ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 686/2015

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Judecata în fața primei instanțe. Sentința Tribunalului Specializat Cluj. Prin cererea înregistrată la data de 04 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj (reorganizat ca Tribunalul Specializat Cluj) astfel cum a fost completată, reclamantul B.V. a chemat în judecată pe pârâții SC V.T.S. SRL și G.I., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că reclamantul s-a retras din SC V.T.S. SRL, în baza acordului asociaților exprimat în cadrul A.G.A.

din data de 12 aprilie 2011, să dispună asupra structurii capitalului social, să stabilească întinderea drepturilor care i se cuvin în urma retragerii, aferente părților sociale și cotei de participare deținute la acel moment, prin raportare și la valoarea reală a activelor la data de referință, 12 aprilie 2011 și să dispună obligarea pârâților la plata valorii actualizate a acestor drepturi, la care să se adauge dobânda legală, calculată de la data pronunțării hotărârii primei instanțe până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată. La data de 27 septembrie 2011, pârâta SC V.T.S. SRL a depus la dosar întâmpinare, în cadrul căreia a invocat o serie de excepții și cerere reconvenționala, prin cea din urmă solicitând ca plata sumei ce va fi stabilită drept contravaloare a drepturilor reclamantului-pârât retras să fie eșalonată.

Prin încheierea de la 03 octombrie 2011, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția lipsei de interes a capătului de cerere prin care reclamantul-pârât a solicitat să se constate că s-a retras din SC V.T.S. SRL, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind stabilirea structurii capitalului social și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G.I..

În practicaua aceleiași încheieri, prima instanță a apreciat că "cererea reconvenționala nu este de fapt o acțiune propriu-zisă, nu are caracterul unei solicitări care să fie formulată pe cale principală, pârâtul dorind să i se dea eficiență unei clauze ce susține a fi contractuală". în continuare, a mai subliniat că "la momentul în care va da soluția finală, dacă acțiunea va fi admisă, în totalitate sau în parte, va aprecia, în funcție și de suma ce urmează ca societatea să o plătească asociatului retras, dacă nu se poate face plata ei decât în mod eșalonat și dacă există vreo convenție a părților cu privire la acest aspect.

Prin sentința civilă nr. 244 din 28 ianuarie 2013, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.497.692 lei, reprezentând contravaloarea părților sociale datorate în urma retragerii acestuia din societate, pe o perioadă de 5 ani, respectiv câte 499.538,4 lei, la sfârșitul fiecărui an calendaristic, începând cu anul 2013; totodată, pârâta a mai fost obligată să plătească reclamantului și suma de 13.720 lei, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în mod prioritar, că din analiza măsurilor dispuse la termenul de la 03 octombrie 2011 rezultă că cererea reconvențională "nu are un astfel de caracter, ea putând fi foarte bine soluționată la momentul pronunțării hotărârii asupra cererii principale, legea permițând eșalonarea sumei ce trebuie plătită". Pe fond, a notat că la 12 aprilie 2011 asociații societății pârâte au hotărât retragerea reclamantului din cadrul SC V.T.S. SRL, drepturile cuvenite urmând a se stabili ulterior, prin acord sau în urma unei evaluări făcute de experți. Potrivit hotărârii adunării generale, eșalonarea sumelor datorate urma a se face potrivit evaluării concrete, acceptată de asociați, în funcție de posibilitatea previzionată a societății de a face plățile către asociatul retras, fără a-și întrerupe activitatea curentă.

Părțile nu s-au înțeles asupra cuantumului drepturilor care i se cuvin reclamantului. În continuare, instanța de fond a evocat dispozițiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 și a notat că, în urma expertizei tehnice contabile care a fost administrată, s-a calculat valoarea societății în funcție de cinci criterii: metoda fluxurilor financiare actualizate, abordarea bazată pe active, metoda activului net de lichidare, metoda activului net în situația în care se materializează riscul neîncasării de către societate a creanțelor deținute asupra terților și metoda fluxurilor de numerar în situația în care se vor materializa nu numai riscul neîncasării de către societate a creanțelor deținute asupra terților, ci și riscul obligării societății la plata propriilor sale datorii.

Dintre aceste metode, prima instanță a apreciat că cea care reflectă cel mai bine valoarea societății la momentul retragerii reclamantului este aceea bazată pe metoda fluxurilor financiare actualizate - care a stabilit o valoare de 4.995.384 lei, întrucât o asemenea evaluare are în vedere valoarea societății în prezent și în viitor. Celelalte variante de calcul avute în vedere de expert au fost înlăturate, judecătorul fondului apreciind că metoda bazată pe active este irelevantă, deoarece valoarea unei societăți este dată nu doar de bunurile pe care le deține, ci și de perspectivele sale; a mai apreciat că nici metoda activului net de lichidare nu poate fi aplicată, pentru că în urma retragerii reclamantului, societatea va continua să funcționeze cu asociatul rămas, dar și că celelelalte metode sunt bazate doar pe supoziții și nu pot fundamenta stabilirea drepturilor reclamantului.

În considerarea acestor argumente, văzând și dispozițiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, tribunalul a admis acțiunea în parte și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.497.692 lei, drepturi reprezentând contravaloarea părților sociale datorate acestuia în urma retragerii, pe o perioadă de 5 ani, respectiv câte 499.538,4 lei la sfârșitul fiecărui an calendaristic, începând cu anul 2013. În acest context, prima instanță a apreciat că eșalonarea sumei de bani pe care pârâta o datorează reclamantului se impune, întrucât o soluție în sens contrar ar determina blocarea activității persoanei juridice, notând că înseși părțile au prevăzut, la momentul retragerii reclamantului, o astfel de posibilitate; totodată, eșalonarea a fost făcută pe o perioadă de 5 ani, începând cu sfârșitul anului 2013, tocmai în considerarea faptului că litigiul a demarat la mijlocul anului 2011, când pârâta cunoștea deja că va trebui să plătească sume de bani însemnate reclamantului, putând să constituie provizioane în acest sens.

În schimb, instanța de fond nu a procedat la actualizarea sumei cu rata inflației la data pronunțării hotărârii, nici nu a acordat dobânda legală, pentru perioada ulterioară pronunțării, reținând că pârâta nu este în culpă pentru situația creată, dar și că datoria va deveni exigibilă, și doar în parte, de abia la sfârșitul anului 2013. A făcut aplicarea art. 276 C. proc. civ., obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 13.720 lei, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

Pârâții au formulat o cerere de completare a acestei sentinței civile, care a fost însă respinsă, prin încheierea dată în ședința publică din data de 18 noiembrie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj; în esență, trebuie notat că petenții-pârâți au pretins completarea dispozitivului, în sensul consemnării consecințelor admiterii celor trei excepții expuse mai sus și a soluționării explicite a cererii reconventionale, însă prima instanță a apreciat că toate excepțiile invocate și toate cererile formulate au primit o rezolvare prin încheieri pronunțate în cursul judecății, care pot fi atacate o dată cu fondul, așa încât o reiterare a lor în dispozitivul sentinței a fost privită ca inutilă. Apelurile.

Decizia instanței de prim control judiciar împotriva sentinței civile nr. 244 din 28 ianuarie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta SC V.T.S. SRL. Prin apelul său, apelantul-reclamant a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul stabilirii în mod just a drepturilor ce i se cuvin ca efect al retragerii sale din societate și obligării pârâtei la plata imediată și integrală a valorii actualizate a acestora, fără acordarea vreunui termen de plată, precum și a dobânzii legale, începând cu data pronunțării hotărârii de către prima instanță și până la plata efectivă. Pe de altă parte, apelanta-pârâtă SC V.T.S.

SRL, care a depus motivele de apel la primul termen de judecată stabilit, 27 noiembrie 2013, a solicitat în principal modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii reconvenționale pe care a promovat-o, admiterii în parte a cererii principale, obligării sale la plata sumei de 2.027.914 lei către reclamant, începând cu anul 2014 și respingerii cererii de obligare a sa la suportarea onorariului expertului principal; în subsidiar, a solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe. În urma pronunțării de către prima instanță a încheierii din 18 noiembrie 2013 prin care a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 244/2013, apelanții-pârâți au formulat o cerere de apel și împotriva acestei din urmă încheieri, susținând în esență că ea încalcă dispozițiile art. 261 și art. 2812 C. proc.

civ., întrucât subzistă în continuare neconcordanțele precizate în cererea de completare. Prin Decizia civilă nr. 71 din 26 februarie 2014, astfel cum a fost îndreptată, Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a numitului G.I. în ceea ce privește apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, a respins excepția tardivității apelului declarat de SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011 a Tribunalului Specializat Cluj, a admis apelurile declarate de B.V. și SC V.T.S.

SRL împotriva sentinței civile nr. 244 din 28 ianuarie 2013, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte cererea principală și cererea reconvențională și, în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.497.692 lei, reprezentând contravaloarea părților sociale, pe o perioadă de 5 ani, respectiv câte 499.538,4 lei, la sfârșitul fiecărui an calendaristic, începând cu anul 2013, sume actualizate cu rata inflației pentru fiecare tranșă de plată stabilită conform celor de mai sus, calculată de la data de 12 aprilie 2011 și până la scadența fiecăreia; de asemenea, a mai obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală asupra sumelor stabilite cu titlu de drepturi de retragere, în cazul nerespectării termenelor de plată, de la data exigibilității fiecărei tranșe și până la achitarea integrală; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a respins apelurile declarate de pârâți împotriva încheierii din 18 noiembrie 2013, l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtei SC V.T.S.

SRL suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli parțiale în apel, a dispus darea în debit a SC V.T.S. SRL cu suma de 8 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și cu 0,3 lei - timbru judiciar, datorate la fond și a apelantului-reclamant cu suma de 33.769,5 lei - taxă judiciară de timbru și 5 lei, timbru judiciar, datorate la fond. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a numitului G.I.

în ceea ce privește apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, că prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și a respins demersul judiciar promovat în contradictoriu cu acest pârât, prin încheierea de la 03 octombrie 2011. Ulterior, prin sentința civilă nr. 244 din 28 ianuarie 2013 prima instanță a stabilit drepturile ce i se cuvin reclamantului, ca urmare a retragerii sale din societate, însă doar în contradictoriu cu pârâta persoană juridică, aceasta fiind singura parte obligată la plata sumelor datorate. Cum apelul reclamantului nu s-a îndreptat și împotriva soluției date de tribunal excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G.I., instanța de prim control judiciar a apreciat că excepția este întemeiată, așa încât a admis-o.

În continuare, examinând excepția tardivității apelului promovat de SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011, curtea de apel a reținut că la termenul respectiv, prima instanță a apreciat că pretențiile formulate pe calea cererii reconvenționale reprezintă apărări de fond (aspect care ar contura o inadmisibilitate a cererii reconvenționale, greșit soluționată cât timp legea nu impune o admisibilitate în principiu similar intervenției), dar și că, ulterior, prin sentință, tribunalul a dat eficiență fondului respectivei cereri, acordând eșalonarea pretinsă de autoarea sa. Așadar, a considerat că în acest mod, prima instanță a revenit asupra celor dispuse la termenul din data de la 03 octombrie 2011, reconsiderându-se învestită cu cererea reconvențională, cu atât mai mult cu cât nu există niciun text de lege care să prevadă pronunțarea prin încheiere asupra admisibilității sale.

Notând, prin urmare, că prima instanță a intrat în analiza fondului cererii reconvenționale, iar criticile vizează inclusiv soluția dată în urma acestei examinări, instanța de apel a apreciat că, din această perspectivă, nu poate fi reținută tardivitatea, iar acceptarea tezei induse de autorul excepției ar nega însuși dreptul la acces la o cale de atac, în condițiile în care probele relevă că tribunalul, după ce a revenit asupra statuării inițiale, s-a pronunțat pe fondul cererii reconvenționale.

Examinând în continuare criticile apelanților, curtea de apel a reținut că prin acordul asociaților exprimat prin hotărârea adunării generale, s-au aprobat retragerea din societatea pârâtă a reclamantului B.V., evaluarea drepturilor acestuia fie prin bună învoială, fie de către un expert desemnat la o întrunire ce urma a se tine la 29 aprilie 2011, dar si eșalonarea plății de către societate a sumelor cuvenite asociatului retras, în funcție de posibilitatea sa previzionată, astfel încât să nu-și întrerupă activitatea. Cum demersurile părților pentru stabilirea sumelor au eșuat, instanța de apel a notat că în fața tribunalului a fost administrată o expertiză, care a calculat valoarea societății în funcție de cinci criterii, așa cum ele au fost prezentate mai sus.

Achiesând la poziția exprimată în expertiză, instanța de prim control judiciar a apreciat că metoda care reflectă cel mai bine valoarea societății la momentul retragerii reclamantului este aceea bazată pe metoda fluxurilor financiare actualizate - care a stabilit o valoare de 4.995.384 lei, întrucât aceasta se bazează pe o afacere fundamentată pe un marketing comun al asociaților și pe indicatori tehnico-economici în decursul unei perioade deja desfășurate și apropiate de data de referință, reflectând astfel percepția pieței la acel moment. În acest context, curtea de apel a înlăturat susținerea apelantei SC V.T.S.

SRL potrivit căreia metoda care ar reflecta cel mai bine valoarea reală este cea a fluxului în numerar, apreciind că o atare abordare are în vedere o afacere care urmează a se derula în condițiile unui alt marketing, iar investițiile și cheltuielile includ o strategie bazată pe sinergia creată în urma achiziției și nu pot fi un indiciu în condițiile actualei instabilități economice, implicând previziuni ce nu pot reflecta potențialul firmei. Tot în această ordine de idei, a înlăturat și susținerea apelantului-reclamant, care a apreciat că, deși metoda fluxului financiar actualizat este cea corectă, evaluarea ar fi trebuit să includă și creanța recunoscută prin hotărâre judecătorească față de SC E.F.

SRL, instanța de apel notând caracterul incert al posibilității de recuperare a acesteia, în condițiile unei datorii bugetare ridicate a societății respective. Mai departe, a înlăturat susținerea aceluiași apelant, potrivit căruia suma nu ar putea fi eșalonată, reținând, pe de o parte, că cererea prin care societatea pârâtă a urmărit să obțină eșalonarea plății a îmbrăcat forma uneia reconvenționale, aflată în strânsă legătură cu dreptul pretins pe calea acțiunii principale și, pe de altă parte, că este și justificată, în condițiile în care prin hotărârea adunării generale din 12 aprilie 2011 părțile au agreat o asemenea măsură, ca fiind dictată de posibilitatea previzionată a societății de a face plățile către asociatul retras fără a-și întrerupe activitatea curentă.

De aceea, instanța de prim control judiciar a apreciat că eșalonarea se impune a fi acordată, începând cu anul 2013, iar nu 2014, așa cum a pretins apelanta-pârâtă SC V.T.S. SRL, acesta fiind momentul scadenței în urma demersului promovat în justiție, iar eșalonarea să se întindă pe parcursul a cinci ani, chiar dacă evidențele contabile ale societății nu relevă o situație precară. În ceea ce privește actualizarea sumei astfel stabilite cu rata inflației, instanța de apel a apreciat că în mod eronat a reținut prima instanță caracterul nefondat al acestui petit, în considerarea lipsei culpei vreuneia dintre părți, întrucât menținerea valorii creanței până la momentul plății efective nu se analizează în raport de culpă.

Corecțiile cu rata inflației au ca scop numai asigurarea valorii unei creanțe, căreia îi compensează deprecierea cauzată de procesul inflaționist între data recunoașterii sale judiciare și ziua plății efective. Prin urmare, pentru a preîntâmpina procesul de devalorizare a sumei și a asigura menținerea echilibrului economic, curtea de apel a apreciat că este justificată pretenția apelantului-reclamant de a fi despăgubit, în sensul actualizării creanței în raport cu rata inflației, tocmai ca acesta să își poată recupera suma la valoarea ei reală. În altă ordine de idei, a luat act de susținerea aceluiași apelant, care a pretins să fie despăgubit integral prin obligarea părții adverse la plata de dobânzi și, în acest sens, a evocat prevederile art. 43 C. com.

și cele ale art. 1088 C. civ., reținând că reclamantul este îndrituit să obțină obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente capitalului, de la data exigibilității fiecărei tranșe și până la plata efectivă, înlăturând, în considerarea naturii diferite a celor două instituții, apărarea pârâtei, potrivit căreia în condițiile actualizării sumei datorate cu rata inflației, este exclusă și plata dobânzii. Criticile referitoare la cheltuielile de judecată au fost înlăturate, față de prevederile art. 276 C. proc. civ. și de împrejurarea dovedirii acestora. Apelurile declarate de pârâți împotriva încheierii din 18 noiembrie 2013 au fost respinse, curtea de apel notând că în speță nu se regăsește ipoteza nepronunțării asupra unor cereri, întrucât prima instanță a prezentat în mod amplu argumentele care au determinat-o să acorde eșalonarea sumei, iar pârâtul G.I.

nu a mai fost menționat în dispozitivul sentinței atacate, de vreme ce prin încheierea de la 03 octombrie 2011 a fost admisă excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În final, a făcut aplicarea art. 276 C. proc. civ. și a art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997. Pe calea procedurii reglementate de art. 2811 C. proc. civ., SC V.T.S. SRL a solicitat lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 71/2014, în sensul că nu datorează dobândă legală aferentă actualizării primei tranșe din suma care i se cuvine intimatului-reclamant. Cererea a fost respinsă, prin încheierea dată în ședința din Camera de Consiliu de la 21 mai 2014 de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune astfel, a reținut că prin Decizia civilă nr. 71/2014, a obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală asupra sumelor stabilite cu titlu de drepturi de retragere, în cazul nerespectării termenelor de plată, respectiv de la data exigibilității fiecărei tranșe până la achitarea ei integrală. Prin urmare, a apreciat că dispozitivul deciziei este clar, în sensul că doar în măsura în care nu respectă termenele de plată, debitorul obligației datorează dobândă legală, așa încât a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 2811 alin. (1) C. proc. civ. Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate împotriva acestei decizii, atât B.V., cât și SC V.T.S. SRL au declarat recurs; aceasta din urmă a recurat și încheierea din 21 mai 2014. Prin calea de atac exercitată, recurentul-reclamant B.V.

a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepției tardivității apelului declarat de către SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011, respingerii apelului declarat de aceeași parte, cu consecința respingerii cererii reconvenționale, obligării pârâtei la plata imediată a sumelor stabilite în sarcina ei fără acordarea niciunui termen de plată, obligării pârâtei la plata dobânzii legale remuneratorii de la data pronunțării instanței de fond până la data exigibilității ratelor (în cazul menținerii dispozițiilor instanței de apel privind cererea reconvențională) și înlăturării din dispozitiv a măsurii de obligare a sa la plata sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, în favoarea pârâtei.

În motivare, după ce a expus pe larg litigiul dintre părți și fazele procesuale anterioare, recurentul-reclamant a arătat că în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției tardivității apelului declarat de SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011, decizia atacată este nelegală, deoarece instanța de apel nu și-a motivat hotărârea, aceasta fiind dată și cu greșita aplicare a legii; recurentul a invocat, așadar, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând primul motiv de recurs circumscris acestei critici, a arătat că argumentele care au condus instanța de apel spre respingerea excepției relevă lipsa cercetării chestiunilor de drept care ar fi trebuit examinate.

Astfel, recurentul a precizat că instanța nu a analizat momentul de la care a început să curgă termenul de apel și nici data la care SC V.T.S. SRL a promovat efectiv apelul împotriva încheierii din 03 octombrie 2011, ci a procedat la un examen al temeiniciei și legalității încheierii respective, deși o atare analiză trebuia să succeadă dezlegării excepției, iar nu să o preceadă. De asemenea, a mai apreciat ca fiind străin de problematica exercitării în termen a apelului, deși corect în esență, considerentul reținut de curtea de apel, potrivit cu care calea de atac împotriva încheierii ar fi putut fi promovată doar o dată cu cea împotriva sentinței, deoarece susținerea sa se întemeia pe faptul că în 15 zile de la comunicarea hotărârii de fond, partea adversă nu a formulat, în mod efectiv și manifest, apel și împotriva încheierii din 03 octombrie 2011. În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., circumscris aceleiași prime critici, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 282, 284, 287 și 103 C. proc. civ. Astfel, a precizat că deși SC V.T.S. SRL a declarat apel la data de 06 februarie 2013 împotriva sentinței civile nr. 244/2013, nici cu acel prilej, nici în cel mult 15 zile de la data comunicării hotărârii primei instanțe, partea adversă nu a promovat apel împotriva încheierii din 03 octombrie 2011. Doar prin motivele de apel depuse la data de 27 noiembrie 2013, SC V.T.S. SRL a supus dezbaterii în calea ordinară de atac temeinicia și legalitatea încheierii din 03 octombrie 2011, acest moment fiind, prin urmare, cel la care poate fi reținută ca fiind manifestată voința sa de a exercita apelul împotriva încheierii respective.

Cum termenul pentru promovarea apelului împotriva încheierii curge de la data comunicării sentinței, deoarece ea putea fi atacată doar o dată cu fondul, recurentul-reclamant apreciază că acesta era deja împlinit la momentul la care SC V.T.S. SRL si-a manifestat în mod expres voința de a o apela. În acest sens, autorul căii de atac a precizat că o dată cu abrogarea art. 282 alin. (3) C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005, a fost înlăturată prezumția care opera în favoarea celui ce declară apel împotriva sentinței În sensul voinței de a apela și încheierile premergătoare, părțile fiind ținute a-și manifesta expres intenția într-un asemenea sens. Afirmând că achiesează pe deplin la considerațiile exprimate în doctrină și confirmate pe cale jurisprudențială, potrivit cărora nu este necesară indicarea în mod expres a încheierii atacate, ci doar a prezentării motivelor care să permită identificarea hotărârii apelate, recurentul B.V.

a susținut că, în speță, niciunul dintre actele de procedură efectuate de SC V.T.S. SRL înlăuntrul termenului de apel nu îngăduie concluzia că aceasta ar fi urmărit să atace și încheierea de la data de 03 octombrie 2011. În concluzie, recurentul-reclamant a apreciat că nu s-a declarat apel împotriva încheierii din 03 octombrie 2011 în termen, așa încât dispozițiile cuprinse în respectiva încheiere trebuiau să fie avute în vedere de către instanța de apel ca fiind definitive. În altă ordine de idei, autorul căii de atac a mai subliniat că prima instanță nu a soluționat o inadmisibilitate a cererii reconventionale, ci doar a calificat natura juridică a respectivului act de procedură al pârâtei ca fiind o apărare.

Reținând însă apoi că prin sentință tribunalul s-a pronunțat în sensul cerut prin cererea reconvențională, instanța de apel s-a aflat într-o gravă confuzie - a apreciat recurentul -, de vreme ce dispozitivul hotărârii primei instanțe relevă lipsa pronunțării asupra cererii reconventionale, tocmai motivat de faptul că în urma încheierii din 03 octombrie 2011 s-a stabilit că obiectul învestirii sale nu cuprinde și o cerere reconvențională, ci doar o cerere de obligare a pârâtei la plată și o apărare, care susține necesitatea eșalonării plății.

Criticând soluția de admitere a apelului pârâtei, care a avut drept consecință schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii reconventionale, recurentul-reclamant a arătat, cu prioritate, că nu a fost stabilit obiectul acestei cereri, dar și că atât timp cât prima instanță nu s-a considerat legal învestită cu soluționarea unei cereri reconventionale, nici cea de apel nu putea să schimbe sentința atacată, în sensul judecării unei asemenea cereri fără să încalce dispozițiile art. 294 C. proc. civ. În opinia acestui recurent, consecințele astfel produse sunt unele majore, ele constând în nesocotirea dreptului său la apărare și la echilibrul părților într-un proces echitabil.

Sintetizând, autorul acestei căi de atac a susținut că atât timp cât prin decizia atacată instanța de apel nu a schimbat încheierea din 03 octombrie 2011, ar fi trebuit să constate că obiect al procesului rămânea doar cererea reclamantului, fără să existe și unul supus dezlegării pe calea unei cereri reconventionale. Cu toate acestea, recurentul-reclamant a criticat și pe fond păstrarea dispoziției de eșalonare a plății, apreciind că instanța de apel a reținut că elementul determinat avut în vedere l-a constituit neîntreruperea activității pârâtei - criteriu care nu se bazează însă pe niciuna dintre probele care au fost administrate. în acest context, a indicat în detaliu datele financiare ale societății pârâte, probele prin care părțile au susținut, respectiv combătut pretinsa stare de blocaj a SC V.T.S.

SRL și a susținut că eșalonarea ce i-a fost acordată acesteia este o măsură nejustificată, adoptată fără examinarea dovezilor prezentate de reclamant. De asemenea, recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de prim control judiciar nu a expus niciun raționament pentru care a dispus ca eșalonarea să fie acordată cu începere din 31 decembrie 2013, cu toate că acordul părților fusese semnat în anul 2011, ceea ce relevă caracterul pur arbitrar și părtinitor al deciziei. Referindu-se, în această ordine de idei, la hotărârea A.G.A. din data de 12 aprilie 2011, autorul căii de atac a mai arătat că ea nu are valoarea unui contract, căci nu cuprinde elementele esențiale ale unei convenții, ci are numai semnificația unui angajament al părților de a purta negocieri pentru stabilirea amiabilă a drepturilor cuvenite și a condițiilor de plată.

Cum însă negocierile nu s-au concretizat într-o convenție, a apreciat că judecătorul nu putea să se subroge voinței părților. Cu toate acestea, recurentul a mai considerat că instanța de apel a calificat acordul părților într-un mod greșit -invocând astfel motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. -, în sensul în care acesta ar viza negocierea sumei, dar și stabilirea eșalonării plății, pentru evitarea întreruperii activității. Recurentul a precizat că art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 cuprinde două ipoteze ale modalității de stabilire a drepturilor cuvenite asociatului retras - fie cea convențională, fie cea judiciară - și, în condițiile în care părțile nu au ajuns la un acord cu privire la valoarea drepturilor de retragere, cu atât mai puțin nu puteau conveni asupra chestiunii subsecvente și accesorii a stabilirii unor condiții sau termene ale plății.

De altfel, a susținut că, dacă instanța de apel ar fi cercetat probele, ar fi putut observa că în perioda în care între părți se purta litigiul, situația financiară a societății i-ar fi permis acesteia să facă plățile dintr-o dată, amânarea acestui moment fiind provocată tocmai de conduita sa abuzivă, care a refuzat numirea de comun acord a unui expert care să determine creanța. Mai mult, a mai afirmat că în această perioadă, SC V.T.S. SRL era obligată să constituie provizioane pentru acoperirea sumei datorate. De aceea, recurentul-reclamant a susținut că termenul acordat de instanța de apel este în realitate unul de grație, care nu doar că nu este aplicabil în materie comercială, dar încalcă și principiul indivizibilității plății, consacrat de art. 1101 C. civ.

Criticând decizia din apel sub aspectul neacordării dobânzii legale remuneratorii pe perioada cuprinsă între data pronunțării primei instanțe și cea a scadenței debitului, acest recurent a invocat prevederile art. 1 din O.G. nr. 13/2011 și a arătat că, deși este îndreptățit la primirea unei astfel de dobânzi, niciun considerent nu a fost prezentat în înlăturarea cererii sale. Ultima critică se îndreaptă împotriva modalității în care au fost stabilite cheltuielile de judecată, recurentul-reclamant apreciind că mod lipsit de temei juridic și nemotivat a fost obligat să plătească părții adverse suma de 2.000 lei. Prin recursul său îndreptat împotriva Deciziei civile nr. 71 din 26 februarie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscali, recurenta-pârâtă SC V.T.S.

SRL a solicitat, în principal, modificarea sa, în sensul schimbării sentinței apelate, admiterii în parte a acțiunii, obligării sale la plata către reclamant a sumei de 2.027.914 lei și respingerii cererii de obligare la plata onorariului expertului principal, iar în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei la instanța de apel, spre rejudecare. În motivare, această recurentă a apreciat că decizia atacată este parțial nelegală, sub următoarele trei aspecte: stabilirea sumei ce se cuvine reclamantului, actualizarea ei și cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa de prima instanță. Astfel, în ceea ce privește stabilirea sumei ce se cuvine intimatului-reclamant, autoarea căii de atac a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Dezvoltând criticile circumscrise primului motiv de nelegalitate, a arătat că decizia instanței de apel a încălcat S.I.E., aprobate prin Hotărârea adoptată de C.N.U.N.E.A.R., obligatorii pentru toți experții evaluatori și care reprezintă legea ce trebuie respectată de aceștia, dar și de instanțe, atunci când examinează raportul de expertiză. Astfel, a apreciat că instanța de prim control judiciar a încălcat legea - respectiv S.I.E. - atunci când a menținut dispoziția tribunalului, în sensul că metoda fluxurilor financiare actualizate determină cel mai bine valoarea societății.

în opinia recurentei-pârâte, valoarea care trebuia avută în vedere la stabilirea drepturilor asociatului retras era de 4.055.828 lei, ce a rezultat din aplicarea metodei fluxurilor de numerar, ca aplicație particulară a metodei fluxurilor financiare actualizate, care ia în considerare și afacerile în care era antrenată societatea la data retragerii, cu atât mai mult cu cât asociatul retras răspunde de pierderi și rămâne obligat față de terți pentru operațiunile societății făcute până la data retragerii. În cadrul criticării aceluiași aspect, al stabilirii sumei ce i se cuvine intimatului-reclamant, recurenta-pârâtă a susținut și incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că modalitatea în care curtea de apel i-a înlăturat afirmațiile denotă o motivare superficială, care nu respectă exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. și care atrage, astfel, soluția casării în sensul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Sub aspectul actualizării sumei ce i se cuvine intimatului-reclamant, autoarea căii de atac a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia a arătat că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 1082 C. civ. Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că actualizarea cu rata inflației este expresia daunelor interese compensatorii, temeiul său constituindu-l art. 1082 C. civ., text legal care se aplică fie în caz de neexecutare a obligației, fie în caz de întârziere în executare. În speță, autoarea acestui recurs a susținut că niciuna dintre ipoteze nu este incidență, deoarece obligația de plată a sumei nu era scadentă la data pronunțării sentinței primei instanțe, iar la data deciziei de apel, prima tranșă fusese deja plătită.

A mai afirmat că și dacă s-ar reține o neexecutare sau o executare cu întârziere a obligației, aceasta nu i-ar fi imputabilă, întrucât singura parte în sarcina căreia s-ar putea reține o culpă în acest sens este reclamantul care a refuzat să-și indice pretențiile și a ignorat ofertele societății. Criticând dispoziția primei instanțe de obligare a sa la plata integrală a onorariului expertului principal, menținută în apel, recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. în susținerea cărora a arătat, pe de o parte, că a fost nesocotit art. 274 C. proc. civ., deoarece nu se află în culpă procesuală - intimatul fiind cel care, prin atitudinea sa, a provocat demararea și continuarea litigiului, dar și că o justă aplicare a art. 276 C. proc.

civ. ar fi presupus ca fiecare parte să suporte o jumătate din onorariul expertului principal; pe de altă parte, a mai considerat că modalitatea în care curtea de apel a răspuns acestor critici este una superficială, pur formală, care nu permite realizarea controlului judiciar. Recurenta-pârâtă SC V.T.S. SRL a atacat și încheierea din 21 mai 2014, solicitând modificarea sa și admiterea cererii de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 71/2014, în sensul că societatea nu datorează dobândă legală aferentă actualizării primei tranșe din suma care i se cuvine intimatului-reclamant. În motivare, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - în susținerea căruia a arătat că argumentația curții de apel, extrem de succintă, nu a răspuns tuturor aspectelor ridicate și astfel, nu corespunde cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. și nu permite realizarea controlului judiciar, dar și art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - în susținerea căruia a arătat că au fost nesocotite dispozițiile procedurale ale art. 2811 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce nu a fost lămurită chestiunea referitoare la curgerea dobânzii legale aferente actualizării primei tranșe. Părțile au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea căilor de atac promovate, ca nefondate. Analizând actele dosarului și hotărârile recurate, în limita controlului de legalitate, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, trebuie notat că atât timp cât prin recursul său, SC V.T.S. SRL a criticat dezlegările date cererii principale, logica juridică impune ca acesta se impune a fi examinat în mod prioritar.

Această recurentă a înțeles să supună decizia atacată controlului de legalitate sub aspectele stabilirii sumei cuvenite reclamantului, actualizării ei și al cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa de prima instanță. În ce privește stabilirea sumei ce se cuvine intimatului-reclamant, autoarea căii de atac a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., în această ordine. Prima critică subsumată primului motiv de nelegalitate pornește de la afirmația că, păstrând concluzia tribunalului, în sensul că metoda fluxurilor financiare actualizate determină cel mai bine valoarea societății, decizia instanței de apel încalcă S.I.E., aprobate prin Hotărârea adoptată de C.N.U.N.E.A.R., obligatorii pentru experții evaluatori și care reprezintă legea ce trebuie respectată de aceștia, dar și de instanță, atunci când examinează raportul de expertiză.

în opinia recurentei-pârâte, valoarea care trebuia avută în vedere la stabilirea drepturilor asociatului retras era de 4.055.828 lei, ce a rezultat din aplicarea metodei fluxurilor de numerar, ca aplicație particulară a metodei fluxurilor financiare actualizate, care ia în considerare și afacerile în care era antrenată societatea la data retragerii. Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea poate fi modificată, când este lipsită de temei legal sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Criticile recurentei-pârâte vizând o pretinsă încălcare a Standardelor internaționale de evaluare relevă însă intenția sa de a readuce în discuție chestiuni ce țin de analizarea în recurs a raportului de expertiză, urmărind stabilirea, astfel, a unei noi valori a societății, prin aplicarea altei metode decât cea agreată de instanțele devolutive.

Însă, părților trebuie să li se atragă atenția că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu fac obiect al examinării instanței supreme, a cărei analiză este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale extraordinară de atac, nedevolutivă. Combătând aceeași temă, a stabilirii sumei ce i se cuvine intimatului-reclamant, recurenta-pârâtă a susținut și incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că modalitatea în care curtea de apel i-a înlăturat afirmațiile denotă o motivare superficială, care nu respectă exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și care atrage, astfel, soluția casării în sensul art. 312 alin. (5) C. proc.

civ. Nici această critică nu este fondată. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, cele care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Examenul deciziei recurate relevă că instanța de prim control judiciar a avut în vedere susținerile apelantei-pârâte și Ie-a înlăturat, explicând de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea sa creează transparența asupra silogismului judiciar care justifică dispozitivul.

Criticând dispoziția de actualizare a sumei ce i se cuvine intimatului-reclamant, autoarea căii de atac a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia a arătat că decizia atacată încalcă art. 1082 C. civ., actualizarea cu rata inflației fiind o expresie a daunelor interese compensatorii. Înalta Curte reține că potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată. Acest text de lege consacră, într-adevăr, instituția daunelor-interese compensatorii, însă actualizarea cu rata inflației nu se confundă cu acest tip de daune.

Dacă daunele-interese compensatorii reprezintă despăgubiri pentru repararea prejudiciului încercat de creditor ca urmare a neexecutării ori a executării cu întârziere a obligațiilor asumate de debitor, având astfel rolul de a asigura repararea integrală a acestuia, funcția actualizării creanței cu rata inflației este cu totul diferită: ea urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești, prin punerea sa la adăpost de fluctuațiile monedei într-un interval de timp. Din această perspectivă, sunt irelevente referirile recurentei-pârâte fie la lipsa incidenței vreunui caz de neexecutare a obligației ori de întârziere în executare - care ar atrage inaplicabilitatea art. 1082 C. civ. - fie la lipsa culpei sale pentru o eventuală neexecutare sau executare cu întârziere.

Ultima critică a recurentei-pârâte se îndreaptă împotriva dispoziției instanței de apel care a păstrat măsura tribunalului de obligare a sa la plata integrală a onorariului expertului principal, fiind astfel invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. Dispozitivul sentinței primei instanțe nu relevă o nesocotire a art. 274 C. proc. civ., deoarece pârâta este partea căzută în pretenții, de vreme ce acțiunea pornită împotriva sa a fost admisă în parte. De aceea, ea se află în culpă procesuală, așa încât în mod legal a fost obligată la plata integrală a onorariului expertului principal; totodată, Înalta Curte notează că instanța de apel a răspuns acestor critici într-o modalitate care permite realizarea controlului judiciar, niciunul dintre motivele de recurs circumscrise acestei critici nefiind, astfel, fondat.

Considerentele expuse mai sus relevă că recursul declarat de către recurenta-pârâtă împotriva deciziei curții de apel este nefondat. În ceea ce privește recursul promovat de recurentul-reclamant, Înalta Curte ia act că prima critică vizează modalitatea de soluționare a excepției tardivității apelului declarat de SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011 a primei instanțe. Sub acest aspect, autorul acestui recurs a susținut că decizia atacată este nelegală, deoarece instanța de apel nu și-a motivat hotărârea, aceasta fiind dată și cu greșita aplicare a legii; au fost invocate, așadar, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Examinarea acestei critici va începe cu evocarea art. 282 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit căruia împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății. După cum judicios a observat și recurentul-reclamant, prin abrogarea art. 282 alin. (3) C. proc. civ., a fost înlăturată prezumția care opera în favoarea celui ce declara apel împotriva sentinței în sensul voinței de a ataca și încheierile premergătoare, în prezent părțile fiind ținute să își manifeste expres intenția într-un asemenea sens. Sentința primei instanțe a fost comunicată pârâtei SC V.T.S. SRL la data de 16 septembrie 2013, după cum atestă dovada de predare și procesul-verbal de primire de la fila 319 din dosarul tribunalului, așa încât termenul de 15 zile reglementat de art. 284 alin. (1) C. proc.

civ. s-a împlinit la 02 octombrie 2013. Pârâta SC V.T.S. SRL a declarat apel împotriva sentinței la data de 06 februarie 2013, fără să-l motiveze. Doar după împlinirea termenului de apel, respectiv la primul termen fixat în fața instanței de prim control judiciar, 27 noiembrie 2013, această parte și-a motivat calea ordinară de atac, analiza criticilor relevând că apelul vizează și încheierea primei instanțe din data de 03 octombrie 2011. Este real că nu este necesară indicarea în mod expres a hotărârii atacate, fiind suficient doar să fie prezentate motivele care să permită identificarea sa, însă Înalta Curte notează că niciunul dintre actele de procedură efectuate de SC V.T.S. SRL înlăuntrul termenului, în fața curții de apel, nu îngăduie concluzia că aceasta ar fi urmărit să atace si încheierea din data de 03 octombrie 2011. Din cele expuse mai sus, rezultă, așadar, că în cele 15 zile care s-au scurs de la comunicarea sentinței, SC V.T.S.

SRL nu a promovat, în mod efectiv și manifest, apel și împotriva încheierii din data de 03 octombrie 2011, sub acest aspect criticile recurentului-reclamant părând să fie fondate. Cu toate acestea, ele nu sunt suficiente pentru o soluție de admitere a acestui recurs. Deși, de principiu, este real că un examen al legalității încheierii respective trebuie să succeadă dezlegării excepției tardivității, iar nu să o preceadă, instanța supremă a analizat consecințele pe care o eventuală admitere a recursului le-ar produce, punând astăzi, în ședință publică, în discuția părților interesul recurentului-reclamant în invocarea acestei critici.

Astfel, notează că în practicaua încheierii din 03 octombrie 2011, tribunalul a apreciat că "cererea reconvențională nu este de fapt o acțiune propriu-zisă, nu are caracterul unei solicitări care să fie formulată pe cale principală, pârâtul dorind să i se dea eficiență unei clauze ce susține a fi contractuală". în continuare, a mai subliniat că "la momentul în care va da soluția finală, dacă acțiunea va fi admisă, în totalitate sau în parte, va aprecia, în funcție și de suma ce urmează ca societatea să o plătească asociatului retras, dacă nu se poate face plata ei decât în mod eșalonat și dacă există vreo convenție a părților cu privire la acest aspect.

În aceste condiții, recurentul-reclamant a apreciat că atât timp cât încheierea din 03 octombrie 2011 nu a fost atacată în termen, dispozițiile pe care le conține trebuiau să fie avute în vedere de către instanța de apel ca fiind definitive, iar tribunalul - care nu a admis vreo excepție de inadmisibilitate a cererii reconvenționale, ci doar i-a calificat natura juridică drept o apărare -nu se mai putea pronunța în sensul cerut prin cererea reconvențională, tocmai motivat de faptul că în urma încheierii din 03 octombrie 2011 s-a stabilit că obiectul învestirii sale nu cuprinde și o cerere reconvențională, ci doar o cerere de obligare a pârâtei la plată și o apărare, care susține necesitatea eșalonării plății.

Acest raționament este interesant, însă, în egală măsură, este și speculativ, după cum rezultă din cele ce succed. Astfel, considerentele tribunalului cuprinse în practicaua încheierii din 03 octombrie 2011, potrivit cărora "cererea reconvențională nu este de fapt o acțiune propriu-zisă, nu are caracterul unei solicitări care să fie formulată pe cale principală" sunt corecte; într-adevăr, actul de procedură prin care pârâta formulează pretenții proprii față de reclamant nu este o acțiune propriu-zisă, nu poate să aibă caracterul unei solicitări formulate pe cale principală, tocmai pentru că în cadrul unui proces început, el nu poate să îmbrace decât forma unei cereri reconvenționale. Aspectele reținute de tribunal nu echivalează unei soluții de admitere a excepției de inadmisibilitate a cererii reconvenționale, însuși recurentul B.V.

fiind de acord cu acest fapt. Mai departe însă, susținerea că cererea reconvențională este doar o apărare este una speculativă, care depășește considerentele expuse de prima instanță în încheierea atacată.

Niciun argument din cuprinsul acesteia nu îngăduie a se trage concluzia că judecătorul fondului urma să nu dea eficiență, prin dispozitiv, solicitărilor formulate de pârâtă prin actul de procedură intitulat cerere reconvențională, ci doar să le analizeze ca pe apărări, însușindu-și-le sau înlăturându-le; dimpotrivă, chiar examinarea considerentelor încheierii de la 03 octombrie 2011 relevă, după cum s-a reținut mai sus deja, că prima instanță a subliniat că "la momentul în care va da soluția finală, dacă acțiunea va fi admisă, în totalitate sau în parte, va aprecia, în funcție și de suma ce urmează ca societatea să o plătească asociatului retras, dacă nu se poate face plata ei decât în mod eșalonat (...)". De altfel, o dezlegare în sensul eșalonării a și fost dată de tribunal, prin dispozitivul sentinței; numai considerente care țin de o consecvență a raționamentului - deficitar, de altfel - au împiedicat judecătorul fondului să pronunțe, în mod expres, și admiterea cererii reconvenționale.

Tocmai de aceea, după pronunțarea sentinței, SC V.T.S. SRL și G.I. au învestit prima instanță cu o cerere de completare a dispozitivului, în care au solicitat, printre altele, menționarea explicită a soluției date cererii reconvenționale, dar aceasta a fost respinsă, prin încheierea din data de 18 noiembrie 2013, la rândul său atacată cu apel. În aceste condiții, la primul termen stabilit în fața curții de apel, 27 noiembrie 2013, SC V.T.S. SRL a formulat expres critici și împotriva încheierii din data de 03 octombrie 2011. Cum însă prin chiar cuprinsul respectivei încheieri, prima instanță a precizat că "la momentul în care va da soluția finală, dacă acțiunea va fi admi