ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4260/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 30 mai 2012, reclamanta SC U.H. SA în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Management al

Domeniilor Reglementate Specific, a solicitat: anularea Adresei nr. A1 din 28

februarie 2012 emisă de către Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală

Management al Domeniilor Reglementate Specific, prin care a fost respinsă ca

inadmisibilă plângerea prealabilă formulată împotriva Adresei nr. A2 din 17

noiembrie 2011, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generala

Management al Domeniilor Reglementate Specific; anularea Adresei nr. A2 din 17

noiembrie 2011, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală

Management al Domeniilor Reglementate Specific, prin care a fost respinsă

cererea reclamantei de emitere a unei autorizații de importator/expeditor

înregistrat; obligarea pârâtului la emiterea pe numele SC U.H. SA a

autorizației de importator/expeditor înregistrat.

În subsidiar, în

cazul în care instanța va considera că adresele atacate nu reprezintă acte

administrative, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea pe

numele SC U.H. SA a autorizației de importator/expeditor înregistrat sau de

respingere motivată a cererii de emitere a autorizației de importator/expeditor

înregistrat.

În ședința publică

din data de 27 noiembrie 2012, Curtea a invocat din oficiu excepția

inadmisibilității cererilor de anulare a adreselor nr. A1 din 28 februarie 2012

și nr. A2 din 17 noiembrie 2011, emise de Ministerul Finanțelor Publice -

Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, precum și

excepția prescrierii dreptului la acțiune în privința capătului de cerere având

ca obiect obligarea pârâtului la emiterea autorizației de expeditor autorizat.

Prin Sentința nr.

6.889 din 4 decembrie 2012 a Curții de Apel București au fost respinse cererile

formulate de reclamanta SC U.H. SA Voluntari, în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Management al Domeniilor

Reglementate Specific, ca inadmisibile și a fost admisă excepția prescrierii

dreptului la acțiune în privința cererii având ca obiect obligarea pârâtului la

emiterea autorizației de expeditor înregistrat, fiind respinsă aceasta cerere

ca prescrisă.

Motivele de fapt și

de drept care au stat la baza formării convingerii instanței.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că prin Adresa nr. A3 din 29 septembrie

2011, înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice sub nr. A4 din 30

septembrie 2011, reclamanta a solicitat eliberarea unei autorizații de

importator/expeditor înregistrat.

Prin Adresa nr. A2

din 17 noiembrie 2011, Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală

Management al Domeniilor Reglementate Specific, a respins cererea de

autorizare, iar reclamanta s-a adresat emitentului cu plângere prealabilă,

respinsă prin adresa nr. A1 din 28 februarie 2012.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că obiectul cauzei deduse judecății îl reprezintă

cenzurarea refuzului de soluționare a cererii reclamantei și, pe cale de

consecință, obligarea pârâtului la eliberarea unei autorizații de expeditor

înregistrat.

Din interpretarea

coroborată a textelor art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, rezultă că

soluția anularii actului nelegal este aplicabilă pentru ipoteza actului

administrativ tipic, iar nu pentru acela atipic reprezentat de refuzul de

soluționare a unei cererii, materializat în cuprinsul unei adrese de răspuns a

autorității publice, cum este cazul în speță.

Curtea a constatat că

solicitarea reclamantei de anulare a adresei de răspuns și de soluționare a

plângerii prealabile împotriva refuzului de soluționare a cererii nu se

circumscrie soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de contencios

administrativ.

Referitor la excepția

prescrierii dreptului la acțiune în privința capătului de cerere având ca

obiect obligarea pârâtului la emiterea autorizației de expeditor autorizat,

instanța de fond a reținut faptul că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea

554/2004, cererile prin care se solicită recunoașterea dreptului pretins, se

pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat

de soluționare a cererii.

În cauza de față

adresa de răspuns a autorității pârâte nr. A2 din 17 noiembrie 2011, în care

s-a materializat refuzul de soluționare a cererii, a fost comunicată

reclamantei la data de 24 noiembrie 2011, iar cererea de chemare în judecată a

fost promovată de reclamantă la data de 28 mai 2012 (data poștei), cu depășirea

termenului de 6 luni reglementat de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea

554/2004, care s-a împlinit la data de 24 mai 2011.

Împotriva Sentinței

civile nr. 6.889 din 4 decembrie 2012 a declarat recurs SC U.H. SA solicitând

casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în

condițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ și art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În subsidiar solicită

modificarea hotărârii în sensul obligării pârâților la emiterea pe numele

societății a autorizației de importator sau un act de respingere motivată a

cererii.

Susține în motivarea

cererii de recurs, că obiectul dedus judecății constă în refuzul nejustificat

al autorității de a emite o autorizație de expeditor înregistrat sau de emitere

a unei decizii motivate în acest sens.

Instanța de fond a

soluționat cererea fără a intra în cercetarea fondului, prin admiterea

excepției inadmisibilității cererii pentru capătul de cerere vizând anularea

adreselor A1 din 28 februarie 2012 și a Adresei A2 din 17 noiembrie 2011, și a

excepției prescripției pentru capătul de cerere având ca obiect obligarea

pârâtului la emiterea autorizației de expeditor înregistrat.

Soluția este

netemeinică și nelegală, întrucât adresele contestate nu pot fi considerate o

simplă corespondență a autorității cu contribuabilul și nicio adresă prin care

autoritatea își exprimă un punct de vedere subiectiv, nici nu conțin o

interpretare a unei legii nu este o operațiune administrativă sau o

recunoaștere din punct de vedere al provenienței și conținutului și este un

veritabil act juridic ce produce efecte juridice astfel că, în raport de

prevederile art. 1 și art. 8 alin. (1) raportat la art. 18 din Legea nr.

554/2004 acțiunea este admisibilă.

În privința

tardivității acțiunii, excepție reținută de instanța de fond, se arată că

cererea de chemare în judecată a fost depusă în termenul legal potrivit

calculului pe zile libere reglementat de dispozițiile art. 101 C. proc. civ. și

prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni fiind

calculat de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Pe fondul cauzei se

solicită a se avea în vedere argumentele invocate în cererea de chemare în

judecată.

Examinând sentința

recurată, în raport de motivele invocate și în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul acțiunii în

contencios administrativ este configurat de prevederile exprese ale art. 1

alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004 în sensul că persoana care se

consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim

printr-un act administrativ sau prin refuzul soluționării cererii adresate unei

autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru

anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și

repararea pagubei.

Se poate adresa

instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept

recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ

unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu

a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h).

Art. 18 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, prevede că instanța care soluționează acțiunea poate să

anuleze în tot sau în parte actul administrativ să oblige autoritatea pârâtă să

emită un act administrativ sau să elibereze un certificat, o adeverință sau

orice alt înscris, să se pronunțe asupra legalității actului sau operațiunilor

administrative care a stat la baza emiterii actului dedus judecății și care nu

pot fi atacate separat conform art. 8 alin. (1) din lege.

În speță, reclamantul

a contestat în fața instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat

al autorității pârâte de soluționare a cererii de eliberare a unei autorizații

de importator sau exportator înregistrat.

În astfel de

situații, procedura prealabilă nu este impusă de lege astfel că adresele la

care face referire reclamanta în cuprinsul acțiunii și a căror anulare o

solicită reprezintă o simplă corespondență purtată între cele două părți după

comunicarea refuzului de soluționare a cererii, situație în care nu pot fi

calificate ca acte administrative care dau naștere modifică sau sting raporturi

juridice între părți.

Pe cale de

consecință, soluția instanței de fond de respingere ca inadmisibilă a cererii

de anulare a celor două adrese apare ca temeinică și legală.

În privința

modalității de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune

instanța de control judiciar, reține următoarele:

Potrivit art. 11 din

Legea nr. 554/2004 termenul de prescripție de 6 luni este aplicabil în cazul

cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a

unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins, și repararea

pagubei.

Acest termen începe

să curgă de la date diferite, în funcție de obiectul acțiunii sau de titularul

dreptului la acțiune:

- data comunicării

răspunsului la plângerea prealabilă - în ipoteza tipică a litigiului

administrativ, în care persoana care se consideră vătămata printr-un act

administrativ se adresează autorității emitente sau autorității ierarhic

superioare cu o plângere prealabilă și primește un răspuns;

- data comunicării

refuzului nejustificat de soluționare a cererii - în cazul refuzului explicit

de soluționare a cererii, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i) teza

I;

- data expirării

termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării

termenului legal de soluționare a cererii - în cazul nesoluționării în termenul

legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h);

- data expirării

termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea

actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz,

a plângerii prealabile - ipoteză introdusă prin Legea nr. 262/2007, referitoare

la refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri în accepțiunea art. 2

alin. (1) lit. i) teza a II-a, conform căreia este asimilată refuzului

nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis în

soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

- data încheierii

procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor

administrative ;

- data când s-a

cunoscut existența actului nelegal - în cazul acțiunilor formulate de prefect,

Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor

Publici.

În speță adresa de

răspuns a autorității pârâte nr. A2 din 17 noiembrie 2011 în care s-a

concretizat refuzul de soluționare a cererii i-a fost comunicată reclamantei la

data de 24 noiembrie 2011 (vezi actul 15 dosar) la cererea de chemare în

judecată a fost formulată de către reclamantă la data de 28 mai 2012.

Reclamanta-recurentă

justifică acest termen de introducere a acțiunii prin faptul că a inițiat

procedura prealabilă, termenul de 6 luni fiind calculat de la data răspunsului

primit în cadrul acestei proceduri.

Aceste susțineri nu

pot fi primite și nu pot conduce la constatarea nelegalității hotărârii

întrucât în astfel de cazuri pentru refuzul nejustificat de soluționare a

cererii nu se impune procedura plângerii prealabile. Prin urmare, soluția

primei instanțe de respingere a acțiunii ca tardiv formulată apare ca fiind

legală și temeinică și sub acest aspect.

Pe cale de

consecință, recursul urmează să fie respins ca nefondat în condițiile prevăzute

de art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 316 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de SC U.H. SA împotriva Sentinței civile nr. 6.889 din 4 decembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI