ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1801/2015

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele: Prin Sentința civilă nr. 325 din 12 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescrierii dreptului la acțiune, excepție invocată de pârâtul U.L.A. A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul P.I., împotriva pârâtului U.L.A. și în consecință: - a fost obligat pârâtul să restituie reclamantului suma ce reprezintă echivalentul în RON, la data plății, a sumei de 157.725 euro, reprezentând împrumut nerestituit. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 11.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptul la acțiune invocată de pârât cu următoarele considerente: Între reclamant și pârât s-a încheiat un contract de împrumut, consemnat în înscrisul aflat în copie la fila 9, potrivit căruia la data de 15 mai 2008, reclamantul a împrumutat pârâtului suma de 415.000 euro, cu obligația pârâtului de a restitui această sumă, până la data de 15 iulie 2008. În înscrisul ce consemnează contractul de împrumut, în partea inițială, este menționată data de 12 mai 2008 ca fiind data încheierii contractului (și această dată apare indicată ca fiind data contractului de împrumut, în declarațiile autentice date de reclamant, aflate la dosar fond), în timp ce data menționată în înscris era data predării-primirii banilor, adică 15 mai 2008 iar, în partea finală, data încheierii contractului era menționată ca dată 15 mai 2008, ceea ce a determinat tribunalul să aprecieze ca data reală a încheierii contractului de împrumut, 15 mai 2008 și nu 12 mai 2008, așa cum a recunoscut și pârâtul, prin răspunsul la interogatoriul luat.

Tribunalul a constatat că, indicarea, în partea inițială, a înscrisului constatator al contractului, a datei de 12 mai 2008, este doar o eroare material (de tehnoredactare), în condițiile în care înscrisul a fost tehnoredactat inițial la data de 12 mai 2008 și cum contractul nu s-a încheiat la acea dată, conținutul înscrisului a fost ulterior rectificat și, din eroare, nu s-au rectificat toate mențiunile din înscris referitoare la data încheierii convenției. În același sens s-a statuat și prin Sentința civilă nr. 927/F/2012, pronunțată în Dosarul nr. 3060/112/2011 al acestei instanțe, având obiect emiterea somației de plată. S-a statuat că temeiul acțiunii reclamantului îl constituie contractul de împrumut, reclamantul reclamând că pârâtul nu i-a restituit întreaga sumă împrumutată și că mai are de restituit 157.725 euro.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul în soluționarea ei a avut în vedere incidența art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit art. 6 și 201 din Legea nr. 71/2011, privind punerea în aplicare a noului C. civ.

și, a constatat că termenul de prescripție nu s-a împlinit la data de 15 iulie 2011, întrucât, după data limită a scadenței împrumutului care este data nașterii dreptului la acțiune al reclamantul, 19 iulie 2008, pârâtul U.L.A., a efectuat plăți voluntare către reclamant, cu titlu de restituire de împrumut, la data de 19 decembrie 2008, ultima plată efectuată prin virament bancar iar, din declarațiile autentice date de reclamant la data de 6 aprilie 2011 și respectiv la data de 20 aprilie 2011, a rezultat că, la aceste date, pârâtul a achitat reclamantului suma de 50.000 euro și respectiv 2.000 euro, ceea ce reprezintă o recunoaștere din partea pârâtului a dreptului reclamantului la restituirea sumelor indicate, ce au reprezentat sume parțiale din împrumutul acordat de reclamant pârâtului la data de 15 mai 2008. Chiar dacă declarațiile autentice sunt date doar de creditorul P.I.

și în ele nu se face mențiunea că reclamantul a primit efectiv de la pârât sumele de bani la data indicată în fiecare declarație, având în vedere că pârâtul nu a negat că ar fi restituit reclamantului suma de 50.000 euro și respectiv de 2.000 euro, la datele indicate de reclamant în declarațiile autentice ci, dimpotrivă, a susținut că ar fi efectuat restituiri către reclamant cu titlu de împrumut și ulterior datei de 20 aprilie 2011, tribunalul a reținut ca fiind ultima dată la care pârâtul a recunoscut datoria lui față de reclamant și implicit dreptul reclamantului de a beneficia de restituirea sumei acordate pârâtului cu titlu de împrumut, cel mai târziu la data 6 iunie 2011. Potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, au avut loc întreruperi ale termenului de prescripție, ultima întrerupere, fiind cea din data de 6 iunie 2011 (conform susținerilor pârâtului) sau cea din data de 20 aprilie 2011 (potrivit susținerilor reclamantului) și cum acțiunea a fost promovată la data de 19 iunie 2012, tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul de trei ani, calculat de la ultima întrerupere a termenului de prescripție.

Pe fondul acțiunii, tribunalul a reținut următoarele: Potrivit înscrisului din data de 15 mai 2008, reclamantul a împrumutat pârâtului suma de 415.000 euro (fără dobândă), cu obligația pârâtului să o restituie până cel târziu la data de 15 iulie 2008, în conținutul căruia se menționa expres că dovada restituirii sumelor de pârât se va face doar cu chitanță de mână, semnată de împrumutător sau prin virament bancar, pe cele două exemplare, cu obligația pârâtului împrumutat de a face mențiunea, pe înscris, că a primit suma de 415.000 euro. Tribunalul a constatat că înscrisul a fost semnat de ambele părți și că nu s-a constituit nicio garanție pentru acest împrumut.

Cum societatea vânzătoare s-a aflat în procedura reorganizării judiciare și apoi a falimentului în Dosarul nr. 1451/112/2008 al Tribunalului Bistrița-Năsăud (care a fost atașat) și cum actele contabile nu au fost predate lichidatorului judiciar, acestea au fost ridicate de la sediul societății cu ocazia unei percheziții efectuate într-un dosar de urmărire penală, instrumentat de DIICOT - Biroul Teritorial Bistrița-Năsăud, a fost solicitat acestui birou, copia actelor contabile privind înregistrările operațiunii de vânzare-cumpărare, răspunsul DIICOT și copia actelor comunicate instanței. Din conținutul actelor contabile privind pe vânzătoarea SC „J.I." SRL Bistrița tribunalul a constatat că, în evidențele contabile ale societății nu a fost înregistrată chitanța nr. 1315328 din data de 6 mai 2008, chitanță potrivit căreia SC „J.I." SRL a încasat de la pârâtul U.L.A.

suma de 1.258.763,5 RON, reprezentând avans pentru terenul vândut acestuia din urmă. Originalul chitanței a fost prezentat spre vedere de către pârât și tribunalul a reținut că această chitanță a fost eliberată de administratorul statutar al societății, numitul I.T.I. care, audiat în calitate de martor, din oficiu, a declarat că, el este cel care a scris chitanța, la solicitarea reclamantului, la data la care pârâtul a predat banii, cu titlu de avans din preț, dată care a fost menționată în chitanță. Pentru stabilirea situației de fapt, tribunalul a încuviințat și proba cu martori, în motivarea sentinței expunându-se, pe larg, depozițiile acestora în legătură cu împrumutul efectuat și modul în care s-au efectuat plățile între părțile din litigiu, avându-se în vedere și dosarul de faliment al SC „J.I." SRL.

Conform dosarului de faliment, tribunalul a reținut că, pe cererile formulate de societate în acest dosar, au fost aplicate două tipuri de ștampile, SC „J.I." SRL utiliza, în fapt, două ștampile diferite și, așa, se explică faptul că ștampila aplicată pe chitanța privind încasarea banilor de la pârât este diferită față de cea aplicată pe factura emisă de societate și pe contractul autentic de vânzare-cumpărare; procedura falimentului s-a închis, prin Sentința civilă nr. 1684/2013 a Tribunalului Bistrița-Năsăud și s-a dispus radierea societății vânzătoare din registrul comerțului însă, nu au fost satisfăcute creanțele creditorilor, printre care este și creanța fostei Direcții Generale a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, de 2.806.319 RON, adică, pe lângă creanța în privința căreia, acest creditor, a fost de acord cu radierea ipotecii, notate în C.F.

asupra imobilului vândut pârâtului, care a rămas nerecuperată, societatea a acumulat ulterior și alte datorii față de bugetul statului. Tribunalul a respins susținerile pârâtului, ca neprobate, potrivit cărora pârâtul a convenit cu reclamantul ca prețul de vânzare-cumpărare să fie altul decât cel indicat în contractul autentic de vânzare-cumpărare, iar reclamantul să primească o parte din prețul real al vânzării-cumpărării și că pentru asigurarea plății de către pârât a sumei suplimentare, s-a încheiat contractul de împrumut. Tribunalul a reținut că între reclamant și pârât s-a încheiat un contract de împrumut și că pârâtul a primit efectiv suma de 415.000 euro și, astfel, tribunalul a apreciat neîntemeiate susținerile pârâtului în sensul că reclamantul nu a predat efectiv suma menționată în contractul de împrumut.

Referitor la sumele restituite de pârât reclamantului, tribunalul a reținut că, pârâtul a achitat reclamantului, prin virament bancar, suma totală de 205.275 euro, din care 189.400 euro s-a achitat în moneda euro și suma de 60.000 RON, a fost achitată la data de 28 noiembrie 2008, ceea ce reprezintă 15.875 euro, având în vedere cursul euro-leu, valabil pentru acea dată, de 3,7794 RON/euro, așa cum rezultă din dovada cursului valutar valabil pentru 28 noiembrie 2008, aflată la dosar atașat 3060/1212/2011*. La această sumă, se adaugă suma de 52.000 euro, în privința căreia reclamantul a recunoscut că a primit-o, potrivit celor două declarații autentice date de reclamant la data de 6 aprilie 2011 și, respectiv, 20 aprilie 2011 astfel că, suma restituită de reclamant din cea împrumutată, este de 257.275 euro.

A mai arătat că și suma de 115.000 RON, virată din contul pârâtului, în contul deschis la R., la data de 7 mai 2008, reprezintă restituire de împrumut. În privința acestei din urmă sume tribunalul a reținut anterior că a fost virată în contul SC „J.I." SRL Bistrița cu titlu de preț și nu în contul reclamantului. În soluționarea cauzei tribunalul a avut în vedere declarațiile martorilor - menționați expres în considerentele sentinței tribunalului precum și depozițiile date în fața instanței de fond fără a le mai enumera - și înscrisurile depuse la dosar cu susținerile părților în apărarea lor. Tribunalul în urma probelor administrate și din declarațiile martorilor audiați în cauză a constatat că, pârâtul nu a probat că, la data de 2 decembrie 2008 sau ulterior acestei date, a restituit reclamatului suma de 67.000 euro, pe lângă cea care a fost restituită prin virament bancar sau recunoscută a fi restituită conform declarațiilor date de reclamant.

Referitor la restituirea sumei de 52.000 euro, rezultată din vânzarea apartamentului către numitul S.V., tribunalul a reținut că această sumă este cea în privința căreia reclamantul a recunoscut că a fost restituită de pârât, potrivit celor două declarații autentice date la 6 aprilie 2011 și 20 aprilie 2011, chiar dacă declarațiile au fost date anterior datei al care a fost încheiat contractul autentic de vânzare cumpărare cu numitul S.V., contract autentic încheiat la data de 6 iunie 2011. Astfel, între reclamant și pârât a intervenit o înțelegere ca, în contul datoriei pe care pârâtul o avea față de reclamant, decurgând din contractul de împrumut, să înstrăineze acestuia apartamentul cu nr. x din blocul nr. 4 din strada S., evaluat de părți la suma de 52.000 euro (21.704 RON), sens în care, la data de 20 ianuarie 2010, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, cu privire la apartamentul nr. x din blocul 4 din fosta strada S., redenumită V.P.P., aspect ce a rezultat din răspunsul reclamantului la interogatoriu, în sensul că el nu a plătit niciun avans pârâtului, pentru că pârâtul îi era dator.

Ulterior, în luna ianuarie 2010, la cel mult 5 zile de la încheierea lui, antecontractul de vânzare-cumpărare a fost reziliat, potrivit actului adițional nedatat, dar cu siguranță acesta a fost întocmit anterior datei de 26 ianuarie 2010, dată la care, cu privire la același apartament s-a încheiat un alt antecontract de vânzare-cumpărare între pârât și numitul S.V. În acest antecontract s-a făcut mențiunea că prețul de vânzare este de 100.000 RON, care s-a achitat în întregime pârâtului, cât timp acesta a declarat în conținutul actului autentic că va restitui prețul încasat, în situația în care din culpa lui nu se va încheia contractul autentic. Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat ulterior, doar după un an și jumătate, la data de 6 iunie 2011 și, în cuprinsul acestuia, s-a arătat că prețul indicat de 100.000 RON a fost achitat anterior vânzătorului (adică pârâtului U.L.).

Cumpărătorul S.V. a fost audiat în calitate de martor și a declarat că pârâtul a fost foarte greu de convins să semneze contractul autentic în care era menționat prețul real pe care Tribunalul a apreciat că prețul achitat de martorul S.V. este mai mic decât cel convenit anterior cu reclamantul, de 52.000 euro (21.704 RON) și că pârâtul a invocat că, în realitate, apartamentul a fost vândut cumpărătorului S.V., în scopul compensării unei datorii la care era dator reclamantul, la rândul ei, era datoare cumpărătorului. Cum numitul S.V., audiat în calitate de martor a declarat că a achitat personal pârâtului suma de 100.000 RON iar, în contractul autentic de vânzare-cumpărare pârâtul a declarat că a primit efectiv această sumă de la cumpărător, tribunalul a reținut că aceasta este suma pe care numitul S.V.

a achitat-o efectiv pârâtului, ceea ce, nu exclude ca între pârât și reclamant să fi intervenit o înțelegere în sensul că, urmare a predării de către pârât a apartamentului x, cumpărătorului S.V., pe lângă prețul pe care pârâtul l-a încasat de la cumpărător, reclamantul să deducă din datoria pe care pârâtul a o avea față de el, suma de 52.000 euro, având în vedere că valoarea reală a apartamentului era mai mare decât prețul achitat de S.V. În fapt, în condițiile în care nici pârâtul și nici reclamantul nu au indicat momentul efectiv al predării sumei de 52.000 euro reclamantului și nici nu au probat că suma respectivă a fost predată efectiv, între data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare dintre pârât și martorul S.V.

și data încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare, reclamantul a recunoscut, prin declarațiile din 6 aprilie 2011 și 20 aprilie 2011, că a primit de la pârât suma de 52.000 euro, din împrumutul acordat la 15 mai 2008 (în declarații fiind menționat 12 mai 2008), Conform declarațiilor martorilor audiați, tribunalul a concluzionat că, nu s-a justificat nici audierea martorului propus de pârât și nici a înregistrărilor efectuate de pârât, în timpul procesului, pentru a dovedi existența unor tranzacții mai complexe între diferiți parteneri de afaceri și nici redeschiderea dezbaterilor, în vederea dovedirii faptului că apartamentul vândut numitului S.V. a fost predat și pentru compensarea unor datorii pe care le avea reclamantul.

Pârâtul nu a probat nici că a predat efectiv reclamantului, în contul datoriei ce decurge din contractul de împrumut din 15 mai 2008, suma de 168.000 RON, pe care a primit-o cu titlu de preț de la numitul O.C.T., căruia i-a vândut două apartamente, pentru prețul total achitat de cumpărător de 168.000 RON. Tribunalul a reținut că cele două apartamente vândute de pârât numitului O.C.T. sunt același apartamente ce fac și obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat de pârât cu soția reclamantului, evaluate la 222.000 RON, cu mențiunea că reclamantul avea cunoștință despre această convenție, cât timp reclamantul a afirmat în răspunsul la interogatori că între soția lui și pârât există act scris, că pentru cele două apartamente au achitat banii pârâtului și că „pârâtul nu ne-a predat apartamentul nici în ziua de azi", și că sunt (el și soția) în proces cu pârâtului.

Afirmațiile reclamantului în sensul că el nu a avut nicio legătură cu vânzarea apartamentelor numitului O.C.T., au fost contrazise de declarația acestui cumpărător, care a fost audiat în calitate de martor. Cu certitudine prețul indicat în cele două contracte a fost achitat de cumpărătorul O.C.T. pârâtului, iar acesta nu a probat că a predat acești bani reclamantului, pentru a fi dedusă suma de 168.000 RON din datoria ce decurge din contractul de împrumut. Faptul că reclamantul a fost prezent la încheierea actelor autentice și la predarea banilor, nu determină prezumția că acesta a primit efectiv banii, cât timp pârâtul avea cunoștință că pentru orice sume de bani pe care le preda reclamantului, acesta trebuia să elibereze dovadă scrisă.

Pe de altă parte, și dacă pârâtul ar fi predat acești bani reclamantului, desocotirea părților a avut loc în contul sumei de 222.000 RON, valoarea celor două apartamente menționată de pârât și soția reclamantului în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 25 iunie 2008 (pe care reclamantul a susținut că ar fi fost achită pârâtului). Față de aceste considerente tribunalul a reținut că din suma de 415.000 euro primită de pârât cu titlu de împrumut de la reclamant, pârâtul nu a restituit suma de 157.725 euro, astfel că, în temeiul art. 1584 - 1585 C. civ. din 1864, incident în cauză, pârâtul a fost obligat să restituie reclamantului suma ce reprezintă echivalentul în RON, la data plății, a sumei de 157.725 euro, reprezentând împrumut nerestituit.

Contractul de împrumut fiind încheiat sub imperiul vechiul C. civ., din 1865, potrivit art. 6 din noul C. civ., intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, până la intrarea în vigoare a noului C. civ., în privința dobânzii sunt incidente dispozițiile art. 1586 din acest cod astfel că, a fost apreciată neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei nerestituite începând cu data scadenței împrumutului, așa cum prevăd dispozițiile art. 1535 din noul C. civ., intrat în vigoare doar la data de 1 octombrie 2011, reclamantul putând solicita dobândă cel mult de la data intrării în vigoare a noului C. civ. sau de la data promovării cererii de chemare în judecată.

Cum instanța este obligată, conform art. 129 C. proc. civ. din 1865, să se pronunțe doar în limitele învestirii și cum reclamantul nu a formulat o cerere subsidiară în sensul obligării la plata dobânzii de la altă dată, în ce privește obligarea pârâtului la plata dobânzii legale începând cu data scadenței împrumutului, 15 iulie 2008, cererea a fost apreciată neîntemeiată, astfel că pârâtul nu a fost obligat la plata de dobândă. În baza art. 274 C. proc. civ. din 1865, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantul suma de 11.150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, nefiind probat de reclamant că a achitat și onorariu avocațial, deși a fost asistat de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termenul legal pârâtul U.L.A., solicitând schimbarea sentinței atacate, solicitând în principal respingerea acțiunii ca prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, pârâtul a criticat sentința tribunalului ca fiind soluționată cu nesocotirea dispozițiilor legale în materie raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, arătând pe larg momentul de la care începe prescripția și când operează întreruperea prescripției dreptului la acțiunea reclamatului. În ce privește fondul cauzei, apelantul a arătat că reținerile instanței de fond sunt nereale, întrucât între părți nu s-a încheiat un contract de împrumut, actul sub semnătură privată invocat ca temei al acțiunii fiind în realitate simulat, că reclamantul nu i-a predat suma de 415.000 euro.

În ce privește contractul de vânzare-cumpărare al terenului, contrar susținerilor reclamantului, prețul terenului este cel indicat în contractul de vânzare-cumpărare de 1.707.000 euro, preț pe care l-a achitat în întregime societății vânzătoare, reprezentată de reclamant, că nu a susținut nici un moment că acesta nu ar fi fost prețul real de vânzare-cumpărare și că asociatul unic al vânzătoare, reclamantul ar fi pretins iar apelantul ar fi fost de acord ca prețul să fie mai mare cu 415.000 euro, sumă care să nu fie achitată societății vânzătoare, ci personal reclamantului. Faptul că aceste sume nu au fost înregistrate în evidențele societății vânzătoare, rămânând în posesia reclamantului sunt aspect care nu au legătură cu pârâtul.

În legătură cu sumele pretinse de reclamant și soluția primei instanțe, pârâtul critică modul în care s-au interpretat înscrisurile aflate la dosar raportat la textile legale incidente în cauză și a probatoriului administrat pe larg, în cauză, pe care le dezvoltă, pe larg punctual. Prin Decizia civilă nr. nr. 1238/A din 18 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă s-a admis în parte apelul declarat de pârâtul U.L.A. împotriva Sentinței civile nr. 352/F din 12 februarie 2014 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în Dosarul nr. 3058/112/2012, pe care a schimbat-o, în sensul că s-a admis în parte acțiunea civilă exercitată de reclamantul P.I. împotriva pârâtului U.L.A.

și, în consecință: A fost pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 131.183 RON (echivalentul a 29.396 euro la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 19 iunie 2012), cu titlu de împrumut nerestituit și dobânda legală raportată la această sumă, cu începere de la data de 19 iunie 2012, data înregistrării cererii de chemare în judecată și până la plata integrală. S-a menținut dispoziția privind respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât. S-au compensat parțial cheltuielile de judecată ale părților în primă instanță și apel și obligă reclamantul intimat P.I. să-i plătească pârâtului apelant U.L.A. suma de 688,67 RON, cheltuieli de judecată în ambele instanțe.

Instanța de apel a reținut că: În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, reținând aceleași pe larg considerente în temeiul art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În ce privește fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că reținerile instanței de fond cu privire la sumele nerestituite sunt neîntemeiate, în sprijinul căruia a avut în vedere succesiunea în timp a actelor încheiate între părți și a acțiunilor promovate de reclamant, din care rezultă conduita oscilatorie a acestuia cu privire la sumele restituite de pârât, conduită oscilatorie rezultată și din coroborarea probelor administrate în cele două instanțe.

Astfel, între pârât și SC J.I. SRL, s-a încheiat la data de 6 aprilie 2008 contractul autentificat sub nr. 536, prin care SC J.I. SRL vinde pârâtului și soției acestuia suprafețele de teren înscrise în CF 12486 și 12242 Bistrița, pentru prețul de 1.707.000 euro. Aprecierile instanței de fond cu privire la complexitatea raporturilor juridice dintre părți și concluzia constând în aceea că banii împrumutați de reclamant ar proveni din săvârșirea unui delict de către acesta nu schimbă natura contractului de împrumut încheiat între părți, că susținerile pârâtului în sensul că reclamantul nu a predat efectiv suma menționată în contractul de împrumut sunt neîntemeiate, sunt corect reținute.

S-a apreciat că, în cauză s-a făcut dovada achitării sumelor de 67.000 euro și 61.329 euro, din suma de 157.725 euro, solicitată prin cererea de chemare în judecată pentru următoarele considerente: Curtea a reținut mențiunile din contractul de împrumut pentru a demonstra că reclamantul prin conduita pe care a avut-o nu a acționat constant în sensul clauzelor înserate în contract cu privire la primirea sumelor de bani ce vor fi restituite din împrumutul acordat. Astfel, chiar reclamantul a recunoscut prin declarațiile autentificate sub nr. 682 din 6 aprilie 2011 și 694 din 20 aprilie 2011 că a primit suma de 52.000 euro, fără ca pentru această sumă să existe chitanță eliberatorie sau plata să se fi făcut prin virament bancar.

Este dovedit pe deplin că la data de 20 ianuarie 2010 pârâtul a încheiat cu soția reclamantului un contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. x din blocul nr. 4, situat în Bistrița, str. S. pentru prețul de 52.000 euro, antecontract pe care, ulterior l-au denunțat printr-un act adițional, pentru ca, la data de 26 ianuarie 2010, prin Contractul autentificat sub nr. 130, încheiat cu S.V., pârâtul să vândă acestuia același apartament nr. x, prețul fiind achitat direct reclamantului. Declarațiile autentice date de reclamant au confirmat faptul că, restituirea sumelor împrumutate pârâtului s-a făcut și în altă modalitate decât cea prevăzută în contractul de împrumut, respectiv prin virament bancar sau chitanță eliberatorie semnată de împrumutător, respectiv prin plata direct către reclamant a sumelor împrumutate.

S-a statuat că această constatare este valabilă și în privința sumelor de 67.000 euro și 61.439 euro, sume pe care pârâtul Ie-a restituit reclamantului pentru următoarele considerente: Astfel, cu privire la suma de 67.000 euro: La data de 2 decembrie 2008 s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare autentificate de Biroul Notarului Public V.M. sub nr. 4666 și 4667 pentru apartamentele 12 și 14, situate în blocul nr… din str. S. din Bistrița. Din declarația numitului P.Gh. autentificată sub nr. 382 din 16 februarie 2012 de Biroul Notarului Public D., rezultă că acesta a achitat pentru fiica lui, P.L.L. prețul celor două apartamente de 67.000 euro, că „în prezența lui d-l. U.L.A. i-a înmânat banii încasați de la mine doamnei P.L.

După încheierea tranzacțiilor, subsemnatul P.Gh. m-am deplasat împreună cu P.L. și cu U.L.A. la BC, unde au rămas numai d-na P.L. și U.L.A.", P.L. fiind soția reclamantului. Ulterior, cu ocazia audierii ca martor a lui P.Gh., această declarație a fost infirmată doar în ceea ce privește predarea banilor soției reclamantului, toate celelalte declarații fiind menținute. Declarația acestui martor coroborat și cu declarația martorei V.M. Astfel, notarul Public V.M. au confirmat prezența soției reclamantului la sediul biroului notarial, cât și intenția acesteia de a primi banii de la pârât, cu motivația că îi sunt necesari la angajarea unui avocat în Franța, unde reclamantul avea afaceri judiciare penale, în condițiile în care reclamantul la acea dată se afla în arestul I.P.J.

Bistrița-Năsăud, cât și faptul că s-a deplasat la sediul arestului în vederea semnării unei împuterniciri de către reclamant, prin care soția lui era abilitată să primească banii de la pârât, că reclamantul a refuzat semnarea acestei împuterniciri. Aceeași martoră a arătat că, după ce a comunicat soției reclamantului că acesta refuză să declare că a primit banii de la U.L.A., soția reclamantului a afirmat că „nu știe ce va face pentru că trebuie să plătească un avocat în Franța", cât și faptul că vânzătorul, cumpărătoarea, tatăl acesteia și soția reclamantului, după semnarea contractului de vânzare-cumpărare au părăsit împreună biroul notarial. Din declarația martorului P.Gh.

a rezultat că notarul public s-a deplasat inițial la arestul poliției, cu scopul de a obține împuternicire din partea reclamantului pentru ca soția lui să poată primi banii de la cumpărător și, după aceea, s-a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și la faptul că împreună cu soția reclamantului și cu pârâtul s-au deplasat la sediul BC, unde au intrat cei doi, soția reclamantului și pârâtul. Prin urmare, din coroborarea acestor probe cu răspunsul reclamantului la interogator, din care rezultă că era în relații bune cu soția lui, că i-au mai fost date sume de bani în altă modalitate decât cea prevăzută în contractul de împrumut (2.000 euro și respectiv 50.000 euro), fără întocmirea unor chitanțe eliberatorii, deci numai pe încredere, contradicțiile dintre răspunsurile reclamantului în privința plății sumei de 52.000 euro, formează instanței convingerea că suma de 67.000 euro a fost restituită reclamantului prin intermediul soției sale.

În contextul acestor rețineri, concluziile instanței de fond referitoare la faptul că pârâtul a predat soției reclamantului suma de 67.000 euro, fără să primească din partea acesteia un înscris semnat, că nu a depus banii în contul reclamantului deschis la BCR pentru a evita indisponibilizarea sumei respective în condițiile în care reclamantul avea afaceri judiciare penale în Franța, poate prezuma că pârâtul a predat banii soției reclamantului în sediul băncii, sunt înlăturate de reținerile din aliniatele precedente. În ce privește suma de 61.329 euro: La 25 iunie 2008 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1579 pârâtul a vândut numitei P.L., soția reclamantului, apartamentele nr. 16 și 17 pentru prețul de 222.000 RON.

În luna ianuarie 2011, cei doi reziliază Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1579 din 25 mai 2008, pentru ca la data de 22 februarie 2011, să se încheie un nou contract de vânzare-cumpărare pentru aceleași apartamente între pârâtul U.L.A. și O.C.T. pentru prețul de 168.000 RON (61.329 euro). Afirmațiile reclamantului în sensul că el nu a avut nicio legătură cu vânzarea apartamentelor către O.C.T. sunt contrazise de declarațiile cumpărătorului, care arată că reclamantul i-a oferit spre vânzare două apartamente, că a convenit cu reclamantul prețul vânzării și că ulterior a aflat situația apartamentelor și a încheiat contractul cu pârâtul. Același martor arată că a predat banii pârâtului, dar, de fiecare dată, acest lucru s-a făcut în prezența reclamantului, banii fiind numărați atât de reclamant, cât și de pârât, că reclamantul a fost acela care i-a predat cheile apartamentelor.

În răspunsurile la suplimentul interogator luat de instanța de apel, întrebarea nr. 19 - 22, reclamantul arată că a fost prezent la încheierea unor contracte autentice pentru că a fost chemat de pârât, că s-a dus cu pârâtul la notar ca să-i dea banii, că recunoaște primirea banilor și că banii i s-au dat prin virament bancar, iar atunci când i se cere să explice această conduită, respectiv de ce s-a dus împreună cu pârâtul la notar, arată că „dacă m-a sunat să mă duc, eu m-am dus". Reclamantul are o conduită oscilantă și în privința prețului apartamentelor în cazul contractelor încheiate de pârât cu soția lui.

Astfel, la interogatoriul luat de instanța de fond, întrebarea nr. 14, arată că între soția lui și pârât s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare pentru două apartamente, pentru care a achitat banii pârâtului, că există contract scris în acest sens pe care îl va depune la dosar, iar în fața instanței de apel, la răspunsul la interogator, pct. 11, 12, 13, 17 și 18, arată că nu a avut nicio legătură cu acel contract, că nu a împuternicit-o pe soția lui să încheie acel contract, că cei 222.000 RON sunt banii lui, fără a putea explica contradicțiile dintre răspunsurile lui în privința apartamentelor, răspunsuri date în fața instanței de fond și instanței de apel.

În contextul acestor rețineri, aprecierile instanței de fond referitoare la faptul că, deși, din declarația martorului O.C.T., reiese că, între reclamant și pârât, a existat o relație de afacere, că reclamantul i-a propus să cumpere cele două apartamente, că reclamantul avea anumite datorii față de cumpărător, că prețul achitat de O.C.T. este mai mic decât valoarea convenită între reclamant prin intermediul soției acestuia și pârât, nu este exclus ca între cei doi să fi avut loc o compensare a unei datorii în limita sumei de 54.000 RON ce reprezintă diferența dintre cele două apartamente negociată între pârât și soția reclamantului și prețul achitat de cumpărător, sunt înlăturate de reținerile anterioare.

În concluzia celor reținute, curtea a apreciază că, prin probele administrate în cauză s-a făcut dovada că pârâtul a mai achitat reclamantului sumele de 67.000 și 61.329 euro, din împrumutul acordat, astfel că pârâtul mai datorează reclamantului suma de 131.183 RON, echivalentul a 29.396 euro la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 19 iunie 2012, cu titlu de împrumut nerestituit. În consecință, urmare admiterii în parte a apelului, Sentința civilă nr. 352/F din 12 februarie 2014 a Tribunalului Bistrița-Năsăud pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că, a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantului P.I. împotriva pârâtului U.L.A. și a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 131.183 RON (echivalentul a 29.396 euro la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 19 iunie 2012), cu titlu de împrumut nerestituit.

În baza art. 1088 C. civil, instanța de apel a obligat pârâtul să achite și dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de 19 iunie 2012, data înregistrării cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală. Acțiunea a fost admisă în parte pentru și suma de 29.396 euro, echivalent în RON 131.183, calculată în funcție de paritatea de 4,4626 RON/euro la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 19 iunie 2012. Față de suma la care a fost obligat pârâtul, s-au stabilit cheltuieli de judecată în sumă 4234,66 RON, reprezentând taxă de timbru; a rezultat în apel o diferență de 128.329 euro pentru care pârâtul a avut câștig de cauză, suma egală cu 573.566 RON calculată la cursul euro de 4,4695 RON de la data înregistrării apelului, 14 aprilie 2014, sumă la care pârâtului U.L.A.

i se cuvin cheltuieli de judecată de 4.923,33 RON. În baza art. 276 și 274 C. proc. civ., instanța de apel a compensat parțial cheltuielile de judecată ale părților în primă instanță și apel și a mai fost obligat reclamantul P.I. să-i plătească pârâtului U.L.A. suma de 688,67 RON cheltuieli de judecată în ambele instanțe, reprezentând diferența dintre taxele judiciare de timbru datorate la instanța de fond și la instanța de apel. Împotriva deciziei pronunțate în apel reclamantul P.I. și pârâtul U.L.A. au declarat recurs. 1. Prin recursul declarat de reclamantul P.I. critică decizia recurată formulând următoarele motive de recurs structurate după cum urmează: 1.1. Un prim motiv de recurs se referă la reținerea eronată a instanței de apel cu privire la faptul că pârâtul i-a restituit sume de bani și în alte modalități decât cele prevăzute în contract.

În susținerea acestui motiv de recurs, reclamantul critică decizia atacată sub aspectul că declarațiile autentificate sub nr. 682/2011 și respectiv cu nr. 694/2011 nu derogă de la modalitatea de executare a contractului, ci se circumscrie perfect modalității prevăzute în contract. Aceste declarații au fost întocmite de notar și nu reprezintă altceva decât împrejurarea că a primit de la pârât suma de 52.000 euro, reprezentând "chitanțe liberatorii" chiar dacă nu sunt intitulate chitanțe la contract. Reclamantul își arată nemulțumirea cu privire la reținerile instanței de apel vizând apartamentul nr. x, prezentând în fapt modul în care s-a încheiat contractul semnat la data de 26 ianuarie 2010; care în opinia acestuia - încheiat între pârât și numitul S.V.

- este o promisiune de vânzare-cumpărare a apartamentului cu nr. x și nu y cum în mod eronat a reținut instanța de apel; promisiunea s-a materializat în contractual de vânzare-cumpărare autentificat prin Încheierea nr. 954 din 6 iunie 2011 - Anexa 5 atașată la cererea de recurs, iar banii au fost predați" în mâna pârâtului" așa cum rezultă din înscrisul autentic și din declarațiile martorului S.V. - Anexa nr. 4 - toate aceste aspecte, susține reclamantul, conduc la concluzia că instanța de apel a făcut " o afirmație gratuită " și contrară tuturor probelor existente la dosar, în realitate nu a primit nicio sumă de la numitul S.V. 1.2. Reclamantul critică decizia atacată referitor la sumele de 67.000 euro și 61.439 euro, în sensul greșitei rețineri că pârâtul Ie-a restituit reclamantului.

În susținerea acestui motiv recurs, reclamantul învederează instanței modul greșit în care instanța de apel a ajuns la concluzia restituirii sumelor de bani menționate la paragraful anterior, sens în care își exprimă nemulțumirea întrucât instanța anterioară i-a înlăturat concluziile primei instanțe care erau pertinente, logice și întemeiate, raportat la probele administrate, elaborând o coroborare a două declarații de martori - V.M. și P.Gh. - străine de natura pricinii, respectiv el în virtutea relațiilor bune pe care le avea cu soția sa la acea data, precum și cu faptul că, i-au fost date sumele de bani în altă modalitate de cea prevăzută în contractual de împrumut - 2.000 euro și 50.000 euro - reliefează cu totul altceva.

Astfel, reclamantul a precizat că interogatoriul luat cu referire la răspunsul dat la întrebarea nr. 8, declarațiile martorului - notar - V.M., reluând situația de fapt petrecută, pe care reclamantul o prezintă în viziunea lui privind sumele de bani 52.000 euro și 67.000 euro. 1.3. Reclamantul susține critici vizând restituirea sumei de 61.329 euro, în argumentarea cărora arată reținerea eronată a instanței de apel privind rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 iunie 2008 de pârât cu soția sa, este un fals. în acest sens, reclamantul susține că, între soția sa și pârât există un proces prin care s-a solicitat rezoluțiunea pe ale judiciară a apartamentelor ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 iunie 2008, proces câștigat în fond și apel de soția sa.

În continuare, reclamantul mai arată că rezoluțiunea pe cale amiabilă invocată de pârât atât în dosarul prezent cât și în Dosarul nr. 747/190/2012 al Judecătoriei Bistrița, a fost supusă expertizei grafice și s-a dovedit că, semnătura de pe înscris nu aparține soției sale, înscrisul fiind o practică uzuală a pârâtului de a încerca să inducă instanța în eroare. în dovedirea celor arătate, reclamantul anexează Sentința civilă nr. 1595 din 6 martie 2014 și Decizia civilă nr. 160 din 14 noiembrie 2014 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, anexa nr. 6 atașată la cererea de recurs. Reclamantul susține că aspectele arătate anterior au fost invocate și reținute de instanța de fond, pe care instanța de apel a omis să le menționeze.

Mai mult, în opinia reclamantului, instanța de apel elimină în mod deliberat întreaga probațiune administrată pronunțând o hotărâre nelegală. Reclamantul mai învederează că, în speță în mod evident nu s-a făcut dovada că pârâtul a achitat sumele de 67.000 euro, cum în mod eronat a reținut instanța apel; în pronunțarea deciziei atacate, instanța de apel s-a întemeiat pe prezumții în lipsa oricărui suport probator pronunțând o soluție profund nelegală. Conchide reclamantul că, pentru toate motivele arătate, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, simpla înșiruire a unor declarații de martori nefiind suficiente pentru a satisface exigențele dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc.

civ. în același context, reclamantul susține că decizia trebuia să răspundă în considerentele sale, "comandamentelor logicei, să fie clare, concise, ferme lipsite de contradictorialitate, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul, aspecte care nu sunt întâlnite în decizia recurată, fiind încălcate dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În consecință, reclamantul solicit admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și păstrarea sentinței tribunalului ca legală și temeinică. 2. Prin recursul declarat de pârât se critică soluția pronunțată în apel cu privire la: 2.1.

Aprecierea întreruperii cursului prescripției, aplicarea art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, fiind greșită. Ca dată a pretinsului contract de împrumut s-a reținut 15 mai 2008, în timp ce acțiunea având ca temei acest contract a fost promovată la 19 iunie 2012. În opinia pârâtului, în cauză acțiunea reclamantului este o acțiune prescriptibilă - în termenul de 3 ani de la data scadenței obligației de restituire 15 iulie 2008 - termenul de prescripție împlinindu-se la data de 15 iulie 2011: ceea ce înseamnă cu aproape 1 an anterior formulării acțiunii. Ca și cauză de întrerupere a prescripției extinctive în discuție a fost reținută cea reglementată de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

În cauză recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie; rezultând din aceea ca pârâtul a efectuat plăți voluntare către reclamant cu titlu de restituire împrumut, fapt confirmat prin viramentul bancar din data de 19 decembrie 2008 și de declarațiile autentice date de reclamant în data de 6 aprilie 2011 și respectiv 20 aprilie 2011 din care rezultă că la aceste date pârâtul i-a achitat reclamantului suma de 50.000 euro și respectiv 2000 euro cu titlu de restituire împrumut conform contractului sub semnătură privat încheiat la data de 12 mai 2008. Raportat la data de 19 decembrie 2008, viramentul bancar termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 19 decembrie 2011, anterior promovării acțiunii 19 iunie 2012. În ceea ce privește declarațiile autentice „date de reclamant" la data de 6 aprilie 2011 și respectiv 20 aprilie 2011 legal acestea nu pot fi reținute ca dovezi ale unor plăți voluntare făcute de pârât la aceste date, cu titlu de împrumut.

Declarațiile autentice din 6 aprilie 2011 și respectiv 20 aprilie 2011 au fost date de reclamantul P.I. și nu sunt semnate de pârâtul U.L.A., iar în conținutul lor nu se menționează ca „la aceste date" ar fi achitat reclamantului sumele de 50.000 euro și respectiv 2.000 euro; pârâtul precizează că, nu există la dosar alte probe din conținutul cărora să rezulte că pârâtul U.L.A. ar fi predat reclamantului sumele de 50.000 euro și 2.000 euro. Sub acest aspect, pârâtul precizează că, mențiunile din declarațiile autentice privind ceea ce ar reprezenta aceste plăți constituie doar simple susțineri ale reclamantului în condițiile în care nu a recunoscut aceste sume, deși pârâtul, în mod constant, a arătat că Ie-a achitat.

De asemenea, pârâtul declară că, sumele au fost achitate nu la 6 aprilie 2011 și respectiv la 20 aprilie 2011, ci mult anterior, pe la sfârșitul anului 2008, când reclamantul a avut probleme de natură penală, când a fost arestat și conturile blocate. În condițiile în care declarațiile autentice nu menționează data plăților, pârâtul nu putea nega că ar fi dat aceste sume " la datele indicate de reclamant în declarațiile autentice", pe care prima instanța le evidențiază în considerentele sentinței: „că declarațiile autentice se referă la sume primite cu mult anterior lunii aprilie 2011". Așa fiind, recurentul-pârât conchide, cu privire la aceste sume, că cele două declarații autentice date de reclamant din data de 6 aprilie 2011 și respectiv 20 aprilie 2011, nu fac dovada recunoașterii de către pârâtul U.L.A.

a dreptului invocat de reclamantul P.I. ca temei legal al acțiunii sale cu efect întreruptiv de prescripție. În argumentarea acestei constatări, pârâtul susține că, pentru pretinsa recunoaștere a împrumutului chiar coroborate cu celelalte probe administrate în cauză au cel puțin un caracter echivoc, iar pentru a produce efectul întreruptiv, recunoașterea trebuie să vizeze dreptul a cărui acțiune se prescrie, să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (adică de debitor), să fie neîdoielnică și să producă înaintea termenului de prescripție - aspecte care trebuie dovedite cu certitudine - iar sarcina acestei dovezi revine reclamantului. În contextul prezentat, pârâtul arată că reclamantul este cel căruia îi incumbă sarcina probei.

Or, în cauză, în opinia recurentului-pârât în ceea ce privește cauzele de întrerupere a cursului prescripției dreptului reclamantului la acțiune și respectiv că aceste au intervenit în cursul termenului de prescripție reclamantul trebuia să-și probeze mai întâi afirmațiile sale, ceea ce partea adversă nu a făcut dovada așa încât să se constate că n-a intervenit întreruperea cursului prescripției, ceea ce atrage respingerea acesteia cu consecința admiterii excepției și respingerii acțiunii ca prescrisă. 2.2. În cauză, în realitate, între părți nu s-a încheiat un contract de împrumut și nici nu i-a fost predată de reclamant vreo sumă de bani, în euro sau în RON.

Acest lucru rezultă și din considerentele Sentinței civile nr. 352/F/2014, unde se arată: „Tribunalul nu exclude existența unei posibile înțelegeri între pârât și asociatul unic al vânzătoarei terenului, în sensul că asociatul unic al societății vânzătoare să primească o recompensă ca urmare a vânzării de către societate a terenului către pârât, așa cum rezultă și din declarația martorului I.T.I. "suma în plus față de prețul vânzării-cumpărării terenului convenită în mod ilicit între părți". În contul acelei înțelegerii, arată recurentul-pârât, făcute la șantajul reclamantului pârâtului, trebuia să-i dea acestuia sau apartamente din cele ce urmau să le construiască pe terenul cumpărat, sau banii obținuți din vânzarea acestora, echivalentul sumei de 415.000 euro, iar ca și garanție a fost încheiat înscrisul sub semnătură privată invocat de reclamant, fără însă ca reclamantul să-l predea o sumă.

Aceasta explică și faptul, sesizat de Curtea de Apel Cluj, că: „reclamantul prin conduita pe care a avut-o nu a acționat constant în sensul clauzelor înserate în contract cu privire la primirea sumelor de bani ce vor fi restituite din împrumutul acordat" Chiar și cele două declarații autentice sunt reținute de Curtea de Apel Cluj ca fiind dovedite plățile făcute „în altă modalitate decât cea prevăzută în contractul de împrumut" - aspect ce poate contribui - în opinia pârâtului -, la îndoiala privind titlul cu care pârâtul a efectuat cele două plăți, respectiv, de 50.000 euro și de 2.000 euro. Pârâtul susține că, în mod corect s-a reținut prin sentința atacată, faptul că el a achitat reclamantului sumele de 67.000 euro și de 61.329 euro, însă, în mod greșit, instanța de apel nu a făcut referire la aspectul invocat în cererea de apel privind suma de 115.000 RON.

Pârâtul învederează că, în ordinul de plată a acestei sume plătite de el, se indică ca beneficiar al plății reclamantul P.I. Faptul că acesta a indicat un cont al cărui titular este SC O.I. SRL - unde P.I. este asociat unic suma de 1.258.763,5 RON achitată în numerar la sediul societății, cu titlu de preț al terenului, nu fusese înregistrată în evidențele societății - nu are relevanță în evidențele societății. În continuare, pârâtul menționează considerentele deciziei recurate potrivit cărora s-a reținut că, prin raporturile juridice rezultate din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 536 la B.N.P. D.C. din 6 aprilie 2008 prin care SC J.I. SRL i-a vândut terenul înscris în C.F.

nr. 12486 și nr. 12242 Bistrița au fost clarificate în sensul că prețul terenului a fost achitat în întregime, astfel: - suma de 1.258.763,5 RON la 6 mai 2008, în numerar la sediul vânzătoarei, suma de 300.000 RON a depus-o în contul vânzătoarei deschis la RB, iar diferența de 1.280.000 euro a fost virată în contul vânzătoarei dintr-un credit bancar ce i-a fost acordat de SC B.C.R.I S.A. la data de 6 mai 2008. Plata sumei de 115.000 RON excede prețului terenului, iar reclamantul a arătat că: toate plățile dovedite au fost făcute de către pârâtul U.L.A., ce nu intra în prețul terenului "constituie împrumut" susținând că doar două raporturi juridice a încheiat cu pârâtul, respectiv de vânzare-cumpărare a terenului unde a participat ca reprezentat al SC J.I.

SRL și de „împrumut". În realitate, cea de a doua înțelegere denumită „împrumut" s-a încheiat, verbal tot la 6 mai 2008. Astfel, conchide pârâtul că, instanța de apel nu a analizat însă aspectul privind plata sumei de 115.000 RON, invocată. Referitor la această sumă, pârâtul mai arată că, la 7 mai 2008 cursul euro/leu era de 3,654 RON, așa încât la acea dată, suma de 115.000 RON era echivalentul sumei de 31.472 euro. Aceasta sumă este apropiată de cea de 131.183 RON (echivalentul a 29.396 euro la data înregistrării acțiunii de chemare în judecată, respectiv 19 iunie 2012) la plata căreia a fost obligat prin decizia recurată. În realitate, aceasta este o sumă achitată reclamantului, nefiind sumă datorată reclamantului.

Un alt aspect de nelegalitate a Deciziei nr. 1238/A/2014, arată recurentul, constituie obligarea sa la plata dobânzii legale, în condițiile în care prin Sentința civilă 352/F/2014 nu s-a acordat dobânda - considerente reținându-se expres că „pârâtul nu va fi obligat la plata de dobânda" -, iar reclamantul nu a declarat apel împotriva sentinței. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat în considerarea următoarelor argumente. 1. Recursul reclamantului P.I. Prealabil examinării criticilor formulate de reclamant, trebuie evidențiat faptul că, acesta își circumscrie motivele de nelegalitate în pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a pronunțat hotărârea prin aplicarea greșită a legii și nu cuprinde motivele pe care se sprijină, acestea fiind doar o înșiruire a unor declarații scoase din context.

1.1. În acest context al analizei, în ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este de menționat că evaluarea probatoriilor în scopul stabilirii situației de fapt a procesului este în sarcina exclusivă a instanțelor de fond, motiv pentru care criticile formulate de părți cu privire la astfel de constatări, de fapt, ale procesului (declarațiile autentificate date de reclamant în fața notarului, declarațiile martorilor audiați în cauză, reanalizarea probelor administrate în cauză, invocarea și reanalizarea interogatoriului reclamantului cu privire la la plata sumei de 52.000 euro), urmare a abrogării prevederilor art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Criticile recurentului-reclamant potrivit cărora a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care