ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1794/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1794/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 31 martie 2010,

reclamanta D.S.P.A. a chemat în judecată pârâta SC El.G.I. SRL solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei să

înceteze importul, comercializarea, precum și orice act de comerț cu bunuri ce

poartă semne identice/similare mărcilor P.S. din 26 ianuarie 2000 și din 02

august 1985, fără acordul titularului și ale căror etichete sunt alterate, prin

tăierea acestora înainte de comercializare; să prezinte originea comercială a

produselor purtând mărcile menționate comercializate prin intermediul

magazinelor, având în vedere că tăierea etichetelor acestora creează suspiciuni

de încălcare a drepturilor reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că este titulara mărcii comunitare

combinate P.S., dar și a mărcii naționale din 02 august 1985 cu protecție pe

teritoriul României pentru clasa 25 de produse și servicii.

Importul

făcut de pârâtă, suspect a fi unul paralel și alterarea informațiilor cuprinse

în etichetă creează titularului de marcă grave prejudicii prin pierderea

posibilității acestuia de a controla rețeaua de distribuție a propriilor lui

produse până la consumatorul final, produse care încorporează un drept de

proprietate intelectuală și a căror calitate este garantată de titularul

mărcii.

În cazul

de față, nu se putea vorbi de o epuizare a dreptului la marcă în condițiile în

care bunurile ar fi fost puse inițial în circulație pe teritoriul unei țări din

afara spațiului comunitar și ulterior acestea au fost importate în România fără

acordul titularului de marcă, alterându-se totodată conținutul informațiilor

din etichetă.

Prin

sentința civilă nr. 1939 din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, cererea a fost admisă, fiind obligată pârâta SC

El.G.I. SRL să înceteze importul, comercializarea, precum și orice alt act de

comerț făcut fără acordul titularului mărcii, cu bunurile ce poartă semne

identice/similare mărcilor P.S. din 02 august 1985 și ale căror etichete sunt

alterate prin tăierea acestora înainte de comercializare. De asemenea, a fost

obligată să prezinte originea comercială a produselor purtând mărcile P.S. din 2

august 1985 comercializate prin intermediul magazinelor C.D.O.

Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelului

declarat de pârâtă, prin Decizia nr. 188 din 20 decembrie 2012, a admis calea

de atac, a schimbat în parte sentința în sensul înlăturării obligației

stabilite în sarcina pârâtei de a înceta importul, comercializarea, precum și

orice alt act de comerț făcut fără acordul titularului mărcii, cu bunurile ce

poartă semne identice/similare mărcilor P.S. din 2 august 1985 și ale căror

etichete sunt alterate prin tăierea acestora înainte de comercializare; au fost

menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligată intimata la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei pentru considerentele ce

urmează.

Prima

instanță a stabilit că produsele comercializate de pârâta sunt produse

originale P.S., aspect care nu a fost contestat.

În apel

a fost făcută dovada că apelanta-pârâta achiziționează produsele P.S. din

Italia, de la firma SC F. SRL, deci din spațiul comunitar.

Prin urmare, în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, potrivit

cărora „Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice

altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în

U.E. și în Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși sau

cu consimțământul său.” și ale art. 13 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 207/2009,

cu conținut similar.

Prevederile alin. (2)

ale aceluiași articol din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora „Prevederile alin.

(1) nu sunt aplicabile dacă există motive temeinice care justifică opoziția

titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când

starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerț.” și

ale alin. (2) din art. 13 din Regulamentul C.E. nr. 207/2009, cu conținut

similar, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu s-a făcut dovada că starea

produselor ar fi fost modificată sau alterată după punerea lor în comerț și

nici a vreunei alte împrejurări care să justifice opoziția titularului de marcă

la comercializarea produselor sale de către apelanta-pârâtă.

S-a recunoscut de

către apelantă împrejurarea că de pe etichetele produselor a fost înlăturat,

până la un moment dat, codul de bare al societății de la care au fost

achiziționate produsele, însă această împrejurare nu poate fi asimilată

modificării sau alterării produselor și nici nu poate fi considerată ca

justificând opoziția titularului de marcă la comercializarea produselor sale de

către apelanta-pârâtă.

Singurul inconvenient

al înlăturării de pe etichete a codului de bare care permite identificarea

primului cumpărător este imposibilitatea pentru titularul de marcă sau

reprezentanții autorizați ai acestuia de a cunoaște proveniența produsului în

mod direct, prin simpla analiză a etichetei. Însă, proveniența poate fi

stabilită și pe alte căi, prin prezentarea documentelor de proveniență, amiabil

sau pe cale judiciară. Totodată, acest inconvenient nu are nicio influență

asupra calității produselor și nici asupra imaginii producătorului în rândul

cumpărătorilor, pentru aceștia din urmă aspectul analizat fiind indiferent.

Din probele

administrate în cauză a rezultat că înlăturarea codului de bare al

sus-menționatei societăți nu este de natură să înlăture posibilitatea

cumpărătorilor de a verifica autenticitatea produselor achiziționate, în

cuprinsul etichetei fiind păstrate toate celelalte elemente de identificare.

Având în vedere

înlăturarea de pe etichetele produselor a codului de bare care permite

identificarea primului cumpărător al produselor și, prin urmare, asigură

controlul titularului de marcă asupra provenienței produselor în cazul în care

acestea nu sunt achiziționate direct de la producător, Curtea a menținut

obligarea pârâtei la prezentarea originii comerciale a produselor purtând

mărcile P.S. din 02 august 1985 comercializate prin intermediul magazinelor

C.D.O.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. solicitând modificarea deciziei pronunțate în apel în sensul

respingerii apelului formulat de pârâtă.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs cu referire la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. se arată că

s-au aplicat greșit dispozițiile art. 38 din Legea nr. 84/1998 întrucât simpla

comercializare a unor produse purtând mărci considerate de jurisprudență ca

fiind „de lux”, în condiții diferite decât cele prielnice pentru a păstra și

spori renumele mărcii, este de natură a prejudicia renumele și reputația mărcii

în sensul art. 38 alin. (2) din aceeași lege. În speță, alterarea etichetelor

produselor purtând mărcile recurentei, tăierea codurilor de bare ale acestora,

urmată de acte de comercializare a acestor produse fără acordul titularului,

reprezintă fapte de natură să altereze renumele și reputația mărcii.

Instanța de apel

a apreciat greșit că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 38 alin. -1

privind epuizarea dreptului la marcă și nu dispozițiilor art. 38 alin. (2)

din Legea nr. 84/1998 și art. 13 alin. (2) din Regulamentul C.E. nr. 207/2009,

deoarece există motive temeinicie ce justifică opoziția titularului, având în

vedere că marca este una de un puternic renume, identificând ceea ce

jurisprudența C.J.U.E. a definit ca produse de lux, iar alterarea sau

modificarea stării produselor este doar cu caracter exemplificativ, fapta

putând consta și în alte acțiuni sau omisiuni ale revânzătorului, cum ar fi

ruperea etichetelor și alterarea codurilor de bare.

Prima condiție este

îndeplinită atâta timp cât produsele purtând mărcile P.S. se bucură de renume

fiind cunoscute în întreaga lume, inclusiv în România ca produse de lux,

titularul depunând constant eforturi financiare în vederea obținerii unor

produse de calitate superioară și pentru îmbunătățirea constantă a calității

acestora, pentru ca acestea să aibă succes în rândul consumatorilor.

Hotărârea instanței

de apel reține această situație de fapt, însă omite să asocieze acestei

situații de fapt un efect juridic în sensul analizării dacă celelalte

circumstanțe de fapt reținute în cauză sunt de natură să prejudicieze renumele

mărcii.

Curtea de la

Luxembourg cu privire la interpretarea art. 13 alin. (2) din Regulamentul C.E. nr.

207/2009 a statuat că revânzarea poate fi interzisă atunci când aduce atingere

renumelui mărcii.

Jurisprudența

franceză și comunitară a extins excepția neepuizării dreptului la marcă în

folosul bunurilor de lux, atunci când, fără ca produsul să fie de fapt

modificat, condițiile de vânzare erau incompatibile cu imaginea de brand.

Referitor la produse

de lux, revânzătorul nu trebuie să acționeze neloial în legătură cu interesul

legitim al proprietarului mărcii. El trebuie prin urmare să acționeze în sensul

de a evita ca promovarea făcută de el să afecteze valoarea mărcii prin

diminuarea atracției și prestigiului imaginii avute de bunurile respective și a

ariei lor de produse de lux (cauza Dior vs. Evora).

De asemenea, potrivit

deciziei C.J.U.E. Copad SA împotriva Christian Dior Couture s-a considerat că

atingerea adusă renumelui mărcii poate, în principiu, să reprezinte un motiv

legitim în sensul directivei care justifică posibilitatea titularului mărcii de

a se opune comercializării ulterioare a produselor de prestigiu introduse pe

piață în cadrul S.E.E. de acesta sau cu consimțământul său.

În cazul produselor

de lux sau de prestigiu, renumele produsului este, totodată, un element

relevant pentru aprecierea calității în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva nr.

89/104.

În prezenta cauză

faptele intimatei de comercializare neautorizată a produselor P.S. prin

alterarea etichetelor însoțitoare și ștergerea codurilor de bare aduc atingere

reputației mărcilor recurentei reclamante atât prin imposibilitatea acesteia de

a permite verificarea calității produselor, fiind lipsită de posibilitatea de a

afla cine le-a pus prima dată pe piață, cât și prin modul de comercializare,

aspectul neglijent al produselor datorat alterării unor elemente din etichetă

nefiind acceptate în cazul unor produse de lux.

Argumentul instanței

de apel că acest impediment se poate rezolva prin obligarea intimatei pârâte de

a pune la dispoziție actele de proveniență încalcă principiile dezvoltate de C.J.U.E.

deoarece pentru protecția valorii date de renume și reputație nu este

importantă aptitudinea practică de control, posibilitatea tehnică, ci

reprezentarea consumatorului asupra faptelor în sine, care are o realitate

limitată, dată de prezența produselor de lux și a modului de comercializare a

acestora.

Poate că tehnic

vorbind lipsa etichetelor și tăierea codurilor de bare poate fi reglementată,

însă impactul acestor alterări în percepția consumatorului nu poate fi remediat

prin nicio măsură tehnică de control.

Textul de lege nu

vorbește de alterarea sau modificarea stării produselor ca o condiție în sine

de îndeplinit cumulativ și obligatoriu, ci face doar o mențiune exemplificativă

a situațiilor care pot justifica opoziția titularului arătând că aceasta se

poate face în special atunci când starea produselor este modificată sau

alterata după punerea lor în comerț.

Din examinarea

fotografiei reiese de la fila 97 din dosar cât și cele depuse la termenul din

27 septembrie 2011 în mod evident prin eticheta alterată, aspectul produsului

este unul neglijent, ridicând suspiciuni unei persoane obișnuite cu un anumit

standard.

Potrivit doctrinei și

practicii C.J.U.E., codurile de bară, codurile produselor și alte numere de

identificare sunt de obicei șterse/înlăturate fie pentru a ascunde faptul că

produsele respective au fost prima dată puse în circulație în afara spațiului

european sau pentru alte rațiuni cum ar fi preluarea acestora din magazinele de

solduri.

Din documentele

existente la dosar, respectiv fotografii ale produselor, apelanta-pârâtă

comercializa produse ale căror etichete au fost înlăturate sau alterate, aspect

reținut de instanța de apel ca situație de fapt.

O altă critică a

deciziei se referă la nemotivarea înlăturării apărărilor formulate în etapa

devolutivă cu privire la imposibilitatea garantării calității produselor ale

căror etichete sunt alterate.

Astfel, produsele

purtând mărcile P.S. comercializate de apelanta SC E.G.I. SRL nu permit

identificarea societății care le-a pus prima dată la comercializare. Rezultă că

deteriorarea/tăierea etichetelor care permit identificarea produselor, îl

lipsește pe producător de orice posibilitate de a garanta siguranța acelui

produs și de a retrage de pe piață produsele, constatând că în acea serie

există un potențial pericol pentru consumator.

De asemenea, potrivit

O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, producătorii sunt obligați

să garanteze produsele puse pe piață.

Vânzătorul, respectiv

distribuitorul nu preia așadar garanția producătorului, astfel încât garantarea

de către producător subzistă în sarcina acestuia, chiar dacă comercializarea se

face împotriva voinței noastre. În această situație producătorul-titularul de

marcă trebuie să aibă posibilitatea de a opri în virtutea obligației de

garanție, produsele neconforme, în lipsa unui acord direct între D.S.P.A. și

distribuitor, garantarea de către producător a produselor nu poate fi

exercitată convențional prin distribuitor.

Totodată, art. 15 din

Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora

prevede acțiunea în regres a vânzătorului față de producător.

Corelativ dreptului

de regres al vânzătorului trebuie să existe și dreptul titularului/producătorului

de a interveni și a opri comercializarea, astfel cum este stabilit ; prin

dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția

consumatorilor.

Dispoziții

referitoare la garanție se regăsesc și în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 449/2003

și art. 2 pct. 9 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului.

Intimata, prin

întâmpinarea formulată în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C.

proc. civ. solicită respingerea recursului, ca nefondat, precizând următoarele:

Sunt invocate aspecte

ce privesc netemeinicia hotărârii pronunțate de către instanța de apel.

În ciuda faptului că

teoria produselor de „lux” a fost invocată și în fața instanței de apel, în

acest sens fiind depuse și o serie de probe, prin recurs se reia încă o dată

aceste aspect, sub o altă formă însă tocmai pentru a crea impresia invocării

unei situații distincte, dar care conduce la un anumit moment chiar și la

schimbarea cauzei.

Amintim astfel că

prejudiciul privind renumele mărcii fusese inițial justificat ca urmare a

punerii în circulație a produselor pe teritoriul unei alte țări din afara

spațiului comunitar, iar ca urmare a acestui import paralel și alterarea

informațiilor din etichetă se crea un risc de confuzie consumatorului final

care era astfel pus în situația de a cumpăra un produs ce nu este original.

Instanța de recurs

trebuie să aibă în vedere și omisiunea reclamantei de a face precizarea limitei

dintre alterarea etichetei și alterarea calității produsului,

originalitatea acestuia, aceasta în ciuda încheierii din data de 22 martie 2011

(fila 127 dosar fond).

Contrar argumentelor

invocate de recurentă, susține că instanța de apel a avut în vedere întocmai

probatoriul administrat atât în fața sa cât și în fața instanței de fond, iar

din interpretarea acestuia a reținut că nu a fost atins renumele mărcii (

inițial neinvocat în cadrul acțiunii).

„Renumele” P.S. a

fost creat în România de intimata - pârâtă SC EL.G.I. SRL.

Ca atare, cât timp

recurenta reclamantă a apreciat că SC E.G.I. SRL întrunea toate condițiile de

vânzare ale unui astfel de brand de lux, cu atât mai mult consideră că această

situație se impune actualmente.

Faptul că SC El.G.I.

SRL nu reprezintă un simplu boutique de la colțul străzii, ci un magazin

recunoscut pentru vânzarea produselor de lux consideră că poate reieși și din

clasificarea sa, în cursul mai multor ani la rând, pe locul primelor 3 magazine

din București.

Fără a se detalia

netemeinicia primului dintre argumentele recurentei - reclamante, respectiv

importul paralel, se precizează că inclusiv reprezentantului D.S.P.A. a

recunoscut în fața instanței de fond, (termenul din 24 mai 2011 - fila 143

dosar fond) faptul că acestea provin din spațiul comunitar, în momentul în care

a trebuit să identifice anumite produse de genul celor vândut, respectiv cu

"alterarea "etichetei.

Argumentele

recurentei, privind alterarea etichetelor însoțitoare și ștergerea codurilor de

bare - care ar aduce în acest mod o atingere reputației mărcilor sale, întrucât

nu poate să verifice calitatea produselor și nici cine le-a pus în piață, sunt

de respins.

Nu rezultă care este

legătura dintre codul de bare și calitatea unui produs, în condițiile în care

codul de bare privește persoana juridică vânzătoare, iar calitatea produsului

se referă la materialele din care acesta este fabricat.

Deși până la data

soluționării apelului, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cauza acțiunii pe

baza imposibilității consumatorului de a identifica un produs purtând marca P.S.,

în lipsa codului de bare existent pe etichetă, ulterior depunerii facturii

fiscale prin care s-a arătat vânzătorul acestora, recurenta încercă să susțină

o altă cauză, respectiv imposibilitatea de verificare a calității produselor.

Sub un prim aspect,

astfel cum s-a arătat și în fața instanței de apel, la momentul actual niciun

produs comercializat în magazinul pârâtei nu mai are etichetele tăiate. Aceste

etichete nu erau tăiate de intimată, ci de către vânzătorul SC F. SRL din

Italia, astfel încât, în măsura în care recurenta se consideră prejudiciată, ar

putea să se îndrepte împotriva acestuia.

Se învederează că

orice produs conține două etichete.

Prima etichetă, cea fotografiată

de către recurenta-reclamantă, este eticheta regăsită la suprafață, lipită de

către comerciant de cele mai multe ori pe ambalajul produsului care întotdeauna

rămâne la comerciant și nu la client.

În interiorul

produsului mai există însă o a doua etichetă, care niciodată nu a fost

fotografiată de către recurentă și care niciodată nu a fost alterată.

Această etichetă întotdeauna

se înmânează clientului și în baza elementelor de identificare a produsului,

clientul poate, așa cum s-a arătat să verifice dacă produsul este sau nu

unul original.

În măsura în care se admite

teza recurentei privind crearea unei confuzii în mintea consumatorului, se apreciază

că nici măcar reprezentantul acesteia nu ar fi putut să identifice produsele cu

eticheta tăiată.

În ciuda acestui

aspect - situație care confirmă susținerea privind modalitatea de identificare

a produsului în raport de cele 4 elemente și nu în raport de codul de bare -

reprezentantul recurentei confirmă posibilitatea de a identifica produsele,

chiar și în lipsa codului de bare.

Practic ceea ce

solicită recurenta, este o reanalizare a probatoriului administrat, însă o

astfel de situație, nu poate constitui un motiv de nelegalitate.

Nici argumentele

invocate de recurentă cu privire la nemotivare nu sunt pertinente în condițiile

în care instanța de apel a analizat întreg probatoriul administrat în cauză cât

și argumentele invocate de către fiecare dintre cele două părți, iar din

coroborarea acestora și-a format o singură opinie.

Intimata, ca

probatoriu în recurs, în susținerea aserțiunii că este un magazin

recunoscut pentru vânzarea produselor de lux, depune o serie de fotografii ce

prezintă spațiul de vânzare, e-mail-uri prin care se confirmă desfășurarea raporturilor

comerciale în bune condiții precum și facturi din care rezultă achiziționarea

unor mărfuri aparținând unor mărci cunoscute.

Înalta Curte

analizând decizia prin raportare la criticile formulate precum și apărările

formulate de intimată în etapa procesuală a recursului, constată caracterul

fondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Intimata, prin

întâmpinarea formulată, invocă nulitatea recursului, câtă vreme apreciază că

aspectele învederate drept critici de nelegalitate reprezintă aspecte de

netemeinicie din moment ce reanalizează probele administrate, solicitare ce nu

poate fi primită în această etapă procesuală față de dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

Aparent, criticile

susținute în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privesc chestiuni ce țin de

aprecierea materialului probator administrat în cauză, însă, Înalta Curte,

analizează criticile de această natură în legătură cu aplicarea criteriilor

Curții de la Luxemburg în materia proprietății intelectuale; aplicarea

jurisprudenței C.J.U.E., pe lângă obligativitatea decurgând din Tratatul de

aderare a României la U.E., înseamnă identificarea și aplicarea conținutului

conceptului conturat în jurisprudența instanțelor Uniunii cu referire la

motivele temeinice care justifică opoziția titularului la comercializarea

ulterioară a produselor. Prin notele de trimitere la subsolul motivelor de

recurs sunt invocate cauzele Copad vs. Christian Dior Couturs ș.a., Dior Vs.Evora,

Pharmacia & Upjon vs. Paranova etc., așa încât se apreciază că cele

învederate reprezintă motive de nelegalitate față de împrejurarea că

dispozițiile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și

indicațiile geografice se regăsesc în dispozițiile art. 13 alin. (2) din

Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 a Consiliului privind marca comunitară și art.

7 alin. (2) din Prima directivă a Consiliului de apropriere a legislațiilor

statelor membre privind mărcile nr. 89/(104) C.E.E.

Intimata invocă și un

motiv de inadmisibilitate a recursului atunci când afirmă schimbarea cauzei în

recurs față de împrejurarea că prin motivele cererii de chemare în judecată se

invocă existența importului paralel, iar prin motivele de recurs se invocă

afectarea renumelui mărcii și alterarea calității produsului.

Cele afirmate de

intimată nu se confirmă prin raportare la conținutul cererii de chemare în

judecată.

Reclamanta, în

motivarea petitului, (obligarea pârâtei să înceteze importul, comercializarea

bunurilor ce poartă mărcile/semnele protejate și ale căror etichete sunt

alterate, prin tăierea acestora înainte de comercializare) pornind de la faptul

găsirii unor produse ce aveau eticheta alterată, avansează ipoteza importului

paralel.

Se arată că marca „ca

poziție pe piață (…) se încadrează în segmentul de produse de îmbrăcăminte

sport, alături de alte branduri și companii de renume precum Lacoste sau Polo”.

Totodată se arată că „alterarea informațiilor cuprinse în etichetă creează

titularului de marcă grave prejudicii și prin pierderea posibilității de a

controla rețeaua de destinații…” precum și că „fapta pârâtei împiedică pe

reclamantă de a garanta consumatorilor controlul calității originii comerciale

a produselor purtând mărcile P.S. expunând reclamanta riscului comercializării

unor produse contrafăcute ori care ar încălca drepturile conferite de marcă”.

Cu alte cuvinte

reclamanta învederează că marca este o marcă de de lux și că mărfurile vândute

de pârâtă afectează calitatea produselor sale.

Rezultă astfel că,

pornind de la faptul comercializării unor produse ce aveau etichetele tăiate,

reclamanta avansează mai multe ipoteze, firesc față de imposibilitatea

obiectivă de a cunoaște modalitatea în care aceste mărfuri au ajuns să fie

vândute de pârâtă.

De precizat că pârâta

nu a contestat niciun moment faptul că a vândut produse ce purtau marca

reclamantei și care aveau etichetele tăiate precum și faptul că marca reclamantei

este una de lux.

Astfel, osebit de

cele reținute de ambele instanțe de fond cu privire la aspectele

menționate mai sus, pârâta, prin întâmpinarea depusă în recurs afirmă, cu referire

la produsele reclamantei, că „SC E.G.I. SRL întrunea toate condițiile de

vânzare ale unui astfel de brand de lux (…)” precum și că magazinul său „este

recunoscut pentru vânzarea produselor de lux”.

Cu privire la faptul comercializării

de produse având etichetele alterate, tot prin întâmpinarea depusă în recurs,

se arată că „la momentul actual niciun produs comercializat în magazinele sale

nu mai are etichetele tăiate” și că “(…) aceste etichete nu erau tăiate de

intimată, ci de către vânzătorul SC F. SRL din Italia”.

- Prima instanță de

fond a apreciat incidența dispozițiilor art. 38 alin. (2) din Legea mărcilor,

în timp ce instanța superioară de fond a aplicat dispozițiile art. 38 alin. (1)

din Lege, apreciind că apărarea intimatei, în sensul epuizării dreptului la

marcă, este corectă.

Teoria epuizării

pleacă de la ideea că folosirea mărcii de către dobânditorii și subdobânditorii

produselor marcate trebuie să fie acceptată de titularul mărcii, că titularul

unei mărci nu poate interzice celor ce au dobândit produsele sale, de a se

servi de marca aplicată pe aceste produse sau de a se referi la ea, întrucât

punerea în circulație a unor produse marcate presupune că intermediarii le vor

putea vinde cu marca pe care acestea o poartă.

Titularului mărcii i

se recunoaște un drept de intervenție atunci când intermediarul săvârșește acte

incomparabile cu funcția mărcii. Această limitare a teoriei epuizării mărcii

are ca fundament funcția mărcii de a garanta consumatorului autenticitatea,

originea și calitatea produsului acoperit de marcă.

Așa cum s-a arătat,

ambele instanțe de fond, au reținut că marca P.S. este o marcă de lux,

situație de fapt recunoscută și de pârâtă.

Fiind în prezența

unui produs de lux, ce are, prin definiție, un preț de achiziție accesibil doar

unui segment redus din rândul consumatorilor, ceea ce se protejează este și

renumele și reputația mărcii.

Situația de fapt

reținută, produse de lux vândute în magazine de lux cu etichete tăiate, conduce

la aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (2) din legea mărcilor, potrivit cărora

dispozițiile din alin. (1) al art. 38 referitoare la epuizarea dreptului de

marcă „

nu sunt aplicabile dacă

există motive temeinice care justifică opoziția titularului la comercializarea

ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este

modificată sau alterată după punerea lor în comerț”.

Potrivit practicii C.J.U.E.,

codurile de bară, codurile produselor și alte numere de identificare sunt de

obicei șterse/înlăturate, fie pentru a ascunde faptul că produsele respective

au fost pentru prima dată puse în circulație în afara spațiului european sau

pentru alte rațiuni cum ar fi preluarea acestora din magazinele de solduri.

Pârâta, prin

îndeplinirea obligației statuată de ambele instanțe de fond de a arăta

proveniența bunurilor, firma din Italia, țară ce aparține comunității europene,

a înlăturat ipoteza importului paralel.

Punerea în vânzare de

către pârâtă de produse autentice ce poartă marca de lux P.S. cu etichete

tăiate, conferă mărcii un aspect neglijent, ce poate genera pentru cumpărătorul

țintă suspiciuni cu privire la calitatea produsului cu referire la proveniența

sa ori a anului când a fost lansată colecția căreia îi aparține bunul

achiziționat.

Fiind vorba de

produse de lux, titularul mărcii trebuie să prevină vânzarea produselor cu

aspect nedorit pentru a proteja renumele mărcii.

De altfel și pârâta,

indirect, achiesează la punctul de vedere al recurentei, atunci când afirmă că

în prezent nu mai comercializează produse cu etichete tăiate.

Este adevărat că

instanța de apel nu a răspuns argumentelor reclamantei referitoare la

imposibilitatea garantării calității produsului, însă omisiunea nu ar fi avut

vreo înrâurire asupra soluției adoptate câtă vreme s-a reținut ipoteza epuizării

dreptului la marcă.

Înalta Curte, pentru

argumentele ce succed, reținând incidența în cauză doar a cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1), (2) și (3) C. proc. civ., va admite recursul și va modifica decizia în

sensul respingerii apelului formulat de pârâtă și, drept consecință, menținerea

soluției primei instanțe de admitere a acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul

declarat de reclamanta D.S.P.A. împotriva Deciziei nr. 188/A din data de 20

decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia în

sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC E.G.I. SRL

împotriva sentinței nr. 1939 din data de 8 noiembrie 2011 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe intimata

pârâtă să plătească recurentei reclamante D.S.P.A. suma de 10.000 lei,

cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 iunie 2014.

Opinie separată

Cu opinia separată în

sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta D.S.P.A. împotriva

Deciziei nr. 188/A din data de 20 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și asigurări sociale.

În recurs au fost

invocate motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

Referitor la pct. 7

al art. 304 C. proc. civ. s-a susținut de către recurentă că instanța

de apel nu a motivat în niciun fel înlăturarea apărărilor sale cu privire la

imposibilitatea garantării calității produselor ale căror etichete sunt

alterate, deși instanța a înlăturat interdicția comercializării acestor

produse, și că nicăieri în hotărârea pronunțată instanța nu se referă la

prevederile legale privind protecția consumatorilor și obligația producătorului

de a garanta calitatea produselor, deși în prezenta cauză comercializarea se

face împotriva voinței recurentei.

Cu privire la acest

aspect este de subliniat că intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la

motivele de apel, textele de lege la care face trimitere în recurs (art. 2 pct.

9, art. 7 alin. (1) lit. a O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor; art.

15, art. 20 alin. (2), art. 25 din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea

produselor și garanțiile asociate acestora), fiind invocate doar prin

concluziile scrise depuse cu prilejul dezbaterilor pe fondul apelului.

Potrivit

art. 292 C. proc. civ. ”(1) (părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței

de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la

prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.(…). (2) În

cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu

cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va

pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.”

Prin cererea de

chemare în judecată (în afara motivelor prin care se susține, în sprijinul

neepuizării dreptului la marcă, importul produselor în cauză din afara U.E.,

situație care nu s-a verificat în speță, instanța de apel

reținând prin interpretarea probelor administrate că mărfurile au fost

achiziționate din spațiul intraunional), reclamanta a invocat faptul

că alterarea informațiilor cuprinse în etichetă creează titularului de marcă

grave prejudicii prin pierderea posibilității acestuia de a controla rețeaua de

distribuție a propriilor produse, care încorporează un drept de proprietate

intelectuală, până la consumatorul final, a căror calitate este garantată de

titularul mărcii și că fapta pârâtei reduce posibilitatea de a garanta

consumatorilor controlul calității originii comerciale a produselor purtând

mărcile P.S. expunând reclamanta riscului comercializării unor produse

contrafăcute, ori care ar încălca drepturile conferite de marcă.

Or, instanța de

apel a răspuns în cadrul motivării sale acestor susțineri, considerând că

”singurul inconvenient al înlăturării de pe etichete a codului de bare care

permite identificarea primului cumpărător este imposibilitatea pentru titularul

de marcă sau reprezentanții autorizați ai acestuia de a cunoaște proveniența

produsului în mod direct, prin simpla analiză a etichetei. Însă, proveniența

poate fi stabilită și pe alte căi, prin prezentarea documentelor de

proveniență, amiabil sau pe cale judiciară. Totodată, acest inconvenient nu are

nicio influență asupra calității produselor și nici asupra imaginii

producătorului în rândul cumpărătorilor, pentru aceștia din urmă aspectul

analizat fiind indiferent.”

Acesta este motivul

pentru care instanța de apel a menținut obligarea pârâtei la

prezentarea originii comerciale a produselor purtând mărcile P.S. din 02 august

1985, comercializate prin intermediul magazinelor C.D.O.

Astfel, nu se poate

susține întemeiat că instanța de apel nu ar fi analizat, în mod

nelegal, textele de lege menționate în recurs, enumerate anterior, atâta

timp cât acestea nu au fost invocate cu respectarea art. 292 C. proc. civ.,

motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 fiind astfel

nefondat.

În ceea ce

privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., este nefondată susținerea în sensul că instanța de apel

ar fi reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 37 alin. (2) din

Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data înregistrării acțiunii, ca

excepție de la epuizarea dreptului la marcă, pentru produsele introduse pe

piața intraunională cu acordul titularului mărcii, în cazul alterării

etichetelor prin dezlipirea autocolantului care conținea codul de bare al

primului distribuitor, întrucât aceste dispoziții ar privi exclusiv

alterarea produselor, ceea ce nu ar fi cazul aici, unde au fost alterate doar

etichetele.

Instanța de

apel, raportându-se la susținerile în fapt din cererea de chemare în

judecată, a reținut că nu sunt aplicabile prevederile alin. (2) ale art. 37

din Legea nr. 84/1998, și ale alin. (2) din art. 13 din Regulamentul C.E. nr. 207/2009,

cu conținut similar, ”întrucât nu s-a făcut dovada că starea produselor ar fi

fost modificată sau alterată după punerea lor în comerț și nici a vreunei alte

împrejurări care să justifice opoziția titularului de marcă la comercializarea

produselor sale de către apelanta-pârâtă.”

Ca atare, nu se poate

susține întemeiat că instanța de apel ar fi redus aplicarea art. 37 alin.

(2) al Legii nr. 84/1998 doar la exemplul oferit de acest articol, și

anume când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în

comerț, instanța de apel reținând că nu s-a făcut dovada nici a

vreunei alte împrejurări care să justifice opoziția titularului de marcă la

comercializarea produselor sale de către apelanta-pârâtă, adică s-a apreciat că

simpla alterare a etichetelor prin dezlipirea autocolantului care conținea

codul de bare al primului distribuitor nu se încadrează într-o astfel de ”altă”

împrejurare.

Nu este întemeiată

nici susținerea privind existența motivelor temeinice care să

justifice opoziția titularului mărcii în cauză la comercializarea

produselor purtând marca în cauză de către intimata-pârâtă, conform art. 37 alin.

(2) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată.

Recurenta a invocat

în recurs mai multe argumente.

Astfel, a

susținut că produsele purtând mărcile P.S. sunt produse de lux și că

instanța de apel nu a ținut cont că atingerea renumelui mărcii

reprezintă un motiv justificat pentru opunerea la comercializare produselor

intimatei pârâte ale căror etichete sunt alterate și prin comercializarea

cărora titularul este lipsit de posibilitatea controlului acestora.

A mai arătat că în

cazul produselor de lux sau de prestigiu, renumele produsului este, totodată,

un element relevant pentru aprecierea calității în sensul art. 8 alin. (2) din

Directiva nr. 89/104. Independent de alte proprietăți ale produsului o atingere

adusă renumelui mărcii ar putea avea ca efect faptul că acesta să nu mai poată

fi recunoscut în același mod ca un produs de lux sau de prestigiu. Pentru acest

tip de produs, formele de distribuție care aduc atingere renumelui său pot pune

în discuție în același timp calitatea acestuia.

A mai menționat

că în prezenta cauză faptele intimatei de comercializare neautorizată a

produselor P.S. prin alterarea etichetelor însoțitoare și ștergerea codurilor

de bare aduc atingere reputației mărcilor recurentei reclamante atât prin

imposibilitatea acesteia de a permite verificarea calității produselor, fiind

lipsită de posibilitatea de a afla cine le-a pus prima dată pe piață, cât și

prin modul de comercializare, aspectul neglijent al produselor datorat

alterării unor elemente din etichetă nefiind acceptate în cazul unor produse de

lux.

Raportat la aceste

susțineri din recurs, prioritar trebuie să se stabilească limitele

recursului, prin întâmpinare intimata pârâtă invocând că situația

încălcării renumelui mărcii prin modul, apreciat ca fiind neglijent, de

alterare a etichetei nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată,

ceea ce ar atrage schimbarea cauzei în recurs.

Pentru a verifica

această apărare a intimatei pârâte trebuie văzut ce s-a solicitat prin cererea

de chemare în judecată.

Astfel,

prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei să înceteze

importul, comercializarea, precum și orice act de comerț cu bunuri ce poartă

semne identice/similare mărcilor P.S. din 26 ianuarie 2000 și din 02 august 1985,

fără acordul titularului, și ale căror etichete sunt alterate, prin tăierea

acestora înainte de comercializare; obligarea pârâtei să prezinte originea

comercială a produselor purtând mărcile menționate comercializate prin

intermediul magazinelor, având în vedere că tăierea etichetelor acestora

creează suspiciuni de încălcare a drepturilor reclamantei, cu cheltuieli de

judecată.

În

susținerea acestui obiect al cererii au fost invocate prevederile art. 35

și 37 din Legea nr. 84/1998.

Potrivit

art. 37 din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată, ”[titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se

interzică altor persoane deținerea, oferirea spre vânzare sau comercializarea

produselor care poartă această marcă, pentru produsele care au fost puse în

comerț de însuși titular sau cu consimțământul acestuia. Dispozițiile alin. (1)

nu sunt aplicabile, dacă titularul probează motive temeinice de a se opune la

comercializarea produselor, în special când starea produselor este modificată

sau alterată după punerea lor în comerț.”

În

motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată reclamanta a susținut,

în principal, faptul că nu s-ar aplica regula prevăzută la alin. (1)al art. 37

din Legea nr. 84/1998 a epuizării drepturilor exclusive asupra mărcii, întrucât

mărfurile nu ar fi fost puse pe piață în U.E., de însuși titular sau cu

consimțământul acestuia, altfel spus că ar fi fost importate dintr-un stat

terț, acesta fiind motivul pentru care ar fi fost dezlipit autocolantul

conținând codul de bare al primului distribuitor.

Pe

această primă cauză a cererii de chemare în judecată s-a bazat prima

instanță când a admis cererea, susținere care s-a dovedit a fi

neîntemeiată raportat la probele analizate de către instanța de apel,

pârâtul dovedind că a cumpărat mărfurile purtând mărcile în cauză după ce

fuseseră puse pe piață în U.E. de însuși titular sau cu consimțământul

acestuia, situație care nu a fost contestată în recurs.

În

motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată reclamanta a mai

susținut, pentru situația în care s-ar fi dovedit că produsele au

fost puse în comerț de însuși titular sau cu consimțământul acestuia, că ar

exista motive temeinice de a se opune la comercializarea produselor, conform alin.

(2) al art. 37 din Legea nr. 84/1998, care reglementează o excepție de la

regula epuizării dreptului asupra mărcii, prevăzută la alin. (1).

Reclamanta

a indicat două motive considerate de către aceasta temeinice, în sensul art. 37

alin. (2):

-

alterarea informațiilor cuprinse în etichetă creează titularului de marcă grave

prejudicii prin pierderea posibilității acestuia de a controla rețeaua de

distribuție a propriilor lui produse până la consumatorul final, produse care

încorporează un drept de proprietate intelectuală și a căror calitate este

garantată de titularul mărcii.

- fapta

pârâtei reduce posibilitatea de a garanta consumatorilor controlul calității

originii comerciale a produselor purtând mărcile P.S. expunând reclamanta

riscului comercializării unor produse contrafăcute, ori care ar încălca

drepturile conferite de marcă.

Așa

cum rezultă din cele consemnate în încheierea din 22 martie 2011, pârâta i-a

solicitat reclamantei să precizeze în ce constă fapta ilicită imputată, iar

prin precizarea depusă la 24 mai 2011 reclamanta a arătat că ulterior anului

2008 pârâta comercializează produse purtând marca P.S. fără a avea autorizarea

titularului mărcii, produse a căror autenticitate și proveniență nu

poate fi garantată, întrucât etichetele au fost alterate prin eliminarea codului

de bare, astfel că nu poate fi identificat primul cumpărător. În aceeași

precizare se arată că pârâta până în 2008 a comercializat autorizat produse

purtând această marcă.

După cum

se poate observa, reclamanta nu a invocat prin cererea de chemare în judecată

ca situație de fapt care să susțină existența unui alt motiv

temeinic de derogare de la aplicarea alin. (1) al art. 37 din Legea nr. 84/1998,

încălcarea renumelui mărcii prin modul neglijent în care ar fi fost tăiate

și dezlipite de pe etichetă autocolantele care conțineau codurile de

bare ale primului distribuitor, care ar afecta imaginea de lux a mărcii.

Această

situație de fapt, care se constituie într-un nou caz justificativ de

derogare de la aplicarea principiului epuizării drepturilor asupra mărcii, a

fost invocată pentru prima dată în recurs.

Cauza

cererii de chemare în judecată reprezintă situația de fapt calificată

juridic. Așa cum se reține în doctrină, pentru a defini cauza cererii

de chemare în judecată nu se poate face abstracție nici de fapte, nici de

drept.

În

recurs, conform art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu se

poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Astfel

această nouă situație de fapt calificată juridic, invocată direct în

recurs, reprezintă o nouă cauză a cererii de chemare în judecată, care nu putea

fi analizată de către instanța de recurs, fiind inadmisibilă.

În ceea

ce privește cazurile invocate în fața primei instanțe pentru a

susține aplicarea art. 37 alin. (2), în legătură cu capătul de cerere prin

care se solicita obligarea pârâtei să înceteze importul, comercializarea,

precum și orice act de comerț cu bunuri ce poartă semne identice/similare

mărcilor P.S. din 26 ianuarie 2000 și din 02 august 1985, fără acordul

titularului, și ale căror etichete sunt alterate, prin tăierea acestora înainte

de comercializare, consider că nu sunt temeinice pentru a justifica

restrângerea dreptului la libera circulația bunurilor în favoarea

dreptului la marcă, pentru următoarele motive.

În cauza C-349/95,

hotărârea din 11 noiembrie 1997 a C.J.C.E., Loendersloot vs Ballantine și

alții (în care s-a pornit de la premisa că este vorba despre produse

purtând mărci de renume, având o imagine de lux parag. 33), în ceea ce

privește înlăturarea codurilor de identificare a produselor, s-a

reținut că pentru a stabili drepturile și limitele titularului mărcii

trebuie determinate motivele care au dus la înlăturarea codurilor de

identificare a produselor (parag. 39-43), cum sunt, printre altele, și

codurile de bare, ținând cont că art. 7 din Directiva nr. 89/104 (C.E.E.),

care a fost transpus în art. 37 din Legea nr. 84/1998 a fost edictat cu

intenția de a reconcilia interesul fundamental de a proteja dreptul la

marcă cu interesul fundamental la libera circulație a bunurilor în

interiorul comunității europene (parag. 18, C-349/95).

În această hotărâre

au mai fost reținute următoarele premise.

Potrivit

jurisprudenței C.J.C.E. art. 36 din T.C.E. permite derogări de la

principiul fundamental al liberei circulații a bunurilor în interiorul

comunității europene doar atâta timp cât aceste derogări reprezintă motive

temeinice justificate pentru protecția drepturilor care constituie

subiectul specific al proprietății industriale și comerciale în cauză

(parag. 21).

Titularul unei mărci

protejate de legislația unui stat membru nu se poate baza pe această

legislație pentru a se opune la importarea sau punerea pe piață a

unui produs care a fost pus pe piață într-un alt stat membru de acesta sau

cu consimțământul său. Drepturile asupra mărcii nu au fost edictate pentru

a permite titularilor lor împărțirea piețelor naționale și

astfel menținerea unor diferențe de preț care ar putea exista

între statele membre (parag. 23).

În continuare, s-a

constatat că îndepărtarea numerelor de identificare se poate dovedi a fi

necesară pentru a preveni împărțirea artificială a piețelor între

statele membre cauzată de dificultățile pentru persoana implicată în

comerțul paralel de a se aproviziona de la distribuitorii Ballantine

și ai altora de teama sancțiunilor impuse de producători în

eventualitatea vânzării unor astfel de persoane și că nu se poate exclude

faptul că numerele de identificare au fost plasate pe produse de către

producători pentru a le permite să refacă itinerariul produselor lor cu scopul de

a preveni ca dealerii lor să aprovizioneze persoanele implicate în

comerțul paralel (parag. 40).

În

circumstanțele în care numerele de identificare au fost aplicate cu scopul

de a se conforma unor obligații legale, în special pentru identificarea

unui lot căruia îi aparține marfa sau pentru a realiza alte obiective

legitime cum ar fi rechemarea produselor defecte și combaterea

contrafacerii, faptul că titularul mărcii își folosește dreptul său

pentru a preveni ca o terță parte să îndepărteze etichetele purtând marca

sa cu scopul de a elimina aceste numere nu se poate considera că aceasta

contribuie la împărțirea artificială a pieței (parag. 42).

În schimb, când se

stabilește că numerele de identificare au fost aplicate pentru scopuri

care sunt legitime din punctul de vedere al dreptului comunitar, dar sunt, de

asemenea, folosite de către titularul mărcii pentru ai permite să detecteze

slăbiciunile din organizația sa de vânzări și astfel să combată

comerțul paralel al produselor sale, atunci, potrivit dispozițiilor

tratatului referitoare la concurență, cei angajați în comerțul

paralel trebuie protejați împotriva unor acțiuni de acest tip (parag.

43).

În speță,

reclamanta a invocat faptul că dezlipirea autocolantului conținând codul

de bare al primului distribuitor ar împiedica-o să controleze rețeaua de

distribuție, cu incidență asupra controlului calității

produselor, ca atare, ar împiedica-o să exercite obligația de rechemare a

produselor defecte, și combaterea contrafacerii.

Pentru a verifica

existența motivelor temeinice care ar justifica limitarea principiului

liberei circulații a bunurilor în U.E. trebuie să se determine de către

instanța națională, care au fost rațiunile, în cazul concret

pentru înlăturarea codului de bare al primului distribuitor (C-349/95,

Loendersloot vs Ballantine și alții, para38, teza finală).

În speță,

așa cum a reținut instanța de apel, produsele purtând marca în

cauză nu sunt contrafăcute, iar, pe de altă parte, nu s-a susținut că ar

fi produse cu defecte sau nocive pentru cumpărător. Mai mult, nu a fost

îndepărtată porțiunea din autocolant care permitea identificarea lotului

sau a numărului de identificare a produsului. Ca atare, nu se poate

susține întemeiat că acestea ar fi motivele pentru înlăturarea codurilor

de bare ale primului distribuitor.

În aceste

condiții, este credibil să se rețină că rațiunea pentru care a

fost dezlipit autocolantul purtând codul de bare al primului distribuitor a

fost aceea de a permite persoanei implicate în comerțul paralel de a se

aproviziona de la distribuitorii P.S., caz în care s-a reținut în

hotărârea C.J.C.E. menționată anterior că, potrivit dispozițiilor

tratatului referitoare la concurență, persoanele angajate în comerțul

paralel trebuie protejate împotriva unor acțiuni de acest tip (parag. 43).

Această situație

de fapt se verifică în speță, unde pârâtul s-a opus la administrarea unei

probe pentru a nu divulga numele societății distribuitoare (fila 84, dosar

tribunal), pârâtul a apelat la o astfel de modalitate de comercializare după

anul 2008, până când a avut acordul titularului mărcii pentru a distribui

produsele purtând această marcă, pârâtul a arătat că a fost înlăturat codul de

bare pentru a nu putea fi identificat primul vânzător.

Astfel, cele două

motive invocate de către reclamantă pentru a interzice importul și

comercializarea produselor P.S. având alterată eticheta prin tăierea și

dezlipirea autocolantului purtând codul de bare al primului distribuitor nu pot

fi apreciate ca fiind temeinice pentru limitarea liberei circulații a

mărfurilor în U.E.

Chiar dacă s-ar

aprecia că invocarea direct în recurs a faptului că prin modul pretins

neglijent în care au fost tăiate și dezlipite etichetele autocolante

conținând codul de bare al primului distribuitor al produselor purtând

marca P.S., ar fi afectată imaginea de lux a produselor și astfel

reputația mărcii, nu ar reprezenta o cauză nouă, formulată cu încălcarea art.

316 raportat la art. 294 C. proc. civ., în speță nu s-a făcut dovada

temeiniciei nici a acestui motiv, pentru a fi aplicabile prevederile art. 37 alin.

(2) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data introducerii cererii de

chemare în judecată, pentru următoarele considerente.

Fapta ilicită

menționată anterior, așa cum a fost invocată direct în recurs, constă

în atingerea renumelui mărcii prin modul de comercializare, întrucât aspectul

neglijent al produselor datorat alterării unor elemente din etichetă, și

ștergerea codurilor de bare, nu este acceptat în cazul unor produse de lux.

În primul rând, este

de remarcat că pot