ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1783/2015

Asupra recursului de față; Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1734/30/2011, reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pe pârâta SN Aeroport Internațional Timișoara T.V. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea caracterului ilegal al ajutorului de stat acordat, prin intermediul contractului de marketing din 30 iulie 2008, de către Aeroportul Internațional T.V. SA în favoarea W.A., cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii reclamanta arată că acest contract s-a încheiat cu încălcarea regulilor privind ajutorul de stat, solicitând să se aplice efectul direct al art. 108 parag. 3 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene și să se constate caracterul ilegal al ajutorului de stat acordat de Statul român prin intermediul aeroportului, considerând că W.A.

a beneficiat de o măsură selectivă, discriminatorie care a afectat, semnificativ, concurența pe piața serviciilor de transport aerian și a lezat, în mod grav, interesele reclamantei. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 1 și art. 8 din Legea nr. 544/2004, art. 108 parag. 3 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, celelalte texte indicate în cerere, O.U.G. nr. 117/2006. Prin încheierea de ședință din 4 mai 2011 pronunțată de secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Timiș în Dosarul nr. 1734/30/2011 s-a admis excepția de necompetență funcțională a instanței de contencios administrativ și s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secției de contencios administrativ și trimiterea, spre competentă soluționare, secției comerciale din cadrul Tribunalului Timiș, apreciindu-se că litigiul are o natură comercială.

Ulterior, prin încheierea de ședință din data de 23 iunie 2011 pronunțată în același dosar s-a admis excepția necompetenței funcționale a secției comerciale a Tribunalului Timiș și s-a trimis cauza spre competentă soluționare la secția de contencios administrativ, considerându-se că natura litigiului este de contencios administrativ. La data de 9 noiembrie 2011 s-a depus cerere de intervenție în interes propriu de către W.A. Hungary Legikozlekedesi Kft, care a solicitat admiterea în principiu a cererii și respingerea acțiunii, constatarea faptului că prin contractul de marketing nu sunt încălcate prevederile legale cu privire la pretinsul ajutor de stat, cu cheltuieli de judecată. La același termen de judecată, după punerea în discuție a încadrării cererii de intervenție și admisibilității în principiu a acesteia, instanța a apreciat-o ca fiind o cerere de intervenție accesorie și a admis-o în principiu.

Prin încheierea nr. 78 din 7 martie 2012, Tribunalul Timiș, având în vederea încheierea nr. 797 din 16 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în Dosarul nr. 340/1/2012 privind admiterea cererii de strămutare a judecării cauzei, a dispus trimiterea dosarului la Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 8851/3/2012, iar prin încheierea din 21 septembrie 2012 pronunțată în acest dosar, s-a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții și s-a dispus transpunerea cauzei către un complet specializat din cadrul secției a VI-a civilă.

Ca urmare a acestei dispoziții, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 39910/3/2012. Prin încheierea de ședință din data de 29 noiembrie 2012 pronunțată de secția a Vl-a civilă, a Tribunalului București s-a respins excepția de necompetentă funcțională a acestei secții, excepție invocată de reclamantă. Prin încheierea de ședință din data de 20 decembrie 2012 s-a pus în vedere reclamantei să timbreze acțiunea cu suma de 19 RON conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997 și 0,3 RON timbru judiciar conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995. Prin sentința civilă nr. 148 din 10 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta SN Aeroportul Internațional Timișoara T.V.

SA și intervenienta W.A. Hungary Legikozlekedesi Kft. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că ajutorul de stat reprezintă un avantaj selectiv acordat de stat unei întreprinderi de care aceasta nu ar fi beneficiat în condiții normale de piață, care distorsionează concurența și afectează comerțul dintre statele membre, astfel că orice ajutor de stat este considerat incompatibil cu piața comunitară dacă restrânge, împiedică, denaturează concurența, favorizând anumite întreprinderi, fiind de natură a afecta comerțul liber. Susținerea reclamantei privind calitatea pârâtului de autoritate publică ce prestează servicii de interes public național (Statutul Aeroportului conform H.G.

nr. 1096/2008), transferarea unor resurse statale prin intermediul contractului, trebuia însoțită de dovezi în sensul că prin acest contract se pun în valoare bunuri proprietate publică, pentru a putea fi asimilat actelor administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Având în vedere cererea reclamantei, așa cum a fost susținută, de a se constata caracterul ilegal al pretinsului ajutor de stat prin intermediul contractului arătat, cu privire la care nu s-au indicat bunurile proprietate publică, fiind supus dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 56 C. com. au fost analizate condițiile de admisibilitate ale cererii. Reclamanta a pretins că măsura criticată, facilitatea prin intermediul contractului, s-a acordat ilegal, solicitând a se respecta obligația statului de a notifica UE, referitor la ajutorul de stat.

S-a apreciat că, față de cererea neevaluabilă în bani, supusă dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., trebuie întrunite condițiile prevăzute de această reglementare, ceea ce nu se poate reține în cauză, sens în care acțiunea în constatare are caracter subsidiar, iar o astfel de cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Or, reclamanta avea posibilitatea formulării unei acțiunii în realizarea dreptului, în cadrul căreia puteau fi supuse analizei calitatea părților, dacă pârâtul a acționat în regim de putere publică ce prestează servicii de interes public național, condițiile de valabilitate ale contractului, dacă prin intermediul acestuia s-a dispus o măsură calificată drept ajutor de stat, prin alocarea unor resurse de stat, în sensul art. 107 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, constatarea nulității absolute a contractului, pentru fraudă la lege.

Cum reclamanta a cerut a se constata dacă s-a respectat sau nu obligația de notificare a pretinsului ajutor de stat, însă nu a indicat criteriile avute în vedere, fără a se preciza condițiile discriminatorii care ar fi provocat un dezavantaj concurențial, care ar fi interesul dacă se pretind despăgubiri, pentru a se considera acordată o astfel de facilitate prin intermediul contractului care, aparent, vizează activitatea comercială a contractanților, în lipsa unor dovezi privind natura administrativă a acestora, constatarea acordării unui astfel de ajutor de stat, dacă măsura pretinsă este aplicabilă tuturor liniilor aeriene care operează pe aeroport, condițiile încheierii contractului, precum și modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 108 alin. (3) din Tratat prin acțiune împotriva statului membru și nu a agenților economici, nu s-a probat temeinicia cereri.

Reclamanta nu a argumentat și dovedit dacă a acționat direct pretinsul beneficiar al ajutorului de stat. Aceasta nu înseamnă că reclamanta nu poate sesiza instanța cu o cerere temeinic motivată și însoțită de dovezi, conform reglementării Legii nr. 554/2004 ce poate fi supusă analizei instanței de contencios administrativ. S-a reținut că instanțele românești s-au pronunțat într-o speță având ca obiect constatarea caracterului nelegal al ajutorului de stat acordat prin intermediul altui instrument, respectiv o grilă de tarife, prin sentința nr. 992/PI/CA/2011 a Tribunalului Timiș, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2351/R/2012 a Curții de Apel Pitești în Dosarul nr. 1735/30/2011.

Rolul instanțelor naționale în materie, potrivit susținerilor reclamantei, față de Comunicarea Comisiei Europene privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele române nr. 2009/C85/01, este de a proteja dreptul persoanelor afectate de punerea în aplicare, ilegală, a ajutorului de stat ori aplicarea deciziilor de recuperare adoptate de Regulamentul CE nr. 659/1999, fie în funcție de normele de procedură din dreptul intern și prin alte tipuri de acțiuni în justiție. A apreciat prima instanță că acțiunea este supusă condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 111 C. proc. civ., sub aspectul admisibilității cererea nu a putut fi primită, având în vedere și faptul că în situația în care s-ar constata că măsura este ajutor de stat ilegal contractul ar rămâne în vigoare dacă nu s-a cerut nulitatea acestuia.

Prin urmare, în aceeași ordine de idei, nu s-a susținut temeinicia unei astfel de cereri, nefiind dovedită acordată facilitatea, constatat acordat ajutorul de stat, avantajul selectiv pretins fără respectarea normelor legale, pentru a se pretinde, ulterior, intervenția instanței pentru protejarea drepturilor persoanelor ce se pretind afectate de punerea în aplicare a acestuia, ceea ce nu înseamnă că în urma obținerii unei hotărâri în instanță, cu probatorii concludente, reclamanta nu poate formula pretenții asupra valabilității, executării contractului, a pretinde eventuale despăgubiri în condițiile legii.

La data de 11 februarie 2013, SC C. SA a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 148/2013 și a încheierilor pronunțate la termenele de judecată din data de 20 decembrie 2012, 29 noiembrie 2012, 21 septembrie 2012 (încheiere pronunțată în Dosarul nr. 8851/3/2012) și 4 mai 2011 (încheiere pronunțată în Dosarul nr. 1734/30/2011), solicitând schimbarea, în tot, a acestora, în sensul respingerii excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, respingerii excepției necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ, calificării cererii de chemare în judecată ca fiind o acțiune în realizare, întemeiată pe dispozițiile art. 108 alin. (3) din TFUE și pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, precum și trimiterea cauzei, în vederea soluționării pe fond, către Tribunalul București, secția de contencios administrativ.

Apelanta a invocat faptul că cererea de chemare în judecată are natura unei acțiuni în realizare, nefiind vorba de o acțiune în constatarea existenței ori inexistenței unui drept nepatrimonial supusă reglementarilor art. 111 C. proc. civ. În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ., art. 108 alin. (3) TFUE, Legea nr. 554/2004, precum și toate dispozițiile legale expres indicate în cuprinsul cererii de apel. La data de 1 aprilie 2013 intimata SN Aeroportul Iinternațional Timișoara T.V. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată introdusă de C. În drept au fost invocate dispozițiile art. 111, art. 115 și art. 274 C. proc.

civ.. La data de 28 martie 2013 intimata W.A. Hungary Legikozlekedesi KFT a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, menținerea sentinței pronunțate și a încheierilor apelate ca fiind temeinice și legale. Prin decizia civilă nr. 164 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de reclamanta SC C. SA, au fost anulate sentința și încheierile apelate și s-a trimis cauza spre judecare instanței competente, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului București. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâta SN Aeroportul Internațional Timișoara T.V. SA și intervenientă W.A. Hungary Legikozlekedesi KFT, care au fost admise prin decizia civilă nr. 2143 din 11 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, dispunându-se, față de prevederile art. 304 pct. 7 raportat la art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță. Ca urmare a acestei decizii, dosarul a fost din nou înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. 39910/3/2012*. Prin decizia civilă nr. 1183 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă SC C. SA împotriva sentinței civile nr. 148 din 10 ianuarie 2013 și a încheierilor pronunțate la termenele de judecată din 20 decembrie 2012 și 29 noiembrie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 39910/3/2012), încheierea de ședință din 21 septembrie 2012 (pronunțată în Dosarul nr. 8851/3/2012) și din 4 mai 2011 (pronunțată în Dosarul nr. 1734/30/2011), în contradictoriu cu intimata-pârâtă SN Aeroportul Internațional Timișoara T.V.

SA și intimata-intervenientă W.A. Hungary Legikozlekedesi Kft, ca nefondat. A fost respinsă cererea intimatei interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește criticile formulate de apelantă împotriva încheierii de ședință din 29 noiembrie 2012 pronunțată de secția a Vl-a civilă, a Tribunalului București în Dosarul nr. 39910/3/2012, precum și a încheierii de ședință din 21 septembrie 2012 (pronunțată de secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului București în Dosarul nr. 8851/3/2012) și a celei din 4 mai 2011 (pronunțată de secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Timiș în Dosarul nr. 1734/30/2011), prin care s-a apreciat că revine secției comerciale/civile - litigii cu profesioniștii - competența funcțională de soluționare a cauzei, nefiind competentă secția de contencios administrativ, instanța de apel a apreciat că acestea nu sunt întemeiate și Ie-a respins.

S-a avut în vedere că reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pe pârâta SN Aeroport Internațional Timișoara T.V. SA solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea caracterului ilegal al ajutorului de stat acordat prin intermediul contractului de marketing din 30 iulie 2008 de către Aeroportul Internațional T.V. SA în favoarea W.A. La termenul de judecată din data de 29 noiembrie 2012, în fața Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, reclamanta a indicat același obiect al acțiunii, respectiv constatarea caracterului nelegal al ajutorului de stat acordat, precizând că, din punctul său de vedere, nu poate solicita anularea contractului de marketing, deoarece acesta a fost reziliat.

Instanța de apel a reținut că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, această noțiune este definită ca reprezentând activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit acestei legi, în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Mai departe, la lit. c), se arată că autoritatea publică este orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

În ceea ce privește actul administrativ, la lit. d) a aceluiași art. se arată că actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării, în concret, a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ". Față de cele de mai sus, instanța de apel a constatat că pentru a se putea reține natura de contencios administrativ a cauzei de față trebuia nu numai să se constate că intimata pârâtă este o autoritate publică asimilată, întrucât asigură servicii de interes public național, astfel cum se susține prin motivele de apel, ci și că actul juridic încheiat de părți (contractul de marketing) este emis în regim de putere publică -pentru ca, față de prevederile lit. d) susmenționate, să poată fi considerat ca fiind act administrativ sau că are ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică,

executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice. În ceea ce privește prima cerință, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, potrivit art. 5 alin. (1) din Statutul Societății Naționale "Aeroportul Internațional Timișoara – T.V." - scopul activității desfășurate de acesta îl constituie efectuarea de prestații, servicii, lucrări de exploatare, întreținere, reparare, dezvoltare și modernizare a bunurilor din patrimoniul său, aflate în proprietate sau în concesiune, în vederea asigurării condițiilor pentru sosirea, plecarea și manevrarea la sol a aeronavelor în trafic național și/sau internațional, asigurarea serviciilor aeroportuare pentru tranzitul de persoane, mărfuri și poștă, precum și servicii de interes public național.

Cu toate acestea, actul juridic prin care se pretinde că s-ar fi acordat un ajutor de stat cu caracter ilegal, respectiv contractul de marketing din 30 iulie 2008, nu a fost încheiat în regim de putere publică. Aceasta deoarece adoptarea unui act în regim de putere publică presupune pentru autoritatea publică emitentă a actului existența unor anumite prerogative, derogatorii de la dreptul comun și care îi permit ca, în caz de nevoie, să recurgă la aplicarea directă a măsurilor luate, în situația actului administrativ autoritatea emitentă aflându-se pe o poziție de superioritate juridică, spre deosebire de actul juridic civil, unde părțile se situează pe poziții de egalitate juridică. Aceste prerogative sunt justificate de faptul că autoritatea publică acționează pentru satisfacerea interesului public, astfel că actele emise au caracter obligatoriu, cu posibilitatea, la nevoie, ca în caz de neconformare să se recurgă la măsuri sancționatorii sau la executarea silită.

De asemenea, contractul de marketing din 30 iulie 2008 nu reprezintă nici un contract administrativ, întrucât nu are ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică sau executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice, astfel cum impune art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004. În mod nefondat s-a susținut de către apelantă, prin motivele de apel, că nu are relevanță natura serviciilor contractate și remunerate prin intermediul respectivului contract, câtă vreme, pentru a fi calificat ca și contract administrativ - care este asimilat actului administrativ, contractul trebuie să aibă un anumit obiect. Or, în cauză, instanța de apel a constatat că respectivul contract de marketing încheiat între părți nu este încheiat în regim de putere publică, întrucât părțile acestui contract sunt pe poziții de egalitate juridică și nu există vreo posibilitate pentru intimata pârâtă SN Aeroportul Internațional Timișoara T.V.

SA de a constrânge direct și din oficiu pe intimata intervenientă la executarea acestuia, de unde concluzia că la încheierea acestuia pârâta a acționat în calitate de comerciant. De asemenea, obiectul contractului nu se încadrează nici în sfera celor avute în vedere de art. 2 lit. c) pentru a fi considerat contract administrativ, relevant fiind aici că nici măcar apelanta reclamantă nu face vreo susținere în acest sens.

Faptul că, în opinia apelantei, instituția ajutorului de stat este o instituție de drept public și că obiectul acțiunii vizează pretinsa încălcare a obligației de notificare a Comisiei Europene prevăzută de art. 108 alin. (3) TFUE, nu este de natură să confere prezentei cauze natura unui litigiu de contencios administrativ, față de modul cum acesta este definit la art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 și în condițiile în care în cauză nu sunt îndeplinite condițiile privind emiterea actului în regim de putere publică și caracterul administrativ al contractului de marketing.

Faptul că prin încheierea de strămutare nr. 797 din 16 februarie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus și păstrarea actelor îndeplinite în dosarul Tribunalului Timișoara nu este de natură să conducă la concluzia că aspectul privind competența funcțională, deja soluționat de Tribunalul Timiș, nu mai putea fi pus încă o dată în discuție în fața Tribunalului București, deoarece aspectul competenței funcționale nu este o chestiune asupra căreia Înalta Curte de Justiție și Casație să fi statuat, nefiind în prezența unei probleme de drept care să fi fost dezlegată de către instanța supremă. Strămutarea la secția de contencios a Tribunalului București s-a dispus în considerarea faptului că dosarul era pe rolul Tribunalului Timiș tot la un complet de contencios administrativ.

A achiesa la punctul de vedere al apelantei ar însemna, a se ajunge în situația în care prima încheiere prin care s-a dispus cu privire la secția competentă funcțional să poată fi atacată (cea a Tribunalului Timiș din data de 04 mai 2011), pe când celelalte (din 21 septembrie 2012 și 29 noiembrie 2012) nu ar putea fi contestate, deși la termenele respective s-a soluționat aceeași excepție, a necompetenței funcționale, ceea ce nu poate fi primit.

În ceea ce privește criticile aduse încheierii pronunțate la termenul de judecată din 20 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 39910/3/2010, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a timbra acțiunea cu suma de 19 RON, conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997 și 0,3 RON timbru judiciar, iar nu potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, astfel cum susține apelanta, instanța de apel a apreciat că acestea sunt nefondate. S-a avut în vedere că litigiul dintre părți nu are natura unuia de contencios administrativ, astfel că, pe cale de consecință, prevederile legale din materia timbrajului, invocate de apelantă, nu sunt aplicabile.

Mai mult, față de faptul că reclamanta (în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru anterior menționate), nu a formulat critici care să vizeze modul de timbrare al cererii de chemare în judecată în cadrul cererii de reexaminare prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997, aceasta nu mai poate formula astfel de critici prin intermediul apelului. Instanța de apel a apreciat ca nefondate și criticile formulate de apelantă împotriva sentinței civile nr. 148 din 10 ianuarie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, pentru următoarele considerente: Cât privește natura cererii de chemare în judecată, instanța de apel nu a reținut susținerile apelantei în sensul că cererea de chemare în judecată are natura unei acțiuni în realizare, față de faptul că prin aceasta nu se solicită „condamnarea" pârâtei, respectiv obligarea sa la respectarea dreptului subiectiv civil afirmat de către reclamant.

Din contra, instanța de apel a reținut că, în mod corect, prima instanță a apreciat că este învestită cu o acțiune în constatare, având în vedere nu doar faptul că reclamanta însăși a folosit acest termen în redactarea petitului cererii de chemare în judecată, ci chiar pretenția concretă a reclamantei, respectiv să se constate caracterul ilegal al ajutorului de stat acordat prin intermediul contractului de marketing. S-a avut în vedere că, atât din modul de formulare a acestui petit, cât și din motivele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, reiese că suntem în prezența unei acțiuni în constatare, care, însă, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de art. 111 C. proc.

civ. Instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate criticile formulate de apelantă prin care a susținut natura de acțiune în realizare a cererii de chemare în judecată, prin prisma faptului că reclamanta ar fi urmărit, prin intermediul acestei acțiuni, sancționarea pârâtei pentru încălcarea obligației legale prevăzute de art. 108 alin. (3) din TFUE, deoarece, specific acțiunii în realizare este faptul că prin intermediul său se solicită „condamnarea" pârâtului, respectiv obligarea sa la respectarea dreptului subiectiv civil afirmat de către reclamant, ori, în cazul în care acest lucru nu este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Or, în cauză, se observă că, oricât ar încerca apelanta reclamanta să argumenteze în acest sens, prin cererea de chemare în judecată nu s-a cerut obligarea pârâtei la respectarea unui drept subiectiv civil afirmat de către reclamantă.

Cu privire la aprecierea naturii juridice a acțiunii, s-a mai subliniat că, în cazul acțiunii în realizare, în situația admiterii acesteia, reclamantul obține o hotărâre de „condamnare", care poate fi pusă, în caz de nevoie, în executare silită. Or, în cauză, în nici un caz, în situația admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată de reclamantă, hotărârea nu ar fi susceptibilă de executare silită. Referitor la faptul că acțiunea formulată nu poate fi încadrată în niciuna din cele trei categorii de acțiune în constatare la care se face referire în doctrină (declaratorii, interogatorii și provocatorii), astfel cum s-a arătat în motivele de apel, acest motiv nu reprezintă, în opinia instanței de apel, un argument pentru admiterea apelului, ci, din contră, unul care subliniază soluția de inadmisibilitate a acțiunii în constatare.

Instanța de apel a mai constatat că art. 111 C. proc. civ. prevede o serie de cerințe speciale pentru a se putea admite o acțiune în constatare și anume: să fie vorba de o cerere privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept; caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, care nu poate fi formulată atât timp cât partea poate formula acțiune în realizare. Referitor la susținerile apelantei în sensul că în orice caz acțiunea în constatare este admisibilă, deoarece C. nu are deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului, acestea nu au fost găsite întemeiate.

S-a reținut că reclamanta, care a invocat faptul că prin respectivul contract de marketing s-a acordat un ajutor de stat de natură a afecta semnificativ concurența pe piața serviciilor de transport aerian (fiind deci încălcate norme care ocrotesc un interes general, obștesc), avea deschisă calea acțiunii în realizare, cum ar fi spre exemplu cea prin care să ceară constatarea nulității absolute a acestui contract (în condițiile în care și nulitatea absolută se dispune de către instanță). Faptul că între timp părțile au reziliat contractul și că - în opinia apelantei - față de această situație o asemenea acțiune ar fi fost respinsă ca lipsită de interes nu poate fi apreciat ca relevant, în condițiile în care nu există vreo dispoziție legală care să prevadă că nu se mai poate cere anularea unui contract care a fost deja reziliat, și, mai mult, formularea unei asemenea acțiuni se poate face indiferent dacă se solicită sau nu și repunerea în situația anterioară.

De asemenea, trebuie avut în vedere că nicio instanță nu s-a pronunțat, irevocabil, cu privire la o cerere de anulare a contractului de marketing din speță și că nici instanța de apel nu și-a putut exprima un punct de vedere asupra unei cereri cu care nu a fost învestită. S-a mai reținut că nu este îndeplinită în speță nici cealaltă cerință pentru a se considera admisibilă acțiunea în constatare, respectiv faptul că prin intermediul său trebuie să se solicite constatarea existenței sau inexistenței unui drept, astfel cum, în mod fondat, s-a arătat de către intimata pârâtă prin întâmpinarea formulată.

Prin intermediul cererii de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat să se constate că ar fi titulara vreunui drept subiectiv civil sau că, din contra, pârâta nu ar avea față de ea un asemenea drept, ci, în realitate, s-a solicitat constatarea existenței unei situații de fapt și anume a faptului că prin contractul de marketing din 30 iulie 2008 s-a acordat un ajutor de stat și că acesta are caracter ilegal. Cât privește cererea intimatei interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța de apel a respins-o ca neîntemeiată, avându-se în vedere că, deși apelul formulat de reclamantă a fost respins, iar cererea de intervenție a fost formulată în interesul pârâtei, care a „câștigat" procesul, totuși, obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimata intervenientă nu se justifică, prin prisma faptului că aceasta, care nu era inițial parte în cauză, a intervenit din proprie inițiativă pentru a sprijini apărarea pârâtei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C. SA Timiș, prin administrator judiciar SCP R. & P. SPRL, aducându-i următoarele critici: 1.a).Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii. În acest sens a arătat că, atunci când a analizat natura cauzei, în vederea soluționării criticilor din apel referitoare la competența funcțională, instanța de apel a analizat două condiții, cea cu privire la faptul că pârâta ar fi trebuit să fie autoritate publică asimilată și cea cu privire la faptul că respectivul contract ar trebui să fie emis în regim de putere publică sau să aibă ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea unor lucrări de interes public prestarea serviciilor publice, achiziții publice.

Cu privire la prima condiție, deși la pag. 24 parag. 3 din hotărâre a reținut că pârâtul are calitate de autoritate publică asimilată, totuși la pag. 25 parag. 4 a ajuns la concluzia că acest contract nu a fost încheiat în regim de putere publică. În legătură cu acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut și o greșită interpretare a dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ, în legătură cu natura actului administrativ asimilat, considerând că s-a făcut o combinație greșită între condițiile necesare pentru existența actului administrativ unilateral cu cele instituite de lege pentru contractele administrative - acte administrative asimilate.

b) Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. În acest sens s-a susținut că la pag. 25 parag. 5, instanța de apel a reținut că obiectul contractului nu se încadrează în sfera celor avute în vedere de art. 2 lit. c) și că nici reclamanta nu ar fi făcut vreo susținere în acest sens, considerând că această susținere este nemotivată. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că în cuprinsul motivelor de apel, la parag. 30, ar fi arătat care sunt bunurile proprietate publică ce se pun în valoare prin contractul de marketing, anume cele privind infrastructura aeroportuară, proprietate a statului. În sprijinul criticii sale, recurenta-reclamantă a invocat constatările Comisiei Europene cuprinse în Decizia privind deschiderea investigației de ajutor de stat împotriva Aeroportului Timișoara, publicată în JO al Uniunii Europene din 13 septembrie 2011 cu nr. 2011/C270/06.

c) în ce privește criticile formulate împotriva încheierii din 20 decembrie 2012, s-a arătat că, în mod greșit, instanța de apel ar fi reținut că aceste critici vizau dispozițiile referitoare la timbraj, în realitate critica viza constatarea de către instanță a faptului că a fost sesizată într-o cauză comercială, fără ca această măsură să fi fost pusă, în prealabil, în discuția părților și fără să fie motivată. 2. Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia. În acest sens s-a arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că acest contract nu ar fi unul administrativ, în accepțiunea Legii nr. 554/2004.

Instanța de apel a reținut că acest contract nu a fost încheiat în regim de putere publică, însă acest raționament este greșit, deoarece, pentru ca un contract încheiat de o autoritate publică asimilată să fie contract administrativ, nu este necesar ca acesta să fie încheiat în regim de putere publică, această cerință fiind impusă de legiuitor numai pentru actele administrative unilaterale, așa după cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004. A fost criticată și concluzia instanței de apel cu privire la faptul că respectivul contract nu ar avea ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, invocându-se dispozițiile art. 7 din statutul aeroportului și dispozițiile art. l pct. 25 din Anexa la Legea nr. 213/1998.

S-a mai invocat faptul că, potrivit art. 1 pct. 1 din contractul de marketing, W.A. se obligă să promoveze zborurile proprii de la/către Aeroportul Timișoara, activitate pentru care primea o remunerație calculată în funcție de numărul de pasageri efectiv transportați, susținându-se că, astfel, acest contract de marketing vizează punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, ceea ce conferă acestui contract un caracter administrativ. Urmare a faptului că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura juridică a acestuia a condus la o soluție greșită cu privire la una dintre problemele de drept ce trebuiau soluționate, relativ la competența funcțională a primei instanțe, care trebuia să aparțină secției de contencios administrativ.

3. Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. a) Chiar și instanța de apel a reținut că pârâtul, conform statutului aprobat prin H.G. nr. 1096/2008, este o autoritate publică asimilată, acest lucru rezultând din dispozițiile art. 5 alin. (2) din acest act normativ, coroborate cu dispozițiile art. 2 lit. b) teza a ll-a din Legea nr. 554/2004. Mai mult, potrivit art. 5 alin. (3) din Statut, Aeroportul are obligația de a asigura aducerea la îndeplinire, în zona sa de activitate, obligațiilor care revin statului din acordurile și convențiile internaționale la care România este parte. În opinia recurentei-reclamante, întrucât pârâtul prestează servicii de interes public național, acesta poate și trebuie să fie asimilat unei autorități publice, simplul fapt că este înregistrat ca o societate comercială nefiind de natură să înlăture, de plano, calitate sa de autoritate publică.

Mai mult, acționar majoritar este Ministerul Transporturilor, care deține 80% din capitalul social al pârâtei, iar Consiliul de Administrație este compus din reprezentanții statului. S-a invocat și faptul că activitatea Aeroportului a fost controlată de Curtea de Conturi, acest fapt însemnând că pârâtul are în administrare elemente de patrimoniu public și privat al statului, rezultând că este o autoritate publică asimilată. b) Litigiul s-a născut în legătură cu încheierea unui act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, contractul de marketing fiind asimilat unui astfel de contract, potrivit art. 2 lit. c) din această lege.

S-a subliniat faptul că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a legii când a considerat că, pentru a fi caracterizat drept act administrativ asimilat, actul respectiv ar trebui să fie încheiat în regim de putere publică, deoarece această condiție a fost impusă de legiuitor numai pentru actele unilaterale, susținându-se că reclamanta ar fi demonstrat faptul că prin acest contract se pun în valoare bunuri proprietate publică, respectiv infrastructura aeroportuară.

c) Instanța de apel a interpretat greșit efectele încheierii de strămutare, reclamanta neinvocând faptul că dispoziția Înaltei Curți de Casație și Justiție de a strămuta cauza în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ, ar fi rezultatul unei dezlegări a problemei competenței funcționale, ci doar că dispoziția Înaltei Curți de Casație și Justiție de a se menține actele de procedură realizate de Tribunalul Timiș nu mai permitea repunerea în discuție, în fața Tribunalului București, a necompetenței funcționale. d) Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul că nu a respectat decizia de casare prin care s-a dispus ca instanța de apel să lămurească natura măsurii contestate.

În opinia recurentei, instanța de apel nu a făcut nicio analiză a măsurii contestate, respectiv măsura ajutorului de stat este o instituție de drept public care să atragă competența de soluționare a cauzei de către secția de contencios administrativ a primei instanțe. Recurenta-reclamantă a reiterat opinia sa cu privire la faptul că în speță este vorba despre un ajutor de stat, ce ține de dreptul concurenței, domeniu ce nu face parte din dreptul privat ci din dreptul public, astfel încât competența în primă instanță trebuia să aparțină secției de contencios administrativ a primei instanțe. În sprijinul susținerilor sale, recurenta-reclamantă a invocat și jurisprudența Tribunalului Timiș cât și a Tribunalului Sibiu.

e) Instanța de apel a calificat greșit natura juridică a cererii de chemare în judecată ca nefiind o acțiune în realizare, singurul motiv reținut de instanța de apel fiind acela că reclamanta nu ar fi solicitat condamnarea pârâtei, respectiv obligarea sa la respectarea dreptului subiectiv afirmat, însă recurenta susține că, în realitate, a solicitat sancționarea pârâtei pentru încălcarea obligației legale prevăzute de art. 108 alin. (3) din TFUE. S-a mai susținut de către reclamanta-recurentă că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., atunci când a apreciat că aceasta ar fi avut la dispoziție o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului, arătând că acesta era deja desființat ca urmare a rezilierii sale, fiind greșit argumentul instanței de apel, în sensul că nu există un text de lege care să interzică constatarea nulității unui contract reziliat, deoarece efectul nulității constă în desființarea raportului juridic născut din actul juridic lovit de sancțiunea nulității, însă această sancțiune nu mai poate fi constatată de o instanță, cât timp raportul juridic era deja desființat ca urmare a rezilierii contractului. S-a mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că cererea reclamantei ar viza constatarea unei situații de fapt, câtă vreme recurenta-reclamantă a solicitat constatarea unei stări de drept, respectiv constatarea caracterului ilegal al ajutorului de stat.

La data de 30 aprilie 2015, a fost depusă la dosarul cauzei o adresă din partea R. & P. SPRL prin care s-a învederat faptul că împotriva recurentei-reclamante a fost deschisă procedura insolvenței, această societate fiind numită administrator judiciar. La data de 12 iunie 2015, intimata W.A. Hungary Legikozlekedesi KFT, a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La data de 15 iunie 2015, intimatul Aeroportul Internațional T.V. Timișoara a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1.a) Hotărârea instanței de apel nu conține motive contradictorii.

Concluzia instanței de apel, la care se referă recurenta-reclamantă, regăsită la pag. 24 parag. 3 din decizie, nu trebuie înțeleasă în sensul că pârâtul Aeroportul Timișoara are calitate de autoritate publică asimilată pentru orice act emis sau orice operațiune înfăptuită în desfășurarea activității sale, art. 5 alin. (1) din Statutul său trebuind interpretat în sensul că această societate națională, care este un comerciant, are calitate de autoritate publică asimilată doar atunci când emite acte sau prestează operațiuni legate de efectuarea unor servicii de interes public național, nu pentru toate actele și operațiunile sale. Tocmai de aceea, instanța de apel a ajuns la concluzia că acest contract, ce face obiectul litigiului de față, nu a fost încheiat în regim de autoritate publică, acesta nefiind încheiat în legătură cu prestarea de către pârât a unor servicii de interes public național.

De asemenea, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2004, așa după cum se va arăta mai jos, la analiza criticilor de la pct. 2 și 3 din motivele de recurs. b) Nu se poate reține, în niciun caz, critica cu privire la faptul că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel motivând, pe larg, de ce a ajuns la soluția respectivă, acest lucru rezultând cu ușurință din simpla lecturare a deciziei. Faptul că instanța de apel a ajuns la alte concluzii decât cele ale recurentei-reclamante, nu înseamnă că aceasta nu a motivat decizia recurată. c) Nici critica privind încheierea din 20 decembrie 2012 nu poate fi reținută.

Instanța de apel nu s-a referit, în principal, la problema taxei judiciare de timbru ca atare, ci la faptul că problema naturii juridice a litigiului a fost pusă în discuție, cât timp taxa judiciară de timbru fixată se referea la o cauză de natură comercială, iar nu la o cauză de natura contenciosului administrativ, sub acest aspect arătându-se că recurenta-reclamantă nici măcar nu a atacat natura și cuantumul taxei judiciare de timbru. 2. Nici criticile de la pct. 2 din motivele de recurs nu pot fi reținute. Instanța de apel a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății atunci când a reținut că respectivul contract nu ar fi unul administrativ, ci un contract comercial. S-a făcut o analiză corectă a situațiilor în care un contract poate fi considerat ca fiind de natură administrativă.

Astfel, o primă situație ar fi aceea în care acest act sau contract trebuie să emane de la o autoritate publică, în art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2004 teza a ll-a, arătându-se în ce caz sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat, însă, așa după cum s-a arătat mai sus, în situația de față nu se poate considera că Aeroportul Internațional T.V. poate fi asimilat unei autorități publice, deoarece, în situația dată, acesta nu presta un serviciu public, ci un simplu serviciu comercial, ce făcea parte din obiectul activității sale obișnuite. O altă situație este prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. c) teza a ll-a din aceeași lege, dar acest text de lege cuprinde două condiționări pentru ca un contract să poată fi considerat de natură administrativă.

O primă condiționare este aceea ca respectivul contract să emane de la o autoritate publică, ori, plecând de la reglementarea art. 2 alin. (1) lit. b) teza a ll-a din Legea nr. 544/2004, de la o persoană juridică de drept privat care acționează în regim de putere publică, iar a doua condiționare are în vedere ca obiectul contractelor să se refere la punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice și achizițiile publice. Niciuna dintre condiționări nu este respectată, în situația de față. Astfel, așa după cum s-a arătat mai sus, pârâtul, care este o persoană juridică de drept privat, nu a acționat în regim de putere publică, deoarece contractul respectiv nu s-a încheiat în legătură cu executarea unui serviciu de interes public, pentru a putea fi considerat că este, în acest caz, asimilat autorității publice.

Nici condiția ca obiectul contractului să vizeze bunuri proprietate publică, lucrări de interes public, servicii sau achiziții publice nu este respectată. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, contractul criticat nu vizează nici bunuri proprietate publică, nici lucrări de interes public, nici servicii sau achiziții publice, ci simple operațiuni comerciale, obișnuite în activitatea pârâtului. Faptul că pentru desfășurarea activității sale, pârâtul a încheiat contract de concesiune asupra unor bunuri proprietate a statului, respectiv infrastructura aeroportuară, cu un alt organ al statului, respectiv Ministerul Transporturilor, nu poate conduce la concluzia că respectivul contract de marketing are ca obiect acele bunuri.

Prin urmare, instanța de apel a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății și a soluționat în mod legal problema competenței în primă instanță, ca aparținând secției comerciale. De altfel, referirea la competența funcțională a primei instanțe este făcută fără a se da o definiție a acesteia, părerea Înaltei Curți fiind aceea că recurenta-reclamantă s-a referit la competența după natura litigiului (care face referire, în primul rând, la secția competentă a primei instanțe, după desemnarea acestei prime instanțe, având în vedere natura litigiului) și nu la competența funcțională (care se referă, în primul rând, la desemnarea instanței competente în primă instanță, din ierarhia instanțelor din România).

3. Nici criticile de la pct. 3 din cadrul motivelor de recurs nu pot fi reținute. a) Așa după cum s-a arătat mai sus, prevederile statutului pârâtului, aprobat prin H.G. nr. 1096/2008, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) teza a ll-a din Legea nr. 554/2004, trebuie interpretate în sensul că pârâtul poate fi asimilat cu o autoritate publică, dar numai în situația în care a obținut statut de utilitate publică sau ar fi autorizatat să presteze un serviciu public, în regim de autoritate publică, fiind evident faptul că nu orice act care emană de la o astfel de persoană de drept privat poate fi asimilată unui act administrativ, ci doar cel care se referă la serviciul public pentru care a fost autorizat.

Invocarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Statutul pârâtului, nu vine în sprijinul recurentei-reclamante, ci în sprijinul pârâtului, recurenta-reclamantă nefăcând dovada că acest contract a fost încheiat pentru a asigura aducerea la îndeplinire de către pârât a obligațiilor care revin statului din acordurile și convențiile internaționale la care România este parte, doar în această situație pârâtul putând presta un serviciu public și doar atunci acesta putând fi asimilat unei autorități publice. Faptul că pârâtul este înregistrat ca o societate comercială, înlătură, de plano, calitatea sa de autoritate publică, pentru a se putea considera că acesta a acționat în calitate de autoritate publică asimilată, recurenta-reclamantă trebuia să facă dovada faptului că, în speța de față, acesta a acționat în executarea unui serviciu public, însă nu s-a făcut această dovadă.

Faptul că Ministerul Transporturilor este acționar majoritar al pârâtului, nu are nicio semnificație asupra caracterului de persoană juridică de drept privat al pârâtului. De asemenea nu are nicio semnificație juridică faptul că activitatea pârâtului a fost controlată de Curtea de Conturi, acest lucru petrecându-se, într-adevăr, pentru că pârâtul a concesionat bunuri aflate în patrimoniul public al statului, semnificație având doar natura juridică a contractului supus analizei, care este unul comercial și nu unul administrativ. Nici criticile de la pct. 3.b) din motivele de recurs, care reprezintă, de fapt, o reiterare a unor critici deja analizate, nu pot fi reținute, pentru motivele arătate mai sus.

Nu pot fi reținute nici criticile privind greșita interpretare, de către instanța de apel, a efectelor încheierii de strămutare, în sensul că nu se mai putea repune în discuție, în fața Tribunalului București, necompetența funcțională a acestuia. În primul rând, așa după cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte apreciază că era vorba de competența după natura litigiului și nu de competența funcțională a instanței, iar în al doilea rând, chiar și în condițiile vechiului C. proc. civ., după regulile căruia se desfășoară procesul civil de față, se putea ajunge la un conflict negativ de competență, chiar dacă declinarea reciprocă a competenței se făcea între două secții ale aceleiași instanțe, or, câtă vreme nu s-a pronunțat o instanță ierarhic superioară într-un regulator de competență, necompetența după natura litigiului se putea ridica și în fața Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

d) Nici criticile privind nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. nu pot fi reținute. Recurenta-reclamantă face o speculație atunci când afirmă că instanța de apel nu a respectat decizia de casare, prin aceea că nu a lămurit natura măsurii contestate, fiind evident faptul că instanța supremă, în decizia de casare, s-a referit la lămurirea naturii contractului ce a făcut obiectul analizei, or, din acest punct de vedere instanța de apel a lămurit natura acestui contract, arătând că este unul comercial, de drept comun, iar nu unul de natură administrativă, această concluzie fiind, de fapt, cea care a nemulțumit pe recurenta-reclamantă. Opiniile privind ajutorul de stat nu își au locul în analiza speței de față, din felul în care reclamanta-recurentă și-a conceput acțiunea, neputându-se trage o altă concluzie decât aceea că aceasta a formulat o acțiune în constatare, în temeiul dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ., acțiune care, în mod legal, a fost constatată ca inadmisibilă și de către instanța de apel. e) Critica cu privire la greșita reținere a naturii juridice a cererii de chemare în judecată ca fiind o acțiune în realizare (probabil a