ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2562/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2562/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 1290 din 15

iunie 2012 pronunțată în Dosar nr.

34487/3/2008

, Tribunalul

București a

admis acțiunea

formulată de reclamanta

SC

C.C. SA

împotriva pârâtei

SC SC B. SA și, în consecință,

a

obligat pe pârâtă să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită

posesie, terenul în suprafață totală de 10.715,2 mp din București, sectorul 5,

astfel cum a fost identificat în schița anexă 2 la raportul de expertiză

întocmit de expert M.C.L. (suprafața de culoare verde în schiță), precum și

construcțiile edificate pe acest teren, cu cheltuieli de judecată; în

prealabil, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive.

În motivarea sentinței,

s-a arătat că, în fapt, terenul din titlul reclamantei se suprapune aproape

total cu cel al pârâtei, respectiv pe o suprafață de 10.628,875 mp din cei 10.715,2

mp pretinși de reclamantă, așa cum rezultă din concluziile raportului de

expertiză topo întocmit de expert M.C.L., raport ce a fost luat în considerare

întrucât a stabilit amplasamentul terenurilor părților din punctul de vedere al

coordonatelor tehnice și se coroborează inclusiv cu situația constatată de

O.C.P.I. - Biroul de C.F. sectorul 5 București, care a respins reclamantei

cererea de intabulare motivat de suprapunerea cu dreptul de proprietate

intabulat în favoarea pârâtei (încheierea nr. 10685 din 13 iulie 2006).

S-a mai constatat că

menționarea unor adrese poștale diferite pentru terenurile celor două părți nu

exclude suprapunerea (mai ales că este vorba despre suprafețe întinse de teren și

de două artere apropiate), că planul de situație al celui de-al doilea teren

din zonă aparținând reclamantei (cel de 18.304,95 mp - Vama 1), deși

menționează ca vecini la Sud pe SC C.I. SA București și linia ferată a SC B.R.

SA, dincolo de care este precizată proprietatea SC SC B. SA, nu schimbă

situația factuală și nici situația juridică a terenurilor prin simpla mențiune

discutabilă a unei vecinătăți, mai ales că în oricare din soluții pârâta SC SC

B. SA oricum este vecin la Sud, însă cu o suprafață mai mică sau mai mare, după

caz.

În fine, apariția

unui plan de situație care menționează o suprafață mai mare a reclamantei

(14.852,20 mp, în loc de 10.715,20 mp), având aceleași date ale proiectantului

planului de situație referitor la suprafața de 10.715,20 mp nu schimbă

situația, de vreme ce la emiterea certificatului de atestare al reclamantei s-a

avut în vedere doar suprafața de 10.715,20 mp și planul de situație aferent,

iar toate datele se referă la această suprafață, iar reclamanta însăși a arătat

că nu se prevalează de o suprafață mai mare sau de planul ce conține mențiuni

cu privire la o suprafață mai mare și care a fost depus de pârâtă.

Dimpotrivă, a fost

înlăturat din ansamblul probator raportul de expertiză topo întocmit de expert

Ghiță Viorel, întrucât acesta este confuz, se pierde mai degrabă în analiza

actelor decât să insiste pe identificarea pur tehnică a suprafețelor în

discuție și concluzionează finalmente că nu se poate pronunța asupra existenței

unor eventuale suprapuneri între imobile.

Față de situația de

fapt expusă anterior și suprapunerea celor două imobile, a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive unită cu fondul, întrucât pârâta a exhibat

un titlu cu privire la terenul pretins de reclamantă, legitimându-se astfel ca

pârâtă în revendicare.

În ceea ce privește

fondul cererii în revendicare, comparând titlurile de proprietate ale părților

și reținând că ambele părți dețin certificate de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor emise de ministere diferite, în baza Legii nr. 15/1990

și H.G. nr. 834/1991, tribunalul a apreciat că analiza acestor titluri trebuie

făcută în raport de respectarea dispozițiilor legale în temeiul cărora acestea

au fost eliberate părților, și nu de criteriul anteriorității emiterii sau al

priorității intabulării.

Anterior apariției

Legii nr. 15/1990, unitățile economice de stat dobândeau un drept de

administrare directă asupra bunurilor ce le erau atribuite, drept real,

opozabil erga omnes în raporturile civile, mai puțin însă față de stat, care

păstra atributul dispoziției juridice, în virtutea căruia putea proceda la

redistribuiri ulterioare către alte entități juridice ale bunurilor date în

administrare.

Actul normativ care

reglementa regimul juridic al transmiterii în administrare a bunurilor

proprietatea statului între entitățile juridice de stat a fost Decretul

Consiliului de Stat nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor

proprietatea statului.

Prin Legea nr. 15 din

7 august 1990, unitățile economice de stat s-au reorganizat în regii autonome

și societăți comerciale cu capital de stat, iar bunurile care existau în

patrimoniul unităților economice socialiste de stat cu titlu de drept de

administrare directă au trecut în patrimoniul regiilor autonome și al

societăților comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de

proprietate. În aplicarea art. 19 și 20 din acest act normativ, a fost adoptată

H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de

societățile comerciale cu capital de stat.

În ceea ce privește

modalitatea de dobândire a imobilelor în litigiu de către reclamantă,

tribunalul a reținut că prin ordinul Ministrului C.E.C.E.I. nr. 1 din 17

ianuarie 1984 s-au transmis, în baza cererii de transfer din data de 9 ianuarie

1984, din administrarea M.C.E.C.E.I., în administrarea O.E.C. „C.” - Trustul de

Construcții, mijloace fixe în valoare de 4.187.699 lei, și anume 5 magazii de

mărfuri, birou rampă, împrejmuiri zidărie, bazin apă și castel apă, care au

fost predate conform procesului-verbal încheiat la data de 8 februarie 1984, pentru

a fi folosite de Î.Ș.C.R. în vederea organizării de șantier.

Aceste spații erau

situate în incinta V.A. (sector 5), astfel cum reiese din adresa din 07

decembrie 1985 emisă de M.C.E.C.E.I. către T.C.C. - Șantierul Casa Poporului.

Din adresa din 12 februarie

1986 emisă de A.C.R. către M.C.E.C.E.I. rezultă că au fost primite prin

transfer clădirile în valoare de 4.187.699 lei, care sunt folosite de A.C.

Republicii pentru organizarea de șantier, urmând ca la terminarea lucrărilor de

construcții la Casa Republicii să fie demolate. Prin aceeași adresă s-a

solicitat emiterea cererii de transfer pentru a obține aprobarea O.E.C.C.

pentru celelalte spații de la Vama Antrepozite din C.R. necesare pentru

organizarea de șantier.

Prin Ordinul

Ministrului C.E.C.E.I. nr. 1 din 18 ianuarie 1986 s-a transmis de la acest

minister către T.A.G.C., A.C.R., dreptul de administrare directă asupra

mijloacelor fixe în valoare de 8.372.247 lei, predate conform procesului-verbal

de predare-primire din 17 ianuarie 1986. Aceste mijloace fixe erau: casă

expoziții, crematoriu, stația de gaze, împrejmuire de lemn cu soclu de zidărie,

magazii de mărfuri, clădiri cu destinația birouri și locuințe, împrejmuire fier

beton, corp de gardă, împrejmuire din plasă sârmă.

Prin H.G. nr. 1218

din 21 noiembrie 1990 s-a înființat RA C.P.C. SA, prin reorganizarea T.A.G.C.

și Institutului de Proiectare Carpați, având ca obiect de activitate

proiectarea și realizarea cu prioritate a lucrărilor de construcții, instalații

și montaj a obiectivelor de interes național în țară și în străinătate sau pe

bază de contracte încheiate cu regii autonome, societăți comerciale, persoane

fizice și juridice române sau străine. Art. 5 menționează că patrimoniul RA C.

SA se constituie prin preluarea patrimoniului T.A.G.C. și al I.P.C., pentru

realizarea obiectului de activitate al regiei.

Patrimoniul regiei a

fost inventariat în perioada 22 noiembrie - 22 decembrie 1990, în baza

Ordinului nr. 146 din 21 noiembrie 1990, la paginile 3 și 4 din înscrisul

intitulat „Situația imobilelor existente în patrimoniul RA C.P.C. SA”, la

obiectivul Direcția nr. 2 lucrări de bază fiind menționate la adresa din str. U.

construcțiile transferate de la M.C.E.C.I. la T.A.G.C. prin ordinele arătate

mai sus precum și două terenuri, unul în suprafață de 57.400 mp (teren vamă) și

unul in suprafață de 32.000 mp (teren stație mortare).

Prin H.G. nr. 553 din

15 septembrie 1992 privind înființarea unor societăți comerciale pe acțiuni

prin reorganizarea RA C.C. SA, s-a decis reorganizarea regiei, în sensul

desființării acesteia și înființării unor societăți comerciale pe acțiuni care

au preluat patrimoniul regiei, în anexa 1 la hotărâre fiind enumerate opt

societăți comerciale pe acțiuni nou înființate, printre care și SC C.C. SA.

Prin Protocolul

încheiat la data de 26 iulie 1993 între cele opt societăți comerciale cu

privire la împărțirea suprafeței de teren din, fost sector 4, societății SC

C.C. SA i-a revenit o suprafață de 29.020 mp din terenul în suprafață totală de

57.724,80 mp, suprafață compusă din două terenuri, unul de 18.304,95 mp (Vama

1) și altul, cel în litigiu, de 10.715,20 mp (Vama 2).

În protocolul

respectiv se menționează că aceste suprafețe de teren au fost determinate

conform planșelor „Ridicare topo” a incintei din str. U.

La data de 24 iunie

1994, M.L.P.A.T. a emis în favoarea SC C.C. SA certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului din 24 iunie 1994 pentru suprafața de

34.765 mp, incluzând și suprafața de 10.715,20 mp teren menționată, în baza

Legii nr. 15/1990.

În ceea ce privește

titlul pârâtei, tribunalul a reținut că aceasta este succesoarea fostei

I.C.R.A., astfel cum rezultă chiar din susținerile acesteia, preluând activul

și pasivul acesteia, compus din mijloace fixe (inclusiv construcții) și

mijloace circulante, conform datelor bilanțului contabil și a balanțelor de

verificare întocmite la acea dată.

Pârâta a susținut că

depozitul Rahova s-a aflat în administrarea fostei I.C.R.A. începând din 1961,

fără a depune însă la dosar nicio dovadă cu privire la modalitatea de

transmitere în administrare a bunului respectiv.

Prin Decretul nr. 26

din 23 ianuarie 1986 emis de Consiliul de Stat al fostei R.S.R. au fost

indisponibilizate și trecute la dispoziția Comitetului Executiv al Consiliului

Popular al Municipiului București spațiile deținute de bazele și depozitele de

aprovizionare și bazele de producție și depozitare pentru construcții prevăzute

în lista anexă la decret, care urmau să fie utilizate în mod rațional pentru

alte activități. Printre aceste spații se numără la poziția 21 din anexă și

depozitul alimentar general din, sector 5, în suprafață de 5,2 ha.

Din considerentele

celorlalte hotărâri judecătorești depuse la dosar (sentința nr. 165/2007 a

Tribunalului București; Decizia nr. 129/A din 22 martie 2012 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă), coroborate cu susținerile pârâtei, cu adresa din 1990 a

Primăriei Municipiului București prin care se retransferă spațiile către

I.C.R.A. și cu documentația depusă de reclamantă în ceea ce o privește, rezultă

că spațiul din C.R. a fost predat la data de 18 august 1986 către A.G.C. -

A.C.R. care își desfășura activitatea în vederea pregătirii materialelor destinate

construirii C.C.

Ca urmare a faptului

că I.C.R.A. a solicitat Primăriei Municipiului București retransferarea spațiilor

situate în, sector 5, predate către T.C.C., prin adresa din 16 februarie 1990

emisă de Primăria Municipiului București, secția administrație locală de stat

control și secretariat, s-a comunicat fostei întreprinderi I.C.R.A. București

că în ședința din 1 februarie 1990 Consiliul Administrației Locale al Primăriei

Municipiului București a aprobat să fie retransferate acestei întreprinderi,

spațiile din, sector 5, urmând ca perfectarea formelor de transfer să se facă

cu unitatea deținătoare.

La data de 31 martie 1994

Ministerul Comerțului a emis în favoarea SC SC B. SA, în temeiul Legii nr. 15/1990

și H.G. nr. 834/1991, certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor seria M08 nr. 0051 cu privire la suprafața totala de 91.988

mp, printre care și suprafața de teren de 17.160,75 mp din cadastru (16.389 mp din acte) intabulată pe numele pârâtei la adresa din Calea

Rahovei nr. 196, sectorul 5.

Tribunalul a observat

că, în cauză, modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate pentru

fiecare din părți (titlul) o reprezintă legea, mai exact dispozițiile Legii nr.

15/1990 și H.G. nr. 834/1991; certificatele de atestare a dreptului de

proprietate au doar un rol probator și un caracter declarativ, constatator și

nu constitutiv de drepturi.

Prin urmare, în

acțiunea de față, dreptul de proprietate aparține părții cu privire la care se

dovedește că i se cuvenea intrarea în patrimoniu a terenului în conformitate cu

condițiile cerute de lege, indiferent de data emiterii certificatului de

atestare a dreptului de proprietate pe care îl invocă sau de efectuarea

formalității de publicitate imobiliară.

Dreptul de

proprietate nu putea trece în patrimoniul vreuneia dintre părți decât în mod

valabil, cu respectarea cerințelor legii care constituie respectivul drept în

favoarea uneia sau alteia dintre societăți, astfel încât în cazul părții care a

beneficiat în mod nelegal de emiterea certificatului, posesia, data sau intabularea

în cartea funciară nu pot acoperi lipsa dreptului.

Regula priorității

dreptului întâi transcris este valabilă în alte situații, și anume în actele

translative de proprietate cu titlu oneros și născute în cadrul dreptului

privat și nu al celui public, din rațiuni legate de publicitatea față de terți,

dar nu și în cazul în care dreptul de proprietate este, respectiv nu este

constituit valabil într-un raport de drept public, caz în care efectuarea

formalității de publicitate imobiliară nu acoperă nevalabilitatea dobândirii

dreptului de proprietate (practic, lipsa dreptului de proprietate).

În acest context, Tribunalul

a constatat că transmiterea în administrare a spațiilor din C.R. către SC

T.A.C. SA s-a efectuat în mod legal prin Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 și

nr. 1 din 18 ianuarie 1986 emise de Ministerul C.E.C.E.I., în conformitate cu art.

1 lit. a) din Decretul Consiliului de Stat nr. 409/1955.

Așadar, la data

înființării RA C. SA, aceasta deținea asupra bunurilor din patrimoniul său,

bunuri identificate ca atare prin inventarul efectuat în perioada 22 noiembrie -22

decembrie 1990 un drept de administrare legal născut, drept care, prin apariția

Legii nr. 15/1990 s-a transformat in drept de proprietate, conform art. 5 din

lege care prevede ca regia autonoma este proprietara bunurilor din patrimoniul

sau.

Deși, potrivit

ordinelor menționate, transmiterea dreptului de administrare a purtat numai

asupra construcțiilor, acest drept nu se poate disocia de cel asupra terenului

pe care erau amplasate, având în vedere că terenul respectiv era folosit, ca și

clădirile, de titularul dreptului de administrare - T.A.G.C.

Așadar, tribunalul a

constatat că la data eliberării în favoarea reclamantei a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 24 iunie 1994 au

fost respectate prevederile Legii nr. 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991

și anume: imobilele ce fac obiectul certificatului se aflau în patrimoniul SC

C.C. SA la data înființării, acestea fiind proprietatea R.A. prin reorganizarea

căreia societatea a luat ființă, modalitatea de dobândire în patrimoniul regiei

fiind în concordanță cu prevederile legale în materie; imobilele erau necesare

obiectului de activitate al societății comerciale, ca antreprenor general la Casa Republicii, potrivit art. 4 din H.G. nr. 553/1992.

În ceea ce privește

titlul pârâtei, s-a reținut că pârâta justifică retransmiterea depozitului din

C.R. către I.C.R.A., autoarea sa (în a cărei administrare s-a aflat anterior

predării către A.C.R. în anul 1986, în temeiul Decretului nr. 26 din 23

ianuarie 1986), prin adresa din 6 februarie 1990 emisă de Primăria Municipiului

București, secția administrație locală de stat control și secretariat, prin

care se comunică faptul că a fost aprobată de către Consiliul Administrației

Locale retransferarea acestor spații, pretinzând că mențiunea olografă de pe

verso-ul adresei „De acord” urmată de o semnătură indescifrabilă care ar

aparține fostului ministrul al comerțului interior D.V.E. reprezintă acordul

unității tutelare conform art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955 al Consiliului

de Stat.

S-a constatat că

niciuna dintre părți nu contestă faptul că la începutul anului 1990 terenul se

afla în deținerea și administrarea directă a antecesoarei reclamantei (T.A.G.C.)

și, din perspectiva art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955 (și nu art. 1 lit.

b) sau c) din același decret, cum s-a apreciat într-o speță similară), fiind

vorba despre o unitate de stat tutelată de o instituție centrală de stat

(Oficiul economic central „C.” - conform anexei 4 din Decretul Consiliului de

Stat nr. 92/1984), doar acest for tutelar își putea da acordul de a retransmite

imobilul către o altă unitate de stat (I.C.R.A.).

Întrucât imobilul nu

se afla în deținerea și administrarea directă a Consiliului Local al

Municipiului București sau a vreunei unități tutelate de acesta, rezultă că

Primăria Municipiului București nu avea niciun drept de a dispune cu privire la

retransmiterea unui imobil care nu îi aparținea, de la autoarea reclamantei

către autoarea pârâtei (I.C.R.A. București).

În aceste condiții,

chiar presupunând că mențiunea olografă de pe verso-ul adresei Primăriei

Municipiului București din 06 februarie 1990, ar reprezenta acordul forului

tutelar al autoarei pârâtei, acest acord este insuficient, întrucât reprezintă

doar acordul celui care primește bunul, dar nu este acordul celui care îl dă.

M.C.I. nu reprezenta for tutelar și pentru autoarea reclamantei, care era

reprezentat de Oficiul economic central „Carpați”, instituție distinctă de

Ministerul Comerțului.

În acest condiții,

imobilul s-a aflat, la momentul apariției Legii nr. 15/1900, în administrarea

autoarei reclamantei, astfel încât dreptul de proprietate constituit de Legea nr.

15/1990 s-a născut valabil în patrimoniul acesteia, dar nu se putea naște în

patrimoniul autoarei pârâtei.

Prin urmare,

tribunalul a apreciat că titlul autoarei reclamantei - SC C.C. SA, a fost emis

cu respectarea Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, fiind mai bine caracterizat

față de titlul pârâtei, motiv pentru care a admis acțiunea în revendicarea terenului

în suprafață de 10.715,2 mp.

A fost înlăturară

apărarea pârâtei în sensul că a operat prescripția achizitivă de scurtă durată

(10 ani), ca urmare a faptului că posesia sa pe durata prevăzută de lege este

unită cu un just titlu.

Potrivit art. 1897 alin.

(1) C. civ., justul titlu este un titlu translativ de proprietate „precum

vinderea, schimbul etc.”; titlul de care se prevalează părțile în cauză, așa

cum s-a arătat, nu este certificatul de atestare, ce are doar un rol

constatator și nu constitutiv de drepturi, ci este legea.

Or, legea nu poate fi

„just titlu” (adică titlu aparent), ci ori este titlu și își produce efectele

constitutive de drepturi pentru subiectul său, ori nu sunt îndeplinite

condițiile sale și atunci nu este nici titlu nici, just titlu".

Mai mult,

certificatul de atestare a dreptului de proprietate, chiar văzut ca titlu de

proprietate în sens constitutiv, nu poate fi „just titlu”, întrucât art. 1897 alin.

(1) C. civ., consideră ca fiind just titlu acte de drept privat, precum

vânzarea sau schimbul, iar nu acte de drept public; dacă cerințele legii pentru

emiterea certificatului au fost respectare, certificatul de atestare devine

„titlu” pur și simplu, iar dacă nu, certificatul este nul.

Or, potrivit art. 1897

alin. (2) C. civ., un titlu nul nu poate servi de bază prescripției de 10 până

la 20 ani.

În fine, instituția

uzucapiunii scurte presupune prin ipoteză că autorul celui care are posesia

este o altă persoană decât proprietarul, adică un neproprietar care nu putea

înstrăina valabil dreptul pe care nu îl avea în patrimoniu; în speță, după cum

însăși pârâta susține, autorul părților este comun, adică statul, ca proprietar

anterior și despre care nu se poate susține că atunci când a constituit prin

lege un drept în favoarea reclamantei era proprietar, iar când a constituit un

drept în favoarea pârâtei era neproprietar, astfel încât aceasta sa se poată

prevala de uzucapiunea scurtă.

Dimpotrivă, statul

fiind proprietar, a putut constitui în mod valabil prin lege un drept de

proprietate în favoarea beneficiarului legii, iar acest beneficiar este

reclamanta, certificatul dobândit de pârâtă fiind invalid și neputând constitui

just titlu.

Prin Decizia nr. 82

din 28 februarie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins

excepția lipsei calității procesuale active; a respins apelul declarat de

pârâta SC SC B. SA București împotriva încheierii din data de 4 februarie 2009 și

a admis în parte apelul declarat de aceeași pârâtă împotriva sentinței civile nr.

1290 din 15 iunie 2012 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins

acțiunea formulată de reclamanta SC C.C. SA și a menținut dispozițiile privind

excepția lipsei calității procesuale pasive.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat, în ceea ce privește legitimarea procesuală

activă, că aceasta a fost justificată de către reclamantă pentru terenul în

litigiu, față de obiectul dedus judecății și de certificatul de atestare a

dreptului de proprietate exhibat.

Problema suprapunerii

terenului din litigiu cuprins în titlul reclamantei cu cel al pârâtei

reprezintă o chestiune de fond și nu vizează excepția lipsei calității

procesuale active - astfel cum a fost invocată de apelantă -, iar aplicarea art.

139 C. proc. civ. pentru înlăturarea planului de situație ce a stat la baza

emiterii certificatului de atestare a dreptului proprietate al reclamantei privind

suprafața de 10.715,20 mp - întrucât nu a fost prezentat în original -, nu

invalidează efectele produse de titlul de proprietate, cu atât mai mult cu cât

acest titlu nu a fost anulat de o instanța de judecată, fiind considerat

valabil.

Depunerea planului de

situație în copie la M.D.R.A.P. respectă prevederile art. 22 din Criteriile nr.

2665 din 28 februarie 1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate

în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat. De altfel, chiar

dispunând înlăturarea schiței contestate, mențiunile din rapoartele de

expertiză prin care terenul a fost identificat în funcție de coordonatele

cadastrale acoperă probațiunea legată de terenul revendicat.

În ceea ce privește

autoritatea de lucru judecat, în mod corect instanța de fond a reținut că nu

sunt îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ., obiectul și cauza juridică din

cele două dosare fiind diferite, în primul dosar fiind vorba despre cererea de

evacuare ca accesoriu al acțiunii în anularea actului administrativ, iar în

prezentul dosar fiind vorba despre revendicare prin compararea titlurilor. Este

adevărat că dispozițiile art. 480 C. civ. au constituit temei de drept inclusiv

pentru acțiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei și

folosinței asupra bunurilor, însă acest aspect nu atrage identitatea de obiect

între cele două litigii, cu atât mai mult cu cât în prima procedură judiciară

de contencios administrativ, evacuarea era o consecință a acțiunii în anulare a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în timp ce, în actualul

litigiu, revendicarea se bazează pe compararea celor două certificate de

proprietate.

Cauza Amurăriței

contra României invocată de apelantă se referă la principiul securității

raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive

date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate. Este adevărat

că probațiunea administrată în cadrul acțiunii în contencios administrativ a

fost în sensul că cele terenurile ce fac obiectul celor două certificate de

atestare a dreptului de proprietate exhibate de părți nu se suprapun, având

amplasamente diferite, însă, față de expertizele administrate în prezenta cauză

și în cauzele similare, această probațiune nu mai poate fi luată în

considerare. În principiu, instanțele sunt obligate să țină cont de

constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, însă nu pot ignora

probațiunea administrată în cadrul noului litigiu. De asemenea, în cadrul

primei proceduri judiciare, constatările de fapt au vizat, în primul rând,

verificarea titlului pârâtei cu referire la modul de întocmire a documentației

prevăzute de H.G. nr. 834/1992, reținându-se că certificatul emis respectă

dispozițiile legale. Aceste constatări de fapt nu au fost înlăturate, fiind

valabile și în acest litigiu, aspect corect reținut și de instanța de fond care

nu a anulat titlul pârâtei, astfel încât prin soluția pronunțată nu s-a

contestat sentința civilă nr. 992 din 20 octombrie 1998 pronunțată în Dosarul

nr. 422/1997 al Curții de Apel București și nu s-a repus în discuție această

soluție.

În legătură cu

amplasarea terenului din litigiu în suprafață de 10.715,20 mp, instanța de fond

a reținut în mod corect, față de concluziile expertizei M.C.L., că există o

suprapunere aproape totală a terenurilor atestate de certificatele de

proprietate ale părților din litigiu. Concluziile expertizei sunt confirmate și

de primul raport de expertiză întocmit de expertul G.V., înlăturat, însă, de

instanța de fond, cât și de celelalte probe judiciare administrate în cauzele

similare sau alte cauze: expertiza Stefanovici, Petruț, Anghelescu din Dosarul

nr. 10.036/2/2011 al Curții de Apel București, referatul cadastral privind

piedicile de carte funciară la intabularea terenului reclamantei, memoriul tehnic

întocmit de SC T.I.T. SRL, raportul de expertiză tehnică întocmit de ing. B.I.

în Dosarul nr. 9716/302/2006 al Judecătoriei sector 5 București, expertiza C.,

C., C. din Dosarul nr. 10.036/2/2009. Expertiza extrajudiciară Caragea depusă

în apel, dar neacceptată de intimata reclamantă, deși menționează că terenurile

din cele două certificate nu se suprapun, nu se fundamentează pe coordonatele

topografice cadastrale, ci doar pe o analiză comparativă a planurilor de

situație utilizate de reclamantă în cadrul documentației la H.G. nr. 834/1992,

la cartea funciară pentru intabulare sau la obținerea numărului poștal, astfel

încât nu prezintă relevanță probatorie.

Conform expertizei M.C.L.,

terenul revendicat de reclamantă în suprafață de 10.715,20 mp nu cuprinde

suprafața de 5.764,72 mp de sub construcțiile existente și nici construcțiile,

în timp ce terenul pârâtei amplasat în același loc are o suprafață de

17.160,752 mp, iar în acte o suprafață de 16.389 mp, cuprinzând și terenul și

construcțiile de pe teren (inclusiv magaziile A).

Sub acest aspect, s-a

apreciat că, în mod greșit, prima instanță a dispus restituirea către

reclamantă atât a terenului de 10.715,20 mp, cât și a construcțiilor aferente,

cu atât mai mult cu cât și reclamanta recunoaște faptul că aceste construcții

aparțin pârâtei, fiindu-i predate prin procesul verbal din 3 aprilie 1990 de

către A.C.. De altfel, în planul de situație privind suprafața de 10.715,20 mp

depus la M.D.R.A.P. și aferent certificatului de atestare a dreptului de

proprietate al reclamantei, construcțiile de pe teren figurează ca fiind în

patrimoniul SC R.A.C.C. SA (deși aceasta era desființată deja prin H.G. nr. 553

din 15 septembrie 1992), cât și în patrimoniul SC T.C.C. SA, dar nu figurează

în patrimoniul reclamantei. De asemenea, intimata reclamantă a explicat

diferența dintre planșa de 14.852,20 mp și de 10.715,20 mp ca fiind dată tocmai

de suprafața depozitului A, ce nu face obiectul acțiunii deoarece aparține

pârâtei, ceea ce confirmă faptul că restituirea construcțiilor de pe terenul de

10.715,20 mp s-a dispus în mod nelegal.

Aspectele referitoare

la adresele la care a figurat terenul în litigiu, respectiv str. U. și C.R., nu

au fost contestate în apel, astfel încât s-a reținut că terenul în discuție a

figurat în acte sub ambele denumiri. Pentru ,,Depozitele de Materiale Vamă”,

denumire sub care erau cunoscute construcțiile de pe terenul în litigiu,

reclamanta a depus două planuri de incintă, unul pentru suprafața de 10.715,20

mp, iar altul de 14.582 mp realizate de același proiectant (SC P. SRL

București), la aceeași dată (11 mai 1994), însă cu conținut diferit în ceea ce

privește identificarea și vecinătățile. Cum însă doar planul de situație

privind suprafața de 10.715,20 mp a fost cel folosit în documentația prevăzută

de H.G. nr. 834/1992 și depus la M.D.R.A.P., s-a renunțat la planul de situație

ce privea suprafața de 14.582 mp, astfel încât acest din urmă plan nu mai

prezintă relevanță.

S-a apreciat că prima

instanță a apreciat în mod greșit că titlul autorului reclamantei este

preferabil, deoarece actele administrative la care a făcut referire: Ordinul nr.

1 din 17 ianuarie 1984 al Ministerului C.E.C.E.I. și Ordinul nr. 1 din 18

ianuarie 1986 emis tot de M.C.E.C.E.I., au transferat dreptul de administrare

doar asupra mijloacelor fixe identificate în procesele verbale de

predare-primire, respectiv construcții, magazii, împrejmuiri etc., fără a fi

incluse terenurile aferente acestor construcții.

Potrivit art. 2 și 3

și anexa 1 din Legea nr. 62/1968 în vigoare la data emiterii celor două ordine

administrative, în categoria fondurilor fixe nu erau incluse terenurile. În consecință,

în mod greșit a reținut instanța de fond că prin aceste acte administrative s-a

transmis dreptul de administrare asupra terenurilor aferente clădirilor, în

realitate, ceea ce s-a transmis a fost doar dreptul de administrare asupra

construcțiilor.

Potrivit art.

1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955, transmiterea fără plată a dreptului de

administrare a bunurilor între unitățile de stat se făcea prin ordinul

conducătorului instituției centrale deținătoare a bunurilor sau care tutela

unitatea deținătoare a bunurilor, iar conform art. 2 din același act normativ

era necesar acordul instituției tutelare a unității la care urmau a se

transmite bunurile respective.

În situația de

inventar a patrimoniului RA C.C. SA, autoarea reclamantei, se regăsește pentru

zona Organizare Vamă, terenul în suprafață de 57.400 mp, cât și un alt teren în

suprafață de 32.000 mp. În situația de inventar a reclamantei cu privire la

patrimoniul din vamă se regăsește hala A de la poziția 24 cu mențiunea I.C.R.A.,

fără a fi trecut terenul aferent. Terenul în suprafață de 10.715,20 mp este

menționat, însă, în documentația reclamantei în anexa la certificatul de

atestare a dreptului de proprietate.

În privința

terenului, s-a constatat că prin Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986, emis

ulterior Ordinului nr. 1 din 17 ianuarie 1984 și Ordinului nr. 1 din 18

ianuarie 1986, s-a dispus indisponibilizarea și trecerea la dispoziția

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului București a suprafeței

de 5,2 ha situate în București, terenul fiind până la acea dată în

administrarea I.C.R.A., autoarea pârâtei), aflată în subordonarea M.C.I. (cap. XVII

pct. 121 din Decret). Sub aspect cronologic, decretul menționat reprezintă

ultimul act administrativ referitor la terenul în litigiu emis anterior anului

al Republicii Socialiste România, la acea dată acesta fiind organul suprem al

puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat M.A.N. (art. 62 Constituția

României din 1965).

Adresa din 24 iunie 1986

(fila 543 vol. II) confirmă faptul că până la data emiterii Decretului nr. 26/1986,

terenul din C.R. se afla în administrarea autoarei pârâtei I.C.R.A. București.

Prin adresa din 6 februarie 1987 municipiul București prin Consiliul popular al

sectorului 5 a solicitat autoarei pârâtei eliberarea spațiilor disponibilizate

potrivit Decretului nr. 26 din 23 ianuarie 1986, inclusiv terenul aferent,

această adresă confirmând faptul că terenul se afla deja în administrarea municipalității

și nu a T.C. Prin adresa din 5 martie 1987, autoarea pârâtei menționează că,

fără acordul său, spațiile și terenul aferent au fost predate la 18 august 1986

către T.A.G.C. A.C.R. care desfășura activitatea de pregătire a materialelor destinate

construirii Centrului civic.

Este adevărat că

terminologia utilizată de Decretul nr. 26/1986 cu privire la indisponibilizarea

și trecerea unui bun la dispoziția autorității locale era improprie în raport

de prevederile Decretului nr. 409/1955 care reglementa doar transmiterea

dreptului de administrare, însă acest aspect nu este de natură a înlătura

efectele produse de măsura dispusă. Măsura de indisponibilizare și punere la

dispoziția autorității locale a terenului din litigiu poate fi asimilată cu o

transmitere a atributului dreptului de proprietate, respectiv a dreptului de

dispoziție (jus abutendi), un drept diferit de dreptul de administrare

operativă specific legislației socialiste în vigoare la acea dată. Conform art.

7 din Constituția României din 1965 la momentul anului 1986, dreptul de

proprietate asupra terenurilor aparținea statului și întregului popor.

Dreptul de

administrare operativă directă pe care îl aveau doar unitățile socialiste,

deținătoarele bunurilor proprietate de stat a fost caracterizat de doctrina de

la acea vreme ca fiind un drept real de tip nou, opozabil tuturor, cu excepția statului,

și se dobândea numai printr-un act administrativ, iar condițiile în care

organul de stat competent, transmitea în cadrul unor raporturi administrative,

un astfel de drept, erau reglementate prin Decretul nr. 409/1955 și Legea nr. 5/1978.

Acest drept de administrare conferea titularului numai o parte din atributele

dreptului de proprietate, de regulă cel al folosinței bunului. În consecință, dreptul

de administrare nu avea valoarea juridică a dreptului de dispoziție ce

cuprindea atât dispoziția materială cât și cea juridică asupra bunului.

Faptul că prin

Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986 s-a menționat că terenul de 5,2 ha se afla

în administrarea I.C.R.A. București și nu în administrarea T.A.G.C., așa cum ar

fi trebuit să fie dacă prin Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 și nr. 1 din 18

ianuarie 1986 s-ar fi transmis dreptul de administrare asupra terenului,

demonstrează că cele două ordine nu au vizat decât mijloacele fixe nu și

terenul. Chiar dacă s-ar admite că prin ordinele ministeriale menționate a fost

transmis și dreptul de administrare asupra terenurilor aferente mijloacelor

fixe, aceste acte administrative de valoare inferioară Decretului nr. 26/1986

în ierarhia actelor normative, nu mai puteau produce efecte juridice după

adoptarea decretului emis de organul suprem al puterii de stat de la acea

vreme, astfel încât nu pot fi avute în vedere ca acte care să justifice

transferul dreptului de administrare asupra terenului în litigiu în patrimoniul

autoarei reclamante.

Au fost înlăturate susținerile

reclamantei legate de lipsa datelor de identificare a terenului în cuprinsul Decretului

nr. 26/1986, întrucât potrivit schiței de plan din 1900 întocmite de Primăria

București și a expertizei extrajudiciare întocmite de experții S., P., A.

rezultă că terenul de 5,2 ha menționat în cuprinsul Decretului nr. 26 din 23

ianuarie 1986 făcea parte din incinta Vama Antrepozite în suprafață de 6,85 ha.

S-a menționat de asemenea că la nivelul anului 1986, terenul de 6,85 ha al

incintei din C.R. era proprietate de stat, din care 5,2 ha la dispoziția municipiului București prin Decretul 26/1986 și 1,67 ha în administrarea Direcției

generale a Vămilor prin Decretul nr. 8/1983.

În documentația

pârâtei, întregul teren în suprafață de 16.389 mp este menționat în anexa la

documentația la certificatul de atestare a dreptului de proprietate, fiind

invocată hotărârea Consiliului administrației locale a Primăriei București

cuprinsă în adresa din 6 februarie 1990 ca temei pentru includerea imobilului

în patrimoniul societății.

Așa cum corect a

reținut și instanța de fond, adresa din 6 februarie 1990 emisă de Primăria

București nu constituie un act translativ al dreptului de administrare, ci

reprezintă doar un act de comunicare. Această adresă confirmă existența unei

hotărâri a Consiliului administrației locale a Primăriei București prin care

s-a aprobat retransferarea spațiilor din C.R. către apelanta pârâtă. Prin

urmare, nu adresa din 6 februarie 1990 constituie titlul de transfer al

dreptului de administrare asupra terenului, ci hotărârea Consiliului

administrației locale a Primăriei București din 1 februarie 1990, o asemenea

hotărâre îndeplinind condiția prevăzută de art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955,

aceea a unei decizii emise de comitetul executiv al Sfatului popular regional,

respectiv al capitalei care deținea bunurile, Consiliul administrației locale a

primăriei București preluând atribuțiile fostului comitet executiv al sfatului

popular. Fiind titulara unui drept de dispoziție, potrivit Decretului nr. 26/1986,

autoritatea administrativă locală Consiliul administrației locale a Primăriei

București, avea îndrituirea de a transfera dreptul de administrare asupra

terenului în litigiu, astfel încât în mod corect a susținut apelanta pârâtă că

prin această hotărâre a justificat dreptul de administrare a terenului în

patrimoniul său potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990.

În consecință, prin

hotărârea autorității administrative din 1 februarie 1990 și prin acordul din

14 martie 1990, pârâta a redobândit în patrimoniul ei imobilul teren și

construcții, justificând acest drept la momentul intrării în vigoare a Legii nr.

15/1990. Prin procesul verbal din 3 aprilie 1990 și minuta din 30 martie 1990,

pârâta a preluat posesia terenului și a construcțiilor, respectiv magazia A și

liniile ferate, astfel încât, de la acea dată, bunurile s-au aflat și faptic în

patrimoniul societății.

Faptul că în arhivele

Primăriei București nu s-a găsit actul administrativ care să conțină

dispoziția/decizia autorității administrative sau că acest act nu a fost

întocmit în forma prevăzută de legea în vigoare la acea dată nu este de natură

a înlătura efectele produse de hotărârea autorității locale. La momentul 1

februarie 1990 când a avut loc ședința Consiliului administrației locale a

Primăriei București, nu era încă adoptată legea administrației publice locale,

după cum nu erau adoptate nici celelalte legi în privința modului de

transmitere a bunurilor din proprietatea de stat, astfel încât adoptarea unui

act administrativ sub forma unei hotărâri/decizii respectă condițiile prevăzute

de art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955.

S-a reținut de prima

instanță că mențiunea olografă de pe verso-ul adresei din 6 februarie 1990 nu

suplinește cerința prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 409/1955 cu privire la

acordul instituției tutelare a unității la care urmează a se transmite bunurile

respective.

Această condiție

prevăzută de actul normativ a fost, însă, îndeplinită, acordul dat la 14 martie

1990 există pe adresă, astfel încât reprezintă acceptul instituției tutelare a

pârâtei. Este adevărat că probațiunea administrată nu confirmă, dar nici nu

infirmă faptul că semnătura ar aparține fostului ministru al comerțului

interior D.V.E.. În condițiile în care semnătura nu a fost contestată de

reclamantă, rezultă că, până la proba contrarie, acest acord îndeplinește

cerințele prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 409/1955. În cauză, însă, nici

reclamanta nu a prezentat un astfel de acord în ceea ce privește preluarea

bunurilor prin ordinele ministeriale, astfel încât, dacă am accepta că

transferul era condiționat de acest acord, atunci nici transferul dreptului de

administrare a mijloacelor fixe sau, ipotetic, a terenului aferent în

patrimoniul autoarei reclamante, nu s-a realizat, titlul reclamantei nemaifiind

preferabil sub acest aspect.

În documentația

pârâtei se află procesul verbal din 1993 emis de Compartimentul pentru urbanism

și amenajarea teritoriului din Consiliul local București, ce cuprinde

obiecțiunea că,,din actele prezentate nu rezultă suprafața incintei”. Această

obiecțiune sesizată de intimata reclamantă nu precizează în mod explicit ce

suprafețe vizează, astfel cum corect a menționat și experta M.C.L., motiv

pentru care se poate deduce că se referă doar la aspectul că suprafața incintei

nu este menționată și nu la faptul că această suprafață nu este identificată

sau nedeterminată, în condițiile în care documentația pârâtei a cuprins lista

și anexa întocmite conform H.G. nr. 834/1002, cât și planurile de situație cu

amplasamentul terenului și suprafața incintei (documentația expertului S.A. și

documentația expertului S.C.). Este adevărat că și planurile de situație

menționate cuprind diferențe în ceea ce privește suprafața de teren, la fel ca

și în cazul reclamantei care a avut două planuri de situație pentru același

teren, astfel încât prevalează doar planul ce a fost depus de parte la

documentația întocmită conform H.G. nr. 834/1991, astfel cum s-a avut în vedere

și în situația reclamantei.

Condiția ca imobilele

pentru care s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate să

fi fost necesare obiectului de activitate al societății pârâte nu a fost

analizată de instanța de fond și nici reiterată în motivele de apel, astfel

încât nu necesită o analiză distinctă, de altfel, o atare condiție nefiind

prevăzută nici de Legea nr. 15/1990.

Au fost respinse motivele

de apel ce vizează constatarea intervenirii uzucapiunii de scurtă durată, ca

mod de dobândire a proprietății, considerentele instanței de fond fiind corecte

sub aspectul neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 1897 alin. (1) C. civ.

în privința justului titlu.

În legătură cu

efectele Deciziei nr. 825 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție asupra acestui litigiu, s-a constatat că nu se poate reține puterea

lucrului judecat, în condițiile în care prezentul litigiu are în vedere o altă

suprafață de teren decât cea menționată în decizia respectivă, alte imobile,

privește și un alt certificat de atestare a dreptului de proprietate, vizează

alte părți și cuprinde înscrisuri suplimentare.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC C.C. SA, criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

În mod greșit, instanța

de apel a apreciat că restituirea construcțiilor de pe terenul de 10.715,20 mp

s-a dispus în mod nelegal de către prima instanță, deoarece terenul revendicat

de la pârâtă nu ar cuprinde pe suprafața sa nicio construcție.

În schița anexă 2 la

raportul de expertiză întocmit de expert M.C.L., menționat în dispozitivul

hotărârii primei instanțe, este identificat conturul construcțiilor existente

pe teren, identificate ca atare atât în planul de situație aparținând

reclamantei, dar și în planul de situație aparținând pârâtei, construcțiile aflându-se

în mod legitim în patrimoniul autorului reclamantei la data intrării în vigoare

a Legii nr. 15/1990.

S-a mai susținut că instanța

de apel a ignorat prevederile art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990, pe temeiul

cărora autoarea reclamantei, fostul T.A.G.C.C. (ulterior, RA C.C. SA), a

devenit, prin efectul legii, proprietar asupra bunurilor din patrimoniul său la

data intrării în vigoare a acesteia, fiind titularul dreptului de administrare

directă asupra mijloacelor fixe din întreaga incintă, drept dobândit în temeiul

Ordinelor nr. 1 din 17 ianuarie 1984 și nr. 1 din 18 ianuarie 1986.

Prin efectul Legii nr.

15/1990 și al H.G. nr. 834/1991, RA C.C. SA a devenit proprietar al tuturor

bunurilor din patrimoniul său, conform inventarului întocmit. Acestei entități

juridice trebuia să-i fie emis certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor pentru întreaga incintă pentru care i-a fost

emis nelegal certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

pârâtei SC B. SA, însă prin H.G. nr. 553 din 15 septembrie 1992 privind

reorganizarea RA C.C. SA, s-a decis desființarea Regiei și înființarea unor

societăți comerciale pe acțiuni care au preluat patrimoniul său, în anexa nr. 1

la Hotărâre fiind enumerate opt societăți pe acțiuni nou înființate, printre

care și reclamanta societatea SC C.C. SA.

Prin Protocolul din

26 iulie 1993 încheiat între cele opt societăți comerciale s-a stabilit că, la

împărțirea suprafeței de teren, societății recurente reclamante SC C.C. SA să-i

revină o suprafață de 29.020 mp, compusă din două imobile, primul în suprafață

de 18.304,8 mp, iar al doilea de 10.715,2 mp, ce formează obiectul prezentei

acțiuni.

Astfel, pentru

imobilul situat în incinta deținută de pârâta SC B. SA au fost emise de către

M.L.P.A.T. trei certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, inclusiv în favoarea societății reclamante, cuprinzând

construcțiile identificate prin raportul de expertiză și terenul aferent

acestor construcții, precum și restul de teren liber din incintă, aflat în,

sector 5.

Chestiunea de drept

supusă judecății în prezentul litigiu a fost aceea de a determina în

patrimoniul căreia dintre cele două părți se aflau imobilele revendicate la

data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, întrucât ambele societăți dețin

titluri declarative, iar nu constitutive de drept, anume certificate de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

În acest cadru,

recurenta a susținut că, în mod nelegal, prin decizia recurată s-a considerat

că anterior anului 1990 ar fi existat un drept de administrare directă asupra

terenurilor distinct de cel asupra mijloacelor fixe (construcții) și s-a creat

un regim juridic diferit fiecare dintre aceste bunuri imobile.

Situația de drept din

prezentul litigiu este identică cu cea din Dosarul nr. 30000/3/2006, privind

litigiul având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de către SC O.I.I.E.

SRL, în calitate de succesor cu titlu particular al SC T.C.C. SA, împotriva

pârâtei SC B. SA, având ca obiect imobilul din C.R., compus din suprafața

totală de teren de 788 mp și construcțiile aflate pe acesta, imobil aflat în

aceeași incintă cu cel ce formează obiectul prezentei acțiuni și învecinat cu

acesta.

În acel dosar, prin sentința

nr. 165 din 1 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a

fost admisă acțiunea, iar SC B. SA a fost obligată să-i lase reclamantei, în

deplină proprietate și posesie, imobilele revendicate. Hotărârea este

definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 129 din 22 martie 2012 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, confirmată prin Decizia nr. 825 din 20

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul

nr. 10036/2/2009.

Comun celor două

litigii este modul de dobândire al dreptului de proprietate asupra imobilelor

revendicate (teren și construcții) în temeiul Legii nr. 15/1990 de către

autoarea ambelor reclamante, fostul T.A.G.C., iar în primul litigiu s-a confirmat

irevocabil - pe baza aceluiași probatoriu ca în dosarul de față - dobândirea în

acest mod a dreptului de proprietate, dată fiind calitatea de titular al

dreptului de administrare directă asupra imobilului revendicat la data intrării

în vigoare a Legii nr. 15/1990, drept ce a aparținut autoarei comune

reclamantelor, și nu fostei I.C.R.A., autoarea pârâtei SC B. SA.

Prin decizia

recurată, instanța de apel a negat dezlegarea de drept dată în litigiul deja

soluționat irevocabil de instanța supremă, regăsită și în hotărârea primei

instanțe din prezenta cauză, pe motiv că nu ar exista autoritate de lucru

judecat, dând, însă, o hotărâre nelegală, prin separarea regimului juridic al

construcțiilor de cel al terenului și prin interpretarea nelegală a obiectului

actelor normative incidente.

Pârâta SC B. SA nu

deținea în administrare imobilele la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990,

iar contrar susținerilor pârâtei, această împrejurare nu este atestată de adresa

din februarie 1990 a Primăriei Municipiului București.

Această adresă

reprezintă comunicarea pe care Primăria Municipilui București a transmis-o

către I.C.R.A. București și prin care atestă că în ședința din 1 februarie

1990, Consiliul administrației locale al Primăriei Municipiului București a

aprobat retransferarea spațiilor din C.R.

Așa cum rezultă din Decizia

nr. 825 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată

în Dosarul nr. 10036/2/2009, în acel litigiu, instanța de recurs, prin decizia

de casare, cu privire la această adresă, a dat indicații instanței de

rejudecare să depună procesul verbal al ședinței primăriei și hotărârii, dacă

aceasta a fost adoptată, pentru a se verifica concordanța acestora cu adresa

comunicată pârâtei și cu dispozițiile Decretului nr. 409/1955.

Conformându-se

indicațiilor date prin decizia de casare, instanța de apel a făcut verificările

necesare și a constatat că singurele documente aflate în arhiva Primăriei

Municipiului București referitoare la ședința din 1 februarie 1990 sunt nota de

lucrări a ședinței, adresa din 6 februarie 1990 către I.C.R.A. și adresa din 30

ianuarie 1990 prin care I.C.R.A. a cerut retransferarea bunurilor.

În acest context, prin

decizia menționată a Înaltei Curți s-a apreciat că nu s-a dovedit faptul că

instituția competentă a aprobat retransferarea bunurilor în administrarea I.C.R.A.

și nici faptul că un eventual transfer ar fi avut loc cu respectarea

prevederilor Decretului nr. 409/1955, respectiv cu acceptul instituției

tutelare a unității la care se transmit bunurile, respectiv cu acceptul

Ministerului Comerțului Interior.

Prin decizia recurată

în prezenta cauză, în mod vădit nelegal s-a conferit eficiență juridică unei

hotărâri administrative inexistente, atunci când s-a considerat că faptul că în

arhivele Primăriei București nu s-a găsit actul administrativ care să conțină

dispoziția/decizia autorității administrative sau că acest act nu a fost

întocmit în forma prevăzută de legea în vigoare la acea dată nu este de natură

a înlătura efectele produse de hotărârea autorității locale, anume transferul

dreptului de administrare asupra terenului, cât timp existența sa este

confirmată prin adresa nr. 122/6 februarie 1990.

Pentru a fi vala