ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 251/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 251/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Prin

cererea formulată la data de 9 mai 2011, înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 33343/3/2011, reclamanta N.I.M. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții R.A.E.F. și I.L. IFN SA, în temeiul

art. 1073-art. 1075 C. civ., obligarea pârâtului R.A.E.F. să semneze în

registrul acționarilor I.L. IFN SA, la rubrica cesionar, privind transferul

dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acțiuni nominative

emise de pârâta I.L. IFN SA, corespunzătoare unui procent de 10,79% din totalul

acțiunilor emise de acesta, deținute în proprietate; autorizarea reclamantei,

în caz de refuz al pârâtei R.A.E.F., de a semna în numele și pe seama acesteia,

la rubrica cesionar, în registrul acționarilor I.L. IFN SA, constatarea

inexistenței obligației reclamantei de restituire a împrumutului acordat de R.A.E.F.,

în cuantum de 1.700.000 euro, aceasta fiind compensată, de drept, cu obligația

R.A.E.F. de a achita prețul corespunzător transferului dreptului de proprietate

asupra acțiunilor.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 98 din Legea nr. 31/1990, art. 1077 C. civ.

La termenul de 31 octombrie 2011, reclamanta

a renunțat la capătul trei de cerere, având ca obiect constatarea inexistenței obligației

reclamantei de restituire a împrumutului acordat de R.A.E.F., în cuantum de 1.700.000

euro, aceasta fiind compensată de drept cu obligația R.A.E.F. de a achita prețul

corespunzător transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor.

Pârâta R.A.E.F. a formulat întâmpinare

prin intermediul căreia a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece

între reclamantă și pârâta nu există un raport juridic de drept material constând

într-o promisiune de vânzare-cumpărare a pachetului de acțiuni, iar pe fondul cauzei

a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

La data de 28 noiembrie 2011, reclamanta

și-a completat cererea de chemare în judecată, prin chemarea în judecată a pârâților

B.A.F. și E.E.A.F.

Pârâții B.A.F. și E.E.A.F. au depus întâmpinare

prin intermediul căreia au solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, prescrisă

și în subsidiar, ca neîntemeiată.

La data de 7 octombrie 2009 creditoarea

R.A.E.F. a formulat o cerere de emitere a ordonanței de plată împotriva debitoarei

N.I.M. pentru restituirea sumei de 917.421,52 euro, evaluată, prin cererea completatoare

depusă în ședința publică din data de 5 decembrie 2010, la 3.889.867,24 RON.

Cererea a fost înregistrată sub nr. 54663/3/2011

și a fost repartizată spre soluționare, aleatoriu, în sistem informatic prin programul

Ecris, conform art. 95 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.

387/2005, completului de judecată C4, fond.

Pârâta N.I.M., a depus întâmpinare, la

data de 9 decembrie 2011, prin care a invocat excepția necompetenței generale a

instanțelor judecătorești, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare

în judecată, ca nefondată.

Totodată, a formulat cerere reconvențională

și cerere de chemare în garanție, aceasta din urmă împotriva B.A.F. și E.E.A.F.

N.I.M. a solicitat citarea în cauză, în

calitate de pârâtă, pentru soluționarea cererii reconvenționale a SC

I.L.-I.F.N. SA.

Prin încheierea din data de 4 martie 2013,

instanța a admis excepțiile litispendenței parțiale și conexității și a dispus reunirea

cauzei cu nr. 54663/3/2011 la cauza nr. 33343/3/2011.

Astfel, prima instanță a constatat că cererea

de chemare în judecată, ce face obiectul cauzei cu nr. 33343/3/2011, este identică

cu cererea reconvențională din dosarul înaintat de completul C25 fond, existând

litispendență între cele două cauze. În actele de procedură din dosarul înaintat

de completul C25 sunt antamate aspecte care sunt reluate de reclamanta N.I.M. în

prezenta cauză, inclusiv în ce privește chemarea în garanție a doi pârâți din prezenta

cauză (B.A.F. CV., E.E.A.F.).

Prin încheierea din data de 11 martie 2013,

instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce

privește cauza principală.

În atare condiții, s-a apreciat că devin

incidente dispozițiile art. 165 C. proc. civ. potrivit cărora, în orice stare a

judecății, se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai

una este în stare de judecată.

Astfel, pricina principală, ce face obiectul

Dosarului nr. 33343/3/2011, este în stare de judecată, cererea urmând a fi respinsă

ca prescrisă, urmare a admiterii excepției prescripției.

Pricina conexă, care face obiectul Dosarului

nr. 54663/3/2011, conținând cererea în pretenții și cererea de chemare în garanție,

nefiind în stare de judecată, impune despărțirea pricinilor întrunite la 4 februarie

2013.

S-a subliniat faptul că judecarea separată

nu are în vedere cererea reconvențională din dosarul conexat, în privința căreia

s-a admis excepția litispendenței și, care, prin prezenta hotărâre, este soluționată.

Prin sentința civilă nr. 2880 din 8 aprilie

2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a despărțit pricinile întrunite

la data de 4 martie 2013 și a respins cererea principală, precizată și completată,

având ca obiect obligație de a face formulată de reclamanta N.I.M. împotriva pârâtelor

R.A.E.F., SC I.L.A.S. SA, B.A.F. CV. și E.E.A.F., constatând prescris dreptul material

la acțiune.

De asemenea, a restituit cauza conexă (cerere

în pretenții și cerere de chemare în garanție) înregistrată pe rolul Tribunalului

sub nr. 54663/3/2011, completului 25 fond.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut, în primul rând, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Decretului

nr. 167/1958, față de incidența art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Reclamanta N.I.M. a învestit instanța cu

o acțiune în realizare, solicitând, prin cererea precizată și completată, obligarea

pârâților R.A.E.F., B.A.F. CV. și E.E.A.F. să semneze în registrul acționarilor

I.L. IFN SA, la rubrica cesionar, cu privire la transferul dreptului de proprietate

asupra unui număr de 7.843.559 acțiuni nominative emise de pârâta IL, corespunzătoare

unui procent de 10,79%, iar în cazul refuzului, autorizarea reclamantei să semneze

în numele și pe seama acestora.

Așadar, reclamanta a solicitat executarea

în natură, de către pârâte, a unei obligații contractuale. Fiind în prezența unei

acțiuni având ca obiect executarea silită a unei obligații contractuale, este aplicabil

termenul general de prescripție de 3 ani, în lipsa aplicării altui termen.

În ceea ce privește începutul prescripției,

este relevantă data la care s-a născut dreptul la acțiune, mai exact data la care

pârâții (instanța este ținută de cadrul procesual susținut de reclamantă) trebuiau

să încheie contractul de vânzare cumpărare acțiuni.

Potrivit dispozițiilor contractuale, achiziționarea

acțiunilor I.L. IFN SA trebuia să aibă loc cel mai târziu la data de 28 februarie

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, a devenit exigibilă la data de 28 februarie

2008, dată la care debitorii erau obligați să o execute (în construcția juridică

a acțiunii principale).

Acceptând ipoteza promovată de reclamantă,

în sensul că, între părți au existat negocieri ulterioare acestui moment, s-a constatat

că la data de 1 aprilie 2008, B.A.F. a comunicat faptul că nu mai intenționează

să achiziționeze acțiunile, refuzul de executare fiind, astfel, unul neechivoc,

în consecință, cel mai târziu la data de 1 aprilie 2008 s-a născut dreptul reclamantei

de a cere executarea pe cale silită a obligației de cumpărare a acțiunilor.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată apărarea

reclamantei bazată pe identitatea dintre scadența obligației de perfectare a vânzării

și scadența obligației de restituire a împrumutului.

Astfel, așa cum rezultă din actul adițional

la contractul de împrumut, părțile au înțeles să amâne numai data scadenței împrumutului

(„părțile intenționează să amâne data scadentă stabilită pentru rambursarea împrumutului”).Chiar

admițând că data restituirii împrumutului este esențialmente dependentă de data

plății prețului total al tranzacției, relevantă pentru soluționarea excepției prescripției

este data la care a existat refuzul achiziționării acțiunilor, pentru că restituirea

împrumutului trebuia să aibă loc în orice circumstanță.

S-a apreciat ca fiind eronată și afirmația

reclamantei în sensul că numai ulterior datei plății prețului acțiunilor de către

pârâte se naște dreptul său de a cere pârâtelor să achiziționeze acțiunile. O atare

susținere are un profund caracter ipotetic, deoarece, odată exprimat, refuzul de

a achiziționa pachetul de acțiuni, implicit, nu mai există obligația de a plăti

prețul. Dreptul la acțiune nu se poate naște decât la momentul în care obligația

devine exigibilă.

Totodată, este greșit să se susțină că

modificarea datei restituirii împrumutului modifică, implicit, data din acordul

de investiție în nici un moment, nici implicit și nici explicit, părțile nu au modificat

termenii din procesul de tranzacționare.

Față de momentul obiectiv al începutului

prescripției, 1 aprilie 2008, și data promovării acțiunii 9 mai 2011, s-a constatat

că cererea este prescrisă.

În drept au fost avute în vedere art. 1

și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei soluții, în termen legal,

a formulat apel reclamanta N.I.M.

solicitând

admiterea apelului și în principal, în temeiul prevederilor art. 297 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., anularea, în tot, a sentinței apelate și trimiterea cauzei

în vederea rejudecării excepției prescripției dreptului material la acțiune, unite

cu fondul cauzei. În subsidiar, s-a solicitat anularea, în tot, a sentinței apelate,

respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei

spre judecarea fondului în fața primei instanțe, cu obligarea intimatelor la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept au fost invocate prevederile

art. 282 și urm. C. proc. civ.

Prin precizarea făcută și în scris la termenul

din 5 martie 2014, apelanta a solicitat ca în ipoteza admiterii apelului și anulării

hotărârii atacate, ca efect al respingerii prescripției, cauza să nu mai fie trimisă

spre rejudecare instanței de fond ci instanța de apel să soluționeze acțiunea în

obligație de a face și cererea reconvențională, conform dispozițiilor art. 297

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Intimatele E.E.A.F., R.A.E.F., B.A.F. au

formulat întâmpinări, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Intimatele-pârâte B.A.F. CV și E.E.A.F.,

în temeiul art. 293 vechiul C. proc. civ., au formulat cerere de aderare la apelul

principal,

solicitând admiterea

apelului incident, schimbarea hotărârii primei instanțe, precum și încheierea din

data de 4 martie 2013, dar și încheierea din data de 20 martie 2012, în sensul obligării

reclamantei să plătească taxa judiciară de timbru raportată la valoarea pretențiilor

sale și respingerea, în fond, a acțiunii reclamantei, ca inadmisibilă, în urma admiterii

excepției de inadmisibilitate, pentru nerespectarea procedurii concilierii directe

prevăzute de art. 720 vechiul C. proc. civ.

Prin decizia nr. 213 din 2 aprilie 2014

a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul

principal formulat de apelanta N.I.M., împotriva sentinței civile nr. 2880 din data

de 8 aprilie 2013 și împotriva încheierii din data de 11 martie 2013, în contradictoriu

cu intimatele R.A.E.F., B.A.F. CV., E.E.A.F. și SC I.L.A.S. SA, prin administrator

judiciar K.R. SPRL.

S-a respins cererea de aderare la apelul

principal formulată de B.A.F. și E.E.A.F. ca lipsită de interes.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Obiectul acțiunii îl constituie, exclusiv,

cererea reclamantei apelante, formulată pe cale principală, în Dosarul nr. 33343/3/2011

al Tribunalului București, secția a Vl-a, și pe cale reconvențională în cadrul Dosarului

nr. 54663/3/2011 al aceleiași instanțe, de obligare a pârâților să semneze în registrul

acționarilor I.L. IFN SA, la rubrica cesionar, privind transferul dreptului de proprietate

asupra unui număr de 7.843.559 acțiuni nominative emise de pârâta I.L. IFN SA, corespunzătoare

unui procent de 10,79% din totalul acțiunilor emise de acesta, deținute în proprietate

de către ea, sau autorizarea reclamantei, în caz de refuz al pârâților, de a semna

în numele și pe seama acestora, la rubrica cesionar, în registrul acționarilor I.L.

IFN SA.

Cererea formulată de intimată din prezenta

cauză, R.A.E.F., de obligare a apelantei N.I.M. la restituirea împrumutului nu face

obiectul prezentului dosar, fiind disjunsă prin sentința ce face obiectul apelului.

În privința criticii referitoare la greșita

admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către prima instanță,

instanța de apel a constatat că aceasta este nefondată.

Astfel, susținerea apelantei în sensul

că prin stabilirea datei pentru restituirea împrumutului la 13 mai 2008 (5 luni

de la data acordării acestuia), a fost modificată, implicit, și data stabilită în

cuprinsul T.S.E.I. pentru încheierea tranzacției (28 februarie 2008), nu poate fi

primită. A susținut apelanta că această modificare implicită rezultă din faptul

că dacă împrumutul trebuia restituit în termen de 15 zile de la data încheierii

Tranzacției, este ilogic a aprecia că termenul pentru încheierea acestei tranzacții

ar fi 28 februarie 2008, iar împrumutul ar fi trebuit restituit la data de 13 mai

2008, câtă vreme înțelegerea părților era că împrumutul trebuie restituit în maxim

15 zile de la data plății prețului total al tranzacției. Cum ultimul termen de restituire

a împrumutului a fost stabilit la 17 august 2008, termenul de prescripție s-ar fi

împlinit la 17 august 2011, în opinia apelantei.

Susținerile acesteia au fost găsite inexacte.

Astfel, potrivit celor consemnate, în mod expres, în cuprinsul înțelegerii dintre

părți, încheiate sub denumirea de T.S.E.I., depusă la dosar fond, „împrumutul va

fi plătit din nou de către părțile inițiale nu mai târziu de 15 zile după încheierea

pasului II.”

Potrivit termenilor folosiți în această

convenție, prin „părțile inițiale” era desemnată apelanta „Doamna I.N.”, iar pasul

II avea în vedere achiziționarea a 50% plus o acțiune din acțiunile I.L. IFN SA,

respectiv tranzacția.

Deci prin această convenție termenul de

restituire a împrumutului nu a fost stabilit la 15 zile de la încheierea tranzacției,

ci doar s-a stabilit că termenul de restituire nu va putea fi mai târziu de 15 zile

de la încheierea tranzacției.

În aceeași zi în care a fost încheiată

această convenție (T.S.E.I.), respectiv la data de 13 decembrie 2007, în executarea

pasului 1, respectiv achiziționarea a 10,79% acțiuni în cadrul I.L. IFN SA, a fost

încheiat și „Contractul de împrumut” la care face trimitere apelanta și, în cuprinsul

căruia, la art. 2, Rambursarea împrumutului, părțile au prevăzut că (2.1.) „împrumutul

va deveni scadent și rambursabil de către împrumutat la prima dintre: (i) încheierea

Tranzacției și (ii) data împlinirii a cinci (5) luni de la Data Acordării („Data

scadentă”), exceptând cazul în care Părțile convin altfel.”.

Potrivit termenilor din convenția de împrumut,

„împrumutatul” era apelanta I.N. iar „tranzacția” reprezenta tranzacția de capital

„în baza căreia împrumutatul va vinde către B.A.F. un procent de 50% din capitalul

social al societății plus o acțiune”, respectiv aceeași din cuprinsul T.S.E.I.

Rezultă deci că prin înțelegerea părților,

așa cum a fost consemnată în cuprinsul convenției, denumită de părți „Contract de

împrumut” și invocată chiar de către apelantă, au fost stabilite două termene alternative,

distincte, de restituire a împrumutului, respectiv fie data încheierii tranzacției,

fie data împlinirii a cinci luni de la data acordării împrumutului, dacă tranzacția

nu se mai încheia.

Având în vedere că în cuprinsul contractului

de împrumut, la preambul punctul (iii) s-a consemnat, în mod expres, faptul că „la

data de 13 decembrie 2007 a fost încheiată o listă de condiții”, făcându-se referire

la convenția T.S.E.I., este evident că la momentul încheierii acordului de împrumut

au fost avute în vedere termenele și condițiile din această convenție, mai ales

că cele două înțelegeri au fost semnate în aceeași zi, astfel că dacă s-ar fi intenționat

modificarea vreunui termen din primul contract, respectiv din T.S.E.I., nimic nu

împiedica părțile să facă această modificare în mod expres, și nu implicit, cum

susține apelanta. În plus, termenele stabilite prin contractul de împrumut nu contrazic

termenul din T.S.E.I., ci se coroborează cu acesta.

Mai mult, la data de 4 februarie 2008 părțile

au încheiat Anexa nr. 1 la Acordul, Investiție (Addendum no.1 to T.S.E.I.), prin

care au fost modificate, în mod expres, unele condiții și termene de la pasul IV

și de la pasul V din T.S.E.I. încheiat la data de 13 decembrie 2007, fără ca termenul

stipulat la pasul II să fi fost modificat.

Față de aceste dispoziții contractuale,

susținerea apelantei în sensul că prin stabilirea termenului de cinci luni de restituire

a împrumutului ar fi fost modificat implicit și termenul de 28 februarie 2008 (prevăzut

în convenția T.S.E.I.) până la care trebuia încheiată tranzacția nu poate fi primită.

Pentru aceleași rațiuni, nici prelungirea

de trei luni convenită de părți prin actul adițional la contractul de împrumut,

nu se poate reține că ar fi prelungit termenul stipulat pentru încheierea tranzacției,

în condițiile în care primul termen de restituire a fost păstrat ca atare în actul

adițional, „încheierea tranzacției”, și doar al doilea termen de restituire a fost

prelungit la „data care cade cu opt luni după data acordării”.

De asemenea, așa cum în mod corect a reținut

și prima instanță, la data de 1 aprilie 2008, intimata B.A.F. a comunicat apelantei

refuzul expres de a mai încheia tranzacția avută în vedere de convenția intitulată

„T.S.E.I.”. În consecință, chiar dacă s-ar accepta că cel mai târziu de la acest

termen a început să curgă prescripția dreptului material la acțiune al apelantei

pentru a obține executarea în natură a obligației de încheiere a tranzacției, acțiunea

reclamantei este prescrisă.

Nu pot fi reținute nici susținerile în

sensul că intimata ar fi continuat și după această dată negocierile pentru încheierea

tranzacției.

Astfel, sub un prim aspect, potrivit celor

susținute de intimați și necontestate de apelantă, aceasta a început să facă restituiri

parțiale din împrumutul acordat începând cu data de 18 august 2008, iar între părți

s-au purtat, într-adevăr, negocieri, dar acestea au vizat modalitatea de restituire

a împrumutului de către apelantă și nu încheierea tranzacției, așa cum a fost avută

aceasta în vedere la pasul II din T.S.E.I.

Chiar și corespondența depusă de apelantă

în apel, susține faptul că negocierile au vizat restituirea împrumutului, având

în vedere conținutul acestui e-mail, datând din 14 august 2008, ce se coroborează

cu înscrisul depus la dosar de fond și din care rezultă că la data de 18 august

2008 (la 4 zile după e-mail-ul invocat) apelanta a achitat suma de 600.000 RON cu

titlul de plată parțială a împrumutului.

Pretinderea de către intimată a unui drept

de preemțiune cu privire la acțiunile oferite la vânzare de către apelantă (potrivit

celor cuprinse în conținutul e-mail-ului), în condițiile în care părțile negociau

restituirea împrumutului, nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a dreptului

de încheiere a tranzacției, în sensul avut în vedere de art. 16 lit. a) din Decretul

nr. 167/1958, deoarece o astfel de recunoaștere, pentru a produce efectul juridic

de întrerupere a prescripției, trebuie să fie neîndoielnică, ceea ce, în mod evident,

nu este cazul.

Lipsa negocierilor dintre părți, în sensul

încheierii tranzacției, este confirmată și de „Propunerea de rambursare împrumut”

făcută de apelantă la data de 27 ianuarie 2009.

Instanța de apel a apreciat ca fiind lipsite

de relevanță, în raport cu obiectul pricinii, așa cum a fost acesta stabilit chiar

de către apelanta reclamantă, susținerile apelantei referitoare la adevărata natură

juridică a contractului de împrumut încheiat între părți. Astfel, existența unei

date de restituire a împrumutului a fost susținută chiar de către apelantă, în justificarea

raționamentului că această dată ar fi modificat-o, implicit, pe cea stabilită inițial

pentru încheierea tranzacției, iar aprecierile primei instanțe au avut în vedere,

exclusiv, susținerile făcute chiar de către reclamantă.

În privința faptului că prima instanță

nu ar fi unit excepția prescripției dreptului material la acțiune cu fondul cauzei,

instanța de apel a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (2) C.

proc. civ., excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă, pentru judecarea

lor, este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea, în fond, a

pricinii. Cum, însă, prima instanță a apreciat proba cu înscrisuri ca fiind suficientă

și lămuritoare pentru a se pronunța asupra excepției, unirea acesteia cu fondul

cauzei nu era obligatorie.

De asemenea, și înscrisul nou depus în

apel și, care, în opinia apelantei, ar face dovada continuării negocierilor dintre

părți, confirmă faptul că negocierile ulterioare datei refuzului expres al intimatei

de a mai încheia tranzacția au vizat modalitatea de restituire a împrumutului și

nu încheierea tranzacției în condițiile stipulate de T.S.E.I.

Mai mult, la data de 18 august 2008 apelanta

începuse să facă plăți parțiale în restituirea împrumutului, acceptate, ca atare,

de intimata R.A.E.F., oferind, inclusiv, vânzarea unui număr de acțiuni proporțional

cu sumele rămase de restituit, ceea ce ar reprezenta însă o înțelegere distinctă

de cea inițială.

Lipsită de relevanță este și susținerea

privind faptul că toți intimații ar fi avut același reprezentant, persoană fizică,

la momentul încheierii contractelor, câtă vreme contractele au fost încheiate cu

persoane juridice distincte.

În privința criticii referitoare la soluționarea

de către prima instanță a numai trei din cele cinci excepții invocate, instanța

de apel a constatat, că, în mod corect, în raport de dispozițiile art. 137 C.

proc. civ., prima instanță a fixat o ordine de soluționare a acestora, ordine apreciată

ca fiind cea corectă.

Astfel, au fost soluționate mai întâi excepțiile

de procedură vizând legala sesizare a instanței, iar dintre excepțiile de fond,

găsindu-se întemeiată excepția prescripției, aceasta a făcut inutilă cercetarea

celorlalte excepții.

S-a concluzionat că prima instanță a făcut

o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, precum și a dispozițiilor

legale incidente, astfel încât, față de toate aceste considerente, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., constatând că nici una din criticile aduse sentinței nu

poate fi reținută, instanța de apel a respins apelul principal, ca nefondat.

În privința cererii de aderare la apelul

principal, formulată de pârâtele B.A.F. și E.E.A.F., instanța de apel a apreciat

că, față de soluția ce s-a preconizat asupra apelului principal, aceasta este lipsită

de interes, câtă vreme față de acești pârâți acțiunea formulată de reclamantă rămâne

respinsă, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În plus, instanța de apel a mai reținut

și că față de acești pârâți, care au fost introduși în cauză abia la data de 28

noiembrie 2011, prin cererea completatoare formulată de reclamantă, acțiunea era

prescrisă chiar și în varianta susținută de apelantă, în opinia căreia termenul

de prescripție s-ar fi împlinit la data de 17 august 2011, potrivit susținerilor

din cuprinsul apelului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

recurenta-reclamantă N.I.M., aducându-i următoarele critici:

a încălcat dispozițiile legale privind dreptul la un proces echitabil, prin faptul

respingerii acțiunii, ca fiind prescrisă, față de pârâta B.A.F., fără a motiva faptul

operării prescripției, aspect ce se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. cu aplicarea art. 312 alin. (3) C.

proc. civ.

Inițial, acțiunea introductivă a fost formulată

în contradictoriu cu doi pârâți, respectiv R.A.E.F. și I.L. IFN SA, însă ulterior,

la data de 28 noiembrie 2011, acțiunea a fost extinsă și față de pârâții B.A.F.

și E.E.A.F.

Prima instanță a soluționat excepția prescripției

dreptului material la acțiune numai prin raportare la pârâta B.A.F., lăsând nesoluționată

excepția lipsei calității procesuale pasive formulate de către R.A.E.F. și E.E.A.F.

Instanța de apel a reluat și a dezvoltat

argumentele primei instanțe, însă a procedat în același mod.

Aceasta ar însemna, în opinia recurentei,

că, fie instanța a acceptat argumentul său și trebuia să valideze raționamentul

reclamantei privind asumarea obligației de încheiere a tranzacției de către toate

cele trei pârâte, fie a soluționat, implicit, excepția lipsei calității procesuale

pasive, față de R.A.E.F. și E.E.A.F., fără a o pune în discuția părților, încălcând,

astfel, principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

S-a mai susținut că, prin raportare la

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța

de apel nu a examinat incidența sau nu a prescripției dreptului material la acțiune,

raportat la doi dintre pârâții cauzei, ceea ce echivalează cu necercetarea pricinii,

mai ales că acțiunea a fost respinsă în tot, nu în parte.

art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția dreptului la acțiune,

vizând constatarea întreruperii curgerii termenului de prescripție, ca efect al

recunoașterii dreptului care se prescrie, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel, a considerat că nu s-a

întrerupt cursul prescripției, deoarece așa zisa recunoaștere a dreptului de preemțiune

la achiziția acțiunilor nu ar fi neîndoielnică.

În opinia reclamantei-recurente, din analiza

conținutului e-mail-lui respectiv ar rezulta că această recunoaștere este fermă,

asumată și neîndoielnică.

Mai mult, recurenta-reclamantă a susținut

că acest drept ar rezulta din chiar cuprinsul tranzacției.

S-a mai susținut că raționamentul instanței

de apel, în sensul că nu ar fi avut loc o recunoaștere, deoarece, din propunerea

de rambursare împrumut, făcută de reclamantă la data de 27 ianuarie 2009, ar rezulta

lipsa negocierilor dintre părți în sensul încheierii tranzacției, nu este corect,

deoarece recunoașterea trebuie să provină de la cealaltă parte, neavând relevanță

existența unei astfel de propuneri din partea reclamantei, iar în altă ordine de

idei, s-a subliniat faptul că existența sau nu a negocierilor nu revocă efectele

unei recunoașteri între părți.

cu încălcarea dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prin constatarea,

în mod greșit, a îndeplinirii prescripției, deși în cauză exista și există o cauză

de întrerupere, constând în formularea unei contestații la executare.

Astfel, la data de 16 septembrie 2010,

reclamanta a formulat o contestație la executare împotriva titlului executoriu,

reprezentat de contractul de împrumut, în cauza ce a format obiectul Dosarului

nr. 32664/301/2010 al Judecătoriei sectorului 3 București.

S-a menționat faptul că judecata acestei

contestații la executare, valorând contestație la titlu, a fost suspendată până

la soluționarea irevocabilă a acțiunii în pretenții a R.A.E.F.

În sprijinul acestei critici recurenta-reclamantă

a indicat și jurisprudența.

apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura și

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, în sensul în care împrumutul trebuia restituit

la momentul achiziționării participațiilor societare, iar amânarea termenului de

restituire a împrumutului produce efecte simetrice în privința executării obligației

investitorului, de achiziție a acțiunilor majoritare.

Astfel, în opinia recurentei, prelungirea

datei de restituire a împrumutul reprezintă o modificare a datei la care trebuia

să fie achiziționat pachetul majoritar de acțiuni, acest fapt rezultând din cuprinsul

art. 2 a Actului adițional la acord, încheiat la data de 4 februarie 2008.

S-a mai apreciat că ar fi fost imposibil

ca la data de 1 aprilie 2008 să existe un refuz neechivoc de a achiziționa acțiunile,

deoarece la data de 23 aprilie 2008 părțile au încheiat un act adițional la contractul

de împrumut, prin care au stabilit ca scadență de restituire, alternativ, data tranzacției

sau termenul de 8 luni de la data acordării.

S-a mai susținut că instanța de apel ar

fi interpretat clauza esențială pentru soluționarea problemei juridice a prescripției

într-un sens contrar celui rezultat din analiza clară și lipsită de dubii a acesteia,

cu referire la dispozițiile capitolului privind finanțarea.

Astfel, s-a arătat că exprimarea „nu mai

târziu de 15 zile după încheierea pasului II” (încheierea tranzacției), ar însemna

condiționarea restituirii împrumutului de încheierea tranzacției, ca atare, orice

prorogare a scadenței împrumutului, induce un efect simetric în privința obligației

corelative de achiziție, susținând că această interpretare este o aplicare a principiului

tranzitivității din matematică.

De asemenea, s-a mai subliniat faptul că

acceptarea continuării negocierilor reprezintă o dovadă a faptului că refuzul de

achiziționare al acțiunilor și de finalizare a tranzacției nu este neechivoc.

Mai mult, acest fapt ar rezulta chiar din

actul denumit „propunerea de rambursare” din 27 ianuarie 2009, din care ar rezulta

că asumarea împrumutului a fost condiționată, intrinsec, de achiziția acțiunilor

de către R.A.E.F.

S-a mai arătat că susținerea caracterului

distinct al celor trei persoane juridice nu a ținut cont de percepția rezonabilă,

de unitate în acțiune, voință, comportament și asumare de obligații, pe care reprezentantul

comun al celor trei fonduri de investiții a creat-o reclamantei la nivelul negocierilor

tranzacției.

Recurenta-reclamantă a indicat și practică

judiciară în acest sens.

La data de 23 ianuarie 2014 intimatele-pârâte

R.A.E.F., B.A.F. CV și E.E.A.F. au depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care

au solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar în subsidiar,

respingerea acestuia.

Analizând decizia recurată, prin raportare

la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Instanța de apel a motivat, pe larg, de

ce a respins critica apelantei-reclamante cu privire la greșita soluționare a excepției

prescripției dreptului material la acțiune de către prima instanță, acest fapt rezultând

din analiza considerentelor deciziei recurate, aflate la dosar apel.

Este adevărat că prima instanță a soluționat,

în primul rând, excepția prescripției dreptului material la acțiune, ne mai analizând

celelalte excepții, inclusiv excepțiile privind lipsa calității procesual pasive

formulate de pârâtele R.A.E.F. și E.E.A.F., dar a arătat, expres, că nu se mai impune

analiza acestor din urmă excepții, cât timp a analizat, prioritar, excepția prescripției

dreptului material la acțiune, dând eficiență acesteia.

Mai mult, instanța de apel a analizat și

acest aspect, găsind temeinică și legală hotărârea primei instanțe și sub acest

aspect.

Este o speculație a reclamantei-recurente,

faptul că acest mod de soluționare ar echivala cu o pronunțate, implicită, asupra

excepției lipsei calității procesuale pasive, invocate de către pârâtele mai sus

arătate, fără a fi pusă în discuția părților, în realitate, atât prima instanță

cât și instanța de apel arătând că nu se mai impunea analiza acestor excepții cât

timp se dăduse eficiență excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Critica cu privire la faptul că instanța

de apel nu ar fi examinat incidența sau nu a prescripției dreptului material la

acțiune și față de pârâții R.A.E.F. și E.E.A.F., ci doar față de pârâta B.A.F.,

nu poate fi reținută, deoarece a fost formulată pentru prima dată în calea de atac

a recursului, neregăsindu-se printre motivele de apel, sub acest aspect fiind aplicabile

dispozițiile art. 294 alin. (1) raportat la art. 316 C. proc. civ.

reținute.

Astfel, deși recurenta-reclamantă critică,

formal, greșita aplicare a dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

în realitate, recurenta-reclamantă critică greșita interpretare a probelor administrate

în cauză cu privire la existența motivului de întrerupere a cursului prescripției

dreptului material la acțiune, relativ la așa-zisa recunoaștere a dreptului de preemțiune

la achiziția acțiunilor.

Or, sub acest aspect, în calea de atac,

extraordinară, a recursului, nu se poate analiza decizia recurată pe aspecte de

temeinicie, ci doar pe aspecte de legalitate, pct. 10 și pct. 11 ale art. 304 C.

proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut,

în mod clar, că discuțiile purtate între părți au vizat, exclusiv, aspecte privind

data rambursării împrumutului, iar nu aspecte privind tranzacția.

art. 17 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu poate fi reținută.

Astfel, pe de o parte, această critică

nu a fost formulată în calea de atac a apelului, ci direct în recurs, astfel că,

față de prevederile art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., ea nu

mai poate fi analizată.

Pe de altă parte, din analiza art. 16

alin. (2) al Decretului nr. 167/1958, rezultă că pentru ca introducerea unei cereri

de chemare în judecată să întrerupă cursul prescripției, aceasta trebuie să fi fost

admisă, fapt ce nu a fost dovedit de către recurenta-reclamantă.

reținută.

În primul rând, această critică nu poate

fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece critica se referă la interpretarea greșită

a unor clauze contractuale, contractul fiind „legea părților”, potrivit art. 969

C. civ. 1864, nefiind vorba de greșita interpretare a unui act juridic, în sens

de negotium (cum ar fi contract de închiriere în loc de vânzare etc).

Și sub acest aspect, instanța de apel a

interpretat, în mod corect, convenția părților.

Recurenta-reclamantă a insistat pe interpretarea

proprie a clauzei din capitolul privind finanțarea, în sensul că exprimarea „nu

mai târziu de 15 zile după încheierea pasului II” (pasul II însemnând încheierea

tranzacției), ar însemna că orice prorogare a scadenței împrumutului ar induce un

efect simetric în privința obligației corelative de achiziție, susținând că această

interpretare ar fi o aplicare a principiului tranzitivității din matematică.

Această clauză este, într-adevăr, clară,

dar nu în sensul susținut de către recurenta-reclamantă, ci în sensul reținut de

instanța de apel, termenul de rambursare al împrumutului fiind legat de data încheierii

tranzacției iar nu invers.

Oricum, principiul tranzitivității din

matematică se referă la altceva și anume la faptul că produsul (înmulțirea) dintre

un număr fix și un alt termen al produsului compus dintr-o sumă, se poate face fie

prin înmulțirea numărului fix cu fiecare termen al sumei și apoi adunarea acelor

numere, fie prin înmulțirea primului termen cu numărul rezultat după efectuarea

sumei, neavând nicio legătură cu interpretarea clauzei mai sus amintite.

Criticile referitoare la caracterul neechivoc

al refuzului de achiziționare al acțiunilor și de finalizare a tranzacției, precum

și cele privind greșita interpretare a actului denumit „propunerea de rambursare”

din 27 ianuarie 2009, nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia

acesteia, or, așa după cum s-a arătat mai sus, aceste critici nu pot fi analizate

în calea de atac a recursului.

De asemenea, critica ce vizează percepția

recurentei-reclamante, raportat la concluzia instanței de apel, ca și a primei instanțe,

cu privire la caracterul distinct al celor trei persoane juridice chemate în judecată,

vizează tot netemeinicia deciziei recurate, astfel că, pentru aceleași considerente,

nu poate fi analizată.

Având în vedere cele de mai sus, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta N.I.M. împotriva deciziei civile nr. 213/2014 din 2 aprilie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi,

29 ianuarie 2015.