ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 693/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 693/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului civil de față

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 45479/3/2011,

astfel cum a fost precizată la data de 27 ianuarie 2012, reclamanții E.F.L. și

E.C.L. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să-i

oblige pe pârâți să le predea, în deplină proprietate și liniștită posesie,

terenul în suprafață de 513 m.p. situat în București, str. Anastasie Simu,

sector 1, iar în subsidiar, să le plătească despăgubiri constând în prețul de

piață al imobilului.

În speță, reclamanții au susținut că

imobilul revendicat (construcție și teren) a aparținut autorilor lor și a fost

preluat în virtutea unui act normativ abuziv, respectiv Decretul Consiliului de

Stat nr. 150 din 03 mai 1960, Decizia nr. 2664 din 14 mai 1960, fără plata unei

despăgubiri.

Reclamanții au mai arătat că cererea

de reconstituire a dreptului de proprietate făcută în temeiul Legii nr. 18/1991

a fost respinsă cu motivarea că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.

Pârâtele s-au prevalat de

inadmisibilitatea acțiunii în condițiile reglementării situației reclamanților de

către o lege specială (legile fondului funciar și Legea nr. 10/2001) și de

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, de inadmisibilitatea acordării unor

despăgubiri în raport de dispozițiile legii speciale și de lipsa calității

pasive în despăgubiri.

Prin Sentința civilă nr. 427 din 02

martie 2012, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a admis excepția

inadmisibilității și a respins acțiunea precizată de reclamanți, ca

inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, instanța de

fond a reținu că imobilul revendicat a aparținut autorilor reclamanților și a

fost preluat în virtutea unui act normativ abuziv, Decretului Consiliului de

Stat nr. 150 din 03 mai 1960, Decizia nr. 2664 din 14 mai 1960 a fostului Sfat

Popular al Capitalei, fără plata unei despăgubiri.

O astfel de preluare e abuzivă în

înțelesul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, astfel că imobilul face

obiectul Legii nr. 10/2001.

Mai mult, până la apariția Legii nr. 10/2001,

imobilul s-ar fi putut încadra în dispozițiile art. 36 alin. (5) (în prima

numerotare, art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991.

în condițiile în care reclamanții

afirmă, prin formularea acțiunii împotriva Primăria sectorului 1 București,

prin Primar și a Consiliului sectorului 1 București, că acestora le revine

obligația de restituire și în condițiile în care, pe cale de consecință,

acestea au calitatea de unitate deținătoare în sensul art. 21 (fost 20) din

Legea nr. 10/2001, rezultă că reclamanții trebuia să utilizeze prevederea

specială prevăzută de art. 21 și urm. din actul normativ menționat, procedură

care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță.

Soluția se impune față de faptul că art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 permite revendicarea unor astfel de bunuri

doar în lipsa unei legi speciale care să reglementeze modalitatea de restituire

(iar această lege specială există, cu privire la bunul în cauză) și față de

faptul că procedura specială o înlătură pe cea de drept comun.

Prin urmare, întrucât speța nu vizează

revendicarea bunului de la un terț deținător al bunului și întrucât reclamanții

aveau la îndemână o lege specială iar art. 6 alin. (2) din Legea nr. 219/1998

permite revendicarea de drept comun doar în lipsa unei legi speciale, s-a

constatat inadmisibilitatea acțiunii de drept comun.

Mai mult, în ipoteza încadrării

bunului între cele ce făceau obiectul art. 36 alin. (5) (fost art. 35 alin. (5))

din Legea nr. 18/1991, procedură specială care a fost declanșată de reclamanți,

aceștia aveau la îndemână contestația împotriva hotărârii Comisiei de aplicare

a Legii fondului funciar în condițiile legii speciale, iar nu acțiunea în

revendicarea de drept comun.

Din motive similare celor expuse mai

sus, este inadmisibilă și acțiunea în despăgubiri, acestea putând fi acordate

doar în condițiile legii speciale și dacă au fost uzitate căile prevăzute de

aceasta (în acest sens fiind Deciziile nr. 33/2008 și nr. 27/2011 ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, decizii date în interesul legii).

Împotriva sentinței tribunalului au

declarat apel reclamanții, care au susținut că instanța de fond a aplicat

greșit dispoziția art. 480 C. civ. cu atât mai mult cu cât niciunul dintre

pârâți nu contestă dreptul lor de proprietate asupra terenului, împrejurare în

care se putea realiza și punerea în posesie a lor asupra suprafeței de teren

din litigiu.

Reclamanții au susținut că în

condițiile în care au uzat de legile speciale, respectiv, Legea nr. 18/1991,

formulând cerere în vederea retrocedării terenului, Legea nr. 10/2001 și Legea nr.

247/2005, cereri care nu au fost soluționate, sunt îndreptățiți să uzeze de

prevederile art. 480 și urm. Codul civil și, în cazul în care nu li se poate

restitui imobilul în litigiu revendicat potrivit dreptului comun, au dreptul la

o dreaptă și prealabilă despăgubire pentru ipoteza în care bunul nu poate fi

restituit în natură.

Niciodată, din anul 1991, Primăria

sectorului 1 nu a invocat lipsa posesiei referitoare la terenul din litigiu,

iar instanța, în virtutea rolului activ are posibilitatea să precizeze în

posesia cui se află terenul în litigiu de vreme ce, atât primăria cât și

consiliul local susțin că imobilul nu se află în posesia lor, lucru pe care

instanța de fond nu l-a înfăptuit.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 18/1991,

Comisia Județeană și cea locală pentru stabilirea dreptului de proprietate

privată asupra terenurilor au în limitele competenței lor, și prin derogare de

la dispozițiile Codului de procedură civilă, calitate procesuală pasivă și,

când este cazul, activă, fiind reprezentate legal prin prefect, respectiv,

primar.

Prin întâmpinarea formulată la 05

iunie 2012, pârâta Primăria Sectorului 1 București a susținut, în esență, că

imobilului din litigiu îi sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001;

intimata a răspuns solicitărilor formulate în cadrul prevăzut de reglementările

speciale în sensul că, pentru terenul aferent construcției demolate este

imposibilă restituirea pe vechiul amplasament deoarece este afectat de calea de

acces către Blocul D din B-dul Magheru, trotuarul adiacent aleii precum și

spațiul verde. Criticile aduse prin apel sunt o reiterare a cererii formulate

în fața primei instanțe care, în mod corect, a statuat că dispozițiile art. 480-481

C. civ. nu pot fi invocate în cazul acțiunilor având ca obiect terenurile

preluate abuziv de către stat, dacă acestea sunt introduse după intrarea în

vigoare a unei legi speciale de reparație. In fața instanței de fond, intimata

a susținut excepția inadmisibilității acțiunii și ca o consecință a încălcării

de către reclamanți a principiului procesual electa una via non datur recursus

ad alteram. Reclamanții au sarcina probațiunii calității procesuale active și

pasive iar pârâții nu sunt cei care i-au expropriat și nici nu au posesia

terenului revendicat.

Cu privire la obligarea intimatei la

plata despăgubirilor pârâta a susținut că și această cerere este neîntemeiată

prin raportare la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție precum și la dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 243/ A din 11

iunie 2012, a respins apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței nr. 427

din 2 martie 2012 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Acțiunea în revendicare formulată de

reclamanți la data de 27 mai 2011, a fost respinsă, în mod corect, ca

inadmisibilă, prin raportare atât la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cât și la jurisprudența

națională și comunitară în materie.

Fiind vorba despre un imobil preluat

în patrimoniul statului în perioada de referință a legilor speciale de

reparație, în mod corect, tribunalul a statuat că nu există posibilitatea

pentru reclamanți de a recurge la dreptul comun în materia revendicării,

respectiv, dispozițiile Codului Civil, în detrimentul acestora deoarece ar

însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și electa una

via non datur recursus ad alteram.

Legea nr. 10/2001 a suprimat

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de

preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul al justiție,

a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Tocmai de aceea prima

instanță a arătat că dreptul efectiv de acces al reclamanților este pe deplin

satisfăcut prin utilizarea căilor de atac prevăzute de procedurile speciale, în

același cadru fiind realizate și garanțiile dreptului apelanților la o dreaptă

despăgubire pentru bunul preluat.

Numai persoanele care nu au putut să

utilizeze procedura specială în termenele legale au deschise calea acțiunii în

revendicarea bunului litigios.

În cauză, reclamanții nu se pot

prevala nici de noțiunea de bun în sensul convenției deoarece aceasta se referă

la bunurile actuale, anume la drepturile recunoscute printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori

speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă (Cauza

Măria Atanasiu contra România).

Dreapta și prealabila despăgubire la

care apelanții fac trimitere în motivarea apelului, prin prisma dispoziției art.

480-481 C. civ., este realizabilă, în contextul arătat mai sus pe calea

procedurilor speciale de reparație.

Instanța de apel a apreciat nefondată

și critica relativă la lipsa rolului activ din partea instanței de fond,

instanță care, în temeiul dispozițiilor art. 112, 129 alin. (6) și alin. (1) C.

proc. civ., a soluționat acțiunea în limitele cadrului procesual stabilit de

reclamanți.

În plus, cererea reclamanților a fost

rezolvată prin prisma excepției inadmisibilității acțiunii, excepție care, în

condițiile dispoziției art. 137 C. proc. civ. a făcut inutilă cercetarea

celorlalte excepții astfel că, susținerile reclamanților relative la o lipsă a

calității de posesor a intimatei pârâte excede limitelor devoluțiunii realizate

în fața primei instanțe.

Împotriva acestei din urmă decizii au

declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că atât instanța

de fond cât și cea de apel au făcut o greșită interpretare a legii, întrucât

cererea lor a fost respinsă ca inadmisibilă cu motivarea că, fiind vorba despre

un imobil preluat în patrimoniul statului în perioada de referință a legilor

speciale, reclamanții nu ar avea posibilitatea de a recurge la dreptul comun.

Recurenții-reclamanți au susținut că

nu au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate ci - așa cum și-au

precizat obiectul acțiunii - au cerut să se dispună punerea lor efectivă în

posesie, dreptul lor de proprietate fiind recunoscut și necontestat.

Având în vedere aceste argumente,

recurenții-reclamanți au solicitat „admiterea recursului, așa cum a fost

motivat

”

.

Examinând recursul sub aspect formal,

din punctul de vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia Înalta

Curte a rămas în pronunțare în ședința publică din 13 februarie 2013, se

constată că excepția nulității recursului este întemeiată  în raport de

următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, art. 306 alin. (3) C. proc. civ. statuând că indicarea greșită

a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora

face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face

posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres

și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este

nulitatea recursului.

În speță, recurenții-reclamanți, deși

au invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., nu au formulat critici care să poată fi încadrate în

vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs

nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face

obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală a motivelor de

nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în apel, la modul de judecată

al instanței care a pronunțat hotărârea atacată și la argumentele instanței în fundamentarea

acesteia.

Prin motivele de recurs

recurenții-reclamanți au arătat doar care a fost obiectul acțiunii cu

soluționarea căreia au investit instanța, astfel cum au precizat-o, susținând

că atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut o greșită interpretare a

legii.

Cum recurenții-reclamanți nu au

formulat critici privind soluția respingerii apelului pronunțată prin decizia

recurată, care să facă posibilă încadrarea în acest textul de lege menționat,

ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac exercitate, în baza art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

Înalta Curte va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamanții E.F.L. și E.C.L. împotriva Deciziei nr. 243/ A din 11 iunie 2012 a

Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 februarie 2013.