ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1759/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1759/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanta SC F.G.V. SRL a chemat în

judecată pe pârâtul G.J.B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o

va pronunța, să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare

din 15 mai 2009 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 32.000 euro, cu

titlu de avans, și a dobânzii legale aferente, precum și a penalităților de

întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, a sumei de 32.000 euro, cu

titlu de despăgubire potrivit art. 1298 C. civ., și a sumei de 5000 euro, cu

titlu de contravaloare îmbunătățiri.

Pârâtul a formulat

cerere reconvențională, solicitând rezoluțiunea aceluiași act juridic, pentru considerentul

că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate potrivit art. 4.1.1 lit.

d) din antecontract.

Prin sentința

civilă nr. 1469 din 25 ianuarie 2012, Judecătoria sectorului 3 București, a admis

excepția necompetenței materiale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 8773/3/2012, la data

de 21 martie 2012.

În ședința publică

din data de 04 decembrie 2012, Tribunalul a admis excepția netimbrării cererii reconvenționale.

Prin sentința

civilă nr. 100 din 3 mai 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte cererea principală astfel cum a fost precizată de reclamanta-pârâtă SC

F.G.V. SRL în contradictoriu cu pârâtul-reclamant G.J.B.; a anulat cererea reconvențională,

ca netimbrată; a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din

15 mai 2009; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei

de 32.000 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naționale a României

din data efectuării plății, cu titlu de avans; a obligat pârâtul-reclamant la plata

către reclamanta-pârâtă a sumei de 5.000 euro, în echivalent RON la cursul valutar

al Băncii Națioanle a României din data efectuării plății, cu titlu de contravaloare

îmbunătățiri stabilită contractual; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă

a sumei de 1.140 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naționale

a României din data efectuării plății, cu titlu de penalități de întârziere; a respins

capătul de cerere principală vizând dobânda legală, ca neîntemeiat; a respins cererea

reclamantei-pârâte de obligare a pârâtului-reclamant la plata sumei de 32.000 euro,

cu titlu de despăgubiri, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul-reclamant la plata

către reclamanta-pârâtă a sumei de 11054,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

- onorariu de avocat și taxe judiciare de timbru aferente pretențiilor admise.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut, în esență, că între pârâtul-reclamant G.J.B., în calitate

de prormitent-vânzător, și reclamanta-pârâtă SC F.G.V. SRL, în calitate de promitent-cumpărător,

a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009, atestat de

avocat A.B.Ț., având ca obiect perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare privind

imobilul situat în București, Bulevardul D., contra prețului de 285.000 euro, cel

mai târziu în termen de 12 luni de la data plății sumei prevăzute la art. 4.1.1.

lit. c), dar nu mai târziu de 30 iunie 2010.

Potrivit art.

4.1.1. din acest act juridic, prețul definitiv, ferm și serios al apartamentului

este 285.000 euro, părțile stabilind și modalitatea de plată a acestuia.

În ceea ce privește

obligațiile pârâtului-reclamant, potrivit art. 7.1. și 7.2 din antecontract, la

data semnării contractului de vânzare-cumpărare, acesta are sarcina de a prezenta

o serie de documente expres stipulate în cuprinsul actului, precum și de a depune

actele necesare pentru efectuarea documentației cadastrale până la data de 15

iulie 2009, având sarcina de a transmite reclamantei-pârâte dovada în acest sens.

Tribunalul a constatat

că părțile nu au stipulat pacte comisorii de gradele III sau IV în cuprinsul antecontractului

de vânzare-cumpărare încheiat pentru a fi incidență rezoluțiunea de drept a antecontractului

de vânzare-cumpărare, astfel încât a procedat la analizarea condițiilor cerute pentru

admisibilitatea rezoluțiunii judiciare de art. 1020-1221 C. civ. din 1864, incident

în cauză prin raportare la data încheierii actului juridic.

S-a reținut în

acest sens că reclamanta-pârâtă a solicitat rezoluțiunea actului juridic în discuție

pentru nerespectarea de către pârâtul-reclamant a obligațiilor asumate prin clauzele

7.1 și 7.2 din antecontract, respectiv de a depune actele necesare pentru efectuarea

documentației cadastrale până la data de 15 iulie 2009, existând totodată în sarcina

acestuia din urmă obligația de a transmite reclamantei-pârâte o atare dovadă.

Tribunalul a constatat

că obligația menționată nu a fost adusă la îndeplinire de către pârâtul-reclamant

până la data stipulată în antecontractul de vânzare-cumpărare, ci abia în data de

21 iunie 2010, obținând intabularea dreptului său de proprietate în data de 23

iulie 2010, ulterior înseși datei la care contractul de vânzare-cumpărare trebuia

cel mai târziu perfectat în formă autentică (30 iunie 2010).

De asemenea, executarea

unei atare obligații are caracter esențial, din moment ce, în lipsa intabulării

dreptului de proprietate al promitentului-vânzător în cartea funciară, nu se putea

realiza obiectul antecontractului, și anume încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin raportare

la disp. art. 1082 și 1083 C. civ. din 1864, instanța a reținut că pârâtul-reclamant

nu a făcut dovada contrară de natură să răstoarne prezumția relativă instituită

de lege, nefiind învederat vreun caz fortuit sau de forță majoră ori vina reclamantei-pârâte

în neîntocmirea de către pârâtul-reclamant în termen a documentației cadastrale

și nedepunerea acesteia la oficiul de cadastru și publicitate imobiliară.

S-a mai reținut

că în datele de 05 iulie 2010 și 15 martie 2011, reclamanta-pârâtă a notificat pârâtul-reclamant

cu privire la rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, fiind introdusă,

totodată, prezenta acțiune în rezoluțiune pe rolul instanței judecătorești.

Tribunalul a constatat

că reclamanta-pârâtă în mod legal și-a suspendat executarea propriilor obligații,

fiind întrunite condițiile prevăzute de lege pentru invocarea excepției de neexecutare

a antecontractului - obligațiile părților au temeiul în același act juridic, pârâtul-reclamant

nu și-a îndeplinit obligația specificată anterior și aceasta are caracter important,

cele două obligații au același termen de executare - 15 iulie 2009 și nu era necesară

punerea pârâtului-reclamant în întârziere sau intervenția instanței de judecată.

Pentru aceste

considerente, s-au apreciat întrunite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea

sancțiunii civile solicitate, și în consecință tribunalul a admis în parte cererea

principală astfel cum a fost precizată și a dispus rezoluțiunea antecontractului

de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009.

Drept urmare a

rezoluțiunii judiciare, antecontractul de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009 a fost

desființat cu efect retroactiv de la data încheierii sale, și s-a dispus repunerea

părților în situația anterioară și anume a reclamantei-pârâte, întrucât aceasta

a formulat o cerere în acest sens.

În consecință,

tribunalul a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei

de 32.000 euro, în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naționale a României

din data efectuării plății, cu titlu de avans, dovada achitării acestuia rezultând

din cuprinsul antecontractului și din înscrisurile atașate la dosar.

Totodată, în temeiul

art. 4.1.1. lit. f) din antecontractul de vânzare-cumpărare, părțile au dedus din

prețul total de înstrăinare a imobilului suma de 5.000 euro, reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor realizate de reclamanta-pârâtă la imobil și recunoscute astfel de

către pârâtul-reclamant.

De altfel, potrivit

art. 9.2. din antecontract, în cazul în care din culpa promitentului-vânzător nu

se va încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, reclamanta-pârâtă

va putea solicita rezoluțiunea antecontractului, pârâtul-reclamant urmând a fi obligat

la restituirea avansului achitat până la momentul rezoluțiunii, cât și la plata

sumelor de bani ce reprezintă amenajările efectuate de către reclamanta-pârâtă în

cuantum de 5.000 euro.

În consecință,

dat fiind faptul că bunul a rămas în proprietatea reclamantei-pârâte, pentru a evita

prilejuirea unei îmbogățiri fără justă cauză, tribunalul a obligat pârâtul-reclamant

la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 5.000 euro, în echivalent RON la cursul

valutar al Băncii Naționale a României din data efectuării plății, cu titlu de contravaloare

îmbunătățiri stabilită contractual.

În conformitate

cu art. 9.2. din antecontract, pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare

în formă autentică sau pentru neprezentarea documentelor necesare încheierii acestuia,

la termenul stabilit, pârâtul-reclamant are obligația de a plăti penalități de 0,1%

pe zi din prețul apartamentului, valoarea penalităților urmând a se deduce din restul

de preț neplătit.

Reținând culpa

pârâtului-reclamant în neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare și inserarea

de către părți a unei clauze penale valabile, tribunalul a obligat pârâtul-reclamant

la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 1.140 euro, în echivalent RON la cursul

valutar al Băncii Națioanle a României din data efectuării plății, cu titlu de penalități

de întârziere, aferente perioadei 30 iunie 2010 (data la care părțile au stabilit

că cel mai târziu trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare) - 05 iulie 2011

(data notificării, dată specificată de reclamanta-pârâtă, penalitățile fiind până

la această dată pretinse potrivit cererilor formulate în fața tribunalului, inclusiv

prin concluziile asupra fondului cauzei).

Tribunalul a apreciat

că dobânda legală nu poate fi cumulată cu penalitățile de întârziere, decât în cazurile

expres prevăzute de lege drept excepții, ce nu sunt incidente în cauză, explicația

rezidând în faptul că ambele au natura juridică de daune-interese, obținându-se

o dublă reparație a aceluiași prejudiciu, în ipoteza în care s-ar acorda cumulativ.

În plus, dobânda

legală în materie contractuală raportată la o obligație constând în plata unei sume

de bani nu se datorează decât din data introducerii cererii de chemare în judecată,

potrivit art. 1088 C. civ. din 1864, cu excepțiile prevăzute de lege în care speța

de față nu se circumscrie.

Pentru aceste

motive, tribunalul a respins capătul de cerere principală vizând dobânda legală,

ca neîntemeiat, dobânda legală fiind solicitată de către reclamanta-pârâtă în fața

tribunalului prin raportare la perioada cuprinsă între plata fiecărei tranșe din

avans și data limită de încheiere a antecontractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, din

moment ce părțile nu au stabilit o clauză de arvună în antecontractul de vânzare-cumpărare,

prevedere cu natură juridică de clauză penală în dreptul intern, Tribunalul a respins

cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtului-reclamant la plata sumei de 32.000

euro, cu titlu de despăgubiri, ca neîntemeiată.

Față de cererea

reclamantei-pârâte, având în vedere aspectul că pârâtul-reclamant a căzut în pretenții,

fiind reținută culpa sa procesuală, tribunalul l-a obligat la plata către reclamanta-pârâtă

a sumei de 11054,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat

și taxe judiciare de timbru aferente pretențiilor admise.

Apelul declarat

de pârâtul G.J.B. împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București,

secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă

nr. 67 A din 12 februarie 2015. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul

că a fost respinsă cererea principală ca neîntemeiată. Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței referitoare la cererea reconvențională.

În argumentarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că sub aspectul competenței

materiale nu se poate invoca nelegala învestire a instanței de fond, tribunalul

fiind instanța competentă material în soluționarea pricinii în raport de dispozițiile

imperative cuprinse în art. 2 lit. a) C. proc. civ., în vigoare la data sesizării

instanței de fond.

În ceea ce privește

criticile ce vizează modul de soluționare a fondului pricinii prin sentința apelată,

instanța de apel a reținut că, așa cum a reținut și instanța de fond, întrucât părțile

au convenit prin antecontract transferul detenției precare asupra imobilului, la

momentul semnării acestuia și în condițiile în care, părțile nu s-au prevalat de

un pact comisoriu de grad 4, în cauză, apelanta nu poate invoca tulburarea prerogativelor

sale de proprietar de către reclamantă, în cauză nefiind în discuție un fapt ilicit

al reclamantei ci, un drept condițional, dobândit de reclamantă în temeiul contractului.

În ceea ce privește

plata cheltuielilor de întreținere, în raport de asociația de proprietari, s-a reținut

că potrivit art. 46 din Legea nr. 230/2007 această obligație incumbă proprietarului

imobilului. Este real că potrivit adresei din data de 29 septembrie 2011, emisă

de Asociația de proprietari, apelantul este cel care a achitat cheltuielile de întreținere

aferente apartamentului și că prin antecontract, reclamanta s-a obligat să achite

utilitățile aferente apartamentului, însă, este corectă concluzia primei instanțe

în sensul că această obligație nu reprezenta o obligație esențială, specifică antecontractului

de vânzare cumpărare.

În acest sens,

s-a constatat că dat fiind tocmai caracterul neesențial al obligației neexecutate,

în mod judicios a reținut instanța de fond că o atare susținere nu ar putea conduce

la rezoluțiunea convenției ca efect al neîndeplinirii acestei obligații de către

reclamantă.

S-a mai reținut

că așa cum rezultă din art. 4.1.1 Iit. c) din antecontract, reclamanta s-a obligat

să achite, cu titlul de avans suma de 20.000 euro, la data de 15 iunie 2009. Or,

potrivit extrasului de cont emis de W. Bank România, plata acestei sume a fost realizată

doar la data de 04 septembrie 2009, această împrejurare fiind recunoscută explicit

și prin întâmpinarea formulată în apel de intimata reclamantă.

Instanța de apel

a avut în vedere, totodată, că niciuna dintre părțile contractante nu au notificat

rezilierea contractului ca efect al neîndeplinirii obligației de plată a avansului,

la momentul expirării termenului de 15 iunie 2009, ci apelantul pârât a acceptat

încasarea acestei părți din preț, la data efectuării plății, ceea ce echivalează

cu un acord implicit al ambelor părți contractante relativ la prelungirea termenului

menționat.

Referitor la îndeplinirea

obligației asumate de reclamantă prin art. 4.1.1 Iit. d) din antecontract, s-a reținut

că la dosar nu au fost atașate înscrisuri din care să rezulte efectuarea unor plăti,

conform obligației asumate de reclamantă, în temeiul art. 4.1.1 Iit. d), chiar această

parte, recunoscând că nu și-a îndeplinit această obligație, prin întâmpinarea formulată

în apel.

S-a mai reținut

că, la rândul său, apelantul pârât și-a asumat contractual, conform art. 7.2 din

antecontract, obligația de a depune actele necesare pentru efectuarea documentației

cadastrale și de a transmite dovada promitentului cumpărător până la data de 15

iulie 2009, însă în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte îndeplinirea

acestei obligații, în termenul contractual, ci după cca. 11 luni, dat fiind că în

data de 21 iunie 2010, apelantul a fost în măsură să depună la O.C.P.I. sector 3,

cererea de intabulare a însăși dreptului său de proprietate asupra imobilului ce

a făcut obiect al antecontractului, cerere care a și fost admisă, prin încheierea

nr. 270222 din 23 iulie 2010. Or, în acest caz, operațiunea de intabulare presupunea

deținerea și depunerea documentației cadastrale, așa cum rezultă neechivoc din prevederile

art. 83 ale Ordinului nr. 633 din 13 octombrie 2006, pentru aprobarea Regulamentului

de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară,

în vigoare la acea dată.

Instanța de apel

a apreciat că, deși este real că obligația de plată stabilită în antecontract prin

art. 4.1.1 lit. d), care presupunea plata sumei de 1.000 euro lunar, timp de 10

luni, începând cu data de 15 iulie 2009 (dată la care apelantul trebuia să-și îndeplinească

propria sa obligație, stabilită conform art. 7.2 din antecontract), nu a fost executată,

în mod judicios a reținut instanța de fond că ulterior plății avansului la care

se obligase, nu se poate imputa reclamantei invocarea și opunerea excepției de neexecutare

a antecontractului, cocontractantuiui său.

În acest sens,

s-a reținut că excepția de neexecutare a contractului sinalagmatic - exceptio non

adimpleti contractus - este un mijloc de apărare specific, care poate fi folosit

de partea căreia i se pretinde executarea obligației ce-i revine, fără ca partea

care pretinde această executare să-și fi executat propria obligație. Invocarea excepției

de neexecutare a contractului are ca temei juridic interdependența obligațiilor

reciproce din contractele sinalagmatice, împrejurarea că fiecare obligație constituie

cauza juridică a obligației corelative.

Or, în speță,

s-a constatat că apelantul nu a probat executarea obligației asumate prin art. 7.2

din contract, la data menționată, ci doar la data de 21 iunie 2010, fără a proceda

oricum la notificarea reclamantei în acest sens, așa cum se obligase.

Deși în apel se

susține o confuzie a instanței de fond în ceea ce privește termenele în care părțile

și-au asumat îndeplinirea obligaților stipulate contractual, s-a constatat că aceste

susțineri sunt formulate de apelant prin raportare la prevederile înscrise în

art. 4 și 5 din contract.

Instanța de apel

a reținut că, că obligațiile esențiale asumate de părți au vizat încheierea contractului

de vânzare cumpărare în formă autentică cel mai târziu la data de 30 iunie 2010

și plata prețului, în condițiile stabilite în art. 4 din antecontract.

Totodată, s-a

reținut că nu se poate face abstracție de voința părților care, la momentul încheierii

antecontractului au apreciat că asumarea obligației pârâtei de a depune documentația

cadastrală până la data de 15 iulie 2009 și de a notifica reclamanta cu privire

la îndeplinirea acestei obligații, este o obligație importantă, de natură a asigura

promitentul cumpărător că prestațiile sale, care urmau a fi executate, potrivit

convenției, ulterior datei de 15 iulie 2009 și care nu mai reprezentau plata unui

avans, erau echilibrate de fapte certe ale cocontractantuiui care justificau concluzia

că vânzarea - cumpărarea imobilului se va concretiza, la termenul stipulat.

Astfel, s-a avut

în vedere faptul că părțile au negociat cu privire la un imobil care rezultase din

transformarea mai multor părți componente, iar la data încheierii antecontractului

apelantul nu deținea nici documentație cadastrală și nici nu procedase la intabularea

dreptului său de proprietate.

Instanța de apel

a constatat că, la data de 23 iulie 2010, apelantul pârât și-a îndeplinit ambele

obligații asumate, obținând documentația cadastrală necesară intabulării dreptului

de proprietate asupra imobilului ce face obiectul antecontractului, cel mai târziu

la data de 21 iunie 2010, și că s-a obținut o încheiere de intabulare în cartea

funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului menționat în antecontract.

S-a avut în vedere

faptul că potrivit art. 5.3 din antecontract, reclamanta a intrat în posesia imobilului

încă de la data încheierii antecontractului, aspect ce rezultă și din cuprinsul

procesului verbal de conciliere, prin care această parte a fost de acord cu deducerea

valorii de folosință asupra imobilului, din prestațiile avansate de aceasta.

Instanța de apel

a observat că neprezentarea la termen a documentației cadastrale și a extrasului

de carte funciară, a fost complinită de către apelant, la puțin timp după notificarea

sa în vederea rezilierii, respectiv la data de 23 iulie 2010, când acesta a obținut

încheierea de intabulare nr. 270222, astfel încât s-a observat că apelantul și-a

îndeplinit obligațiile în scurt timp de la data limită convenită, pentru încheierea

a însăși vânzării cumpărării - 30 iunie 2010, înainte chiar de declanșarea prezentului

litigiu.

Instanța de apel

a apreciat că nefiind îndeplinită cel puțin, cerința evocată, a neexecutării obligațiilor,

nu poate interveni nici sancțiunea rezoluțiunii judiciare solicitate și că nu s-ar

putea invoca în acest caz minimalizarea de către instanță, a termenelor stabilite

de părți într-o convenție, precum și a efectelor epuizării acestora, deoarece dreptul

comun în materie de rezoluțiune, anterior expus, permite respingerea de către organul

judiciar, a acestei sancțiuni chiar și în situația depășirii termenului, astfel

cum s-a evocat.

Totodată instanța

de apel a avut în vedere situația concretă a reclamantei care, la încheierea antecontractului

a dobândit, în temeiul acordului de voință al părților, dreptul de folosință asupra

imobilului ce a făcut obiectul antecontractului, drept pe care l-a și exercitat

în fapt, ocupând imobilul și realizând chiar lucrări de îmbunătățire asupra acestuia.

Or, în acest context, deși, contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat la

termenul stabilit contractual, reclamanta nu a probat o vătămare, atât de importantă,

care să justifice aplicarea sancțiunii rezoluțiunii antecontractului.

Împotriva acestei

decizii reclamanta SC F.G.V. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta consideră contradictorie motivarea deciziei

recurate având în vedere faptul că, pe de o parte instanța de apel reține faptul

că reclamanta și-a respectat angajamentele asumate, iar pe de altă parte că reclamanta

nu este în drept să solicite și să obțină rezoluțiunea antecontractului de vânzare

cumpărare a imobilului.

Totodată, susține

recurenta, instanța de apel reține faptul că, este adevărat că intimatul nu și-a

respectat obligația în termenul și condițiile stabilite, pentru ca pe de altă parte

să considere în anul 2015 că intimatul și-ar fi îndeplinit totuși cu întârziere

obligația în 2010, de a depune documentația cadastrală, ceea ce în opinia instanței

de apel echivalează cu respectarea obligației asumate.

Recurenta consideră

că instanța de apel în mod greșit a apreciat ca respectate obligațiile asumate de

către intimat prin antecontract, în condițiile în care nici până în prezent nu există

o dovadă că intimatul i-ar fi comunicat dovada efectuării demersurilor de la O.C.P.I.

În susținerea

pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esență, că instanța de

apel a interpretat greșit clauzele contractuale, respectiv termenul limită pentru

încheierea contractului de vânzare cumpărare și obligația de a depune documentația

în vederea efectuării documentației cadastrale.

Recurenta consideră

că referirea instanței de apel la neîndeplinirea de către reclamantă a obligației

asumate prin clauza 4.1.1 lit. d), conform căreia reclamanta urma să achite suma

de 1.000 euro/lună timp de 10 luni, începând cu data de 15 iulie 2009, este făcută

cu ignorarea obligației intimatului de a-i comunica reclamantei dovada depunerii

actelor la O.C.P.I. în vederea efectuării documentației cadastrale, până la data

de 15 iulie 2009.

În opinia recurentei,

atâta vreme cât demersurile la OCPI au fost efectuate după mai bine de 1 an de la

data asumată prin contract, motivarea instanței că această obligație a fost efectuată

este una greșită.

Argumentând pct.

9 al art. 304 C. proc. civ., redând un fragment din considerentele deciziei recurate,

recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1020-1021

C. civ. în sensul că nu a avut în vedere voința părților exprimată în clauzele antecontractului

de vânzare cumpărare a imobilului, poziția părților exprimată în mod expres în înscrisurile

depuse la dosarul cauzei și nici în cadrul cererilor și susținerilor prezentate

în fața instanțelor de judecată.

Recurenta susține

că instanța de apel a depășit rolul activ în soluționarea cauzei, prin acordarea

unui „termen de grație" în îndeplinirea obligației contractuale.

Prezentând încă

odată situația de fapt, recurenta susține că este îndreptățită să solicite și să

obțină rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare a imobilului în litigiu,

instanța de apel făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1021 C. civ.

Din acest punct

de vedere trebuie reținut că natura raporturilor juridice a fost determinată ținând

seama de antecontractul de vânzare-cumpărare din 15 mai 2009 încheiat între părți

și de clauzele acestuia și că acestui act nu i s-a dat o altă calificare.

Susținerea recurentei

potrivit căreia instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractuale, respectiv

termenul limită pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare, este nefondată.

Instanța de apel

printr-o analiză sistematică și o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1021 C.

civ., a reținut în mod corect că neprezentarea la termen a documentației cadastrale

și a extrasului de carte funciară, a fost complinită de către apelantă, la puțin

timp după notificarea sa în vederea rezilierii, când aceasta a obținut încheierea

de intabulare nr. 270222, astfel încât partea și-a îndeplinit obligațiile, pentru

încheierea vânzării cumpărării, înainte chiar de declanșarea prezentului litigiu.

Se observă totodată

că recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de

fapt analizate de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei,

aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală.

Motivul de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat pentru

a solicita modificarea unei hotărâri atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită

de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Din perspectiva

motivului de recurs indicat recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1020 și art. 1021 C. civ. și

a dispozițiilor ce guvernează rolul activ al instanței.

Înalta Curte,

observă că trimiterea la dispozițiile art. 1020 și art. 1021 C. civ. a fost făcută

în scopul de a repune în discuție situația de fapt reținută de instanța de fond

și reanalizată de instanța de apel, situație ce nu mai poate fi valorificată în

această cale de atac.

Instanța de apel

s-a pronunțat în raport de voința reală a părților, raportat la scopul urmărit prin

promovarea acțiunii, în limitele în care apelanta a înțeles să învestească instanța

de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, ținând cont și de apărările

formulate de reclamantă prin întâmpinare.

O reanalizare

a situației de fapt la care tinde în realitate recurenta, nu justifică invocarea

motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a dispozițiilor privind rezoluțiunea

judiciară, de care se prevalează aceasta, respectiv a prevederilor art. 1021 C.

civ.

Recurenta enumera

condițiile cerute de lege pentru admisibilitatea rezoluțiunii judiciare, dezvoltând

pe larg situația de fapt și probatoriul administrat, fără a arăta însă în ce constă

nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Pentru aceste

motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate

în sensul respingerii apelului și pe cale de consecință menținerea sentinței instanței

de fond ca temeinică și legală.

Intimatul pârât

G.J.B. prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului și menținerea

deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte,

analizând decizia recurată prin raportare la toate criticile aduse prin cererea

de recurs, constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge ca nefondat recursul,

pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct.

7 C. proc. civ., care constituie primul motiv de recurs, poate duce la modificarea

sau casarea unei hotărâri atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Acest motiv are

în vedere principiul general prevăzut de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. potrivit

căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate în

cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format

convingerea.

Nu poate fi reținută

pretinsa contradicție între considerente. În sens strict juridic motivarea înseamnă

exprimarea rațiunilor care au dus la admiterea apelului și la schimbarea sentinței

atacate, iar această cerință a fost respectată.

Recurenta prin

redarea unor fragmente din considerentele deciziei recurate nu poate pretinde o

contradictorialitate a acestora, atât timp cât instanța de apel în analiza fondului

cauzei a prezentat raționamentul logico-juridic pentru care a ajuns la soluția de

admitere a apelului, apreciind, în mod corect, că apelantul și-a îndeplinit obligațiile

în scurt timp de la data limită convenită, pentru încheierea vânzării cumpărării,

iar ca urmare a îndeplinirii obligației, reclamanta nu a probat o vătămare, atât

de importantă, care să justifice aplicarea sancțiunii rezoluțiunii antecontractului.

Astfel, se constată

că nu există nici un motiv care să ducă la concluzia că îndatorirea de a stărui

prin mijloace legale, pentru aplicarea corectă a legii a fost încălcată de instanța

de apel.

În concluzie,

se constată că nici o ipoteză a pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. nu poate fi reținută

întrucât s-a răspuns în fapt și în drept la criticile aduse sentinței iar concluziile

instanței de apel conduc logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Motivul prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății

și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Aceste dispoziții vizează încălcarea principiului potrivit căruia convențiile legal

făcute au putere de lege între părțile contractante.

Este evident că

instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale ținând cont

atât de dispozițiile art. 969 C. civ. cât și de dispozițiile art. 1020-1021 C. civ.

vizând rezoluțiunea.

Cât privește rolul

activ al instanței, se constată că printr-o integrală și completă apreciere a probelor,

instanța de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre

părți, interpretând corect întreaga documentație existentă, soluția pronunțată fiind

în deplină concordanță cu situația de fapt și de drept.

Este adevărat

că, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, însă nu se poate reține că a fost

încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în discuția

părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei.

Având în vedere

considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC F.G.V. SRL împotriva deciziei civile nr. 67 A

din 12 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 iunie 2015.