ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1783/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1783/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

de față;

Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului

Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1734/30/2011, reclamanta

SC C. SA a chemat în judecată pe pârâta SN Aeroport Internațional Timișoara T.V.

SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea caracterului

ilegal al ajutorului de stat acordat, prin intermediul contractului de marketing

din 30 iulie 2008, de către Aeroportul Internațional T.V. SA în favoarea W.A., cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamanta arată că acest contract s-a încheiat cu încălcarea regulilor privind

ajutorul de stat, solicitând să se aplice efectul direct al art. 108 parag. 3 din

Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene și să se constate caracterul ilegal

al ajutorului de stat acordat de Statul român prin intermediul aeroportului, considerând

că W.A. a beneficiat de o măsură selectivă, discriminatorie care a afectat, semnificativ,

concurența pe piața serviciilor de transport aerian și a lezat, în mod grav, interesele

reclamantei.

În drept, acțiunea

a fost întemeiată pe art. 1 și art. 8 din Legea nr. 544/2004, art. 108 parag. 3

din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, celelalte texte indicate în cerere,

O.U.G. nr. 117/2006.

Prin încheierea

de ședință din 4 mai 2011 pronunțată de secția comercială și de contencios administrativ

a Tribunalului Timiș în Dosarul nr. 1734/30/2011 s-a admis excepția de necompetență

funcțională a instanței de contencios administrativ și s-a dispus scoaterea cauzei

de pe rolul secției de contencios administrativ și trimiterea, spre competentă soluționare,

secției comerciale din cadrul Tribunalului Timiș, apreciindu-se că litigiul are

o natură comercială.

Ulterior, prin

încheierea de ședință din data de 23 iunie 2011 pronunțată în același dosar s-a

admis excepția necompetenței funcționale a secției comerciale a Tribunalului Timiș

și s-a trimis cauza spre competentă soluționare la secția de contencios administrativ,

considerându-se că natura litigiului este de contencios administrativ.

La data de 9 noiembrie

2011 s-a depus cerere de intervenție în interes propriu de către W.A. Hungary Legikozlekedesi

Kft, care a solicitat admiterea în principiu a cererii și respingerea acțiunii,

constatarea faptului că prin contractul de marketing nu sunt încălcate prevederile

legale cu privire la pretinsul ajutor de stat, cu cheltuieli de judecată.

La același termen

de judecată, după punerea în discuție a încadrării cererii de intervenție și admisibilității

în principiu a acesteia, instanța a apreciat-o ca fiind o cerere de intervenție

accesorie și a admis-o în principiu.

Prin încheierea

nr. 78 din 7 martie 2012, Tribunalul Timiș, având în vederea încheierea nr. 797

din 16 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în Dosarul

nr. 340/1/2012 privind admiterea cererii de strămutare a judecării cauzei, a dispus

trimiterea dosarului la Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ

și fiscal.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ

și fiscal, sub nr. 8851/3/2012, iar prin încheierea din 21 septembrie 2012 pronunțată

în acest dosar, s-a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții și

s-a dispus transpunerea cauzei către un complet specializat din cadrul secției a

VI-a civilă.

Ca urmare a acestei

dispoziții, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a

Vl-a civilă, sub nr. 39910/3/2012.

Prin încheierea

de ședință din data de 29 noiembrie 2012 pronunțată de secția a Vl-a civilă, a Tribunalului

București s-a respins excepția de necompetentă funcțională a acestei secții, excepție

invocată de reclamantă.

Prin încheierea

de ședință din data de 20 decembrie 2012 s-a pus în vedere reclamantei să timbreze

acțiunea cu suma de 19 RON conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997 și 0,3

RON timbru judiciar conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995.

Prin sentința

civilă nr. 148 din 10 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a

Vl-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a fost respinsă, ca

inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta

SN Aeroportul Internațional Timișoara T.V. SA și intervenienta W.A. Hungary Legikozlekedesi

Kft.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că ajutorul de stat reprezintă un avantaj

selectiv acordat de stat unei întreprinderi de care aceasta nu ar fi beneficiat

în condiții normale de piață, care distorsionează concurența și afectează comerțul

dintre statele membre, astfel că orice ajutor de stat este considerat incompatibil

cu piața comunitară dacă restrânge, împiedică, denaturează concurența, favorizând

anumite întreprinderi, fiind de natură a afecta comerțul liber.

Susținerea reclamantei

privind calitatea pârâtului de autoritate publică ce prestează servicii de interes

public național (Statutul Aeroportului conform H.G. nr. 1096/2008), transferarea

unor resurse statale prin intermediul contractului, trebuia însoțită de dovezi în

sensul că prin acest contract se pun în valoare bunuri proprietate publică, pentru

a putea fi asimilat actelor administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 554/2004.

Având în vedere

cererea reclamantei, așa cum a fost susținută, de a se constata caracterul ilegal

al pretinsului ajutor de stat prin intermediul contractului arătat, cu privire la

care nu s-au indicat bunurile proprietate publică, fiind supus dispozițiilor

art. 3, art. 4, art. 56 C. com. au fost analizate condițiile de admisibilitate ale

cererii. Reclamanta a pretins că măsura criticată, facilitatea prin intermediul

contractului, s-a acordat ilegal, solicitând a se respecta obligația statului de

a notifica UE, referitor la ajutorul de stat.

S-a apreciat că,

față de cererea neevaluabilă în bani, supusă dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.,

trebuie întrunite condițiile prevăzute de această reglementare, ceea ce nu se poate

reține în cauză, sens în care acțiunea în constatare are caracter subsidiar, iar

o astfel de cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Or, reclamanta

avea posibilitatea formulării unei acțiunii în realizarea dreptului, în cadrul căreia

puteau fi supuse analizei calitatea părților, dacă pârâtul a acționat în regim de

putere publică ce prestează servicii de interes public național, condițiile de valabilitate

ale contractului, dacă prin intermediul acestuia s-a dispus o măsură calificată

drept ajutor de stat, prin alocarea unor resurse de stat, în sensul art. 107 din

Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, constatarea nulității absolute a contractului,

pentru fraudă la lege.

Cum reclamanta

a cerut a se constata dacă s-a respectat sau nu obligația de notificare a pretinsului

ajutor de stat, însă nu a indicat criteriile avute în vedere, fără a se preciza

condițiile discriminatorii care ar fi provocat un dezavantaj concurențial, care

ar fi interesul dacă se pretind despăgubiri, pentru a se considera acordată o astfel

de facilitate prin intermediul contractului care, aparent, vizează activitatea comercială

a contractanților, în lipsa unor dovezi privind natura administrativă a acestora,

constatarea acordării unui astfel de ajutor de stat, dacă măsura pretinsă este aplicabilă

tuturor liniilor aeriene care operează pe aeroport, condițiile încheierii contractului,

precum și modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 108 alin. (3) din Tratat

prin acțiune împotriva statului membru și nu a agenților economici, nu s-a probat

temeinicia cereri.

Reclamanta nu

a argumentat și dovedit dacă a acționat direct pretinsul beneficiar al ajutorului

de stat. Aceasta nu înseamnă că reclamanta nu poate sesiza instanța cu o cerere

temeinic motivată și însoțită de dovezi, conform reglementării Legii nr. 554/2004

ce poate fi supusă analizei instanței de contencios administrativ. S-a reținut că

instanțele românești s-au pronunțat într-o speță având ca obiect constatarea caracterului

nelegal al ajutorului de stat acordat prin intermediul altui instrument, respectiv

o grilă de tarife, prin sentința nr. 992/PI/CA/2011 a Tribunalului Timiș, irevocabilă

prin decizia civilă nr. 2351/R/2012 a Curții de Apel Pitești în Dosarul nr. 1735/30/2011.

Rolul instanțelor

naționale în materie, potrivit susținerilor reclamantei, față de Comunicarea Comisiei

Europene privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele

române nr. 2009/C85/01, este de a proteja dreptul persoanelor afectate de punerea

în aplicare, ilegală, a ajutorului de stat ori aplicarea deciziilor de recuperare

adoptate de Regulamentul CE nr. 659/1999, fie în funcție de normele de procedură

din dreptul intern și prin alte tipuri de acțiuni în justiție.

A apreciat prima

instanță că acțiunea este supusă condițiilor de admisibilitate prevăzute de

art. 111 C. proc. civ., sub aspectul admisibilității cererea nu a putut fi primită,

având în vedere și faptul că în situația în care s-ar constata că măsura este ajutor

de stat ilegal contractul ar rămâne în vigoare dacă nu s-a cerut nulitatea acestuia.

Prin urmare, în aceeași ordine de idei, nu s-a susținut temeinicia unei astfel de

cereri, nefiind dovedită acordată facilitatea, constatat acordat ajutorul de stat,

avantajul selectiv pretins fără respectarea normelor legale, pentru a se pretinde,

ulterior, intervenția instanței pentru protejarea drepturilor persoanelor ce se

pretind afectate de punerea în aplicare a acestuia, ceea ce nu înseamnă că în urma

obținerii unei hotărâri în instanță, cu probatorii concludente, reclamanta nu poate

formula pretenții asupra valabilității, executării contractului, a pretinde eventuale

despăgubiri în condițiile legii.

La data de 11

februarie 2013, SC C. SA a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 148/2013

și a încheierilor pronunțate la termenele de judecată din data de 20 decembrie 2012,

29 noiembrie 2012, 21 septembrie 2012 (încheiere pronunțată în Dosarul nr. 8851/3/2012)

și 4 mai 2011 (încheiere pronunțată în Dosarul nr. 1734/30/2011), solicitând schimbarea,

în tot, a acestora, în sensul respingerii excepției inadmisibilității cererii de

chemare în judecată, respingerii excepției necompetenței funcționale a secției de

contencios administrativ, calificării cererii de chemare în judecată ca fiind o

acțiune în realizare, întemeiată pe dispozițiile art. 108 alin. (3) din TFUE și

pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, precum și trimiterea cauzei, în vederea soluționării

pe fond, către Tribunalul București, secția de contencios administrativ.

Apelanta a invocat

faptul că cererea de chemare în judecată are natura unei acțiuni în realizare, nefiind

vorba de o acțiune în constatarea existenței ori inexistenței unui drept nepatrimonial

supusă reglementarilor art. 111 C. proc. civ.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ., art. 108 alin. (3) TFUE, Legea

nr. 554/2004, precum și toate dispozițiile legale expres indicate în cuprinsul cererii

de apel.

La data de 1 aprilie

2013 intimata SN Aeroportul Iinternațional Timișoara T.V. SA a formulat întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea, ca legală și temeinică,

a sentinței prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată

introdusă de C.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 111, art. 115 și art. 274 C. proc. civ..

La data de 28

martie 2013 intimata W.A. Hungary Legikozlekedesi KFT a formulat întâmpinare, prin

care a solicitat respingerea apelului, menținerea sentinței pronunțate și a încheierilor

apelate ca fiind temeinice și legale.

Prin decizia civilă

nr. 164 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, s-a admis apelul formulat de reclamanta SC C. SA, au fost anulate sentința

și încheierile apelate și s-a trimis cauza spre judecare instanței competente,

secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului București.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs pârâta SN Aeroportul Internațional Timișoara T.V. SA

și intervenientă W.A. Hungary Legikozlekedesi KFT, care au fost admise prin decizia

civilă nr. 2143 din 11 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a ll-a civilă, dispunându-se, față de prevederile art. 304 pct. 7 raportat

la art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Ca urmare a acestei

decizii, dosarul a fost din nou înregistrat pe rolul Curții de Apel București,

secția a V-a civilă, sub nr. 39910/3/2012*.

Prin decizia civilă

nr. 1183 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă SC C. SA împotriva

sentinței civile nr. 148 din 10 ianuarie 2013 și a încheierilor pronunțate la termenele

de judecată din 20 decembrie 2012 și 29 noiembrie 2012, pronunțate de Tribunalul

București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 39910/3/2012), încheierea de ședință

din 21 septembrie 2012 (pronunțată în Dosarul nr. 8851/3/2012) și din 4 mai 2011

(pronunțată în Dosarul nr. 1734/30/2011), în contradictoriu cu intimata-pârâtă SN

Aeroportul Internațional Timișoara T.V. SA și intimata-intervenientă W.A. Hungary

Legikozlekedesi Kft, ca nefondat.

A fost respinsă

cererea intimatei interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește

criticile formulate de apelantă împotriva încheierii de ședință din 29 noiembrie

2012 pronunțată de secția a Vl-a civilă, a Tribunalului București în Dosarul

nr. 39910/3/2012, precum și a încheierii de ședință din 21 septembrie 2012 (pronunțată

de secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului București

în Dosarul nr. 8851/3/2012) și a celei din 4 mai 2011 (pronunțată de secția comercială

și de contencios administrativ a Tribunalului Timiș în Dosarul nr. 1734/30/2011),

prin care s-a apreciat că revine secției comerciale/civile - litigii cu profesioniștii

- competența funcțională de soluționare a cauzei, nefiind competentă secția de contencios

administrativ, instanța de apel a apreciat că acestea nu sunt întemeiate și Ie-a

respins.

S-a avut în vedere

că reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pe pârâta SN Aeroport Internațional

Timișoara T.V. SA solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună

constatarea caracterului ilegal al ajutorului de stat acordat prin intermediul contractului

de marketing din 30 iulie 2008 de către Aeroportul Internațional T.V. SA în favoarea

W.A.

La termenul de

judecată din data de 29 noiembrie 2012, în fața Tribunalului București, secția a

Vl-a civilă, reclamanta a indicat același obiect al acțiunii, respectiv constatarea

caracterului nelegal al ajutorului de stat acordat, precizând că, din punctul său

de vedere, nu poate solicita anularea contractului de marketing, deoarece acesta

a fost reziliat.

Instanța de apel

a reținut că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, această noțiune este definită ca reprezentând activitatea de soluționare

de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit acestei legi,

în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a

născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie

din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o

cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Mai departe, la

lit. c), se arată că autoritatea publică este orice organ de stat sau al unităților

administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea

unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei

legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut

de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim

de putere publică.

În ceea ce privește

actul administrativ, la lit. d) a aceluiași art. se arată că actul administrativ

este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau

a executării, în concret, a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele

încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor

publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii

de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".

Față de cele de

mai sus, instanța de apel a constatat că pentru a se putea reține natura de contencios

administrativ a cauzei de față trebuia nu numai să se constate că intimata pârâtă

este o autoritate publică asimilată, întrucât asigură servicii de interes public

național, astfel cum se susține prin motivele de apel, ci și că actul juridic încheiat

de părți (contractul de marketing) este emis în regim de putere publică -pentru

ca, față de prevederile lit. d) susmenționate, să poată fi considerat ca fiind act

administrativ sau că are ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică,

executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile

publice.

În ceea ce privește

prima cerință, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, potrivit art. 5

alin. (1) din Statutul Societății Naționale "Aeroportul Internațional Timișoara

– T.V." - scopul activității desfășurate de acesta îl constituie efectuarea

de prestații, servicii, lucrări de exploatare, întreținere, reparare, dezvoltare

și modernizare a bunurilor din patrimoniul său, aflate în proprietate sau în concesiune,

în vederea asigurării condițiilor pentru sosirea, plecarea și manevrarea la sol

a aeronavelor în trafic național și/sau internațional, asigurarea serviciilor aeroportuare

pentru tranzitul de persoane, mărfuri și poștă, precum și servicii de interes public

național.

Cu toate acestea,

actul juridic prin care se pretinde că s-ar fi acordat un ajutor de stat cu caracter

ilegal, respectiv contractul de marketing din 30 iulie 2008, nu a fost încheiat

în regim de putere publică.

Aceasta deoarece

adoptarea unui act în regim de putere publică presupune pentru autoritatea publică

emitentă a actului existența unor anumite prerogative, derogatorii de la dreptul

comun și care îi permit ca, în caz de nevoie, să recurgă la aplicarea directă a

măsurilor luate, în situația actului administrativ autoritatea emitentă aflându-se

pe o poziție de superioritate juridică, spre deosebire de actul juridic civil, unde

părțile se situează pe poziții de egalitate juridică.

Aceste prerogative

sunt justificate de faptul că autoritatea publică acționează pentru satisfacerea

interesului public, astfel că actele emise au caracter obligatoriu, cu posibilitatea,

la nevoie, ca în caz de neconformare să se recurgă la măsuri sancționatorii sau

la executarea silită.

De asemenea, contractul

de marketing din 30 iulie 2008 nu reprezintă nici un contract administrativ, întrucât

nu are ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică sau executarea

lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice,

astfel cum impune art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În mod nefondat

s-a susținut de către apelantă, prin motivele de apel, că nu are relevanță natura

serviciilor contractate și remunerate prin intermediul respectivului contract, câtă

vreme, pentru a fi calificat ca și contract administrativ - care este asimilat actului

administrativ, contractul trebuie să aibă un anumit obiect.

Or, în cauză,

instanța de apel a constatat că respectivul contract de marketing încheiat între

părți nu este încheiat în regim de putere publică, întrucât părțile acestui contract

sunt pe poziții de egalitate juridică și nu există vreo posibilitate pentru intimata

pârâtă SN Aeroportul Internațional Timișoara T.V. SA de a constrânge direct și din

oficiu pe intimata intervenientă la executarea acestuia, de unde concluzia că la

încheierea acestuia pârâta a acționat în calitate de comerciant.

De asemenea, obiectul

contractului nu se încadrează nici în sfera celor avute în vedere de art. 2

lit. c) pentru a fi considerat contract administrativ, relevant fiind aici că nici

măcar apelanta reclamantă nu face vreo susținere în acest sens.

Faptul că, în

opinia apelantei, instituția ajutorului de stat este o instituție de drept public

și că obiectul acțiunii vizează pretinsa încălcare a obligației de notificare a

Comisiei Europene prevăzută de art. 108 alin. (3) TFUE, nu este de natură să confere

prezentei cauze natura unui litigiu de contencios administrativ, față de modul cum

acesta este definit la art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 și în condițiile în

care în cauză nu sunt îndeplinite condițiile privind emiterea actului în regim de

putere publică și caracterul administrativ al contractului de marketing.

Faptul că prin

încheierea de strămutare nr. 797 din 16 februarie 2012 Înalta Curte de Casație

și Justiție a dispus și păstrarea actelor îndeplinite în dosarul Tribunalului Timișoara

nu este de natură să conducă la concluzia că aspectul privind competența funcțională,

deja soluționat de Tribunalul Timiș, nu mai putea fi pus încă o dată în discuție

în fața Tribunalului București, deoarece aspectul competenței funcționale nu este

o chestiune asupra căreia Înalta Curte de Justiție și Casație să fi statuat, nefiind

în prezența unei probleme de drept care să fi fost dezlegată de către instanța supremă.

Strămutarea la secția de contencios a Tribunalului București s-a dispus în considerarea

faptului că dosarul era pe rolul Tribunalului Timiș tot la un complet de contencios

administrativ.

A achiesa la punctul

de vedere al apelantei ar însemna, a se ajunge în situația în care prima încheiere

prin care s-a dispus cu privire la secția competentă funcțional să poată fi atacată

(cea a Tribunalului Timiș din data de 04 mai 2011), pe când celelalte (din 21

septembrie 2012 și 29 noiembrie 2012) nu ar putea fi contestate, deși la termenele

respective s-a soluționat aceeași excepție, a necompetenței funcționale, ceea ce

nu poate fi primit.

În ceea ce privește

criticile aduse încheierii pronunțate la termenul de judecată din 20 decembrie 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 39910/3/2010,

prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a timbra acțiunea cu

suma de 19 RON, conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997 și 0,3 RON timbru

judiciar, iar nu potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu

art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, astfel cum susține apelanta, instanța de

apel a apreciat că acestea sunt nefondate.

S-a avut în vedere

că litigiul dintre părți nu are natura unuia de contencios administrativ, astfel

că, pe cale de consecință, prevederile legale din materia timbrajului, invocate

de apelantă, nu sunt aplicabile.

Mai mult, față

de faptul că reclamanta (în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei

judiciare de timbru anterior menționate), nu a formulat critici care să vizeze modul

de timbrare al cererii de chemare în judecată în cadrul cererii de reexaminare prevăzute

de art. 18 din Legea nr. 146/1997, aceasta nu mai poate formula astfel de critici

prin intermediul apelului.

Instanța de apel

a apreciat ca nefondate și criticile formulate de apelantă împotriva sentinței civile

nr. 148 din 10 ianuarie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

pentru următoarele considerente:

Cât privește natura

cererii de chemare în judecată, instanța de apel nu a reținut susținerile apelantei

în sensul că cererea de chemare în judecată are natura unei acțiuni în realizare,

față de faptul că prin aceasta nu se solicită „condamnarea" pârâtei, respectiv

obligarea sa la respectarea dreptului subiectiv civil afirmat de către reclamant.

Din contra, instanța

de apel a reținut că, în mod corect, prima instanță a apreciat că este învestită

cu o acțiune în constatare, având în vedere nu doar faptul că reclamanta însăși

a folosit acest termen în redactarea petitului cererii de chemare în judecată, ci

chiar pretenția concretă a reclamantei, respectiv să se constate caracterul ilegal

al ajutorului de stat acordat prin intermediul contractului de marketing.

S-a avut în vedere

că, atât din modul de formulare a acestui petit, cât și din motivele invocate în

susținerea cererii de chemare în judecată, reiese că suntem în prezența unei acțiuni

în constatare, care, însă, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cerințele

prevăzute de art. 111 C. proc. civ.

Instanța de apel

a apreciat ca neîntemeiate criticile formulate de apelantă prin care a susținut

natura de acțiune în realizare a cererii de chemare în judecată, prin prisma faptului

că reclamanta ar fi urmărit, prin intermediul acestei acțiuni, sancționarea pârâtei

pentru încălcarea obligației legale prevăzute de art. 108 alin. (3) din TFUE, deoarece,

specific acțiunii în realizare este faptul că prin intermediul său se solicită „condamnarea"

pârâtului, respectiv obligarea sa la respectarea dreptului subiectiv civil afirmat

de către reclamant, ori, în cazul în care acest lucru nu este posibil, la despăgubiri

pentru prejudiciul suferit.

Or, în cauză,

se observă că, oricât ar încerca apelanta reclamanta să argumenteze în acest sens,

prin cererea de chemare în judecată nu s-a cerut obligarea pârâtei la respectarea

unui drept subiectiv civil afirmat de către reclamantă.

Cu privire la

aprecierea naturii juridice a acțiunii, s-a mai subliniat că, în cazul acțiunii

în realizare, în situația admiterii acesteia, reclamantul obține o hotărâre de „condamnare",

care poate fi pusă, în caz de nevoie, în executare silită. Or, în cauză, în nici

un caz, în situația admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată de reclamantă,

hotărârea nu ar fi susceptibilă de executare silită.

Referitor la faptul

că acțiunea formulată nu poate fi încadrată în niciuna din cele trei categorii de

acțiune în constatare la care se face referire în doctrină (declaratorii, interogatorii

și provocatorii), astfel cum s-a arătat în motivele de apel, acest motiv nu reprezintă,

în opinia instanței de apel, un argument pentru admiterea apelului, ci, din contră,

unul care subliniază soluția de inadmisibilitate a acțiunii în constatare.

Instanța de apel

a mai constatat că art. 111 C. proc. civ. prevede o serie de cerințe speciale pentru

a se putea admite o acțiune în constatare și anume: să fie vorba de o cerere privind

constatarea existenței sau inexistenței unui drept; caracterul subsidiar al acțiunii

în constatare, care nu poate fi formulată atât timp cât partea poate formula acțiune

în realizare.

Referitor la susținerile

apelantei în sensul că în orice caz acțiunea în constatare este admisibilă, deoarece

C. nu are deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului, acestea nu au fost

găsite întemeiate.

S-a reținut că

reclamanta, care a invocat faptul că prin respectivul contract de marketing s-a

acordat un ajutor de stat de natură a afecta semnificativ concurența pe piața serviciilor

de transport aerian (fiind deci încălcate norme care ocrotesc un interes general,

obștesc), avea deschisă calea acțiunii în realizare, cum ar fi spre exemplu cea

prin care să ceară constatarea nulității absolute a acestui contract (în condițiile

în care și nulitatea absolută se dispune de către instanță).

Faptul că între

timp părțile au reziliat contractul și că - în opinia apelantei - față de această

situație o asemenea acțiune ar fi fost respinsă ca lipsită de interes nu poate fi

apreciat ca relevant, în condițiile în care nu există vreo dispoziție legală care

să prevadă că nu se mai poate cere anularea unui contract care a fost deja reziliat,

și, mai mult, formularea unei asemenea acțiuni se poate face indiferent dacă se

solicită sau nu și repunerea în situația anterioară. De asemenea, trebuie avut în

vedere că nicio instanță nu s-a pronunțat, irevocabil, cu privire la o cerere de

anulare a contractului de marketing din speță și că nici instanța de apel nu și-a

putut exprima un punct de vedere asupra unei cereri cu care nu a fost învestită.

S-a mai reținut

că nu este îndeplinită în speță nici cealaltă cerință pentru a se considera admisibilă

acțiunea în constatare, respectiv faptul că prin intermediul său trebuie să se solicite

constatarea existenței sau inexistenței unui drept, astfel cum, în mod fondat, s-a

arătat de către intimata pârâtă prin întâmpinarea formulată.

Prin intermediul

cererii de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat să se constate că ar fi

titulara vreunui drept subiectiv civil sau că, din contra, pârâta nu ar avea față

de ea un asemenea drept, ci, în realitate, s-a solicitat constatarea existenței

unei situații de fapt și anume a faptului că prin contractul de marketing din

30 iulie 2008 s-a acordat un ajutor de stat și că acesta are caracter ilegal.

Cât privește cererea

intimatei interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța de apel

a respins-o ca neîntemeiată, avându-se în vedere că, deși apelul formulat de reclamantă

a fost respins, iar cererea de intervenție a fost formulată în interesul pârâtei,

care a „câștigat" procesul, totuși, obligarea apelantei la plata cheltuielilor

de judecată către intimata intervenientă nu se justifică, prin prisma faptului că

aceasta, care nu era inițial parte în cauză, a intervenit din proprie inițiativă

pentru a sprijini apărarea pârâtei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC C. SA Timiș, prin administrator judiciar

SCP R. & P. SPRL, aducându-i următoarele critici:

1.a).Hotărârea

instanței de apel cuprinde motive contradictorii.

În acest sens

a arătat că, atunci când a analizat natura cauzei, în vederea soluționării criticilor

din apel referitoare la competența funcțională, instanța de apel a analizat două

condiții, cea cu privire la faptul că pârâta ar fi trebuit să fie autoritate publică

asimilată și cea cu privire la faptul că respectivul contract ar trebui să fie emis

în regim de putere publică sau să aibă ca obiect punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică, executarea unor lucrări de interes public prestarea serviciilor

publice, achiziții publice.

Cu privire la

prima condiție, deși la pag. 24 parag. 3 din hotărâre a reținut că pârâtul are calitate

de autoritate publică asimilată, totuși la pag. 25 parag. 4 a ajuns la concluzia

că acest contract nu a fost încheiat în regim de putere publică.

În legătură cu

acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut și o greșită

interpretare a dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ,

în legătură cu natura actului administrativ asimilat, considerând că s-a făcut o

combinație greșită între condițiile necesare pentru existența actului administrativ

unilateral cu cele instituite de lege pentru contractele administrative - acte administrative

asimilate.

b) Hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină.

În acest sens

s-a susținut că la pag. 25 parag. 5, instanța de apel a reținut că obiectul contractului

nu se încadrează în sfera celor avute în vedere de art. 2 lit. c) și că nici reclamanta

nu ar fi făcut vreo susținere în acest sens, considerând că această susținere este

nemotivată.

Sub acest aspect,

recurenta-reclamantă a susținut că în cuprinsul motivelor de apel, la parag. 30,

ar fi arătat care sunt bunurile proprietate publică ce se pun în valoare prin contractul

de marketing, anume cele privind infrastructura aeroportuară, proprietate a statului.

În sprijinul criticii

sale, recurenta-reclamantă a invocat constatările Comisiei Europene cuprinse în

Decizia privind deschiderea investigației de ajutor de stat împotriva Aeroportului

Timișoara, publicată în JO al Uniunii Europene din 13 septembrie 2011 cu nr. 2011/C270/06.

c) în ce privește

criticile formulate împotriva încheierii din 20 decembrie 2012, s-a arătat că, în

mod greșit, instanța de apel ar fi reținut că aceste critici vizau dispozițiile

referitoare la timbraj, în realitate critica viza constatarea de către instanță

a faptului că a fost sesizată într-o cauză comercială, fără ca această măsură să

fi fost pusă, în prealabil, în discuția părților și fără să fie motivată.

apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia.

În acest sens

s-a arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că acest contract nu ar

fi unul administrativ, în accepțiunea Legii nr. 554/2004.

Instanța de apel

a reținut că acest contract nu a fost încheiat în regim de putere publică, însă

acest raționament este greșit, deoarece, pentru ca un contract încheiat de o autoritate

publică asimilată să fie contract administrativ, nu este necesar ca acesta să fie

încheiat în regim de putere publică, această cerință fiind impusă de legiuitor numai

pentru actele administrative unilaterale, așa după cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor

art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

A fost criticată

și concluzia instanței de apel cu privire la faptul că respectivul contract nu ar

avea ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, invocându-se

dispozițiile art. 7 din statutul aeroportului și dispozițiile art. l pct. 25 din

Anexa la Legea nr. 213/1998.

S-a mai invocat

faptul că, potrivit art. 1 pct. 1 din contractul de marketing, W.A. se obligă să

promoveze zborurile proprii de la/către Aeroportul Timișoara, activitate pentru

care primea o remunerație calculată în funcție de numărul de pasageri efectiv transportați,

susținându-se că, astfel, acest contract de marketing vizează punerea în valoare

a bunurilor proprietate publică, ceea ce conferă acestui contract un caracter administrativ.

Urmare a faptului

că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat

natura juridică a acestuia a condus la o soluție greșită cu privire la una dintre

problemele de drept ce trebuiau soluționate, relativ la competența funcțională a

primei instanțe, care trebuia să aparțină secției de contencios administrativ.

de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

a) Chiar și instanța

de apel a reținut că pârâtul, conform statutului aprobat prin H.G. nr. 1096/2008,

este o autoritate publică asimilată, acest lucru rezultând din dispozițiile

art. 5 alin. (2) din acest act normativ, coroborate cu dispozițiile art. 2 lit.

b) teza a ll-a din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, potrivit

art. 5 alin. (3) din Statut, Aeroportul are obligația de a asigura aducerea la îndeplinire,

în zona sa de activitate, obligațiilor care revin statului din acordurile și convențiile

internaționale la care România este parte.

În opinia recurentei-reclamante,

întrucât pârâtul prestează servicii de interes public național, acesta poate și

trebuie să fie asimilat unei autorități publice, simplul fapt că este înregistrat

ca o societate comercială nefiind de natură să înlăture, de plano, calitate sa de

autoritate publică.

Mai mult, acționar

majoritar este Ministerul Transporturilor, care deține 80% din capitalul social

al pârâtei, iar Consiliul de Administrație este compus din reprezentanții statului.

S-a invocat și

faptul că activitatea Aeroportului a fost controlată de Curtea de Conturi, acest

fapt însemnând că pârâtul are în administrare elemente de patrimoniu public și privat

al statului, rezultând că este o autoritate publică asimilată.

b) Litigiul s-a

născut în legătură cu încheierea unui act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004,

contractul de marketing fiind asimilat unui astfel de contract, potrivit art. 2

lit. c) din această lege.

S-a subliniat

faptul că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a legii când a considerat

că, pentru a fi caracterizat drept act administrativ asimilat, actul respectiv ar

trebui să fie încheiat în regim de putere publică, deoarece această condiție a fost

impusă de legiuitor numai pentru actele unilaterale, susținându-se că reclamanta

ar fi demonstrat faptul că prin acest contract se pun în valoare bunuri proprietate

publică, respectiv infrastructura aeroportuară.

c) Instanța de

apel a interpretat greșit efectele încheierii de strămutare, reclamanta neinvocând

faptul că dispoziția Înaltei Curți de Casație și Justiție de a strămuta cauza în

favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ, ar fi rezultatul

unei dezlegări a problemei competenței funcționale, ci doar că dispoziția Înaltei

Curți de Casație și Justiție de a se menține actele de procedură realizate de Tribunalul

Timiș nu mai permitea repunerea în discuție, în fața Tribunalului București, a necompetenței

funcționale.

d) Instanța de

apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul că nu a respectat

decizia de casare prin care s-a dispus ca instanța de apel să lămurească natura

măsurii contestate.

În opinia recurentei,

instanța de apel nu a făcut nicio analiză a măsurii contestate, respectiv măsura

ajutorului de stat este o instituție de drept public care să atragă competența de

soluționare a cauzei de către secția de contencios administrativ a primei instanțe.

Recurenta-reclamantă

a reiterat opinia sa cu privire la faptul că în speță este vorba despre un ajutor

de stat, ce ține de dreptul concurenței, domeniu ce nu face parte din dreptul privat

ci din dreptul public, astfel încât competența în primă instanță trebuia să aparțină

secției de contencios administrativ a primei instanțe.

În sprijinul susținerilor

sale, recurenta-reclamantă a invocat și jurisprudența Tribunalului Timiș cât și

a Tribunalului Sibiu.

e) Instanța de

apel a calificat greșit natura juridică a cererii de chemare în judecată ca nefiind

o acțiune în realizare, singurul motiv reținut de instanța de apel fiind acela că

reclamanta nu ar fi solicitat condamnarea pârâtei, respectiv obligarea sa la respectarea

dreptului subiectiv afirmat, însă recurenta susține că, în realitate, a solicitat

sancționarea pârâtei pentru încălcarea obligației legale prevăzute de art. 108

alin. (3) din TFUE.

S-a mai susținut

de către reclamanta-recurentă că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile

art. 111 C. proc. civ., atunci când a apreciat că aceasta ar fi avut la dispoziție

o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului, arătând că acesta era

deja desființat ca urmare a rezilierii sale, fiind greșit argumentul instanței de

apel, în sensul că nu există un text de lege care să interzică constatarea nulității

unui contract reziliat, deoarece efectul nulității constă în desființarea raportului

juridic născut din actul juridic lovit de sancțiunea nulității, însă această sancțiune

nu mai poate fi constatată de o instanță, cât timp raportul juridic era deja desființat

ca urmare a rezilierii contractului.

S-a mai susținut

că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că cererea reclamantei ar viza constatarea

unei situații de fapt, câtă vreme recurenta-reclamantă a solicitat constatarea unei

stări de drept, respectiv constatarea caracterului ilegal al ajutorului de stat.

La data de 30

aprilie 2015, a fost depusă la dosarul cauzei o adresă din partea R. & P. SPRL

prin care s-a învederat faptul că împotriva recurentei-reclamante a fost deschisă

procedura insolvenței, această societate fiind numită administrator judiciar.

La data de 12

iunie 2015, intimata W.A. Hungary Legikozlekedesi KFT, a depus la dosarul cauzei

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 15

iunie 2015, intimatul Aeroportul Internațional T.V. Timișoara a depus la dosarul

cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

1.a) Hotărârea

instanței de apel nu conține motive contradictorii.

Concluzia instanței

de apel, la care se referă recurenta-reclamantă, regăsită la pag. 24 parag. 3 din

decizie, nu trebuie înțeleasă în sensul că pârâtul Aeroportul Timișoara are calitate

de autoritate publică asimilată pentru orice act emis sau orice operațiune înfăptuită

în desfășurarea activității sale, art. 5 alin. (1) din Statutul său trebuind interpretat

în sensul că această societate națională, care este un comerciant, are calitate

de autoritate publică asimilată doar atunci când emite acte sau prestează operațiuni

legate de efectuarea unor servicii de interes public național, nu pentru toate actele

și operațiunile sale.

Tocmai de aceea,

instanța de apel a ajuns la concluzia că acest contract, ce face obiectul litigiului

de față, nu a fost încheiat în regim de autoritate publică, acesta nefiind încheiat

în legătură cu prestarea de către pârât a unor servicii de interes public național.

De asemenea, instanța

de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 544/2004, așa după cum se va arăta mai jos, la analiza criticilor de la

pct. 2 și 3 din motivele de recurs.

b) Nu se poate

reține, în niciun caz, critica cu privire la faptul că hotărârea recurată nu ar

cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel motivând, pe larg, de ce

a ajuns la soluția respectivă, acest lucru rezultând cu ușurință din simpla lecturare

a deciziei.

Faptul că instanța

de apel a ajuns la alte concluzii decât cele ale recurentei-reclamante, nu înseamnă

că aceasta nu a motivat decizia recurată.

c) Nici critica

privind încheierea din 20 decembrie 2012 nu poate fi reținută.

Instanța de apel

nu s-a referit, în principal, la problema taxei judiciare de timbru ca atare, ci

la faptul că problema naturii juridice a litigiului a fost pusă în discuție, cât

timp taxa judiciară de timbru fixată se referea la o cauză de natură comercială,

iar nu la o cauză de natura contenciosului administrativ, sub acest aspect arătându-se

că recurenta-reclamantă nici măcar nu a atacat natura și cuantumul taxei judiciare

de timbru.

de la pct. 2 din motivele de recurs nu pot fi reținute.

Instanța de apel

a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății atunci când a reținut

că respectivul contract nu ar fi unul administrativ, ci un contract comercial.

S-a făcut o analiză

corectă a situațiilor în care un contract poate fi considerat ca fiind de natură

administrativă.

Astfel, o primă

situație ar fi aceea în care acest act sau contract trebuie să emane de la o autoritate

publică, în art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2004 teza a ll-a, arătându-se

în ce caz sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat,

însă, așa după cum s-a arătat mai sus, în situația de față nu se poate considera

că Aeroportul Internațional T.V. poate fi asimilat unei autorități publice, deoarece,

în situația dată, acesta nu presta un serviciu public, ci un simplu serviciu comercial,

ce făcea parte din obiectul activității sale obișnuite.

O altă situație

este prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. c) teza a ll-a din aceeași lege, dar acest

text de lege cuprinde două condiționări pentru ca un contract să poată fi considerat

de natură administrativă.

O primă condiționare

este aceea ca respectivul contract să emane de la o autoritate publică, ori, plecând

de la reglementarea art. 2 alin. (1) lit. b) teza a ll-a din Legea nr. 544/2004,

de la o persoană juridică de drept privat care acționează în regim de putere publică,

iar a doua condiționare are în vedere ca obiectul contractelor să se refere la punerea

în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public,

prestarea serviciilor publice și achizițiile publice.

Niciuna dintre

condiționări nu este respectată, în situația de față.

Astfel, așa după

cum s-a arătat mai sus, pârâtul, care este o persoană juridică de drept privat,

nu a acționat în regim de putere publică, deoarece contractul respectiv nu s-a încheiat

în legătură cu executarea unui serviciu de interes public, pentru a putea fi considerat

că este, în acest caz, asimilat autorității publice.

Nici condiția

ca obiectul contractului să vizeze bunuri proprietate publică, lucrări de interes

public, servicii sau achiziții publice nu este respectată.

Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, contractul criticat nu vizează nici bunuri proprietate publică,

nici lucrări de interes public, nici servicii sau achiziții publice, ci simple operațiuni

comerciale, obișnuite în activitatea pârâtului.

Faptul că pentru

desfășurarea activității sale, pârâtul a încheiat contract de concesiune asupra

unor bunuri proprietate a statului, respectiv infrastructura aeroportuară, cu un

alt organ al statului, respectiv Ministerul Transporturilor, nu poate conduce la

concluzia că respectivul contract de marketing are ca obiect acele bunuri.

Prin urmare, instanța

de apel a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății și a soluționat

în mod legal problema competenței în primă instanță, ca aparținând secției comerciale.

De altfel, referirea

la competența funcțională a primei instanțe este făcută fără a se da o definiție

a acesteia, părerea Înaltei Curți fiind aceea că recurenta-reclamantă s-a referit

la competența după natura litigiului (care face referire, în primul rând, la secția

competentă a primei instanțe, după desemnarea acestei prime instanțe, având în vedere

natura litigiului) și nu la competența funcțională (care se referă, în primul rând,

la desemnarea instanței competente în primă instanță, din ierarhia instanțelor din

România).

de la pct. 3 din cadrul motivelor de recurs nu pot fi reținute.

a) Așa după cum

s-a arătat mai sus, prevederile statutului pârâtului, aprobat prin H.G. nr. 1096/2008,

prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) teza a ll-a din Legea

nr. 554/2004, trebuie interpretate în sensul că pârâtul poate fi asimilat cu o autoritate

publică, dar numai în situația în care a obținut statut de utilitate publică sau

ar fi autorizatat să presteze un serviciu public, în regim de autoritate publică,

fiind evident faptul că nu orice act care emană de la o astfel de persoană de drept

privat poate fi asimilată unui act administrativ, ci doar cel care se referă la

serviciul public pentru care a fost autorizat.

Invocarea dispozițiilor

art. 5 alin. (3) din Statutul pârâtului, nu vine în sprijinul recurentei-reclamante,

ci în sprijinul pârâtului, recurenta-reclamantă nefăcând dovada că acest contract

a fost încheiat pentru a asigura aducerea la îndeplinire de către pârât a obligațiilor

care revin statului din acordurile și convențiile internaționale la care România

este parte, doar în această situație pârâtul putând presta un serviciu public și

doar atunci acesta putând fi asimilat unei autorități publice.

Faptul că pârâtul

este înregistrat ca o societate comercială, înlătură, de plano, calitatea sa de

autoritate publică, pentru a se putea considera că acesta a acționat în calitate

de autoritate publică asimilată, recurenta-reclamantă trebuia să facă dovada faptului

că, în speța de față, acesta a acționat în executarea unui serviciu public, însă

nu s-a făcut această dovadă.

Faptul că Ministerul

Transporturilor este acționar majoritar al pârâtului, nu are nicio semnificație

asupra caracterului de persoană juridică de drept privat al pârâtului.

De asemenea nu

are nicio semnificație juridică faptul că activitatea pârâtului a fost controlată

de Curtea de Conturi, acest lucru petrecându-se, într-adevăr, pentru că pârâtul

a concesionat bunuri aflate în patrimoniul public al statului, semnificație având

doar natura juridică a contractului supus analizei, care este unul comercial și

nu unul administrativ.

Nici criticile

de la pct. 3.b) din motivele de recurs, care reprezintă, de fapt, o reiterare a

unor critici deja analizate, nu pot fi reținute, pentru motivele arătate mai sus.

Nu pot fi reținute

nici criticile privind greșita interpretare, de către instanța de apel, a efectelor

încheierii de strămutare, în sensul că nu se mai putea repune în discuție, în fața

Tribunalului București, necompetența funcțională a acestuia.

În primul rând,

așa după cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte apreciază că era vorba de competența

după natura litigiului și nu de competența funcțională a instanței, iar în al doilea

rând, chiar și în condițiile vechiului C. proc. civ., după regulile căruia se desfășoară

procesul civil de față, se putea ajunge la un conflict negativ de competență, chiar

dacă declinarea reciprocă a competenței se făcea între două secții ale aceleiași

instanțe, or, câtă vreme nu s-a pronunțat o instanță ierarhic superioară într-un

regulator de competență, necompetența după natura litigiului se putea ridica și

în fața Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

d) Nici criticile

privind nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Recurenta-reclamantă

face o speculație atunci când afirmă că instanța de apel nu a respectat decizia

de casare, prin aceea că nu a lămurit natura măsurii contestate, fiind evident faptul

că instanța supremă, în decizia de casare, s-a referit la lămurirea naturii contractului

ce a făcut obiectul analizei, or, din acest punct de vedere instanța de apel a lămurit

natura acestui contract, arătând că este unul comercial, de drept comun, iar nu

unul de natură administrativă, această concluzie fiind, de fapt, cea care a nemulțumit

pe recurenta-reclamantă.

Opiniile privind

ajutorul de stat nu își au locul în analiza speței de față, din felul în care reclamanta-recurentă

și-a conceput acțiunea, neputându-se trage o altă concluzie decât aceea că aceasta

a formulat o acțiune în constatare, în temeiul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.,

acțiune care, în mod legal, a fost constatată ca inadmisibilă și de către instanța

de apel.

e) Critica cu

privire la greșita reținere a naturii juridice a cererii de chemare în judecată

ca fiind o acțiune în realizare (probabil a