ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 686/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 686/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

Judecata în

fața primei instanțe.

Sentința Tribunalului

Specializat Cluj.

Prin cererea înregistrată la data

de 04 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj (reorganizat ca

Tribunalul Specializat Cluj) astfel cum a fost completată, reclamantul B.V. a

chemat în judecată pe pârâții SC V.T.S. SRL și G.I., solicitând instanței ca

prin hotărârea ce o va pronunța să constate că reclamantul s-a retras din SC

V.T.S. SRL, în baza acordului asociaților exprimat în cadrul A.G.A. din data de

12 aprilie 2011, să dispună asupra structurii capitalului social, să

stabilească întinderea drepturilor care i se cuvin în urma retragerii, aferente

părților sociale și cotei de participare deținute la acel moment, prin

raportare și la valoarea reală a activelor la data de referință, 12 aprilie

2011 și să dispună obligarea pârâților la plata valorii actualizate a acestor

drepturi, la care să se adauge dobânda legală, calculată de la data pronunțării

hotărârii primei instanțe până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

La data de 27

septembrie 2011, pârâta SC V.T.S. SRL a depus la dosar întâmpinare, în cadrul

căreia a invocat o serie de excepții și cerere reconvenționala, prin cea din

urmă solicitând ca plata sumei ce va fi stabilită drept contravaloare a

drepturilor reclamantului-pârât retras să fie eșalonată.

Prin încheierea

de la 03 octombrie 2011, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția lipsei de

interes a capătului de cerere prin care reclamantul-pârât a solicitat să se

constate că s-a retras din SC V.T.S. SRL, excepția inadmisibilității capătului

de cerere privind stabilirea structurii capitalului social și excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului G.I..

În practicaua

aceleiași încheieri, prima instanță a apreciat că "cererea reconvenționala

nu este de fapt o acțiune propriu-zisă, nu are caracterul unei solicitări care

să fie formulată pe cale principală, pârâtul dorind să i se dea eficiență unei

clauze ce susține a fi contractuală". în continuare, a mai subliniat că

"la momentul în care va da soluția finală, dacă acțiunea va fi admisă, în

totalitate sau în parte, va aprecia, în funcție și de suma ce urmează ca

societatea să o plătească asociatului retras, dacă nu se poate face plata ei

decât în mod eșalonat și dacă există vreo convenție a părților cu privire la

acest aspect.

Prin sentința

civilă nr. 244 din 28 ianuarie 2013, Tribunalul Specializat Cluj a admis în

parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.497.692

lei, reprezentând contravaloarea părților sociale datorate în urma retragerii

acestuia din societate, pe o perioadă de 5 ani, respectiv câte 499.538,4 lei,

la sfârșitul fiecărui an calendaristic, începând cu anul 2013; totodată, pârâta

a mai fost obligată să plătească reclamantului și suma de 13.720 lei, cu titlu

de cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, în mod prioritar, că din analiza

măsurilor dispuse la termenul de la 03 octombrie 2011 rezultă că cererea

reconvențională "nu are un astfel de caracter, ea putând fi foarte bine

soluționată la momentul pronunțării hotărârii asupra cererii principale, legea

permițând eșalonarea sumei ce trebuie plătită".

Pe fond, a

notat că la 12 aprilie 2011 asociații societății pârâte au hotărât retragerea

reclamantului din cadrul SC V.T.S. SRL, drepturile cuvenite urmând a se stabili

ulterior, prin acord sau în urma unei evaluări făcute de experți. Potrivit

hotărârii adunării generale, eșalonarea sumelor datorate urma a se face

potrivit evaluării concrete, acceptată de asociați, în funcție de posibilitatea

previzionată a societății de a face plățile către asociatul retras, fără a-și

întrerupe activitatea curentă.

Părțile nu s-au

înțeles asupra cuantumului drepturilor care i se cuvin reclamantului.

În continuare,

instanța de fond a evocat dispozițiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990

și a notat că, în urma expertizei tehnice contabile care a fost administrată,

s-a calculat valoarea societății în funcție de cinci criterii: metoda

fluxurilor financiare actualizate, abordarea bazată pe active, metoda activului

net de lichidare, metoda activului net în situația în care se materializează

riscul neîncasării de către societate a creanțelor deținute asupra terților și

metoda fluxurilor de numerar în situația în care se vor materializa nu numai

riscul neîncasării de către societate a creanțelor deținute asupra terților, ci

și riscul obligării societății la plata propriilor sale datorii. Dintre aceste

metode, prima instanță a apreciat că cea care reflectă cel mai bine valoarea

societății la momentul retragerii reclamantului este aceea bazată pe metoda

fluxurilor financiare actualizate - care a stabilit o valoare de 4.995.384 lei,

întrucât o asemenea evaluare are în vedere valoarea societății în prezent și în

viitor. Celelalte variante de calcul avute în vedere de expert au fost înlăturate,

judecătorul fondului apreciind că metoda bazată pe active este irelevantă,

deoarece valoarea unei societăți este dată nu doar de bunurile pe care le

deține, ci și de perspectivele sale; a mai apreciat că nici metoda activului

net de lichidare nu poate fi aplicată, pentru că în urma retragerii

reclamantului, societatea va continua să funcționeze cu asociatul rămas, dar și

că celelelalte metode sunt bazate doar pe supoziții și nu pot fundamenta

stabilirea drepturilor reclamantului.

În considerarea

acestor argumente, văzând și dispozițiile art. 226 alin. (3) din Legea nr.

31/1990, tribunalul a admis acțiunea în parte și a obligat pârâta să plătească

reclamantului suma de 2.497.692 lei, drepturi reprezentând contravaloarea

părților sociale datorate acestuia în urma retragerii, pe o perioadă de 5 ani,

respectiv câte 499.538,4 lei la sfârșitul fiecărui an calendaristic, începând

cu anul 2013.

În acest

context, prima instanță a apreciat că eșalonarea sumei de bani pe care pârâta o

datorează reclamantului se impune, întrucât o soluție în sens contrar ar

determina blocarea activității persoanei juridice, notând că înseși părțile au

prevăzut, la momentul retragerii reclamantului, o astfel de posibilitate;

totodată, eșalonarea a fost făcută pe o perioadă de 5 ani, începând cu

sfârșitul anului 2013, tocmai în considerarea faptului că litigiul a demarat la

mijlocul anului 2011, când pârâta cunoștea deja că va trebui să plătească sume

de bani însemnate reclamantului, putând să constituie provizioane în acest

sens.

În schimb,

instanța de fond nu a procedat la actualizarea sumei cu rata inflației la data

pronunțării hotărârii, nici nu a acordat dobânda legală, pentru perioada

ulterioară pronunțării, reținând că pârâta nu este în culpă pentru situația

creată, dar și că datoria va deveni exigibilă, și doar în parte, de abia la

sfârșitul anului 2013.

A făcut

aplicarea art. 276 C. proc. civ., obligând pârâta să plătească reclamantului

suma de 13.720 lei, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

Pârâții au

formulat o cerere de completare a acestei sentinței civile, care a fost însă

respinsă, prin încheierea dată în ședința publică din data de 18 noiembrie 2013

a Tribunalului Specializat Cluj; în esență, trebuie notat că petenții-pârâți au

pretins completarea dispozitivului, în sensul consemnării consecințelor

admiterii celor trei excepții expuse mai sus și a soluționării explicite a

cererii reconventionale, însă prima instanță a apreciat că toate excepțiile

invocate și toate cererile formulate au primit o rezolvare prin încheieri

pronunțate în cursul judecății, care pot fi atacate o dată cu fondul, așa încât

o reiterare a lor în dispozitivul sentinței a fost privită ca inutilă.

Apelurile.

Decizia instanței de prim control judiciar împotriva sentinței civile nr. 244

din 28 ianuarie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, au declarat apel atât

reclamantul, cât și pârâta SC V.T.S. SRL.

Prin apelul

său, apelantul-reclamant a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul

stabilirii în mod just a drepturilor ce i se cuvin ca efect al retragerii sale

din societate și obligării pârâtei la plata imediată și integrală a valorii

actualizate a acestora, fără acordarea vreunui termen de plată, precum și a

dobânzii legale, începând cu data pronunțării hotărârii de către prima instanță

și până la plata efectivă.

Pe de altă

parte, apelanta-pârâtă SC V.T.S. SRL, care a depus motivele de apel la primul

termen de judecată stabilit, 27 noiembrie 2013, a solicitat în principal

modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii reconvenționale pe care a

promovat-o, admiterii în parte a cererii principale, obligării sale la plata

sumei de 2.027.914 lei către reclamant, începând cu anul 2014 și respingerii

cererii de obligare a sa la suportarea onorariului expertului principal; în

subsidiar, a solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei, spre

rejudecare, primei instanțe.

În urma

pronunțării de către prima instanță a încheierii din 18 noiembrie 2013 prin

care a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 244/2013,

apelanții-pârâți au formulat o cerere de apel și împotriva acestei din urmă

încheieri, susținând în esență că ea încalcă dispozițiile art. 261 și art. 2812

C. proc. civ., întrucât subzistă în continuare neconcordanțele precizate în

cererea de completare.

Prin Decizia civilă

nr. 71 din 26 februarie 2014, astfel cum a fost îndreptată, Curtea de Apel

Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a numitului G.I. în ceea ce

privește apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, a

respins excepția tardivității apelului declarat de SC V.T.S. SRL împotriva

încheierii din 03 octombrie 2011 a Tribunalului Specializat Cluj, a admis

apelurile declarate de B.V. și SC V.T.S. SRL împotriva sentinței civile nr. 244

din 28 ianuarie 2013, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte

cererea principală și cererea reconvențională și, în consecință, a obligat

pârâta să plătească reclamantului suma de 2.497.692 lei, reprezentând

contravaloarea părților sociale, pe o perioadă de 5 ani, respectiv câte

499.538,4 lei, la sfârșitul fiecărui an calendaristic, începând cu anul 2013,

sume actualizate cu rata inflației pentru fiecare tranșă de plată stabilită

conform celor de mai sus, calculată de la data de 12 aprilie 2011 și până la

scadența fiecăreia; de asemenea, a mai obligat pârâta să plătească

reclamantului dobânda legală asupra sumelor stabilite cu titlu de drepturi de

retragere, în cazul nerespectării termenelor de plată, de la data

exigibilității fiecărei tranșe și până la achitarea integrală; a păstrat

celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a respins apelurile declarate de

pârâți împotriva încheierii din 18 noiembrie 2013, l-a obligat pe reclamant să

plătească pârâtei SC V.T.S. SRL suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli

parțiale în apel, a dispus darea în debit a SC V.T.S. SRL cu suma de 8 lei,

reprezentând taxa judiciară de timbru și cu 0,3 lei - timbru judiciar, datorate

la fond și a apelantului-reclamant cu suma de 33.769,5 lei - taxă judiciară de

timbru și 5 lei, timbru judiciar, datorate la fond.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, cu privire la excepția lipsei calității

procesuale pasive a numitului G.I. în ceea ce privește apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței primei instanțe, că prima instanță a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și a respins demersul

judiciar promovat în contradictoriu cu acest pârât, prin încheierea de la 03

octombrie 2011. Ulterior, prin sentința civilă nr. 244 din 28 ianuarie 2013

prima instanță a stabilit drepturile ce i se cuvin reclamantului, ca urmare a

retragerii sale din societate, însă doar în contradictoriu cu pârâta persoană

juridică, aceasta fiind singura parte obligată la plata sumelor datorate. Cum

apelul reclamantului nu s-a îndreptat și împotriva soluției date de tribunal

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G.I., instanța de prim

control judiciar a apreciat că excepția este întemeiată, așa încât a admis-o.

În continuare,

examinând excepția tardivității apelului promovat de SC V.T.S. SRL împotriva

încheierii din 03 octombrie 2011, curtea de apel a reținut că la termenul

respectiv, prima instanță a apreciat că pretențiile formulate pe calea cererii

reconvenționale reprezintă apărări de fond (aspect care ar contura o

inadmisibilitate a cererii reconvenționale, greșit soluționată cât timp legea

nu impune o admisibilitate în principiu similar intervenției), dar și că,

ulterior, prin sentință, tribunalul a dat eficiență fondului respectivei cereri,

acordând eșalonarea pretinsă de autoarea sa. Așadar, a considerat că în acest

mod, prima instanță a revenit asupra celor dispuse la termenul din data de la

03 octombrie 2011, reconsiderându-se învestită cu cererea reconvențională, cu

atât mai mult cu cât nu există niciun text de lege care să prevadă pronunțarea

prin încheiere asupra admisibilității sale. Notând, prin urmare, că prima

instanță a intrat în analiza fondului cererii reconvenționale, iar criticile

vizează inclusiv soluția dată în urma acestei examinări, instanța de apel a

apreciat că, din această perspectivă, nu poate fi reținută tardivitatea, iar

acceptarea tezei induse de autorul excepției ar nega însuși dreptul la acces la

o cale de atac, în condițiile în care probele relevă că tribunalul, după ce a

revenit asupra statuării inițiale, s-a pronunțat pe fondul cererii

reconvenționale.

Examinând în

continuare criticile apelanților, curtea de apel a reținut că prin acordul

asociaților exprimat prin hotărârea adunării generale, s-au aprobat retragerea

din societatea pârâtă a reclamantului B.V., evaluarea drepturilor acestuia fie

prin bună învoială, fie de către un expert desemnat la o întrunire ce urma a se

tine la 29 aprilie 2011, dar si eșalonarea plății de către societate a sumelor

cuvenite asociatului retras, în funcție de posibilitatea sa previzionată,

astfel încât să nu-și întrerupă activitatea.

Cum demersurile

părților pentru stabilirea sumelor au eșuat, instanța de apel a notat că în

fața tribunalului a fost administrată o expertiză, care a calculat valoarea

societății în funcție de cinci criterii, așa cum ele au fost prezentate mai

sus.

Achiesând la

poziția exprimată în expertiză, instanța de prim control judiciar a apreciat că

metoda care reflectă cel mai bine valoarea societății la momentul retragerii

reclamantului este aceea bazată pe metoda fluxurilor financiare actualizate -

care a stabilit o valoare de 4.995.384 lei, întrucât aceasta se bazează pe o

afacere fundamentată pe un marketing comun al asociaților și pe indicatori

tehnico-economici în decursul unei perioade deja desfășurate și apropiate de

data de referință, reflectând astfel percepția pieței la acel moment.

În acest

context, curtea de apel a înlăturat susținerea apelantei SC V.T.S. SRL potrivit

căreia metoda care ar reflecta cel mai bine valoarea reală este cea a fluxului

în numerar, apreciind că o atare abordare are în vedere o afacere care urmează

a se derula în condițiile unui alt marketing, iar investițiile și cheltuielile

includ o strategie bazată pe sinergia creată în urma achiziției și nu pot fi un

indiciu în condițiile actualei instabilități economice, implicând previziuni ce

nu pot reflecta potențialul firmei.

Tot în această

ordine de idei, a înlăturat și susținerea apelantului-reclamant, care a

apreciat că, deși metoda fluxului financiar actualizat este cea corectă,

evaluarea ar fi trebuit să includă și creanța recunoscută prin hotărâre

judecătorească față de SC E.F. SRL, instanța de apel notând caracterul incert

al posibilității de recuperare a acesteia, în condițiile unei datorii bugetare

ridicate a societății respective.

Mai departe, a

înlăturat susținerea aceluiași apelant, potrivit căruia suma nu ar putea fi

eșalonată, reținând, pe de o parte, că cererea prin care societatea pârâtă a

urmărit să obțină eșalonarea plății a îmbrăcat forma uneia reconvenționale,

aflată în strânsă legătură cu dreptul pretins pe calea acțiunii principale și,

pe de altă parte, că este și justificată, în condițiile în care prin hotărârea

adunării generale din 12 aprilie 2011 părțile au agreat o asemenea măsură, ca

fiind dictată de posibilitatea previzionată a societății de a face plățile

către asociatul retras fără a-și întrerupe activitatea curentă.

De aceea,

instanța de prim control judiciar a apreciat că eșalonarea se impune a fi acordată,

începând cu anul 2013, iar nu 2014, așa cum a pretins apelanta-pârâtă SC V.T.S.

SRL, acesta fiind momentul scadenței în urma demersului promovat în justiție,

iar eșalonarea să se întindă pe parcursul a cinci ani, chiar dacă evidențele

contabile ale societății nu relevă o situație precară.

În ceea ce

privește actualizarea sumei astfel stabilite cu rata inflației, instanța de

apel a apreciat că în mod eronat a reținut prima instanță caracterul nefondat

al acestui petit, în considerarea lipsei culpei vreuneia dintre părți, întrucât

menținerea valorii creanței până la momentul plății efective nu se analizează

în raport de culpă. Corecțiile cu rata inflației au ca scop numai asigurarea

valorii unei creanțe, căreia îi compensează deprecierea cauzată de procesul

inflaționist între data recunoașterii sale judiciare și ziua plății efective.

Prin urmare,

pentru a preîntâmpina procesul de devalorizare a sumei și a asigura menținerea

echilibrului economic, curtea de apel a apreciat că este justificată pretenția

apelantului-reclamant de a fi despăgubit, în sensul actualizării creanței în

raport cu rata inflației, tocmai ca acesta să își poată recupera suma la

valoarea ei reală.

În altă ordine

de idei, a luat act de susținerea aceluiași apelant, care a pretins să fie despăgubit

integral prin obligarea părții adverse la plata de dobânzi și, în acest sens, a

evocat prevederile art. 43 C. com. și cele ale art. 1088 C. civ., reținând că

reclamantul este îndrituit să obțină obligarea pârâtei la plata dobânzii legale

aferente capitalului, de la data exigibilității fiecărei tranșe și până la

plata efectivă, înlăturând, în considerarea naturii diferite a celor două

instituții, apărarea pârâtei, potrivit căreia în condițiile actualizării sumei

datorate cu rata inflației, este exclusă și plata dobânzii.

Criticile

referitoare la cheltuielile de judecată au fost înlăturate, față de prevederile

art. 276 C. proc. civ. și de împrejurarea dovedirii acestora.

Apelurile

declarate de pârâți împotriva încheierii din 18 noiembrie 2013 au fost

respinse, curtea de apel notând că în speță nu se regăsește ipoteza

nepronunțării asupra unor cereri, întrucât prima instanță a prezentat în mod

amplu argumentele care au determinat-o să acorde eșalonarea sumei, iar pârâtul G.I.

nu a mai fost menționat în dispozitivul sentinței atacate, de vreme ce prin

încheierea de la 03 octombrie 2011 a fost admisă excepția lipsei calității sale

procesuale pasive.

În final, a

făcut aplicarea art. 276 C. proc. civ. și a art. 20 alin. (5) din Legea nr.

146/1997.

Pe calea procedurii

reglementate de art. 2811 C. proc. civ., SC V.T.S. SRL a solicitat lămurirea

dispozitivului Deciziei civile nr. 71/2014, în sensul că nu datorează dobândă

legală aferentă actualizării primei tranșe din suma care i se cuvine

intimatului-reclamant.

Cererea a fost

respinsă, prin încheierea dată în ședința din Camera de Consiliu de la 21 mai 2014

de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a

dispune astfel, a reținut că prin Decizia civilă nr. 71/2014, a obligat pârâta

să plătească reclamantului dobânda legală asupra sumelor stabilite cu titlu de

drepturi de retragere, în cazul nerespectării termenelor de plată, respectiv de

la data exigibilității fiecărei tranșe până la achitarea ei integrală.

Prin urmare, a

apreciat că dispozitivul deciziei este clar, în sensul că doar în măsura în

care nu respectă termenele de plată, debitorul obligației datorează dobândă

legală, așa încât a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 2811 alin.

(1) C. proc. civ.

Recursurile.

Motivele de

nelegalitate invocate împotriva acestei decizii, atât B.V., cât și SC V.T.S.

SRL au declarat recurs; aceasta din urmă a recurat și încheierea din 21 mai

2014.

Prin calea de

atac exercitată, recurentul-reclamant B.V. a solicitat modificarea în parte a

deciziei atacate, în sensul admiterii excepției tardivității apelului declarat

de către SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011, respingerii

apelului declarat de aceeași parte, cu consecința respingerii cererii reconvenționale,

obligării pârâtei la plata imediată a sumelor stabilite în sarcina ei fără

acordarea niciunui termen de plată, obligării pârâtei la plata dobânzii legale

remuneratorii de la data pronunțării instanței de fond până la data

exigibilității ratelor (în cazul menținerii dispozițiilor instanței de apel

privind cererea reconvențională) și înlăturării din dispozitiv a măsurii de

obligare a sa la plata sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată

parțiale, în favoarea pârâtei.

În motivare,

după ce a expus pe larg litigiul dintre părți și fazele procesuale anterioare,

recurentul-reclamant a arătat că în ceea ce privește modalitatea de soluționare

a excepției tardivității apelului declarat de SC V.T.S. SRL împotriva

încheierii din 03 octombrie 2011, decizia atacată este nelegală, deoarece

instanța de apel nu și-a motivat hotărârea, aceasta fiind dată și cu greșita

aplicare a legii; recurentul a invocat, așadar, motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând

primul motiv de recurs circumscris acestei critici, a arătat că argumentele

care au condus instanța de apel spre respingerea excepției relevă lipsa

cercetării chestiunilor de drept care ar fi trebuit examinate.

Astfel,

recurentul a precizat că instanța nu a analizat momentul de la care a început

să curgă termenul de apel și nici data la care SC V.T.S. SRL a promovat efectiv

apelul împotriva încheierii din 03 octombrie 2011, ci a procedat la un examen

al temeiniciei și legalității încheierii respective, deși o atare analiză

trebuia să succeadă dezlegării excepției, iar nu să o preceadă. De asemenea, a

mai apreciat ca fiind străin de problematica exercitării în termen a apelului,

deși corect în esență, considerentul reținut de curtea de apel, potrivit cu

care calea de atac împotriva încheierii ar fi putut fi promovată doar o dată cu

cea împotriva sentinței, deoarece susținerea sa se întemeia pe faptul că în 15

zile de la comunicarea hotărârii de fond, partea adversă nu a formulat, în mod

efectiv și manifest, apel și împotriva încheierii din 03 octombrie 2011.

În dezvoltarea

motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., circumscris

aceleiași prime critici, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a

aplicat greșit prevederile art. 282, 284, 287 și 103 C. proc. civ.

Astfel, a

precizat că deși SC V.T.S. SRL a declarat apel la data de 06 februarie 2013

împotriva sentinței civile nr. 244/2013, nici cu acel prilej, nici în cel mult

15 zile de la data comunicării hotărârii primei instanțe, partea adversă nu a

promovat apel împotriva încheierii din 03 octombrie 2011. Doar prin motivele de

apel depuse la data de 27 noiembrie 2013, SC V.T.S. SRL a supus dezbaterii în

calea ordinară de atac temeinicia și legalitatea încheierii din 03 octombrie

2011, acest moment fiind, prin urmare, cel la care poate fi reținută ca fiind

manifestată voința sa de a exercita apelul împotriva încheierii respective.

Cum termenul

pentru promovarea apelului împotriva încheierii curge de la data comunicării

sentinței, deoarece ea putea fi atacată doar o dată cu fondul,

recurentul-reclamant apreciază că acesta era deja împlinit la momentul la care SC

V.T.S. SRL si-a manifestat în mod expres voința de a o apela.

În acest sens,

autorul căii de atac a precizat că o dată cu abrogarea art. 282 alin. (3) C.

proc. civ. prin Legea nr. 219/2005, a fost înlăturată prezumția care opera în

favoarea celui ce declară apel împotriva sentinței

În sensul

voinței de a apela și încheierile premergătoare, părțile fiind ținute a-și

manifesta expres intenția într-un asemenea sens.

Afirmând că

achiesează pe deplin la considerațiile exprimate în doctrină și confirmate pe

cale jurisprudențială, potrivit cărora nu este necesară indicarea în mod expres

a încheierii atacate, ci doar a prezentării motivelor care să permită

identificarea hotărârii apelate, recurentul B.V. a susținut că, în speță,

niciunul dintre actele de procedură efectuate de SC V.T.S. SRL înlăuntrul

termenului de apel nu îngăduie concluzia că aceasta ar fi urmărit să atace și

încheierea de la data de 03 octombrie 2011.

În concluzie,

recurentul-reclamant a apreciat că nu s-a declarat apel împotriva încheierii

din 03 octombrie 2011 în termen, așa încât dispozițiile cuprinse în respectiva

încheiere trebuiau să fie avute în vedere de către instanța de apel ca fiind

definitive.

În altă ordine

de idei, autorul căii de atac a mai subliniat că prima instanță nu a soluționat

o inadmisibilitate a cererii reconventionale, ci doar a calificat natura

juridică a respectivului act de procedură al pârâtei ca fiind o apărare.

Reținând însă apoi că prin sentință tribunalul s-a pronunțat în sensul cerut

prin cererea reconvențională, instanța de apel s-a aflat într-o gravă confuzie

- a apreciat recurentul -, de vreme ce dispozitivul hotărârii primei instanțe

relevă lipsa pronunțării asupra cererii reconventionale, tocmai motivat de

faptul că în urma încheierii din 03 octombrie 2011 s-a stabilit că obiectul

învestirii sale nu cuprinde și o cerere reconvențională, ci doar o cerere de

obligare a pârâtei la plată și o apărare, care susține necesitatea eșalonării

plății.

Criticând

soluția de admitere a apelului pârâtei, care a avut drept consecință schimbarea

sentinței în sensul admiterii cererii reconventionale, recurentul-reclamant a

arătat, cu prioritate, că nu a fost stabilit obiectul acestei cereri, dar și că

atât timp cât prima instanță nu s-a considerat legal învestită cu soluționarea

unei cereri reconventionale, nici cea de apel nu putea să schimbe sentința

atacată, în sensul judecării unei asemenea cereri fără să încalce dispozițiile

art. 294 C. proc. civ.

În opinia

acestui recurent, consecințele astfel produse sunt unele majore, ele constând

în nesocotirea dreptului său la apărare și la echilibrul părților într-un

proces echitabil.

Sintetizând,

autorul acestei căi de atac a susținut că atât timp cât prin decizia atacată

instanța de apel nu a schimbat încheierea din 03 octombrie 2011, ar fi trebuit

să constate că obiect al procesului rămânea doar cererea reclamantului, fără să

existe și unul supus dezlegării pe calea unei cereri reconventionale.

Cu toate

acestea, recurentul-reclamant a criticat și pe fond păstrarea dispoziției de

eșalonare a plății, apreciind că instanța de apel a reținut că elementul

determinat avut în vedere l-a constituit neîntreruperea activității pârâtei -

criteriu care nu se bazează însă pe niciuna dintre probele care au fost

administrate. în acest context, a indicat în detaliu datele financiare ale

societății pârâte, probele prin care părțile au susținut, respectiv combătut

pretinsa stare de blocaj a SC V.T.S. SRL și a susținut că eșalonarea ce i-a

fost acordată acesteia este o măsură nejustificată, adoptată fără examinarea

dovezilor prezentate de reclamant.

De asemenea,

recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de prim control judiciar nu a expus

niciun raționament pentru care a dispus ca eșalonarea să fie acordată cu

începere din 31 decembrie 2013, cu toate că acordul părților fusese semnat în

anul 2011, ceea ce relevă caracterul pur arbitrar și părtinitor al deciziei.

Referindu-se,

în această ordine de idei, la hotărârea A.G.A. din data de 12 aprilie 2011,

autorul căii de atac a mai arătat că ea nu are valoarea unui contract, căci nu

cuprinde elementele esențiale ale unei convenții, ci are numai semnificația

unui angajament al părților de a purta negocieri pentru stabilirea amiabilă a

drepturilor cuvenite și a condițiilor de plată. Cum însă negocierile nu s-au

concretizat într-o convenție, a apreciat că judecătorul nu putea să se subroge

voinței părților. Cu toate acestea, recurentul a mai considerat că instanța de

apel a calificat acordul părților într-un mod greșit -invocând astfel motivul

de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. -, în sensul în

care acesta ar viza negocierea sumei, dar și stabilirea eșalonării plății, pentru

evitarea întreruperii activității. Recurentul a precizat că art. 226 alin. (3)

din Legea nr. 31/1990 cuprinde două ipoteze ale modalității de stabilire a

drepturilor cuvenite asociatului retras - fie cea convențională, fie cea

judiciară - și, în condițiile în care părțile nu au ajuns la un acord cu

privire la valoarea drepturilor de retragere, cu atât mai puțin nu puteau

conveni asupra chestiunii subsecvente și accesorii a stabilirii unor condiții

sau termene ale plății. De altfel, a susținut că, dacă instanța de apel ar fi

cercetat probele, ar fi putut observa că în perioda în care între părți se

purta litigiul, situația financiară a societății i-ar fi permis acesteia să

facă plățile dintr-o dată, amânarea acestui moment fiind provocată tocmai de

conduita sa abuzivă, care a refuzat numirea de comun acord a unui expert care

să determine creanța. Mai mult, a mai afirmat că în această perioadă, SC V.T.S.

SRL era obligată să constituie provizioane pentru acoperirea sumei datorate.

De aceea,

recurentul-reclamant a susținut că termenul acordat de instanța de apel este în

realitate unul de grație, care nu doar că nu este aplicabil în materie

comercială, dar încalcă și principiul indivizibilității plății, consacrat de

art. 1101 C. civ.

Criticând

decizia din apel sub aspectul neacordării dobânzii legale remuneratorii pe

perioada cuprinsă între data pronunțării primei instanțe și cea a scadenței

debitului, acest recurent a invocat prevederile art. 1 din O.G. nr. 13/2011 și

a arătat că, deși este îndreptățit la primirea unei astfel de dobânzi, niciun

considerent nu a fost prezentat în înlăturarea cererii sale.

Ultima critică

se îndreaptă împotriva modalității în care au fost stabilite cheltuielile de

judecată, recurentul-reclamant apreciind că mod lipsit de temei juridic și

nemotivat a fost obligat să plătească părții adverse suma de 2.000 lei.

Prin recursul

său îndreptat împotriva Deciziei civile nr. 71 din 26 februarie 2014 a Curții

de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscali,

recurenta-pârâtă SC V.T.S. SRL a solicitat, în principal, modificarea sa, în

sensul schimbării sentinței apelate, admiterii în parte a acțiunii, obligării

sale la plata către reclamant a sumei de 2.027.914 lei și respingerii cererii

de obligare la plata onorariului expertului principal, iar în subsidiar,

casarea deciziei și trimiterea cauzei la instanța de apel, spre rejudecare.

În motivare,

această recurentă a apreciat că decizia atacată este parțial nelegală, sub

următoarele trei aspecte: stabilirea sumei ce se cuvine reclamantului,

actualizarea ei și cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa de prima

instanță.

Astfel, în ceea

ce privește stabilirea sumei ce se cuvine intimatului-reclamant, autoarea căii

de atac a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

Dezvoltând

criticile circumscrise primului motiv de nelegalitate, a arătat că decizia

instanței de apel a încălcat S.I.E., aprobate prin Hotărârea adoptată de C.N.U.N.E.A.R.,

obligatorii pentru toți experții evaluatori și care reprezintă legea ce trebuie

respectată de aceștia, dar și de instanțe, atunci când examinează raportul de

expertiză. Astfel, a apreciat că instanța de prim control judiciar a încălcat

legea - respectiv S.I.E. - atunci când a menținut dispoziția tribunalului, în

sensul că metoda fluxurilor financiare actualizate determină cel mai bine

valoarea societății. în opinia recurentei-pârâte, valoarea care trebuia avută

în vedere la stabilirea drepturilor asociatului retras era de 4.055.828 lei, ce

a rezultat din aplicarea metodei fluxurilor de numerar, ca aplicație

particulară a metodei fluxurilor financiare actualizate, care ia în considerare

și afacerile în care era antrenată societatea la data retragerii, cu atât mai

mult cu cât asociatul retras răspunde de pierderi și rămâne obligat față de

terți pentru operațiunile societății făcute până la data retragerii.

În cadrul

criticării aceluiași aspect, al stabilirii sumei ce i se cuvine

intimatului-reclamant, recurenta-pârâtă a susținut și incidența art. 304 pct. 7

C. proc. civ., apreciind că modalitatea în care curtea de apel i-a înlăturat

afirmațiile denotă o motivare superficială, care nu respectă exigențele art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și care atrage, astfel, soluția casării în

sensul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Sub aspectul

actualizării sumei ce i se cuvine intimatului-reclamant, autoarea căii de atac

a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

cadrul căruia a arătat că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 1082 C.

civ.

Astfel,

recurenta-pârâtă a arătat că actualizarea cu rata inflației este expresia

daunelor interese compensatorii, temeiul său constituindu-l art. 1082 C. civ.,

text legal care se aplică fie în caz de neexecutare a obligației, fie în caz de

întârziere în executare.

În speță,

autoarea acestui recurs a susținut că niciuna dintre ipoteze nu este incidență,

deoarece obligația de plată a sumei nu era scadentă la data pronunțării

sentinței primei instanțe, iar la data deciziei de apel, prima tranșă fusese

deja plătită.

A mai afirmat

că și dacă s-ar reține o neexecutare sau o executare cu întârziere a

obligației, aceasta nu i-ar fi imputabilă, întrucât singura parte în sarcina

căreia s-ar putea reține o culpă în acest sens este reclamantul care a refuzat

să-și indice pretențiile și a ignorat ofertele societății.

Criticând

dispoziția primei instanțe de obligare a sa la plata integrală a onorariului

expertului principal, menținută în apel, recurenta-pârâtă a invocat motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. în susținerea

cărora a arătat, pe de o parte, că a fost nesocotit art. 274 C. proc. civ.,

deoarece nu se află în culpă procesuală - intimatul fiind cel care, prin

atitudinea sa, a provocat demararea și continuarea litigiului, dar și că o

justă aplicare a art. 276 C. proc. civ. ar fi presupus ca fiecare parte să

suporte o jumătate din onorariul expertului principal; pe de altă parte, a mai

considerat că modalitatea în care curtea de apel a răspuns acestor critici este

una superficială, pur formală, care nu permite realizarea controlului judiciar.

Recurenta-pârâtă

SC V.T.S. SRL a atacat și încheierea din 21 mai 2014, solicitând modificarea sa

și admiterea cererii de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 71/2014,

în sensul că societatea nu datorează dobândă legală aferentă actualizării

primei tranșe din suma care i se cuvine intimatului-reclamant.

În motivare,

recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. - în susținerea căruia a arătat că argumentația curții de apel,

extrem de succintă, nu a răspuns tuturor aspectelor ridicate și astfel, nu

corespunde cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu permite

realizarea controlului judiciar, dar și art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - în

susținerea căruia a arătat că au fost nesocotite dispozițiile procedurale ale

art. 2811 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce nu a fost lămurită chestiunea

referitoare la curgerea dobânzii legale aferente actualizării primei tranșe.

Părțile au

depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea căilor de atac promovate, ca

nefondate.

Analizând

actele dosarului și hotărârile recurate, în limita controlului de legalitate,

prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu

preliminar, trebuie notat că atât timp cât prin recursul său, SC V.T.S. SRL a

criticat dezlegările date cererii principale, logica juridică impune ca acesta

se impune a fi examinat în mod prioritar.

Această

recurentă a înțeles să supună decizia atacată controlului de legalitate sub

aspectele stabilirii sumei cuvenite reclamantului, actualizării ei și al

cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa de prima instanță.

În ce privește

stabilirea sumei ce se cuvine intimatului-reclamant, autoarea căii de atac a

invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., în

această ordine.

Prima critică

subsumată primului motiv de nelegalitate pornește de la afirmația că, păstrând

concluzia tribunalului, în sensul că metoda fluxurilor financiare actualizate

determină cel mai bine valoarea societății, decizia instanței de apel încalcă S.I.E.,

aprobate prin Hotărârea adoptată de C.N.U.N.E.A.R., obligatorii pentru experții

evaluatori și care reprezintă legea ce trebuie respectată de aceștia, dar și de

instanță, atunci când examinează raportul de expertiză. în opinia

recurentei-pârâte, valoarea care trebuia avută în vedere la stabilirea

drepturilor asociatului retras era de 4.055.828 lei, ce a rezultat din

aplicarea metodei fluxurilor de numerar, ca aplicație particulară a metodei

fluxurilor financiare actualizate, care ia în considerare și afacerile în care

era antrenată societatea la data retragerii.

Potrivit art.

304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea poate fi modificată, când este lipsită de

temei legal sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Criticile

recurentei-pârâte vizând o pretinsă încălcare a Standardelor internaționale de

evaluare relevă însă intenția sa de a readuce în discuție chestiuni ce țin de

analizarea în recurs a raportului de expertiză, urmărind stabilirea, astfel, a

unei noi valori a societății, prin aplicarea altei metode decât cea agreată de

instanțele devolutive.

Însă, părților

trebuie să li se atragă atenția că aspectele legate de interpretarea

probatoriului nu fac obiect al examinării instanței supreme, a cărei analiză

este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar

la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie, recursul fiind o

cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

Combătând

aceeași temă, a stabilirii sumei ce i se cuvine intimatului-reclamant,

recurenta-pârâtă a susținut și incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

apreciind că modalitatea în care curtea de apel i-a înlăturat afirmațiile

denotă o motivare superficială, care nu respectă exigențele art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ. și care atrage, astfel, soluția casării în sensul art. 312

alin. (5) C. proc. civ.

Nici această

critică nu este fondată.

Potrivit art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie

să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil

finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1

din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele

dreptul părților de a fi în mod real „ascultate", adică în mod corect

examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina

instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al

mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin

pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de

motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de

circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a

explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv

al tuturor argumentelor aduse de parte, nici ignorarea lor, ci un răspuns la

argumentele fundamentale, cele care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să

influențeze soluția.

Examenul

deciziei recurate relevă că instanța de prim control judiciar a avut în vedere

susținerile apelantei-pârâte și Ie-a înlăturat, explicând de o manieră

convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea sa

creează transparența asupra silogismului judiciar care justifică dispozitivul.

Criticând

dispoziția de actualizare a sumei ce i se cuvine intimatului-reclamant,

autoarea căii de atac a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în cadrul căruia a arătat că decizia atacată încalcă art. 1082

C. civ., actualizarea cu rata inflației fiind o expresie a daunelor interese

compensatorii.

Înalta Curte

reține că potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este osândit, de se cuvine, la

plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea

executării, cu toate că nu este rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu

va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi

imputată.

Acest text de

lege consacră, într-adevăr, instituția daunelor-interese compensatorii, însă

actualizarea cu rata inflației nu se confundă cu acest tip de daune.

Dacă

daunele-interese compensatorii reprezintă despăgubiri pentru repararea

prejudiciului încercat de creditor ca urmare a neexecutării ori a executării cu

întârziere a obligațiilor asumate de debitor, având astfel rolul de a asigura

repararea integrală a acestuia, funcția actualizării creanței cu rata inflației

este cu totul diferită: ea urmărește păstrarea valorii reale a obligației

bănești, prin punerea sa la adăpost de fluctuațiile monedei într-un interval de

timp.

Din această

perspectivă, sunt irelevente referirile recurentei-pârâte fie la lipsa

incidenței vreunui caz de neexecutare a obligației ori de întârziere în

executare - care ar atrage inaplicabilitatea art. 1082 C. civ. - fie la lipsa

culpei sale pentru o eventuală neexecutare sau executare cu întârziere.

Ultima critică

a recurentei-pârâte se îndreaptă împotriva dispoziției instanței de apel care a

păstrat măsura tribunalului de obligare a sa la plata integrală a onorariului

expertului principal, fiind astfel invocate motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

Dispozitivul

sentinței primei instanțe nu relevă o nesocotire a art. 274 C. proc. civ.,

deoarece pârâta este partea căzută în pretenții, de vreme ce acțiunea pornită

împotriva sa a fost admisă în parte.

De aceea, ea se

află în culpă procesuală, așa încât în mod legal a fost obligată la plata

integrală a onorariului expertului principal; totodată, Înalta Curte notează că

instanța de apel a răspuns acestor critici într-o modalitate care permite

realizarea controlului judiciar, niciunul dintre motivele de recurs

circumscrise acestei critici nefiind, astfel, fondat.

Considerentele

expuse mai sus relevă că recursul declarat de către recurenta-pârâtă împotriva

deciziei curții de apel este nefondat.

În ceea ce

privește recursul promovat de recurentul-reclamant, Înalta Curte ia act că

prima critică vizează modalitatea de soluționare a excepției tardivității

apelului declarat de SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011 a

primei instanțe.

Sub acest

aspect, autorul acestui recurs a susținut că decizia atacată este nelegală,

deoarece instanța de apel nu și-a motivat hotărârea, aceasta fiind dată și cu

greșita aplicare a legii; au fost invocate, așadar, motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Examinarea

acestei critici va începe cu evocarea art. 282 alin. (2) C. proc. civ.,

potrivit căruia împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel

decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul

judecății.

După cum

judicios a observat și recurentul-reclamant, prin abrogarea art. 282 alin. (3)

C. proc. civ., a fost înlăturată prezumția care opera în favoarea celui ce

declara apel împotriva sentinței în sensul voinței de a ataca și încheierile

premergătoare, în prezent părțile fiind ținute să își manifeste expres intenția

într-un asemenea sens.

Sentința primei

instanțe a fost comunicată pârâtei SC V.T.S. SRL la data de 16 septembrie 2013,

după cum atestă dovada de predare și procesul-verbal de primire de la fila 319

din dosarul tribunalului, așa încât termenul de 15 zile reglementat de art. 284

alin. (1) C. proc. civ. s-a împlinit la 02 octombrie 2013.

Pârâta SC

V.T.S. SRL a declarat apel împotriva sentinței la data de 06 februarie 2013,

fără să-l motiveze.

Doar după

împlinirea termenului de apel, respectiv la primul termen fixat în fața

instanței de prim control judiciar, 27 noiembrie 2013, această parte și-a

motivat calea ordinară de atac, analiza criticilor relevând că apelul vizează

și încheierea primei instanțe din data de 03 octombrie 2011.

Este real că nu

este necesară indicarea în mod expres a hotărârii atacate, fiind suficient doar

să fie prezentate motivele care să permită identificarea sa, însă Înalta Curte

notează că niciunul dintre actele de procedură efectuate de SC V.T.S. SRL

înlăuntrul termenului, în fața curții de apel, nu îngăduie concluzia că aceasta

ar fi urmărit să atace si încheierea din data de 03 octombrie 2011.

Din cele expuse

mai sus, rezultă, așadar, că în cele 15 zile care s-au scurs de la comunicarea

sentinței, SC V.T.S. SRL nu a promovat, în mod efectiv și manifest, apel și

împotriva încheierii din data de 03 octombrie 2011, sub acest aspect criticile

recurentului-reclamant părând să fie fondate.

Cu toate

acestea, ele nu sunt suficiente pentru o soluție de admitere a acestui recurs.

Deși, de

principiu, este real că un examen al legalității încheierii respective trebuie

să succeadă dezlegării excepției tardivității, iar nu să o preceadă, instanța

supremă a analizat consecințele pe care o eventuală admitere a recursului le-ar

produce, punând astăzi, în ședință publică, în discuția părților interesul

recurentului-reclamant în invocarea acestei critici.

Astfel, notează

că în practicaua încheierii din 03 octombrie 2011, tribunalul a apreciat că

"cererea reconvențională nu este de fapt o acțiune propriu-zisă, nu are

caracterul unei solicitări care să fie formulată pe cale principală, pârâtul

dorind să i se dea eficiență unei clauze ce susține a fi contractuală". în

continuare, a mai subliniat că "la momentul în care va da soluția finală,

dacă acțiunea va fi admisă, în totalitate sau în parte, va aprecia, în funcție

și de suma ce urmează ca societatea să o plătească asociatului retras, dacă nu

se poate face plata ei decât în mod eșalonat și dacă există vreo convenție a

părților cu privire la acest aspect.

În aceste

condiții, recurentul-reclamant a apreciat că atât timp cât încheierea din 03

octombrie 2011 nu a fost atacată în termen, dispozițiile pe care le conține

trebuiau să fie avute în vedere de către instanța de apel ca fiind definitive,

iar tribunalul - care nu a admis vreo excepție de inadmisibilitate a cererii

reconvenționale, ci doar i-a calificat natura juridică drept o apărare -nu se

mai putea pronunța în sensul cerut prin cererea reconvențională, tocmai motivat

de faptul că în urma încheierii din 03 octombrie 2011 s-a stabilit că obiectul

învestirii sale nu cuprinde și o cerere reconvențională, ci doar o cerere de

obligare a pârâtei la plată și o apărare, care susține necesitatea eșalonării

plății.

Acest

raționament este interesant, însă, în egală măsură, este și speculativ, după

cum rezultă din cele ce succed.

Astfel,

considerentele tribunalului cuprinse în practicaua încheierii din 03 octombrie

2011, potrivit cărora "cererea reconvențională nu este de fapt o acțiune

propriu-zisă, nu are caracterul unei solicitări care să fie formulată pe cale

principală" sunt corecte; într-adevăr, actul de procedură prin care pârâta

formulează pretenții proprii față de reclamant nu este o acțiune propriu-zisă,

nu poate să aibă caracterul unei solicitări formulate pe cale principală,

tocmai pentru că în cadrul unui proces început, el nu poate să îmbrace decât

forma unei cereri reconvenționale.

Aspectele

reținute de tribunal nu echivalează unei soluții de admitere a excepției de

inadmisibilitate a cererii reconvenționale, însuși recurentul B.V. fiind de

acord cu acest fapt.

Mai departe

însă, susținerea că cererea reconvențională este doar o apărare este una

speculativă, care depășește considerentele expuse de prima instanță în

încheierea atacată.

Niciun argument

din cuprinsul acesteia nu îngăduie a se trage concluzia că judecătorul fondului

urma să nu dea eficiență, prin dispozitiv, solicitărilor formulate de pârâtă

prin actul de procedură intitulat cerere reconvențională, ci doar să le

analizeze ca pe apărări, însușindu-și-le sau înlăturându-le; dimpotrivă, chiar

examinarea considerentelor încheierii de la 03 octombrie 2011 relevă, după cum

s-a reținut mai sus deja, că prima instanță a subliniat că "la momentul în

care va da soluția finală, dacă acțiunea va fi admisă, în totalitate sau în

parte, va aprecia, în funcție și de suma ce urmează ca societatea să o

plătească asociatului retras, dacă nu se poate face plata ei decât în mod

eșalonat (...)".

De altfel, o

dezlegare în sensul eșalonării a și fost dată de tribunal, prin dispozitivul

sentinței; numai considerente care țin de o consecvență a raționamentului -

deficitar, de altfel - au împiedicat judecătorul fondului să pronunțe, în mod

expres, și admiterea cererii reconvenționale.

Tocmai de

aceea, după pronunțarea sentinței, SC V.T.S. SRL și G.I. au învestit prima

instanță cu o cerere de completare a dispozitivului, în care au solicitat,

printre altele, menționarea explicită a soluției date cererii reconvenționale,

dar aceasta a fost respinsă, prin încheierea din data de 18 noiembrie 2013, la

rândul său atacată cu apel.

În aceste

condiții, la primul termen stabilit în fața curții de apel, 27 noiembrie 2013, SC

V.T.S. SRL a formulat expres critici și împotriva încheierii din data de 03

octombrie 2011.

Cum însă prin

chiar cuprinsul respectivei încheieri, prima instanță a precizat că "la

momentul în care va da soluția finală, dacă acțiunea va fi admi