiind în conformitate cu prevederile actelor constitutive ale părților, valabile la data încheierii contractului de locațiune respectiv 30 mai 2007. Totodată, curtea de apel a reținut că în conformitate cu prevederile art. 70 1 din Legea nr. 31/1990 republicată actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății, după caz, prin legej.

act constitutiv sau hotărârile organelor statutare. Or, conform prevederilor art. 10.12 din actul constitutiv al societății pârâte se pot nominaliza mandatari care să acționeze în numele și/sau folosul societății. Instanța de apel a apreciat că acest mandat fiind un mandat comercial, conferă mandatarului puteri mai mari decât cel civil motivat de faptul că art. 395 C. com. prevede că, „față de al treilea, mandatul tacit al prepusului se socotește general și cuprinde toate actele necesare exercițiului comerțului pentru care este dat". în acest sens sunt și dispozițiile art. 70 1 din Legea nr. 31/1990 republicată care prevăd că nu este necesară pentru încheierea actelor de dispoziție o procură specială în acest scop.

În ceea ce privește motivele referitoare la cauza ilicită și imorală a contractului încheiat în frauda societății argumentat de faptul că că se cunoștea situația juridică a imobilului, și faptul că ar fi fost în imposibilitate să predea folosința asupra imobilului, instanța de apel a reținut că față de situația de drept si de fapt stabilite în cauză, pârâta putea inca din luna ianuarie 2010, deci anterior formuțării acțiunii în rezoluțiunea contractului, sa elibereze imobilul ce făcea obiectul contractului de locațiune insa nu a dorit acest lucru asa cum rezulta din modul in care a înțeles sa acționeze. Referitor la susținerea referitoare la obiectul de activitate al SC A.T.C.I.T.

SRL, care nu deține autorizație pentru desfășurarea activității de închiriere, instanța de apel a reținut că aceasta nu are nici o legătură cu faptul că societatea a încheiat un contract de locațiune pentru a-și desfășura activitatea iar nu în scopul de a efectua acte și fapte de comerț constând în închirierea de bunuri. Totodată, curtea de apel a reținut că în mod corect prima instanță a analizat cu prioritate aspectele legate de nulitatea contractului și apoi cele rezolutive și că în mod corect s-au constatat îndeplinite condițiile art. 102 - 102 1 și ca efect al rezoluțiunii contractului s-a dispus repunerea părților în situația anterioară. Cu privire la clauza penală inserată la art 9 din contractul de locațiune, despre care se susține că este o clauză abuzivă, instanța de apel a reținut că aceasta este o clauză contractuală permisă și obligatoriu de respectat față de dispozițiile articolului 969 C. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.T.C.I.T. SRL invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În argumentarea motivului de recurs invocat recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 70 și art. 70 1 din Legea nr. 31/1990 și art. 969 C. civ. prin încălcarea art. 10.11 și 10.12 din actul constitutiv al societății. Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel în mod greșit a reținut și motivat că persoana juridică SC A.T.C.I.T. SRL si-ar fi exprimat în mod valabil si în concordanță cu dispozițiile legale voința de a încheia contractul de locațiune, reținând pentru această motivare că este suficient ca C.C., în calitate de director, să semneze acest contract, apreciind că în speță este incidență instituția mandatului tacit.

Aceasta întrucât potrivit dispozițiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954 "Persoana juridică își exercita drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși." iar potrivit art. 34 din același act normativ, "Persoana juridica nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut.

Orice act juridic care nu este făcut in vederea realizării acestui scop este nul." Totodată Legea nr. 31/1990 dispune la art. 70 că " Administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv.(2) Ei sunt obligați să ia parte la toate adunările societății, la consiliile de administrație și la organele de conducere similare acestora." iar la art. 70 1 că "Actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societății adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale actului constitutiv al societății." Recurenta-pârâtă susține că față de aceste dispoziții legale, rezultă că pentru ca persoana juridică să-și manifeste în mod valabil consimțământul la încheierea unui contract de natura contractului în litigiu este obligatorie Hotărârea Asociatului Unic care să statueze voința persoanei juridice de a încheia sau nu contractul de locațiune.

Or, în speță, lipsește decizia asociatului unic, O.A., prin care să se hotărască închirierea bunului imobil în litigiu, precum și mandatul în baza căruia C.C., director al societății, a fost împuternicit de către administratorul unic să acționeze în numele și pentru societate la încheierea respectivului contract de locațiune. Totodată, recurenta pârâtă susține că instanța de apel în mod nelegal a reținut că în speță nu se impunea ca societatea pârâtă să dețină în obiectul de activitate, codul C.A.E.N. aferent activității de închiriere bunuri.

Cu privire la cauza actului juridic în litigiu recurenta-pârâtă menționează că în mod greșit instanța de apel a reținut că aceasta este morală și licită, în condițiile în care respectivul contract a fost încheiat cu rea credința și în mod fraudulos de C.C., cu toate că, în calitate de director executiv, cunoștea că societatea nu putea transmite folosința respectivului imobil deoarece la data încheierii contractului, respectivul imobil era ocupat în mod abuziv de către SC C.G SRL. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta-pârâtă a criticat hotărârea atacată, susținând că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 70 și art. 70 1 din Legea nr. 31/1990 și art. 969 C. civ. prin încălcarea art. 10.11 și 10.12 din actul constitutiv al societății. Aceste critici se constată că sunt nefondate, urmând a fi înlăturate pentru următoarele considerente: Astfel, în ceea ce privește susținerile referitoare la lipsa calității de reprezentant-legal a C.C., lipsa deciziei asociatului unic pentru încheierea contractului de locațiune și nerespectarea dispozițiilor articolului 70 și articolului 70 1 din Legea nr. 31/1990 se constată următoarele: La data încheierii contractului de locațiune din 30 mai 2007 cele două persoane fizice, O.A.

și C.C. aveau calitatea de reprezentanți legali ai persoanelor juridice astfel: la SC. A.T.C.I.T. SRL era administrator O.A. iar Director Executiv era C.C., iar la SC T.D.R. SRL, funcția de admistrator o deținea C.C., iar Director Executiv era O.A. Așa cum rezultă din probele administrate in cauză, fiecare dintre cele două persoane fizice, atât O.A.

cât și C.C., dețineau calități egale in cadrul celor doua persoane juridice, parti ale prezentei cauze, fiind împuterniciți fiecare dintre aceștia sa dispună de patrimoniul fiecăreia dintre cele doua societăți comerciale, această concluzie fiind în conformitate și cu prevederile actelor constitutive ale societăților valabile la data încheierii contractului de iocațiune respectiv 30 mai 2007. Conform art. 10.11 din Actul Constitutiv al pârâtei valabil la momentul incheierii contractului de Iocațiune din 30 mai 2007 „în relațiile cu terții, societatea este reprezentată de către administratori impreuna sau separat, fiecare având deplina putere de reprezentare, semnând toate actele ce angajează societatea fata de terți" iar conform art. 10. 12. din același act "Administratorul care reprezintă societatea in realatiile cu terții poate transmite in parte sau in întregime puterile prevăzute in prezentul act constituitv, putând nominaliza mandatari care sa acționeze in numele si/sau folosul societății." Mai mult, așa cum corect a reținut și instanța de apel, chiar pârâta recunoaște prin răspunsurile la interogatoriul administrat în cauză că C.C.

în calitate de Director Executiv avea drept de semnătură unica pe contul societății, fiind astfel imputenicit sa angajeze patrimonial persoana juridica. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 70 1 din Legea nr. 31/1990 republicată actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății după caz, prin lege,. act constitutiv sau hotărârile organelor statutarejar conform prevederilor art. 10.12 din actul constitutiv al societății pârâte se pot nominaliza mandatari care să acționeze în numele și/sau folosul societății.

Așa cum corect a reținut și instanța de apel, aflându-ne în prezența unui mandat comercial, acesta trebuie apreciat prin prisma dispozițiilor art. 395 C. com., în vigoare la data introducerii acțiunii, conform cărora „față de al treilea, mandatul tacit al prepusului se socotește general și cuprinde toate actele necesare exercițiului comerțului pentru care este dat", în acest sens fiind și dispozițiile art. 70 din Legea nr. 31/1990 republicată care prevăd că nu este necesară pentru încheierea actelor de dispoziție o procură specială în acest scop. Față de aceste considerente, se constată că susțineri recurentei-pârâte referitoare la lipsa deciziei asociatului unic, lipsa mandatului și nerespectarea dispozițiilor art. 70 și art. 70 1 din Legea nr. 31/1990 republicată sunt nefondate.

Cu privire la critica vizând faptul că se impunea ca societatea pârâtă să dețină în obiectul de activitate, codul C.A.E.N. aferent activității de închiriere bunuri se constată că în mod corect instanța de apel a respins această critică, motivat de faptul că, în speță, societatea a încheiat un contract de Iocațiune în scopul susținerii bunei desfășurări a activității sale iar nu în scopul de a efectua acte și fapte de comerț constând în închirierea de bunuri. În ceea ce privește motivele referitoare la cauza ilicită și imorală a contractului de locațiune, se constată următoarele: Cauza este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit de părți la încheierea respectivului act și care împreună cu consimțământul, formează voința juridică.

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să existe, să fie reală, licită și morală. Potrivit dispozițiilor art. 968 C. civ. "Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.", creîndu-se astfel premisele respectării bunelor moravuri, precum și concordanța actelor juridice civile cu ordinea publică. În speță, recurenta susține că la data încheierii contractului de locațiune se cunoștea situația juridică a imobilului, și faptul că ar fi fost în imposibilitate să predea folosința asupra imobilului.

Se constată însă că aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, respectiv hotărârile obținute de pârâtă în Dosarul nr. 25234/3/2008 al Tribunalul București ce avea ca obiect evacuarea celor ce dețineau in mod abuziv posesia terenului ce făcea obiectul contractului de locațiune din 30 mai 2007 recurenta putea încă din luna ianuarie 2010 să elibereze imobilul ce făcea obiectul contractului. Față de cele reținute, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege care să atragă nulitatea absolută a contractului așa cum în mod corect au reținut instanța de apel și prima instanță, susținerile recurentei sunt nefondate, și în mod corect instanțele au analizat cu prioritate aspectele legate de nulitatea contractului și apoi cele rezolutive.

Așa fiind, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat. Având în vedere că cererea de întoarcere a executării silite formulate de recurenta-pârâtă este o cerere accesorie cererii de recurs, aceasta urmează a fi deasemenea respinsă, conform principiului accesorium sequitur principale. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cum recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală urmează a fi obligată la plata sumei de 6.000 lei, cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A.T.C.I.T. SRL împotriva Deciziei civile nr. 525 din 12 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Respinge cererea de întoarcere a executării formulată de recurenta-pârâtă. Obligă recurenta-pârâta SC A.T.C.I.T. SRL să plătească reclamantei SC T.D.R. SRL suma de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în" ședință publică, astăzi 11 decembrie 2013.