ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1759/2015

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanta SC F.G.V. SRL a chemat în judecată pe pârâtul G.J.B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 32.000 euro, cu titlu de avans, și a dobânzii legale aferente, precum și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, a sumei de 32.000 euro, cu titlu de despăgubire potrivit art. 1298 C. civ., și a sumei de 5000 euro, cu titlu de contravaloare îmbunătățiri. Pârâtul a formulat cerere reconvențională, solicitând rezoluțiunea aceluiași act juridic, pentru considerentul că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate potrivit art. 4.1.1 lit. d) din antecontract.

Prin sentința civilă nr. 1469 din 25 ianuarie 2012, Judecătoria sectorului 3 București, a admis excepția necompetenței materiale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 8773/3/2012, la data de 21 martie 2012. În ședința publică din data de 04 decembrie 2012, Tribunalul a admis excepția netimbrării cererii reconvenționale. Prin sentința civilă nr. 100 din 3 mai 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea principală astfel cum a fost precizată de reclamanta-pârâtă SC F.G.V.

SRL în contradictoriu cu pârâtul-reclamant G.J.B.; a anulat cererea reconvențională, ca netimbrată; a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 32.000 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naționale a României din data efectuării plății, cu titlu de avans; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 5.000 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Națioanle a României din data efectuării plății, cu titlu de contravaloare îmbunătățiri stabilită contractual; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 1.140 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naționale a României din data efectuării plății, cu titlu de penalități de întârziere; a respins capătul de cerere principală vizând dobânda legală, ca neîntemeiat; a respins cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtului-reclamant la plata sumei de 32.000 euro, cu titlu de despăgubiri, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 11054,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat și taxe judiciare de timbru aferente pretențiilor admise.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut, în esență, că între pârâtul-reclamant G.J.B., în calitate de prormitent-vânzător, și reclamanta-pârâtă SC F.G.V. SRL, în calitate de promitent-cumpărător, a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009, atestat de avocat A.B.Ț., având ca obiect perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în București, Bulevardul D., contra prețului de 285.000 euro, cel mai târziu în termen de 12 luni de la data plății sumei prevăzute la art. 4.1.1. lit. c), dar nu mai târziu de 30 iunie 2010. Potrivit art. 4.1.1. din acest act juridic, prețul definitiv, ferm și serios al apartamentului este 285.000 euro, părțile stabilind și modalitatea de plată a acestuia.

În ceea ce privește obligațiile pârâtului-reclamant, potrivit art. 7.1. și 7.2 din antecontract, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, acesta are sarcina de a prezenta o serie de documente expres stipulate în cuprinsul actului, precum și de a depune actele necesare pentru efectuarea documentației cadastrale până la data de 15 iulie 2009, având sarcina de a transmite reclamantei-pârâte dovada în acest sens. Tribunalul a constatat că părțile nu au stipulat pacte comisorii de gradele III sau IV în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru a fi incidență rezoluțiunea de drept a antecontractului de vânzare-cumpărare, astfel încât a procedat la analizarea condițiilor cerute pentru admisibilitatea rezoluțiunii judiciare de art. 1020-1221 C. civ.

din 1864, incident în cauză prin raportare la data încheierii actului juridic. S-a reținut în acest sens că reclamanta-pârâtă a solicitat rezoluțiunea actului juridic în discuție pentru nerespectarea de către pârâtul-reclamant a obligațiilor asumate prin clauzele 7.1 și 7.2 din antecontract, respectiv de a depune actele necesare pentru efectuarea documentației cadastrale până la data de 15 iulie 2009, existând totodată în sarcina acestuia din urmă obligația de a transmite reclamantei-pârâte o atare dovadă.

Tribunalul a constatat că obligația menționată nu a fost adusă la îndeplinire de către pârâtul-reclamant până la data stipulată în antecontractul de vânzare-cumpărare, ci abia în data de 21 iunie 2010, obținând intabularea dreptului său de proprietate în data de 23 iulie 2010, ulterior înseși datei la care contractul de vânzare-cumpărare trebuia cel mai târziu perfectat în formă autentică (30 iunie 2010). De asemenea, executarea unei atare obligații are caracter esențial, din moment ce, în lipsa intabulării dreptului de proprietate al promitentului-vânzător în cartea funciară, nu se putea realiza obiectul antecontractului, și anume încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Prin raportare la disp.

art. 1082 și 1083 C. civ. din 1864, instanța a reținut că pârâtul-reclamant nu a făcut dovada contrară de natură să răstoarne prezumția relativă instituită de lege, nefiind învederat vreun caz fortuit sau de forță majoră ori vina reclamantei-pârâte în neîntocmirea de către pârâtul-reclamant în termen a documentației cadastrale și nedepunerea acesteia la oficiul de cadastru și publicitate imobiliară. S-a mai reținut că în datele de 05 iulie 2010 și 15 martie 2011, reclamanta-pârâtă a notificat pârâtul-reclamant cu privire la rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, fiind introdusă, totodată, prezenta acțiune în rezoluțiune pe rolul instanței judecătorești.

Tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă în mod legal și-a suspendat executarea propriilor obligații, fiind întrunite condițiile prevăzute de lege pentru invocarea excepției de neexecutare a antecontractului - obligațiile părților au temeiul în același act juridic, pârâtul-reclamant nu și-a îndeplinit obligația specificată anterior și aceasta are caracter important, cele două obligații au același termen de executare - 15 iulie 2009 și nu era necesară punerea pârâtului-reclamant în întârziere sau intervenția instanței de judecată.

Pentru aceste considerente, s-au apreciat întrunite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea sancțiunii civile solicitate, și în consecință tribunalul a admis în parte cererea principală astfel cum a fost precizată și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009. Drept urmare a rezoluțiunii judiciare, antecontractul de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009 a fost desființat cu efect retroactiv de la data încheierii sale, și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară și anume a reclamantei-pârâte, întrucât aceasta a formulat o cerere în acest sens. În consecință, tribunalul a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 32.000 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naționale a României din data efectuării plății, cu titlu de avans, dovada achitării acestuia rezultând din cuprinsul antecontractului și din înscrisurile atașate la dosar.

Totodată, în temeiul art. 4.1.1. lit. f) din antecontractul de vânzare-cumpărare, părțile au dedus din prețul total de înstrăinare a imobilului suma de 5.000 euro, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor realizate de reclamanta-pârâtă la imobil și recunoscute astfel de către pârâtul-reclamant. De altfel, potrivit art. 9.2. din antecontract, în cazul în care din culpa promitentului-vânzător nu se va încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, reclamanta-pârâtă va putea solicita rezoluțiunea antecontractului, pârâtul-reclamant urmând a fi obligat la restituirea avansului achitat până la momentul rezoluțiunii, cât și la plata sumelor de bani ce reprezintă amenajările efectuate de către reclamanta-pârâtă în cuantum de 5.000 euro.

În consecință, dat fiind faptul că bunul a rămas în proprietatea reclamantei-pârâte, pentru a evita prilejuirea unei îmbogățiri fără justă cauză, tribunalul a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 5.000 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naționale a României din data efectuării plății, cu titlu de contravaloare îmbunătățiri stabilită contractual. În conformitate cu art. 9.2. din antecontract, pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică sau pentru neprezentarea documentelor necesare încheierii acestuia, la termenul stabilit, pârâtul-reclamant are obligația de a plăti penalități de 0,1% pe zi din prețul apartamentului, valoarea penalităților urmând a se deduce din restul de preț neplătit.

Reținând culpa pârâtului-reclamant în neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare și inserarea de către părți a unei clauze penale valabile, tribunalul a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 1.140 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Națioanle a României din data efectuării plății, cu titlu de penalități de întârziere, aferente perioadei 30 iunie 2010 (data la care părțile au stabilit că cel mai târziu trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare) - 05 iulie 2011 (data notificării, dată specificată de reclamanta-pârâtă, penalitățile fiind până la această dată pretinse potrivit cererilor formulate în fața tribunalului, inclusiv prin concluziile asupra fondului cauzei).

Tribunalul a apreciat că dobânda legală nu poate fi cumulată cu penalitățile de întârziere, decât în cazurile expres prevăzute de lege drept excepții, ce nu sunt incidente în cauză, explicația rezidând în faptul că ambele au natura juridică de daune-interese, obținându-se o dublă reparație a aceluiași prejudiciu, în ipoteza în care s-ar acorda cumulativ. În plus, dobânda legală în materie contractuală raportată la o obligație constând în plata unei sume de bani nu se datorează decât din data introducerii cererii de chemare în judecată, potrivit art. 1088 C. civ. din 1864, cu excepțiile prevăzute de lege în care speța de față nu se circumscrie.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins capătul de cerere principală vizând dobânda legală, ca neîntemeiat, dobânda legală fiind solicitată de către reclamanta-pârâtă în fața tribunalului prin raportare la perioada cuprinsă între plata fiecărei tranșe din avans și data limită de încheiere a antecontractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, din moment ce părțile nu au stabilit o clauză de arvună în antecontractul de vânzare-cumpărare, prevedere cu natură juridică de clauză penală în dreptul intern, Tribunalul a respins cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtului-reclamant la plata sumei de 32.000 euro, cu titlu de despăgubiri, ca neîntemeiată.

Față de cererea reclamantei-pârâte, având în vedere aspectul că pârâtul-reclamant a căzut în pretenții, fiind reținută culpa sa procesuală, tribunalul l-a obligat la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 11054,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat și taxe judiciare de timbru aferente pretențiilor admise. Apelul declarat de pârâtul G.J.B. împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 67 A din 12 februarie 2015. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost respinsă cererea principală ca neîntemeiată. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței referitoare la cererea reconvențională.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că sub aspectul competenței materiale nu se poate invoca nelegala învestire a instanței de fond, tribunalul fiind instanța competentă material în soluționarea pricinii în raport de dispozițiile imperative cuprinse în art. 2 lit. a) C. proc. civ., în vigoare la data sesizării instanței de fond.

În ceea ce privește criticile ce vizează modul de soluționare a fondului pricinii prin sentința apelată, instanța de apel a reținut că, așa cum a reținut și instanța de fond, întrucât părțile au convenit prin antecontract transferul detenției precare asupra imobilului, la momentul semnării acestuia și în condițiile în care, părțile nu s-au prevalat de un pact comisoriu de grad 4, în cauză, apelanta nu poate invoca tulburarea prerogativelor sale de proprietar de către reclamantă, în cauză nefiind în discuție un fapt ilicit al reclamantei ci, un drept condițional, dobândit de reclamantă în temeiul contractului. În ceea ce privește plata cheltuielilor de întreținere, în raport de asociația de proprietari, s-a reținut că potrivit art. 46 din Legea nr. 230/2007 această obligație incumbă proprietarului imobilului.

Este real că potrivit adresei din data de 29 septembrie 2011, emisă de Asociația de proprietari, apelantul este cel care a achitat cheltuielile de întreținere aferente apartamentului și că prin antecontract, reclamanta s-a obligat să achite utilitățile aferente apartamentului, însă, este corectă concluzia primei instanțe în sensul că această obligație nu reprezenta o obligație esențială, specifică antecontractului de vânzare cumpărare. În acest sens, s-a constatat că dat fiind tocmai caracterul neesențial al obligației neexecutate, în mod judicios a reținut instanța de fond că o atare susținere nu ar putea conduce la rezoluțiunea convenției ca efect al neîndeplinirii acestei obligații de către reclamantă.

S-a mai reținut că așa cum rezultă din art. 4.1.1 Iit. c) din antecontract, reclamanta s-a obligat să achite, cu titlul de avans suma de 20.000 euro, la data de 15 iunie 2009. Or, potrivit extrasului de cont emis de W. Bank România, plata acestei sume a fost realizată doar la data de 04 septembrie 2009, această împrejurare fiind recunoscută explicit și prin întâmpinarea formulată în apel de intimata reclamantă. Instanța de apel a avut în vedere, totodată, că niciuna dintre părțile contractante nu au notificat rezilierea contractului ca efect al neîndeplinirii obligației de plată a avansului, la momentul expirării termenului de 15 iunie 2009, ci apelantul pârât a acceptat încasarea acestei părți din preț, la data efectuării plății, ceea ce echivalează cu un acord implicit al ambelor părți contractante relativ la prelungirea termenului menționat.

Referitor la îndeplinirea obligației asumate de reclamantă prin art. 4.1.1 Iit. d) din antecontract, s-a reținut că la dosar nu au fost atașate înscrisuri din care să rezulte efectuarea unor plăti, conform obligației asumate de reclamantă, în temeiul art. 4.1.1 Iit. d), chiar această parte, recunoscând că nu și-a îndeplinit această obligație, prin întâmpinarea formulată în apel. S-a mai reținut că, la rândul său, apelantul pârât și-a asumat contractual, conform art. 7.2 din antecontract, obligația de a depune actele necesare pentru efectuarea documentației cadastrale și de a transmite dovada promitentului cumpărător până la data de 15 iulie 2009, însă în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte îndeplinirea acestei obligații, în termenul contractual, ci după cca.

11 luni, dat fiind că în data de 21 iunie 2010, apelantul a fost în măsură să depună la O.C.P.I. sector 3, cererea de intabulare a însăși dreptului său de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiect al antecontractului, cerere care a și fost admisă, prin încheierea nr. 270222 din 23 iulie 2010. Or, în acest caz, operațiunea de intabulare presupunea deținerea și depunerea documentației cadastrale, așa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 83 ale Ordinului nr. 633 din 13 octombrie 2006, pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, în vigoare la acea dată.

Instanța de apel a apreciat că, deși este real că obligația de plată stabilită în antecontract prin art. 4.1.1 lit. d), care presupunea plata sumei de 1.000 euro lunar, timp de 10 luni, începând cu data de 15 iulie 2009 (dată la care apelantul trebuia să-și îndeplinească propria sa obligație, stabilită conform art. 7.2 din antecontract), nu a fost executată, în mod judicios a reținut instanța de fond că ulterior plății avansului la care se obligase, nu se poate imputa reclamantei invocarea și opunerea excepției de neexecutare a antecontractului, cocontractantuiui său. În acest sens, s-a reținut că excepția de neexecutare a contractului sinalagmatic - exceptio non adimpleti contractus - este un mijloc de apărare specific, care poate fi folosit de partea căreia i se pretinde executarea obligației ce-i revine, fără ca partea care pretinde această executare să-și fi executat propria obligație.

Invocarea excepției de neexecutare a contractului are ca temei juridic interdependența obligațiilor reciproce din contractele sinalagmatice, împrejurarea că fiecare obligație constituie cauza juridică a obligației corelative. Or, în speță, s-a constatat că apelantul nu a probat executarea obligației asumate prin art. 7.2 din contract, la data menționată, ci doar la data de 21 iunie 2010, fără a proceda oricum la notificarea reclamantei în acest sens, așa cum se obligase. Deși în apel se susține o confuzie a instanței de fond în ceea ce privește termenele în care părțile și-au asumat îndeplinirea obligaților stipulate contractual, s-a constatat că aceste susțineri sunt formulate de apelant prin raportare la prevederile înscrise în art. 4 și 5 din contract.

Instanța de apel a reținut că, că obligațiile esențiale asumate de părți au vizat încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică cel mai târziu la data de 30 iunie 2010 și plata prețului, în condițiile stabilite în art. 4 din antecontract. Totodată, s-a reținut că nu se poate face abstracție de voința părților care, la momentul încheierii antecontractului au apreciat că asumarea obligației pârâtei de a depune documentația cadastrală până la data de 15 iulie 2009 și de a notifica reclamanta cu privire la îndeplinirea acestei obligații, este o obligație importantă, de natură a asigura promitentul cumpărător că prestațiile sale, care urmau a fi executate, potrivit convenției, ulterior datei de 15 iulie 2009 și care nu mai reprezentau plata unui avans, erau echilibrate de fapte certe ale cocontractantuiui care justificau concluzia că vânzarea - cumpărarea imobilului se va concretiza, la termenul stipulat.

Astfel, s-a avut în vedere faptul că părțile au negociat cu privire la un imobil care rezultase din transformarea mai multor părți componente, iar la data încheierii antecontractului apelantul nu deținea nici documentație cadastrală și nici nu procedase la intabularea dreptului său de proprietate. Instanța de apel a constatat că, la data de 23 iulie 2010, apelantul pârât și-a îndeplinit ambele obligații asumate, obținând documentația cadastrală necesară intabulării dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul antecontractului, cel mai târziu la data de 21 iunie 2010, și că s-a obținut o încheiere de intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului menționat în antecontract.

S-a avut în vedere faptul că potrivit art. 5.3 din antecontract, reclamanta a intrat în posesia imobilului încă de la data încheierii antecontractului, aspect ce rezultă și din cuprinsul procesului verbal de conciliere, prin care această parte a fost de acord cu deducerea valorii de folosință asupra imobilului, din prestațiile avansate de aceasta. Instanța de apel a observat că neprezentarea la termen a documentației cadastrale și a extrasului de carte funciară, a fost complinită de către apelant, la puțin timp după notificarea sa în vederea rezilierii, respectiv la data de 23 iulie 2010, când acesta a obținut încheierea de intabulare nr. 270222, astfel încât s-a observat că apelantul și-a îndeplinit obligațiile în scurt timp de la data limită convenită, pentru încheierea a însăși vânzării cumpărării - 30 iunie 2010, înainte chiar de declanșarea prezentului litigiu.

Instanța de apel a apreciat că nefiind îndeplinită cel puțin, cerința evocată, a neexecutării obligațiilor, nu poate interveni nici sancțiunea rezoluțiunii judiciare solicitate și că nu s-ar putea invoca în acest caz minimalizarea de către instanță, a termenelor stabilite de părți într-o convenție, precum și a efectelor epuizării acestora, deoarece dreptul comun în materie de rezoluțiune, anterior expus, permite respingerea de către organul judiciar, a acestei sancțiuni chiar și în situația depășirii termenului, astfel cum s-a evocat. Totodată instanța de apel a avut în vedere situația concretă a reclamantei care, la încheierea antecontractului a dobândit, în temeiul acordului de voință al părților, dreptul de folosință asupra imobilului ce a făcut obiectul antecontractului, drept pe care l-a și exercitat în fapt, ocupând imobilul și realizând chiar lucrări de îmbunătățire asupra acestuia.

Or, în acest context, deși, contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat la termenul stabilit contractual, reclamanta nu a probat o vătămare, atât de importantă, care să justifice aplicarea sancțiunii rezoluțiunii antecontractului. Împotriva acestei decizii reclamanta SC F.G.V. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În argumentarea pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta consideră contradictorie motivarea deciziei recurate având în vedere faptul că, pe de o parte instanța de apel reține faptul că reclamanta și-a respectat angajamentele asumate, iar pe de altă parte că reclamanta nu este în drept să solicite și să obțină rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare a imobilului.

Totodată, susține recurenta, instanța de apel reține faptul că, este adevărat că intimatul nu și-a respectat obligația în termenul și condițiile stabilite, pentru ca pe de altă parte să considere în anul 2015 că intimatul și-ar fi îndeplinit totuși cu întârziere obligația în 2010, de a depune documentația cadastrală, ceea ce în opinia instanței de apel echivalează cu respectarea obligației asumate. Recurenta consideră că instanța de apel în mod greșit a apreciat ca respectate obligațiile asumate de către intimat prin antecontract, în condițiile în care nici până în prezent nu există o dovadă că intimatul i-ar fi comunicat dovada efectuării demersurilor de la O.C.P.I. În susținerea pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ., recurenta a arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractuale, respectiv termenul limită pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare și obligația de a depune documentația în vederea efectuării documentației cadastrale. Recurenta consideră că referirea instanței de apel la neîndeplinirea de către reclamantă a obligației asumate prin clauza 4.1.1 lit. d), conform căreia reclamanta urma să achite suma de 1.000 euro/lună timp de 10 luni, începând cu data de 15 iulie 2009, este făcută cu ignorarea obligației intimatului de a-i comunica reclamantei dovada depunerii actelor la O.C.P.I. în vederea efectuării documentației cadastrale, până la data de 15 iulie 2009. În opinia recurentei, atâta vreme cât demersurile la OCPI au fost efectuate după mai bine de 1 an de la data asumată prin contract, motivarea instanței că această obligație a fost efectuată este una greșită.

Argumentând pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., redând un fragment din considerentele deciziei recurate, recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1020-1021 C. civ. în sensul că nu a avut în vedere voința părților exprimată în clauzele antecontractului de vânzare cumpărare a imobilului, poziția părților exprimată în mod expres în înscrisurile depuse la dosarul cauzei și nici în cadrul cererilor și susținerilor prezentate în fața instanțelor de judecată. Recurenta susține că instanța de apel a depășit rolul activ în soluționarea cauzei, prin acordarea unui „termen de grație" în îndeplinirea obligației contractuale. Prezentând încă odată situația de fapt, recurenta susține că este îndreptățită să solicite și să obțină rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare a imobilului în litigiu, instanța de apel făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1021 C. civ.

Din acest punct de vedere trebuie reținut că natura raporturilor juridice a fost determinată ținând seama de antecontractul de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009 încheiat între părți și de clauzele acestuia și că acestui act nu i s-a dat o altă calificare. Susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractuale, respectiv termenul limită pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare, este nefondată. Instanța de apel printr-o analiză sistematică și o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1021 C. civ., a reținut în mod corect că neprezentarea la termen a documentației cadastrale și a extrasului de carte funciară, a fost complinită de către apelantă, la puțin timp după notificarea sa în vederea rezilierii, când aceasta a obținut încheierea de intabulare nr. 270222, astfel încât partea și-a îndeplinit obligațiile, pentru încheierea vânzării cumpărării, înainte chiar de declanșarea prezentului litigiu.

Se observă totodată că recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat pentru a solicita modificarea unei hotărâri atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii". Din perspectiva motivului de recurs indicat recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1020 și art. 1021 C. civ. și a dispozițiilor ce guvernează rolul activ al instanței.

Înalta Curte, observă că trimiterea la dispozițiile art. 1020 și art. 1021 C. civ. a fost făcută în scopul de a repune în discuție situația de fapt reținută de instanța de fond și reanalizată de instanța de apel, situație ce nu mai poate fi valorificată în această cale de atac. Instanța de apel s-a pronunțat în raport de voința reală a părților, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelanta a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, ținând cont și de apărările formulate de reclamantă prin întâmpinare. O reanalizare a situației de fapt la care tinde în realitate recurenta, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a dispozițiilor privind rezoluțiunea judiciară, de care se prevalează aceasta, respectiv a prevederilor art. 1021 C. civ.

Recurenta enumera condițiile cerute de lege pentru admisibilitatea rezoluțiunii judiciare, dezvoltând pe larg situația de fapt și probatoriul administrat, fără a arăta însă în ce constă nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și pe cale de consecință menținerea sentinței instanței de fond ca temeinică și legală. Intimatul pârât G.J.B. prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală. Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la toate criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care constituie primul motiv de recurs, poate duce la modificarea sau casarea unei hotărâri atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Acest motiv are în vedere principiul general prevăzut de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea. Nu poate fi reținută pretinsa contradicție între considerente. În sens strict juridic motivarea înseamnă exprimarea rațiunilor care au dus la admiterea apelului și la schimbarea sentinței atacate, iar această cerință a fost respectată.

Recurenta prin redarea unor fragmente din considerentele deciziei recurate nu poate pretinde o contradictorialitate a acestora, atât timp cât instanța de apel în analiza fondului cauzei a prezentat raționamentul logico-juridic pentru care a ajuns la soluția de admitere a apelului, apreciind, în mod corect, că apelantul și-a îndeplinit obligațiile în scurt timp de la data limită convenită, pentru încheierea vânzării cumpărării, iar ca urmare a îndeplinirii obligației, reclamanta nu a probat o vătămare, atât de importantă, care să justifice aplicarea sancțiunii rezoluțiunii antecontractului. Astfel, se constată că nu există nici un motiv care să ducă la concluzia că îndatorirea de a stărui prin mijloace legale, pentru aplicarea corectă a legii a fost încălcată de instanța de apel.

În concluzie, se constată că nici o ipoteză a pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. nu poate fi reținută întrucât s-a răspuns în fapt și în drept la criticile aduse sentinței iar concluziile instanței de apel conduc logic și convingător la soluția din dispozitiv. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Aceste dispoziții vizează încălcarea principiului potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Este evident că instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale ținând cont atât de dispozițiile art. 969 C. civ.

cât și de dispozițiile art. 1020-1021 C. civ. vizând rezoluțiunea. Cât privește rolul activ al instanței, se constată că printr-o integrală și completă apreciere a probelor, instanța de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părți, interpretând corect întreaga documentație existentă, soluția pronunțată fiind în deplină concordanță cu situația de fapt și de drept. Este adevărat că, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, însă nu se poate reține că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F.G.V. SRL împotriva deciziei civile nr. 67 A din 12 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2015.