ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 251/2015

Asupra recursului de față; Prin cererea formulată la data de 9 mai 2011, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 33343/3/2011, reclamanta N.I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții R.A.E.F. și I.L. IFN SA, în temeiul art. 1073-art. 1075 C. civ., obligarea pârâtului R.A.E.F. să semneze în registrul acționarilor I.L. IFN SA, la rubrica cesionar, privind transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acțiuni nominative emise de pârâta I.L. IFN SA, corespunzătoare unui procent de 10,79% din totalul acțiunilor emise de acesta, deținute în proprietate; autorizarea reclamantei, în caz de refuz al pârâtei R.A.E.F., de a semna în numele și pe seama acesteia, la rubrica cesionar, în registrul acționarilor I.L.

IFN SA, constatarea inexistenței obligației reclamantei de restituire a împrumutului acordat de R.A.E.F., în cuantum de 1.700.000 euro, aceasta fiind compensată, de drept, cu obligația R.A.E.F. de a achita prețul corespunzător transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 98 din Legea nr. 31/1990, art. 1077 C. civ. La termenul de 31 octombrie 2011, reclamanta a renunțat la capătul trei de cerere, având ca obiect constatarea inexistenței obligației reclamantei de restituire a împrumutului acordat de R.A.E.F., în cuantum de 1.700.000 euro, aceasta fiind compensată de drept cu obligația R.A.E.F. de a achita prețul corespunzător transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor.

Pârâta R.A.E.F. a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece între reclamantă și pârâta nu există un raport juridic de drept material constând într-o promisiune de vânzare-cumpărare a pachetului de acțiuni, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca nefondată. La data de 28 noiembrie 2011, reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, prin chemarea în judecată a pârâților B.A.F. și E.E.A.F. Pârâții B.A.F. și E.E.A.F. au depus întâmpinare prin intermediul căreia au solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, prescrisă și în subsidiar, ca neîntemeiată. La data de 7 octombrie 2009 creditoarea R.A.E.F.

a formulat o cerere de emitere a ordonanței de plată împotriva debitoarei N.I.M. pentru restituirea sumei de 917.421,52 euro, evaluată, prin cererea completatoare depusă în ședința publică din data de 5 decembrie 2010, la 3.889.867,24 RON. Cererea a fost înregistrată sub nr. 54663/3/2011 și a fost repartizată spre soluționare, aleatoriu, în sistem informatic prin programul Ecris, conform art. 95 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, completului de judecată C4, fond. Pârâta N.I.M., a depus întâmpinare, la data de 9 decembrie 2011, prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Totodată, a formulat cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție, aceasta din urmă împotriva B.A.F. și E.E.A.F. N.I.M. a solicitat citarea în cauză, în calitate de pârâtă, pentru soluționarea cererii reconvenționale a SC I.L.-I.F.N. SA. Prin încheierea din data de 4 martie 2013, instanța a admis excepțiile litispendenței parțiale și conexității și a dispus reunirea cauzei cu nr. 54663/3/2011 la cauza nr. 33343/3/2011. Astfel, prima instanță a constatat că cererea de chemare în judecată, ce face obiectul cauzei cu nr. 33343/3/2011, este identică cu cererea reconvențională din dosarul înaintat de completul C25 fond, existând litispendență între cele două cauze. În actele de procedură din dosarul înaintat de completul C25 sunt antamate aspecte care sunt reluate de reclamanta N.I.M.

în prezenta cauză, inclusiv în ce privește chemarea în garanție a doi pârâți din prezenta cauză (B.A.F. CV., E.E.A.F.). Prin încheierea din data de 11 martie 2013, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cauza principală. În atare condiții, s-a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 165 C. proc. civ. potrivit cărora, în orice stare a judecății, se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una este în stare de judecată. Astfel, pricina principală, ce face obiectul Dosarului nr. 33343/3/2011, este în stare de judecată, cererea urmând a fi respinsă ca prescrisă, urmare a admiterii excepției prescripției.

Pricina conexă, care face obiectul Dosarului nr. 54663/3/2011, conținând cererea în pretenții și cererea de chemare în garanție, nefiind în stare de judecată, impune despărțirea pricinilor întrunite la 4 februarie 2013. S-a subliniat faptul că judecarea separată nu are în vedere cererea reconvențională din dosarul conexat, în privința căreia s-a admis excepția litispendenței și, care, prin prezenta hotărâre, este soluționată. Prin sentința civilă nr. 2880 din 8 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a despărțit pricinile întrunite la data de 4 martie 2013 și a respins cererea principală, precizată și completată, având ca obiect obligație de a face formulată de reclamanta N.I.M.

împotriva pârâtelor R.A.E.F., SC I.L.A.S. SA, B.A.F. CV. și E.E.A.F., constatând prescris dreptul material la acțiune. De asemenea, a restituit cauza conexă (cerere în pretenții și cerere de chemare în garanție) înregistrată pe rolul Tribunalului sub nr. 54663/3/2011, completului 25 fond. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în primul rând, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, față de incidența art. 201 din Legea nr. 71/2011. Reclamanta N.I.M. a învestit instanța cu o acțiune în realizare, solicitând, prin cererea precizată și completată, obligarea pârâților R.A.E.F., B.A.F. CV. și E.E.A.F. să semneze în registrul acționarilor I.L. IFN SA, la rubrica cesionar, cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acțiuni nominative emise de pârâta IL, corespunzătoare unui procent de 10,79%, iar în cazul refuzului, autorizarea reclamantei să semneze în numele și pe seama acestora.

Așadar, reclamanta a solicitat executarea în natură, de către pârâte, a unei obligații contractuale. Fiind în prezența unei acțiuni având ca obiect executarea silită a unei obligații contractuale, este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, în lipsa aplicării altui termen. În ceea ce privește începutul prescripției, este relevantă data la care s-a născut dreptul la acțiune, mai exact data la care pârâții (instanța este ținută de cadrul procesual susținut de reclamantă) trebuiau să încheie contractul de vânzare cumpărare acțiuni. Potrivit dispozițiilor contractuale, achiziționarea acțiunilor I.L. IFN SA trebuia să aibă loc cel mai târziu la data de 28 februarie 2008. Prin urmare, se poate afirma că obligația contractuală de a face, de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, a devenit exigibilă la data de 28 februarie 2008, dată la care debitorii erau obligați să o execute (în construcția juridică a acțiunii principale).

Acceptând ipoteza promovată de reclamantă, în sensul că, între părți au existat negocieri ulterioare acestui moment, s-a constatat că la data de 1 aprilie 2008, B.A.F. a comunicat faptul că nu mai intenționează să achiziționeze acțiunile, refuzul de executare fiind, astfel, unul neechivoc, în consecință, cel mai târziu la data de 1 aprilie 2008 s-a născut dreptul reclamantei de a cere executarea pe cale silită a obligației de cumpărare a acțiunilor. S-a apreciat ca fiind neîntemeiată apărarea reclamantei bazată pe identitatea dintre scadența obligației de perfectare a vânzării și scadența obligației de restituire a împrumutului.

Astfel, așa cum rezultă din actul adițional la contractul de împrumut, părțile au înțeles să amâne numai data scadenței împrumutului („părțile intenționează să amâne data scadentă stabilită pentru rambursarea împrumutului”).Chiar admițând că data restituirii împrumutului este esențialmente dependentă de data plății prețului total al tranzacției, relevantă pentru soluționarea excepției prescripției este data la care a existat refuzul achiziționării acțiunilor, pentru că restituirea împrumutului trebuia să aibă loc în orice circumstanță. S-a apreciat ca fiind eronată și afirmația reclamantei în sensul că numai ulterior datei plății prețului acțiunilor de către pârâte se naște dreptul său de a cere pârâtelor să achiziționeze acțiunile.

O atare susținere are un profund caracter ipotetic, deoarece, odată exprimat, refuzul de a achiziționa pachetul de acțiuni, implicit, nu mai există obligația de a plăti prețul. Dreptul la acțiune nu se poate naște decât la momentul în care obligația devine exigibilă. Totodată, este greșit să se susțină că modificarea datei restituirii împrumutului modifică, implicit, data din acordul de investiție în nici un moment, nici implicit și nici explicit, părțile nu au modificat termenii din procesul de tranzacționare. Față de momentul obiectiv al începutului prescripției, 1 aprilie 2008, și data promovării acțiunii 9 mai 2011, s-a constatat că cererea este prescrisă. În drept au fost avute în vedere art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel reclamanta N.I.M. solicitând admiterea apelului și în principal, în temeiul prevederilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., anularea, în tot, a sentinței apelate și trimiterea cauzei în vederea rejudecării excepției prescripției dreptului material la acțiune, unite cu fondul cauzei. În subsidiar, s-a solicitat anularea, în tot, a sentinței apelate, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei spre judecarea fondului în fața primei instanțe, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. În drept au fost invocate prevederile art. 282 și urm. C. proc.

civ. Prin precizarea făcută și în scris la termenul din 5 martie 2014, apelanta a solicitat ca în ipoteza admiterii apelului și anulării hotărârii atacate, ca efect al respingerii prescripției, cauza să nu mai fie trimisă spre rejudecare instanței de fond ci instanța de apel să soluționeze acțiunea în obligație de a face și cererea reconvențională, conform dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Intimatele E.E.A.F., R.A.E.F., B.A.F. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea apelului ca nefondat. Intimatele-pârâte B.A.F. CV și E.E.A.F., în temeiul art. 293 vechiul C. proc.

civ., au formulat cerere de aderare la apelul principal, solicitând admiterea apelului incident, schimbarea hotărârii primei instanțe, precum și încheierea din data de 4 martie 2013, dar și încheierea din data de 20 martie 2012, în sensul obligării reclamantei să plătească taxa judiciară de timbru raportată la valoarea pretențiilor sale și respingerea, în fond, a acțiunii reclamantei, ca inadmisibilă, în urma admiterii excepției de inadmisibilitate, pentru nerespectarea procedurii concilierii directe prevăzute de art. 720 vechiul C. proc. civ. Prin decizia nr. 213 din 2 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanta N.I.M., împotriva sentinței civile nr. 2880 din data de 8 aprilie 2013 și împotriva încheierii din data de 11 martie 2013, în contradictoriu cu intimatele R.A.E.F., B.A.F.

CV., E.E.A.F. și SC I.L.A.S. SA, prin administrator judiciar K.R. SPRL. S-a respins cererea de aderare la apelul principal formulată de B.A.F. și E.E.A.F. ca lipsită de interes. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Obiectul acțiunii îl constituie, exclusiv, cererea reclamantei apelante, formulată pe cale principală, în Dosarul nr. 33343/3/2011 al Tribunalului București, secția a Vl-a, și pe cale reconvențională în cadrul Dosarului nr. 54663/3/2011 al aceleiași instanțe, de obligare a pârâților să semneze în registrul acționarilor I.L. IFN SA, la rubrica cesionar, privind transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acțiuni nominative emise de pârâta I.L.

IFN SA, corespunzătoare unui procent de 10,79% din totalul acțiunilor emise de acesta, deținute în proprietate de către ea, sau autorizarea reclamantei, în caz de refuz al pârâților, de a semna în numele și pe seama acestora, la rubrica cesionar, în registrul acționarilor I.L. IFN SA. Cererea formulată de intimată din prezenta cauză, R.A.E.F., de obligare a apelantei N.I.M. la restituirea împrumutului nu face obiectul prezentului dosar, fiind disjunsă prin sentința ce face obiectul apelului. În privința criticii referitoare la greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către prima instanță, instanța de apel a constatat că aceasta este nefondată. Astfel, susținerea apelantei în sensul că prin stabilirea datei pentru restituirea împrumutului la 13 mai 2008 (5 luni de la data acordării acestuia), a fost modificată, implicit, și data stabilită în cuprinsul T.S.E.I.

pentru încheierea tranzacției (28 februarie 2008), nu poate fi primită. A susținut apelanta că această modificare implicită rezultă din faptul că dacă împrumutul trebuia restituit în termen de 15 zile de la data încheierii Tranzacției, este ilogic a aprecia că termenul pentru încheierea acestei tranzacții ar fi 28 februarie 2008, iar împrumutul ar fi trebuit restituit la data de 13 mai 2008, câtă vreme înțelegerea părților era că împrumutul trebuie restituit în maxim 15 zile de la data plății prețului total al tranzacției. Cum ultimul termen de restituire a împrumutului a fost stabilit la 17 august 2008, termenul de prescripție s-ar fi împlinit la 17 august 2011, în opinia apelantei. Susținerile acesteia au fost găsite inexacte.

Astfel, potrivit celor consemnate, în mod expres, în cuprinsul înțelegerii dintre părți, încheiate sub denumirea de T.S.E.I., depusă la dosar fond, „împrumutul va fi plătit din nou de către părțile inițiale nu mai târziu de 15 zile după încheierea pasului II.” Potrivit termenilor folosiți în această convenție, prin „părțile inițiale” era desemnată apelanta „Doamna I.N.”, iar pasul II avea în vedere achiziționarea a 50% plus o acțiune din acțiunile I.L. IFN SA, respectiv tranzacția. Deci prin această convenție termenul de restituire a împrumutului nu a fost stabilit la 15 zile de la încheierea tranzacției, ci doar s-a stabilit că termenul de restituire nu va putea fi mai târziu de 15 zile de la încheierea tranzacției.

În aceeași zi în care a fost încheiată această convenție (T.S.E.I.), respectiv la data de 13 decembrie 2007, în executarea pasului 1, respectiv achiziționarea a 10,79% acțiuni în cadrul I.L. IFN SA, a fost încheiat și „Contractul de împrumut” la care face trimitere apelanta și, în cuprinsul căruia, la art. 2, Rambursarea împrumutului, părțile au prevăzut că (2.1.) „împrumutul va deveni scadent și rambursabil de către împrumutat la prima dintre: (i) încheierea Tranzacției și (ii) data împlinirii a cinci (5) luni de la Data Acordării („Data scadentă”), exceptând cazul în care Părțile convin altfel.”. Potrivit termenilor din convenția de împrumut, „împrumutatul” era apelanta I.N. iar „tranzacția” reprezenta tranzacția de capital „în baza căreia împrumutatul va vinde către B.A.F.

un procent de 50% din capitalul social al societății plus o acțiune”, respectiv aceeași din cuprinsul T.S.E.I. Rezultă deci că prin înțelegerea părților, așa cum a fost consemnată în cuprinsul convenției, denumită de părți „Contract de împrumut” și invocată chiar de către apelantă, au fost stabilite două termene alternative, distincte, de restituire a împrumutului, respectiv fie data încheierii tranzacției, fie data împlinirii a cinci luni de la data acordării împrumutului, dacă tranzacția nu se mai încheia.

Având în vedere că în cuprinsul contractului de împrumut, la preambul punctul (iii) s-a consemnat, în mod expres, faptul că „la data de 13 decembrie 2007 a fost încheiată o listă de condiții”, făcându-se referire la convenția T.S.E.I., este evident că la momentul încheierii acordului de împrumut au fost avute în vedere termenele și condițiile din această convenție, mai ales că cele două înțelegeri au fost semnate în aceeași zi, astfel că dacă s-ar fi intenționat modificarea vreunui termen din primul contract, respectiv din T.S.E.I., nimic nu împiedica părțile să facă această modificare în mod expres, și nu implicit, cum susține apelanta. În plus, termenele stabilite prin contractul de împrumut nu contrazic termenul din T.S.E.I., ci se coroborează cu acesta.

Mai mult, la data de 4 februarie 2008 părțile au încheiat Anexa nr. 1 la Acordul, Investiție (Addendum no.1 to T.S.E.I.), prin care au fost modificate, în mod expres, unele condiții și termene de la pasul IV și de la pasul V din T.S.E.I. încheiat la data de 13 decembrie 2007, fără ca termenul stipulat la pasul II să fi fost modificat. Față de aceste dispoziții contractuale, susținerea apelantei în sensul că prin stabilirea termenului de cinci luni de restituire a împrumutului ar fi fost modificat implicit și termenul de 28 februarie 2008 (prevăzut în convenția T.S.E.I.) până la care trebuia încheiată tranzacția nu poate fi primită.

Pentru aceleași rațiuni, nici prelungirea de trei luni convenită de părți prin actul adițional la contractul de împrumut, nu se poate reține că ar fi prelungit termenul stipulat pentru încheierea tranzacției, în condițiile în care primul termen de restituire a fost păstrat ca atare în actul adițional, „încheierea tranzacției”, și doar al doilea termen de restituire a fost prelungit la „data care cade cu opt luni după data acordării”. De asemenea, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, la data de 1 aprilie 2008, intimata B.A.F. a comunicat apelantei refuzul expres de a mai încheia tranzacția avută în vedere de convenția intitulată „T.S.E.I.”. În consecință, chiar dacă s-ar accepta că cel mai târziu de la acest termen a început să curgă prescripția dreptului material la acțiune al apelantei pentru a obține executarea în natură a obligației de încheiere a tranzacției, acțiunea reclamantei este prescrisă.

Nu pot fi reținute nici susținerile în sensul că intimata ar fi continuat și după această dată negocierile pentru încheierea tranzacției. Astfel, sub un prim aspect, potrivit celor susținute de intimați și necontestate de apelantă, aceasta a început să facă restituiri parțiale din împrumutul acordat începând cu data de 18 august 2008, iar între părți s-au purtat, într-adevăr, negocieri, dar acestea au vizat modalitatea de restituire a împrumutului de către apelantă și nu încheierea tranzacției, așa cum a fost avută aceasta în vedere la pasul II din T.S.E.I. Chiar și corespondența depusă de apelantă în apel, susține faptul că negocierile au vizat restituirea împrumutului, având în vedere conținutul acestui e-mail, datând din 14 august 2008, ce se coroborează cu înscrisul depus la dosar de fond și din care rezultă că la data de 18 august 2008 (la 4 zile după e-mail-ul invocat) apelanta a achitat suma de 600.000 RON cu titlul de plată parțială a împrumutului.

Pretinderea de către intimată a unui drept de preemțiune cu privire la acțiunile oferite la vânzare de către apelantă (potrivit celor cuprinse în conținutul e-mail-ului), în condițiile în care părțile negociau restituirea împrumutului, nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a dreptului de încheiere a tranzacției, în sensul avut în vedere de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece o astfel de recunoaștere, pentru a produce efectul juridic de întrerupere a prescripției, trebuie să fie neîndoielnică, ceea ce, în mod evident, nu este cazul.

Lipsa negocierilor dintre părți, în sensul încheierii tranzacției, este confirmată și de „Propunerea de rambursare împrumut” făcută de apelantă la data de 27 ianuarie 2009. Instanța de apel a apreciat ca fiind lipsite de relevanță, în raport cu obiectul pricinii, așa cum a fost acesta stabilit chiar de către apelanta reclamantă, susținerile apelantei referitoare la adevărata natură juridică a contractului de împrumut încheiat între părți. Astfel, existența unei date de restituire a împrumutului a fost susținută chiar de către apelantă, în justificarea raționamentului că această dată ar fi modificat-o, implicit, pe cea stabilită inițial pentru încheierea tranzacției, iar aprecierile primei instanțe au avut în vedere, exclusiv, susținerile făcute chiar de către reclamantă.

În privința faptului că prima instanță nu ar fi unit excepția prescripției dreptului material la acțiune cu fondul cauzei, instanța de apel a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă, pentru judecarea lor, este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea, în fond, a pricinii. Cum, însă, prima instanță a apreciat proba cu înscrisuri ca fiind suficientă și lămuritoare pentru a se pronunța asupra excepției, unirea acesteia cu fondul cauzei nu era obligatorie. De asemenea, și înscrisul nou depus în apel și, care, în opinia apelantei, ar face dovada continuării negocierilor dintre părți, confirmă faptul că negocierile ulterioare datei refuzului expres al intimatei de a mai încheia tranzacția au vizat modalitatea de restituire a împrumutului și nu încheierea tranzacției în condițiile stipulate de T.S.E.I.

Mai mult, la data de 18 august 2008 apelanta începuse să facă plăți parțiale în restituirea împrumutului, acceptate, ca atare, de intimata R.A.E.F., oferind, inclusiv, vânzarea unui număr de acțiuni proporțional cu sumele rămase de restituit, ceea ce ar reprezenta însă o înțelegere distinctă de cea inițială. Lipsită de relevanță este și susținerea privind faptul că toți intimații ar fi avut același reprezentant, persoană fizică, la momentul încheierii contractelor, câtă vreme contractele au fost încheiate cu persoane juridice distincte. În privința criticii referitoare la soluționarea de către prima instanță a numai trei din cele cinci excepții invocate, instanța de apel a constatat, că, în mod corect, în raport de dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., prima instanță a fixat o ordine de soluționare a acestora, ordine apreciată ca fiind cea corectă. Astfel, au fost soluționate mai întâi excepțiile de procedură vizând legala sesizare a instanței, iar dintre excepțiile de fond, găsindu-se întemeiată excepția prescripției, aceasta a făcut inutilă cercetarea celorlalte excepții. S-a concluzionat că prima instanță a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, astfel încât, față de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., constatând că nici una din criticile aduse sentinței nu poate fi reținută, instanța de apel a respins apelul principal, ca nefondat. În privința cererii de aderare la apelul principal, formulată de pârâtele B.A.F.

și E.E.A.F., instanța de apel a apreciat că, față de soluția ce s-a preconizat asupra apelului principal, aceasta este lipsită de interes, câtă vreme față de acești pârâți acțiunea formulată de reclamantă rămâne respinsă, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune. În plus, instanța de apel a mai reținut și că față de acești pârâți, care au fost introduși în cauză abia la data de 28 noiembrie 2011, prin cererea completatoare formulată de reclamantă, acțiunea era prescrisă chiar și în varianta susținută de apelantă, în opinia căreia termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 17 august 2011, potrivit susținerilor din cuprinsul apelului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă N.I.M., aducându-i următoarele critici: 1. Prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale privind dreptul la un proces echitabil, prin faptul respingerii acțiunii, ca fiind prescrisă, față de pârâta B.A.F., fără a motiva faptul operării prescripției, aspect ce se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. cu aplicarea art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Inițial, acțiunea introductivă a fost formulată în contradictoriu cu doi pârâți, respectiv R.A.E.F. și I.L. IFN SA, însă ulterior, la data de 28 noiembrie 2011, acțiunea a fost extinsă și față de pârâții B.A.F.

și E.E.A.F. Prima instanță a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune numai prin raportare la pârâta B.A.F., lăsând nesoluționată excepția lipsei calității procesuale pasive formulate de către R.A.E.F. și E.E.A.F. Instanța de apel a reluat și a dezvoltat argumentele primei instanțe, însă a procedat în același mod. Aceasta ar însemna, în opinia recurentei, că, fie instanța a acceptat argumentul său și trebuia să valideze raționamentul reclamantei privind asumarea obligației de încheiere a tranzacției de către toate cele trei pârâte, fie a soluționat, implicit, excepția lipsei calității procesuale pasive, față de R.A.E.F. și E.E.A.F., fără a o pune în discuția părților, încălcând, astfel, principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

S-a mai susținut că, prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel nu a examinat incidența sau nu a prescripției dreptului material la acțiune, raportat la doi dintre pârâții cauzei, ceea ce echivalează cu necercetarea pricinii, mai ales că acțiunea a fost respinsă în tot, nu în parte. 2. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția dreptului la acțiune, vizând constatarea întreruperii curgerii termenului de prescripție, ca efect al recunoașterii dreptului care se prescrie, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel, a considerat că nu s-a întrerupt cursul prescripției, deoarece așa zisa recunoaștere a dreptului de preemțiune la achiziția acțiunilor nu ar fi neîndoielnică.

În opinia reclamantei-recurente, din analiza conținutului e-mail-lui respectiv ar rezulta că această recunoaștere este fermă, asumată și neîndoielnică. Mai mult, recurenta-reclamantă a susținut că acest drept ar rezulta din chiar cuprinsul tranzacției. S-a mai susținut că raționamentul instanței de apel, în sensul că nu ar fi avut loc o recunoaștere, deoarece, din propunerea de rambursare împrumut, făcută de reclamantă la data de 27 ianuarie 2009, ar rezulta lipsa negocierilor dintre părți în sensul încheierii tranzacției, nu este corect, deoarece recunoașterea trebuie să provină de la cealaltă parte, neavând relevanță existența unei astfel de propuneri din partea reclamantei, iar în altă ordine de idei, s-a subliniat faptul că existența sau nu a negocierilor nu revocă efectele unei recunoașteri între părți.

3. Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prin constatarea, în mod greșit, a îndeplinirii prescripției, deși în cauză exista și există o cauză de întrerupere, constând în formularea unei contestații la executare. Astfel, la data de 16 septembrie 2010, reclamanta a formulat o contestație la executare împotriva titlului executoriu, reprezentat de contractul de împrumut, în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 32664/301/2010 al Judecătoriei sectorului 3 București. S-a menționat faptul că judecata acestei contestații la executare, valorând contestație la titlu, a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în pretenții a R.A.E.F.

În sprijinul acestei critici recurenta-reclamantă a indicat și jurisprudența. 4. Prin hotărârea recurată, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, în sensul în care împrumutul trebuia restituit la momentul achiziționării participațiilor societare, iar amânarea termenului de restituire a împrumutului produce efecte simetrice în privința executării obligației investitorului, de achiziție a acțiunilor majoritare.

Astfel, în opinia recurentei, prelungirea datei de restituire a împrumutul reprezintă o modificare a datei la care trebuia să fie achiziționat pachetul majoritar de acțiuni, acest fapt rezultând din cuprinsul art. 2 a Actului adițional la acord, încheiat la data de 4 februarie 2008. S-a mai apreciat că ar fi fost imposibil ca la data de 1 aprilie 2008 să existe un refuz neechivoc de a achiziționa acțiunile, deoarece la data de 23 aprilie 2008 părțile au încheiat un act adițional la contractul de împrumut, prin care au stabilit ca scadență de restituire, alternativ, data tranzacției sau termenul de 8 luni de la data acordării. S-a mai susținut că instanța de apel ar fi interpretat clauza esențială pentru soluționarea problemei juridice a prescripției într-un sens contrar celui rezultat din analiza clară și lipsită de dubii a acesteia, cu referire la dispozițiile capitolului privind finanțarea.

Astfel, s-a arătat că exprimarea „nu mai târziu de 15 zile după încheierea pasului II” (încheierea tranzacției), ar însemna condiționarea restituirii împrumutului de încheierea tranzacției, ca atare, orice prorogare a scadenței împrumutului, induce un efect simetric în privința obligației corelative de achiziție, susținând că această interpretare este o aplicare a principiului tranzitivității din matematică. De asemenea, s-a mai subliniat faptul că acceptarea continuării negocierilor reprezintă o dovadă a faptului că refuzul de achiziționare al acțiunilor și de finalizare a tranzacției nu este neechivoc. Mai mult, acest fapt ar rezulta chiar din actul denumit „propunerea de rambursare” din 27 ianuarie 2009, din care ar rezulta că asumarea împrumutului a fost condiționată, intrinsec, de achiziția acțiunilor de către R.A.E.F.

S-a mai arătat că susținerea caracterului distinct al celor trei persoane juridice nu a ținut cont de percepția rezonabilă, de unitate în acțiune, voință, comportament și asumare de obligații, pe care reprezentantul comun al celor trei fonduri de investiții a creat-o reclamantei la nivelul negocierilor tranzacției. Recurenta-reclamantă a indicat și practică judiciară în acest sens. La data de 23 ianuarie 2014 intimatele-pârâte R.A.E.F., B.A.F. CV și E.E.A.F. au depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care au solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută.

Instanța de apel a motivat, pe larg, de ce a respins critica apelantei-reclamante cu privire la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către prima instanță, acest fapt rezultând din analiza considerentelor deciziei recurate, aflate la dosar apel. Este adevărat că prima instanță a soluționat, în primul rând, excepția prescripției dreptului material la acțiune, ne mai analizând celelalte excepții, inclusiv excepțiile privind lipsa calității procesual pasive formulate de pârâtele R.A.E.F. și E.E.A.F., dar a arătat, expres, că nu se mai impune analiza acestor din urmă excepții, cât timp a analizat, prioritar, excepția prescripției dreptului material la acțiune, dând eficiență acesteia.

Mai mult, instanța de apel a analizat și acest aspect, găsind temeinică și legală hotărârea primei instanțe și sub acest aspect. Este o speculație a reclamantei-recurente, faptul că acest mod de soluționare ar echivala cu o pronunțate, implicită, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocate de către pârâtele mai sus arătate, fără a fi pusă în discuția părților, în realitate, atât prima instanță cât și instanța de apel arătând că nu se mai impunea analiza acestor excepții cât timp se dăduse eficiență excepției prescripției dreptului material la acțiune. Critica cu privire la faptul că instanța de apel nu ar fi examinat incidența sau nu a prescripției dreptului material la acțiune și față de pârâții R.A.E.F.

și E.E.A.F., ci doar față de pârâta B.A.F., nu poate fi reținută, deoarece a fost formulată pentru prima dată în calea de atac a recursului, neregăsindu-se printre motivele de apel, sub acest aspect fiind aplicabile dispozițiile art. 294 alin. (1) raportat la art. 316 C. proc. civ. 2. Nici criticile de la pct. 2 nu pot fi reținute. Astfel, deși recurenta-reclamantă critică, formal, greșita aplicare a dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în realitate, recurenta-reclamantă critică greșita interpretare a probelor administrate în cauză cu privire la existența motivului de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune, relativ la așa-zisa recunoaștere a dreptului de preemțiune la achiziția acțiunilor.

Or, sub acest aspect, în calea de atac, extraordinară, a recursului, nu se poate analiza decizia recurată pe aspecte de temeinicie, ci doar pe aspecte de legalitate, pct. 10 și pct. 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod clar, că discuțiile purtate între părți au vizat, exclusiv, aspecte privind data rambursării împrumutului, iar nu aspecte privind tranzacția. 3. Nici critica privind încălcarea dispozițiilor art. 17 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu poate fi reținută. Astfel, pe de o parte, această critică nu a fost formulată în calea de atac a apelului, ci direct în recurs, astfel că, față de prevederile art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., ea nu mai poate fi analizată. Pe de altă parte, din analiza art. 16 alin. (2) al Decretului nr. 167/1958, rezultă că pentru ca introducerea unei cereri de chemare în judecată să întrerupă cursul prescripției, aceasta trebuie să fi fost admisă, fapt ce nu a fost dovedit de către recurenta-reclamantă. 4. Nici critica de la pct. 4 nu poate fi reținută. În primul rând, această critică nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece critica se referă la interpretarea greșită a unor clauze contractuale, contractul fiind „legea părților”, potrivit art. 969 C. civ. 1864, nefiind vorba de greșita interpretare a unui act juridic, în sens de negotium (cum ar fi contract de închiriere în loc de vânzare etc). Și sub acest aspect, instanța de apel a interpretat, în mod corect, convenția părților.

Recurenta-reclamantă a insistat pe interpretarea proprie a clauzei din capitolul privind finanțarea, în sensul că exprimarea „nu mai târziu de 15 zile după încheierea pasului II” (pasul II însemnând încheierea tranzacției), ar însemna că orice prorogare a scadenței împrumutului ar induce un efect simetric în privința obligației corelative de achiziție, susținând că această interpretare ar fi o aplicare a principiului tranzitivității din matematică. Această clauză este, într-adevăr, clară, dar nu în sensul susținut de către recurenta-reclamantă, ci în sensul reținut de instanța de apel, termenul de rambursare al împrumutului fiind legat de data încheierii tranzacției iar nu invers.

Oricum, principiul tranzitivității din matematică se referă la altceva și anume la faptul că produsul (înmulțirea) dintre un număr fix și un alt termen al produsului compus dintr-o sumă, se poate face fie prin înmulțirea numărului fix cu fiecare termen al sumei și apoi adunarea acelor numere, fie prin înmulțirea primului termen cu numărul rezultat după efectuarea sumei, neavând nicio legătură cu interpretarea clauzei mai sus amintite. Criticile referitoare la caracterul neechivoc al refuzului de achiziționare al acțiunilor și de finalizare a tranzacției, precum și cele privind greșita interpretare a actului denumit „propunerea de rambursare” din 27 ianuarie 2009, nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, or, așa după cum s-a arătat mai sus, aceste critici nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

De asemenea, critica ce vizează percepția recurentei-reclamante, raportat la concluzia instanței de apel, ca și a primei instanțe, cu privire la caracterul distinct al celor trei persoane juridice chemate în judecată, vizează tot netemeinicia deciziei recurate, astfel că, pentru aceleași considerente, nu poate fi analizată. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.I.M. împotriva deciziei civile nr. 213/2014 din 2 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 29 ianuarie 2015.