ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2562/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 1290 din 15 iunie 2012 pronunțată în Dosar nr. 34487/3/2008 , Tribunalul București a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C.C. SA împotriva pârâtei SC SC B. SA și, în consecință, a obligat pe pârâtă să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață totală de 10.715,2 mp din București, sectorul 5, astfel cum a fost identificat în schița anexă 2 la raportul de expertiză întocmit de expert M.C.L. (suprafața de culoare verde în schiță), precum și construcțiile edificate pe acest teren, cu cheltuieli de judecată; în prealabil, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive.

În motivarea sentinței, s-a arătat că, în fapt, terenul din titlul reclamantei se suprapune aproape total cu cel al pârâtei, respectiv pe o suprafață de 10.628,875 mp din cei 10.715,2 mp pretinși de reclamantă, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză topo întocmit de expert M.C.L., raport ce a fost luat în considerare întrucât a stabilit amplasamentul terenurilor părților din punctul de vedere al coordonatelor tehnice și se coroborează inclusiv cu situația constatată de O.C.P.I. - Biroul de C.F.

sectorul 5 București, care a respins reclamantei cererea de intabulare motivat de suprapunerea cu dreptul de proprietate intabulat în favoarea pârâtei (încheierea nr. 10685 din 13 iulie 2006). S-a mai constatat că menționarea unor adrese poștale diferite pentru terenurile celor două părți nu exclude suprapunerea (mai ales că este vorba despre suprafețe întinse de teren și de două artere apropiate), că planul de situație al celui de-al doilea teren din zonă aparținând reclamantei (cel de 18.304,95 mp - Vama 1), deși menționează ca vecini la Sud pe SC C.I. SA București și linia ferată a SC B.R. SA, dincolo de care este precizată proprietatea SC SC B. SA, nu schimbă situația factuală și nici situația juridică a terenurilor prin simpla mențiune discutabilă a unei vecinătăți, mai ales că în oricare din soluții pârâta SC SC B. SA oricum este vecin la Sud, însă cu o suprafață mai mică sau mai mare, după caz.

În fine, apariția unui plan de situație care menționează o suprafață mai mare a reclamantei (14.852,20 mp, în loc de 10.715,20 mp), având aceleași date ale proiectantului planului de situație referitor la suprafața de 10.715,20 mp nu schimbă situația, de vreme ce la emiterea certificatului de atestare al reclamantei s-a avut în vedere doar suprafața de 10.715,20 mp și planul de situație aferent, iar toate datele se referă la această suprafață, iar reclamanta însăși a arătat că nu se prevalează de o suprafață mai mare sau de planul ce conține mențiuni cu privire la o suprafață mai mare și care a fost depus de pârâtă.

Dimpotrivă, a fost înlăturat din ansamblul probator raportul de expertiză topo întocmit de expert Ghiță Viorel, întrucât acesta este confuz, se pierde mai degrabă în analiza actelor decât să insiste pe identificarea pur tehnică a suprafețelor în discuție și concluzionează finalmente că nu se poate pronunța asupra existenței unor eventuale suprapuneri între imobile. Față de situația de fapt expusă anterior și suprapunerea celor două imobile, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive unită cu fondul, întrucât pârâta a exhibat un titlu cu privire la terenul pretins de reclamantă, legitimându-se astfel ca pârâtă în revendicare. În ceea ce privește fondul cererii în revendicare, comparând titlurile de proprietate ale părților și reținând că ambele părți dețin certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emise de ministere diferite, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991, tribunalul a apreciat că analiza acestor titluri trebuie făcută în raport de respectarea dispozițiilor legale în temeiul cărora acestea au fost eliberate părților, și nu de criteriul anteriorității emiterii sau al priorității intabulării. Anterior apariției Legii nr. 15/1990, unitățile economice de stat dobândeau un drept de administrare directă asupra bunurilor ce le erau atribuite, drept real, opozabil erga omnes în raporturile civile, mai puțin însă față de stat, care păstra atributul dispoziției juridice, în virtutea căruia putea proceda la redistribuiri ulterioare către alte entități juridice ale bunurilor date în administrare. Actul normativ care reglementa regimul juridic al transmiterii în administrare a bunurilor proprietatea statului între entitățile juridice de stat a fost Decretul Consiliului de Stat nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului.

Prin Legea nr. 15 din 7 august 1990, unitățile economice de stat s-au reorganizat în regii autonome și societăți comerciale cu capital de stat, iar bunurile care existau în patrimoniul unităților economice socialiste de stat cu titlu de drept de administrare directă au trecut în patrimoniul regiilor autonome și al societăților comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate. În aplicarea art. 19 și 20 din acest act normativ, a fost adoptată H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat. În ceea ce privește modalitatea de dobândire a imobilelor în litigiu de către reclamantă, tribunalul a reținut că prin ordinul Ministrului C.E.C.E.I.

nr. 1 din 17 ianuarie 1984 s-au transmis, în baza cererii de transfer din data de 9 ianuarie 1984, din administrarea M.C.E.C.E.I., în administrarea O.E.C. „C.” - Trustul de Construcții, mijloace fixe în valoare de 4.187.699 lei, și anume 5 magazii de mărfuri, birou rampă, împrejmuiri zidărie, bazin apă și castel apă, care au fost predate conform procesului-verbal încheiat la data de 8 februarie 1984, pentru a fi folosite de Î.Ș.C.R. în vederea organizării de șantier. Aceste spații erau situate în incinta V.A. (sector 5), astfel cum reiese din adresa din 07 decembrie 1985 emisă de M.C.E.C.E.I. către T.C.C. - Șantierul Casa Poporului. Din adresa din 12 februarie 1986 emisă de A.C.R. către M.C.E.C.E.I.

rezultă că au fost primite prin transfer clădirile în valoare de 4.187.699 lei, care sunt folosite de A.C. Republicii pentru organizarea de șantier, urmând ca la terminarea lucrărilor de construcții la Casa Republicii să fie demolate. Prin aceeași adresă s-a solicitat emiterea cererii de transfer pentru a obține aprobarea O.E.C.C. pentru celelalte spații de la Vama Antrepozite din C.R. necesare pentru organizarea de șantier. Prin Ordinul Ministrului C.E.C.E.I. nr. 1 din 18 ianuarie 1986 s-a transmis de la acest minister către T.A.G.C., A.C.R., dreptul de administrare directă asupra mijloacelor fixe în valoare de 8.372.247 lei, predate conform procesului-verbal de predare-primire din 17 ianuarie 1986. Aceste mijloace fixe erau: casă expoziții, crematoriu, stația de gaze, împrejmuire de lemn cu soclu de zidărie, magazii de mărfuri, clădiri cu destinația birouri și locuințe, împrejmuire fier beton, corp de gardă, împrejmuire din plasă sârmă.

Prin H.G. nr. 1218 din 21 noiembrie 1990 s-a înființat RA C.P.C. SA, prin reorganizarea T.A.G.C. și Institutului de Proiectare Carpați, având ca obiect de activitate proiectarea și realizarea cu prioritate a lucrărilor de construcții, instalații și montaj a obiectivelor de interes național în țară și în străinătate sau pe bază de contracte încheiate cu regii autonome, societăți comerciale, persoane fizice și juridice române sau străine. Art. 5 menționează că patrimoniul RA C. SA se constituie prin preluarea patrimoniului T.A.G.C. și al I.P.C., pentru realizarea obiectului de activitate al regiei. Patrimoniul regiei a fost inventariat în perioada 22 noiembrie - 22 decembrie 1990, în baza Ordinului nr. 146 din 21 noiembrie 1990, la paginile 3 și 4 din înscrisul intitulat „Situația imobilelor existente în patrimoniul RA C.P.C.

SA”, la obiectivul Direcția nr. 2 lucrări de bază fiind menționate la adresa din str. U. construcțiile transferate de la M.C.E.C.I. la T.A.G.C. prin ordinele arătate mai sus precum și două terenuri, unul în suprafață de 57.400 mp (teren vamă) și unul in suprafață de 32.000 mp (teren stație mortare). Prin H.G. nr. 553 din 15 septembrie 1992 privind înființarea unor societăți comerciale pe acțiuni prin reorganizarea RA C.C. SA, s-a decis reorganizarea regiei, în sensul desființării acesteia și înființării unor societăți comerciale pe acțiuni care au preluat patrimoniul regiei, în anexa 1 la hotărâre fiind enumerate opt societăți comerciale pe acțiuni nou înființate, printre care și SC C.C. SA.

Prin Protocolul încheiat la data de 26 iulie 1993 între cele opt societăți comerciale cu privire la împărțirea suprafeței de teren din, fost sector 4, societății SC C.C. SA i-a revenit o suprafață de 29.020 mp din terenul în suprafață totală de 57.724,80 mp, suprafață compusă din două terenuri, unul de 18.304,95 mp (Vama 1) și altul, cel în litigiu, de 10.715,20 mp (Vama 2). În protocolul respectiv se menționează că aceste suprafețe de teren au fost determinate conform planșelor „Ridicare topo” a incintei din str. U. La data de 24 iunie 1994, M.L.P.A.T. a emis în favoarea SC C.C. SA certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 24 iunie 1994 pentru suprafața de 34.765 mp, incluzând și suprafața de 10.715,20 mp teren menționată, în baza Legii nr. 15/1990.

În ceea ce privește titlul pârâtei, tribunalul a reținut că aceasta este succesoarea fostei I.C.R.A., astfel cum rezultă chiar din susținerile acesteia, preluând activul și pasivul acesteia, compus din mijloace fixe (inclusiv construcții) și mijloace circulante, conform datelor bilanțului contabil și a balanțelor de verificare întocmite la acea dată. Pârâta a susținut că depozitul Rahova s-a aflat în administrarea fostei I.C.R.A. începând din 1961, fără a depune însă la dosar nicio dovadă cu privire la modalitatea de transmitere în administrare a bunului respectiv. Prin Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986 emis de Consiliul de Stat al fostei R.S.R.

au fost indisponibilizate și trecute la dispoziția Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București spațiile deținute de bazele și depozitele de aprovizionare și bazele de producție și depozitare pentru construcții prevăzute în lista anexă la decret, care urmau să fie utilizate în mod rațional pentru alte activități. Printre aceste spații se numără la poziția 21 din anexă și depozitul alimentar general din, sector 5, în suprafață de 5,2 ha. Din considerentele celorlalte hotărâri judecătorești depuse la dosar (sentința nr. 165/2007 a Tribunalului București; Decizia nr. 129/A din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), coroborate cu susținerile pârâtei, cu adresa din 1990 a Primăriei Municipiului București prin care se retransferă spațiile către I.C.R.A.

și cu documentația depusă de reclamantă în ceea ce o privește, rezultă că spațiul din C.R. a fost predat la data de 18 august 1986 către A.G.C. - A.C.R. care își desfășura activitatea în vederea pregătirii materialelor destinate construirii C.C. Ca urmare a faptului că I.C.R.A. a solicitat Primăriei Municipiului București retransferarea spațiilor situate în, sector 5, predate către T.C.C., prin adresa din 16 februarie 1990 emisă de Primăria Municipiului București, secția administrație locală de stat control și secretariat, s-a comunicat fostei întreprinderi I.C.R.A. București că în ședința din 1 februarie 1990 Consiliul Administrației Locale al Primăriei Municipiului București a aprobat să fie retransferate acestei întreprinderi, spațiile din, sector 5, urmând ca perfectarea formelor de transfer să se facă cu unitatea deținătoare.

La data de 31 martie 1994 Ministerul Comerțului a emis în favoarea SC SC B. SA, în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr. 0051 cu privire la suprafața totala de 91.988 mp, printre care și suprafața de teren de 17.160,75 mp din cadastru (16.389 mp din acte) intabulată pe numele pârâtei la adresa din Calea Rahovei nr. 196, sectorul 5. Tribunalul a observat că, în cauză, modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate pentru fiecare din părți (titlul) o reprezintă legea, mai exact dispozițiile Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991; certificatele de atestare a dreptului de proprietate au doar un rol probator și un caracter declarativ, constatator și nu constitutiv de drepturi.

Prin urmare, în acțiunea de față, dreptul de proprietate aparține părții cu privire la care se dovedește că i se cuvenea intrarea în patrimoniu a terenului în conformitate cu condițiile cerute de lege, indiferent de data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pe care îl invocă sau de efectuarea formalității de publicitate imobiliară. Dreptul de proprietate nu putea trece în patrimoniul vreuneia dintre părți decât în mod valabil, cu respectarea cerințelor legii care constituie respectivul drept în favoarea uneia sau alteia dintre societăți, astfel încât în cazul părții care a beneficiat în mod nelegal de emiterea certificatului, posesia, data sau intabularea în cartea funciară nu pot acoperi lipsa dreptului.

Regula priorității dreptului întâi transcris este valabilă în alte situații, și anume în actele translative de proprietate cu titlu oneros și născute în cadrul dreptului privat și nu al celui public, din rațiuni legate de publicitatea față de terți, dar nu și în cazul în care dreptul de proprietate este, respectiv nu este constituit valabil într-un raport de drept public, caz în care efectuarea formalității de publicitate imobiliară nu acoperă nevalabilitatea dobândirii dreptului de proprietate (practic, lipsa dreptului de proprietate). În acest context, Tribunalul a constatat că transmiterea în administrare a spațiilor din C.R. către SC T.A.C. SA s-a efectuat în mod legal prin Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 și nr. 1 din 18 ianuarie 1986 emise de Ministerul C.E.C.E.I., în conformitate cu art. 1 lit. a) din Decretul Consiliului de Stat nr. 409/1955.

Așadar, la data înființării RA C. SA, aceasta deținea asupra bunurilor din patrimoniul său, bunuri identificate ca atare prin inventarul efectuat în perioada 22 noiembrie -22 decembrie 1990 un drept de administrare legal născut, drept care, prin apariția Legii nr. 15/1990 s-a transformat in drept de proprietate, conform art. 5 din lege care prevede ca regia autonoma este proprietara bunurilor din patrimoniul sau. Deși, potrivit ordinelor menționate, transmiterea dreptului de administrare a purtat numai asupra construcțiilor, acest drept nu se poate disocia de cel asupra terenului pe care erau amplasate, având în vedere că terenul respectiv era folosit, ca și clădirile, de titularul dreptului de administrare - T.A.G.C.

Așadar, tribunalul a constatat că la data eliberării în favoarea reclamantei a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 24 iunie 1994 au fost respectate prevederile Legii nr. 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991 și anume: imobilele ce fac obiectul certificatului se aflau în patrimoniul SC C.C. SA la data înființării, acestea fiind proprietatea R.A. prin reorganizarea căreia societatea a luat ființă, modalitatea de dobândire în patrimoniul regiei fiind în concordanță cu prevederile legale în materie; imobilele erau necesare obiectului de activitate al societății comerciale, ca antreprenor general la Casa Republicii, potrivit art. 4 din H.G. nr. 553/1992.

În ceea ce privește titlul pârâtei, s-a reținut că pârâta justifică retransmiterea depozitului din C.R. către I.C.R.A., autoarea sa (în a cărei administrare s-a aflat anterior predării către A.C.R. în anul 1986, în temeiul Decretului nr. 26 din 23 ianuarie 1986), prin adresa din 6 februarie 1990 emisă de Primăria Municipiului București, secția administrație locală de stat control și secretariat, prin care se comunică faptul că a fost aprobată de către Consiliul Administrației Locale retransferarea acestor spații, pretinzând că mențiunea olografă de pe verso-ul adresei „De acord” urmată de o semnătură indescifrabilă care ar aparține fostului ministrul al comerțului interior D.V.E. reprezintă acordul unității tutelare conform art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955 al Consiliului de Stat.

S-a constatat că niciuna dintre părți nu contestă faptul că la începutul anului 1990 terenul se afla în deținerea și administrarea directă a antecesoarei reclamantei (T.A.G.C.) și, din perspectiva art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955 (și nu art. 1 lit. b) sau c) din același decret, cum s-a apreciat într-o speță similară), fiind vorba despre o unitate de stat tutelată de o instituție centrală de stat (Oficiul economic central „C.” - conform anexei 4 din Decretul Consiliului de Stat nr. 92/1984), doar acest for tutelar își putea da acordul de a retransmite imobilul către o altă unitate de stat (I.C.R.A.). Întrucât imobilul nu se afla în deținerea și administrarea directă a Consiliului Local al Municipiului București sau a vreunei unități tutelate de acesta, rezultă că Primăria Municipiului București nu avea niciun drept de a dispune cu privire la retransmiterea unui imobil care nu îi aparținea, de la autoarea reclamantei către autoarea pârâtei (I.C.R.A.

București). În aceste condiții, chiar presupunând că mențiunea olografă de pe verso-ul adresei Primăriei Municipiului București din 06 februarie 1990, ar reprezenta acordul forului tutelar al autoarei pârâtei, acest acord este insuficient, întrucât reprezintă doar acordul celui care primește bunul, dar nu este acordul celui care îl dă. M.C.I. nu reprezenta for tutelar și pentru autoarea reclamantei, care era reprezentat de Oficiul economic central „Carpați”, instituție distinctă de Ministerul Comerțului. În acest condiții, imobilul s-a aflat, la momentul apariției Legii nr. 15/1900, în administrarea autoarei reclamantei, astfel încât dreptul de proprietate constituit de Legea nr. 15/1990 s-a născut valabil în patrimoniul acesteia, dar nu se putea naște în patrimoniul autoarei pârâtei.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că titlul autoarei reclamantei - SC C.C. SA, a fost emis cu respectarea Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, fiind mai bine caracterizat față de titlul pârâtei, motiv pentru care a admis acțiunea în revendicarea terenului în suprafață de 10.715,2 mp. A fost înlăturară apărarea pârâtei în sensul că a operat prescripția achizitivă de scurtă durată (10 ani), ca urmare a faptului că posesia sa pe durata prevăzută de lege este unită cu un just titlu. Potrivit art. 1897 alin. (1) C. civ., justul titlu este un titlu translativ de proprietate „precum vinderea, schimbul etc.”; titlul de care se prevalează părțile în cauză, așa cum s-a arătat, nu este certificatul de atestare, ce are doar un rol constatator și nu constitutiv de drepturi, ci este legea.

Or, legea nu poate fi „just titlu” (adică titlu aparent), ci ori este titlu și își produce efectele constitutive de drepturi pentru subiectul său, ori nu sunt îndeplinite condițiile sale și atunci nu este nici titlu nici, just titlu". Mai mult, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, chiar văzut ca titlu de proprietate în sens constitutiv, nu poate fi „just titlu”, întrucât art. 1897 alin. (1) C. civ., consideră ca fiind just titlu acte de drept privat, precum vânzarea sau schimbul, iar nu acte de drept public; dacă cerințele legii pentru emiterea certificatului au fost respectare, certificatul de atestare devine „titlu” pur și simplu, iar dacă nu, certificatul este nul. Or, potrivit art. 1897 alin. (2) C. civ., un titlu nul nu poate servi de bază prescripției de 10 până la 20 ani.

În fine, instituția uzucapiunii scurte presupune prin ipoteză că autorul celui care are posesia este o altă persoană decât proprietarul, adică un neproprietar care nu putea înstrăina valabil dreptul pe care nu îl avea în patrimoniu; în speță, după cum însăși pârâta susține, autorul părților este comun, adică statul, ca proprietar anterior și despre care nu se poate susține că atunci când a constituit prin lege un drept în favoarea reclamantei era proprietar, iar când a constituit un drept în favoarea pârâtei era neproprietar, astfel încât aceasta sa se poată prevala de uzucapiunea scurtă. Dimpotrivă, statul fiind proprietar, a putut constitui în mod valabil prin lege un drept de proprietate în favoarea beneficiarului legii, iar acest beneficiar este reclamanta, certificatul dobândit de pârâtă fiind invalid și neputând constitui just titlu.

Prin Decizia nr. 82 din 28 februarie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins excepția lipsei calității procesuale active; a respins apelul declarat de pârâta SC SC B. SA București împotriva încheierii din data de 4 februarie 2009 și a admis în parte apelul declarat de aceeași pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1290 din 15 iunie 2012 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta SC C.C. SA și a menținut dispozițiile privind excepția lipsei calității procesuale pasive. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, în ceea ce privește legitimarea procesuală activă, că aceasta a fost justificată de către reclamantă pentru terenul în litigiu, față de obiectul dedus judecății și de certificatul de atestare a dreptului de proprietate exhibat.

Problema suprapunerii terenului din litigiu cuprins în titlul reclamantei cu cel al pârâtei reprezintă o chestiune de fond și nu vizează excepția lipsei calității procesuale active - astfel cum a fost invocată de apelantă -, iar aplicarea art. 139 C. proc. civ. pentru înlăturarea planului de situație ce a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului proprietate al reclamantei privind suprafața de 10.715,20 mp - întrucât nu a fost prezentat în original -, nu invalidează efectele produse de titlul de proprietate, cu atât mai mult cu cât acest titlu nu a fost anulat de o instanța de judecată, fiind considerat valabil. Depunerea planului de situație în copie la M.D.R.A.P. respectă prevederile art. 22 din Criteriile nr. 2665 din 28 februarie 1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat.

De altfel, chiar dispunând înlăturarea schiței contestate, mențiunile din rapoartele de expertiză prin care terenul a fost identificat în funcție de coordonatele cadastrale acoperă probațiunea legată de terenul revendicat. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, în mod corect instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ., obiectul și cauza juridică din cele două dosare fiind diferite, în primul dosar fiind vorba despre cererea de evacuare ca accesoriu al acțiunii în anularea actului administrativ, iar în prezentul dosar fiind vorba despre revendicare prin compararea titlurilor. Este adevărat că dispozițiile art. 480 C. civ.

au constituit temei de drept inclusiv pentru acțiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei și folosinței asupra bunurilor, însă acest aspect nu atrage identitatea de obiect între cele două litigii, cu atât mai mult cu cât în prima procedură judiciară de contencios administrativ, evacuarea era o consecință a acțiunii în anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în timp ce, în actualul litigiu, revendicarea se bazează pe compararea celor două certificate de proprietate. Cauza Amurăriței contra României invocată de apelantă se referă la principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Este adevărat că probațiunea administrată în cadrul acțiunii în contencios administrativ a fost în sensul că cele terenurile ce fac obiectul celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate exhibate de părți nu se suprapun, având amplasamente diferite, însă, față de expertizele administrate în prezenta cauză și în cauzele similare, această probațiune nu mai poate fi luată în considerare. În principiu, instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, însă nu pot ignora probațiunea administrată în cadrul noului litigiu. De asemenea, în cadrul primei proceduri judiciare, constatările de fapt au vizat, în primul rând, verificarea titlului pârâtei cu referire la modul de întocmire a documentației prevăzute de H.G.

nr. 834/1992, reținându-se că certificatul emis respectă dispozițiile legale. Aceste constatări de fapt nu au fost înlăturate, fiind valabile și în acest litigiu, aspect corect reținut și de instanța de fond care nu a anulat titlul pârâtei, astfel încât prin soluția pronunțată nu s-a contestat sentința civilă nr. 992 din 20 octombrie 1998 pronunțată în Dosarul nr. 422/1997 al Curții de Apel București și nu s-a repus în discuție această soluție. În legătură cu amplasarea terenului din litigiu în suprafață de 10.715,20 mp, instanța de fond a reținut în mod corect, față de concluziile expertizei M.C.L., că există o suprapunere aproape totală a terenurilor atestate de certificatele de proprietate ale părților din litigiu.

Concluziile expertizei sunt confirmate și de primul raport de expertiză întocmit de expertul G.V., înlăturat, însă, de instanța de fond, cât și de celelalte probe judiciare administrate în cauzele similare sau alte cauze: expertiza Stefanovici, Petruț, Anghelescu din Dosarul nr. 10.036/2/2011 al Curții de Apel București, referatul cadastral privind piedicile de carte funciară la intabularea terenului reclamantei, memoriul tehnic întocmit de SC T.I.T. SRL, raportul de expertiză tehnică întocmit de ing. B.I. în Dosarul nr. 9716/302/2006 al Judecătoriei sector 5 București, expertiza C., C., C. din Dosarul nr. 10.036/2/2009. Expertiza extrajudiciară Caragea depusă în apel, dar neacceptată de intimata reclamantă, deși menționează că terenurile din cele două certificate nu se suprapun, nu se fundamentează pe coordonatele topografice cadastrale, ci doar pe o analiză comparativă a planurilor de situație utilizate de reclamantă în cadrul documentației la H.G.

nr. 834/1992, la cartea funciară pentru intabulare sau la obținerea numărului poștal, astfel încât nu prezintă relevanță probatorie. Conform expertizei M.C.L., terenul revendicat de reclamantă în suprafață de 10.715,20 mp nu cuprinde suprafața de 5.764,72 mp de sub construcțiile existente și nici construcțiile, în timp ce terenul pârâtei amplasat în același loc are o suprafață de 17.160,752 mp, iar în acte o suprafață de 16.389 mp, cuprinzând și terenul și construcțiile de pe teren (inclusiv magaziile A). Sub acest aspect, s-a apreciat că, în mod greșit, prima instanță a dispus restituirea către reclamantă atât a terenului de 10.715,20 mp, cât și a construcțiilor aferente, cu atât mai mult cu cât și reclamanta recunoaște faptul că aceste construcții aparțin pârâtei, fiindu-i predate prin procesul verbal din 3 aprilie 1990 de către A.C..

De altfel, în planul de situație privind suprafața de 10.715,20 mp depus la M.D.R.A.P. și aferent certificatului de atestare a dreptului de proprietate al reclamantei, construcțiile de pe teren figurează ca fiind în patrimoniul SC R.A.C.C. SA (deși aceasta era desființată deja prin H.G. nr. 553 din 15 septembrie 1992), cât și în patrimoniul SC T.C.C. SA, dar nu figurează în patrimoniul reclamantei. De asemenea, intimata reclamantă a explicat diferența dintre planșa de 14.852,20 mp și de 10.715,20 mp ca fiind dată tocmai de suprafața depozitului A, ce nu face obiectul acțiunii deoarece aparține pârâtei, ceea ce confirmă faptul că restituirea construcțiilor de pe terenul de 10.715,20 mp s-a dispus în mod nelegal.

Aspectele referitoare la adresele la care a figurat terenul în litigiu, respectiv str. U. și C.R., nu au fost contestate în apel, astfel încât s-a reținut că terenul în discuție a figurat în acte sub ambele denumiri. Pentru ,,Depozitele de Materiale Vamă”, denumire sub care erau cunoscute construcțiile de pe terenul în litigiu, reclamanta a depus două planuri de incintă, unul pentru suprafața de 10.715,20 mp, iar altul de 14.582 mp realizate de același proiectant (SC P. SRL București), la aceeași dată (11 mai 1994), însă cu conținut diferit în ceea ce privește identificarea și vecinătățile. Cum însă doar planul de situație privind suprafața de 10.715,20 mp a fost cel folosit în documentația prevăzută de H.G.

nr. 834/1992 și depus la M.D.R.A.P., s-a renunțat la planul de situație ce privea suprafața de 14.582 mp, astfel încât acest din urmă plan nu mai prezintă relevanță. S-a apreciat că prima instanță a apreciat în mod greșit că titlul autorului reclamantei este preferabil, deoarece actele administrative la care a făcut referire: Ordinul nr. 1 din 17 ianuarie 1984 al Ministerului C.E.C.E.I. și Ordinul nr. 1 din 18 ianuarie 1986 emis tot de M.C.E.C.E.I., au transferat dreptul de administrare doar asupra mijloacelor fixe identificate în procesele verbale de predare-primire, respectiv construcții, magazii, împrejmuiri etc., fără a fi incluse terenurile aferente acestor construcții. Potrivit art. 2 și 3 și anexa 1 din Legea nr. 62/1968 în vigoare la data emiterii celor două ordine administrative, în categoria fondurilor fixe nu erau incluse terenurile.

În consecință, în mod greșit a reținut instanța de fond că prin aceste acte administrative s-a transmis dreptul de administrare asupra terenurilor aferente clădirilor, în realitate, ceea ce s-a transmis a fost doar dreptul de administrare asupra construcțiilor. Potrivit art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955, transmiterea fără plată a dreptului de administrare a bunurilor între unitățile de stat se făcea prin ordinul conducătorului instituției centrale deținătoare a bunurilor sau care tutela unitatea deținătoare a bunurilor, iar conform art. 2 din același act normativ era necesar acordul instituției tutelare a unității la care urmau a se transmite bunurile respective. În situația de inventar a patrimoniului RA C.C.

SA, autoarea reclamantei, se regăsește pentru zona Organizare Vamă, terenul în suprafață de 57.400 mp, cât și un alt teren în suprafață de 32.000 mp. În situația de inventar a reclamantei cu privire la patrimoniul din vamă se regăsește hala A de la poziția 24 cu mențiunea I.C.R.A., fără a fi trecut terenul aferent. Terenul în suprafață de 10.715,20 mp este menționat, însă, în documentația reclamantei în anexa la certificatul de atestare a dreptului de proprietate. În privința terenului, s-a constatat că prin Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986, emis ulterior Ordinului nr. 1 din 17 ianuarie 1984 și Ordinului nr. 1 din 18 ianuarie 1986, s-a dispus indisponibilizarea și trecerea la dispoziția Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului București a suprafeței de 5,2 ha situate în București, terenul fiind până la acea dată în administrarea I.C.R.A., autoarea pârâtei), aflată în subordonarea M.C.I.

(cap. XVII pct. 121 din Decret). Sub aspect cronologic, decretul menționat reprezintă ultimul act administrativ referitor la terenul în litigiu emis anterior anului 1990. Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986 a fost adoptat de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, la acea dată acesta fiind organul suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat M.A.N. (art. 62 Constituția României din 1965). Adresa din 24 iunie 1986 (fila 543 vol. II) confirmă faptul că până la data emiterii Decretului nr. 26/1986, terenul din C.R. se afla în administrarea autoarei pârâtei I.C.R.A. București. Prin adresa din 6 februarie 1987 municipiul București prin Consiliul popular al sectorului 5 a solicitat autoarei pârâtei eliberarea spațiilor disponibilizate potrivit Decretului nr. 26 din 23 ianuarie 1986, inclusiv terenul aferent, această adresă confirmând faptul că terenul se afla deja în administrarea municipalității și nu a T.C.

Prin adresa din 5 martie 1987, autoarea pârâtei menționează că, fără acordul său, spațiile și terenul aferent au fost predate la 18 august 1986 către T.A.G.C. A.C.R. care desfășura activitatea de pregătire a materialelor destinate construirii Centrului civic. Este adevărat că terminologia utilizată de Decretul nr. 26/1986 cu privire la indisponibilizarea și trecerea unui bun la dispoziția autorității locale era improprie în raport de prevederile Decretului nr. 409/1955 care reglementa doar transmiterea dreptului de administrare, însă acest aspect nu este de natură a înlătura efectele produse de măsura dispusă. Măsura de indisponibilizare și punere la dispoziția autorității locale a terenului din litigiu poate fi asimilată cu o transmitere a atributului dreptului de proprietate, respectiv a dreptului de dispoziție (jus abutendi), un drept diferit de dreptul de administrare operativă specific legislației socialiste în vigoare la acea dată.

Conform art. 7 din Constituția României din 1965 la momentul anului 1986, dreptul de proprietate asupra terenurilor aparținea statului și întregului popor. Dreptul de administrare operativă directă pe care îl aveau doar unitățile socialiste, deținătoarele bunurilor proprietate de stat a fost caracterizat de doctrina de la acea vreme ca fiind un drept real de tip nou, opozabil tuturor, cu excepția statului, și se dobândea numai printr-un act administrativ, iar condițiile în care organul de stat competent, transmitea în cadrul unor raporturi administrative, un astfel de drept, erau reglementate prin Decretul nr. 409/1955 și Legea nr. 5/1978. Acest drept de administrare conferea titularului numai o parte din atributele dreptului de proprietate, de regulă cel al folosinței bunului.

În consecință, dreptul de administrare nu avea valoarea juridică a dreptului de dispoziție ce cuprindea atât dispoziția materială cât și cea juridică asupra bunului. Faptul că prin Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986 s-a menționat că terenul de 5,2 ha se afla în administrarea I.C.R.A. București și nu în administrarea T.A.G.C., așa cum ar fi trebuit să fie dacă prin Ordinele nr. 1 din 17 ianuarie 1984 și nr. 1 din 18 ianuarie 1986 s-ar fi transmis dreptul de administrare asupra terenului, demonstrează că cele două ordine nu au vizat decât mijloacele fixe nu și terenul.

Chiar dacă s-ar admite că prin ordinele ministeriale menționate a fost transmis și dreptul de administrare asupra terenurilor aferente mijloacelor fixe, aceste acte administrative de valoare inferioară Decretului nr. 26/1986 în ierarhia actelor normative, nu mai puteau produce efecte juridice după adoptarea decretului emis de organul suprem al puterii de stat de la acea vreme, astfel încât nu pot fi avute în vedere ca acte care să justifice transferul dreptului de administrare asupra terenului în litigiu în patrimoniul autoarei reclamante. Au fost înlăturate susținerile reclamantei legate de lipsa datelor de identificare a terenului în cuprinsul Decretului nr. 26/1986, întrucât potrivit schiței de plan din 1900 întocmite de Primăria București și a expertizei extrajudiciare întocmite de experții S., P., A. rezultă că terenul de 5,2 ha menționat în cuprinsul Decretului nr. 26 din 23 ianuarie 1986 făcea parte din incinta Vama Antrepozite în suprafață de 6,85 ha.

S-a menționat de asemenea că la nivelul anului 1986, terenul de 6,85 ha al incintei din C.R. era proprietate de stat, din care 5,2 ha la dispoziția municipiului București prin Decretul 26/1986 și 1,67 ha în administrarea Direcției generale a Vămilor prin Decretul nr. 8/1983. În documentația pârâtei, întregul teren în suprafață de 16.389 mp este menționat în anexa la documentația la certificatul de atestare a dreptului de proprietate, fiind invocată hotărârea Consiliului administrației locale a Primăriei București cuprinsă în adresa din 6 februarie 1990 ca temei pentru includerea imobilului în patrimoniul societății. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, adresa din 6 februarie 1990 emisă de Primăria București nu constituie un act translativ al dreptului de administrare, ci reprezintă doar un act de comunicare.

Această adresă confirmă existența unei hotărâri a Consiliului administrației locale a Primăriei București prin care s-a aprobat retransferarea spațiilor din C.R. către apelanta pârâtă. Prin urmare, nu adresa din 6 februarie 1990 constituie titlul de transfer al dreptului de administrare asupra terenului, ci hotărârea Consiliului administrației locale a Primăriei București din 1 februarie 1990, o asemenea hotărâre îndeplinind condiția prevăzută de art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955, aceea a unei decizii emise de comitetul executiv al Sfatului popular regional, respectiv al capitalei care deținea bunurile, Consiliul administrației locale a primăriei București preluând atribuțiile fostului comitet executiv al sfatului popular.

Fiind titulara unui drept de dispoziție, potrivit Decretului nr. 26/1986, autoritatea administrativă locală Consiliul administrației locale a Primăriei București, avea îndrituirea de a transfera dreptul de administrare asupra terenului în litigiu, astfel încât în mod corect a susținut apelanta pârâtă că prin această hotărâre a justificat dreptul de administrare a terenului în patrimoniul său potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990. În consecință, prin hotărârea autorității administrative din 1 februarie 1990 și prin acordul din 14 martie 1990, pârâta a redobândit în patrimoniul ei imobilul teren și construcții, justificând acest drept la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990. Prin procesul verbal din 3 aprilie 1990 și minuta din 30 martie 1990, pârâta a preluat posesia terenului și a construcțiilor, respectiv magazia A și liniile ferate, astfel încât, de la acea dată, bunurile s-au aflat și faptic în patrimoniul societății.

Faptul că în arhivele Primăriei București nu s-a găsit actul administrativ care să conțină dispoziția/decizia autorității administrative sau că acest act nu a fost întocmit în forma prevăzută de legea în vigoare la acea dată nu este de natură a înlătura efectele produse de hotărârea autorității locale. La momentul 1 februarie 1990 când a avut loc ședința Consiliului administrației locale a Primăriei București, nu era încă adoptată legea administrației publice locale, după cum nu erau adoptate nici celelalte legi în privința modului de transmitere a bunurilor din proprietatea de stat, astfel încât adoptarea unui act administrativ sub forma unei hotărâri/decizii respectă condițiile prevăzute de art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955.

S-a reținut de prima instanță că mențiunea olografă de pe verso-ul adresei din 6 februarie 1990 nu suplinește cerința prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 409/1955 cu privire la acordul instituției tutelare a unității la care urmează a se transmite bunurile respective. Această condiție prevăzută de actul normativ a fost, însă, îndeplinită, acordul dat la 14 martie 1990 există pe adresă, astfel încât reprezintă acceptul instituției tutelare a pârâtei. Este adevărat că probațiunea administrată nu confirmă, dar nici nu infirmă faptul că semnătura ar aparține fostului ministru al comerțului interior D.V.E.. În condițiile în care semnătura nu a fost contestată de reclamantă, rezultă că, până la proba contrarie, acest acord îndeplinește cerințele prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 409/1955.

În cauză, însă, nici reclamanta nu a prezentat un astfel de acord în ceea ce privește preluarea bunurilor prin ordinele ministeriale, astfel încât, dacă am accepta că transferul era condiționat de acest acord, atunci nici transferul dreptului de administrare a mijloacelor fixe sau, ipotetic, a terenului aferent în patrimoniul autoarei reclamante, nu s-a realizat, titlul reclamantei nemaifiind preferabil sub acest aspect. În documentația pârâtei se află procesul verbal din 1993 emis de Compartimentul pentru urbanism și amenajarea teritoriului din Consiliul local București, ce cuprinde obiecțiunea că,,din actele prezentate nu rezultă suprafața incintei”.

Această obiecțiune sesizată de intimata reclamantă nu precizează în mod explicit ce suprafețe vizează, astfel cum corect a menționat și experta M.C.L., motiv pentru care se poate deduce că se referă doar la aspectul că suprafața incintei nu este menționată și nu la faptul că această suprafață nu este identificată sau nedeterminată, în condițiile în care documentația pârâtei a cuprins lista și anexa întocmite conform H.G. nr. 834/1002, cât și planurile de situație cu amplasamentul terenului și suprafața incintei (documentația expertului S.A. și documentația expertului S.C.). Este adevărat că și planurile de situație menționate cuprind diferențe în ceea ce privește suprafața de teren, la fel ca și în cazul reclamantei care a avut două planuri de situație pentru același teren, astfel încât prevalează doar planul ce a fost depus de parte la documentația întocmită conform H.G.

nr. 834/1991, astfel cum s-a avut în vedere și în situația reclamantei. Condiția ca imobilele pentru care s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate să fi fost necesare obiectului de activitate al societății pârâte nu a fost analizată de instanța de fond și nici reiterată în motivele de apel, astfel încât nu necesită o analiză distinctă, de altfel, o atare condiție nefiind prevăzută nici de Legea nr. 15/1990. Au fost respinse motivele de apel ce vizează constatarea intervenirii uzucapiunii de scurtă durată, ca mod de dobândire a proprietății, considerentele instanței de fond fiind corecte sub aspectul neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 1897 alin. (1) C. civ. în privința justului titlu.

În legătură cu efectele Deciziei nr. 825 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra acestui litigiu, s-a constatat că nu se poate reține puterea lucrului judecat, în condițiile în care prezentul litigiu are în vedere o altă suprafață de teren decât cea menționată în decizia respectivă, alte imobile, privește și un alt certificat de atestare a dreptului de proprietate, vizează alte părți și cuprinde înscrisuri suplimentare. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC C.C. SA, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: În mod greșit, instanța de apel a apreciat că restituirea construcțiilor de pe terenul de 10.715,20 mp s-a dispus în mod nelegal de către prima instanță, deoarece terenul revendicat de la pârâtă nu ar cuprinde pe suprafața sa nicio construcție.

În schița anexă 2 la raportul de expertiză întocmit de expert M.C.L., menționat în dispozitivul hotărârii primei instanțe, este identificat conturul construcțiilor existente pe teren, identificate ca atare atât în planul de situație aparținând reclamantei, dar și în planul de situație aparținând pârâtei, construcțiile aflându-se în mod legitim în patrimoniul autorului reclamantei la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990. S-a mai susținut că instanța de apel a ignorat prevederile art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990, pe temeiul cărora autoarea reclamantei, fostul T.A.G.C.C. (ulterior, RA C.C. SA), a devenit, prin efectul legii, proprietar asupra bunurilor din patrimoniul său la data intrării în vigoare a acesteia, fiind titularul dreptului de administrare directă asupra mijloacelor fixe din întreaga incintă, drept dobândit în temeiul Ordinelor nr. 1 din 17 ianuarie 1984 și nr. 1 din 18 ianuarie 1986. Prin efectul Legii nr. 15/1990 și al H.G.

nr. 834/1991, RA C.C. SA a devenit proprietar al tuturor bunurilor din patrimoniul său, conform inventarului întocmit. Acestei entități juridice trebuia să-i fie emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru întreaga incintă pentru care i-a fost emis nelegal certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pârâtei SC B. SA, însă prin H.G. nr. 553 din 15 septembrie 1992 privind reorganizarea RA C.C. SA, s-a decis desființarea Regiei și înființarea unor societăți comerciale pe acțiuni care au preluat patrimoniul său, în anexa nr. 1 la Hotărâre fiind enumerate opt societăți pe acțiuni nou înființate, printre care și reclamanta societatea SC C.C.

SA. Prin Protocolul din 26 iulie 1993 încheiat între cele opt societăți comerciale s-a stabilit că, la împărțirea suprafeței de teren, societății recurente reclamante SC C.C. SA să-i revină o suprafață de 29.020 mp, compusă din două imobile, primul în suprafață de 18.304,8 mp, iar al doilea de 10.715,2 mp, ce formează obiectul prezentei acțiuni. Astfel, pentru imobilul situat în incinta deținută de pârâta SC B. SA au fost emise de către M.L.P.A.T.

trei certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, inclusiv în favoarea societății reclamante, cuprinzând construcțiile identificate prin raportul de expertiză și terenul aferent acestor construcții, precum și restul de teren liber din incintă, aflat în, sector 5. Chestiunea de drept supusă judecății în prezentul litigiu a fost aceea de a determina în patrimoniul căreia dintre cele două părți se aflau imobilele revendicate la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, întrucât ambele societăți dețin titluri declarative, iar nu constitutive de drept, anume certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. În acest cadru, recurenta a susținut că, în mod nelegal, prin decizia recurată s-a considerat că anterior anului 1990 ar fi existat un drept de administrare directă asupra terenurilor distinct de cel asupra mijloacelor fixe (construcții) și s-a creat un regim juridic diferit fiecare dintre aceste bunuri imobile.

Situația de drept din prezentul litigiu este identică cu cea din Dosarul nr. 30000/3/2006, privind litigiul având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de către SC O.I.I.E. SRL, în calitate de succesor cu titlu particular al SC T.C.C. SA, împotriva pârâtei SC B. SA, având ca obiect imobilul din C.R., compus din suprafața totală de teren de 788 mp și construcțiile aflate pe acesta, imobil aflat în aceeași incintă cu cel ce formează obiectul prezentei acțiuni și învecinat cu acesta. În acel dosar, prin sentința nr. 165 din 1 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea, iar SC B. SA a fost obligată să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilele revendicate.

Hotărârea este definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 129 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, confirmată prin Decizia nr. 825 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 10036/2/2009. Comun celor două litigii este modul de dobândire al dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate (teren și construcții) în temeiul Legii nr. 15/1990 de către autoarea ambelor reclamante, fostul T.A.G.C., iar în primul litigiu s-a confirmat irevocabil - pe baza aceluiași probatoriu ca în dosarul de față - dobândirea în acest mod a dreptului de proprietate, dată fiind calitatea de titular al dreptului de administrare directă asupra imobilului revendicat la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, drept ce a aparținut autoarei comune reclamantelor, și nu fostei I.C.R.A., autoarea pârâtei SC B. SA.

Prin decizia recurată, instanța de apel a negat dezlegarea de drept dată în litigiul deja soluționat irevocabil de instanța supremă, regăsită și în hotărârea primei instanțe din prezenta cauză, pe motiv că nu ar exista autoritate de lucru judecat, dând, însă, o hotărâre nelegală, prin separarea regimului juridic al construcțiilor de cel al terenului și prin interpretarea nelegală a obiectului actelor normative incidente. Pârâta SC B. SA nu deținea în administrare imobilele la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, iar contrar susținerilor pârâtei, această împrejurare nu este atestată de adresa din februarie 1990 a Primăriei Municipiului București. Această adresă reprezintă comunicarea pe care Primăria Municipilui București a transmis-o către I.C.R.A.

București și prin care atestă că în ședința din 1 februarie 1990, Consiliul administrației locale al Primăriei Municipiului București a aprobat retransferarea spațiilor din C.R. Așa cum rezultă din Decizia nr. 825 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 10036/2/2009, în acel litigiu, instanța de recurs, prin decizia de casare, cu privire la această adresă, a dat indicații instanței de rejudecare să depună procesul verbal al ședinței primăriei și hotărârii, dacă aceasta a fost adoptată, pentru a se verifica concordanța acestora cu adresa comunicată pârâtei și cu dispozițiile Decretului nr. 409/1955. Conformându-se indicațiilor date prin decizia de casare, instanța de apel a făcut verificările necesare și a constatat că singurele documente aflate în arhiva Primăriei Municipiului București referitoare la ședința din 1 februarie 1990 sunt nota de lucrări a ședinței, adresa din 6 februarie 1990 către I.C.R.A.

și adresa din 30 ianuarie 1990 prin care I.C.R.A. a cerut retransferarea bunurilor. În acest context, prin decizia menționată a Înaltei Curți s-a apreciat că nu s-a dovedit faptul că instituția competentă a aprobat retransferarea bunurilor în administrarea I.C.R.A. și nici faptul că un eventual transfer ar fi avut loc cu respectarea prevederilor Decretului nr. 409/1955, respectiv cu acceptul instituției tutelare a unității la care se transmit bunurile, respectiv cu acceptul Ministerului Comerțului Interior.

Prin decizia recurată în prezenta cauză, în mod vădit nelegal s-a conferit eficiență juridică unei hotărâri administrative inexistente, atunci când s-a considerat că faptul că în arhivele Primăriei București nu s-a găsit actul administrativ care să conțină dispoziția/decizia autorității administrative sau că acest act nu a fost întocmit în forma prevăzută de legea în vigoare la acea dată nu este de natură a înlătura efectele produse de hotărârea autorității locale, anume transferul dreptului de administrare asupra terenului, cât timp existența sa este confirmată prin adresa nr. 122/6 februarie 1990. Pentru a fi vala