ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1252/2014

Asupra recursului de față;

În baza actelor dosarului, costată următoarele:

Prin sentința penale nr. 40 din 20 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul penal nr. 4975/85/2011, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul P.G.P., administrator la SC A. SRL Mediaș, certificat de înregistrare din 21 noiembrie 2007 emis de A.P.S. Sibiu), pentru săvârșirea infracțiunii continuate de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 14, 346 alin. (2) C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă M.F.P. - A.N.A.F. - prin D.G.F.P. a Județului Sibiu și în consecință, s-a obligat inculpatul P.G.P. prin administrator judiciar SC R.A. SPRL Sibiu, cu sediul profesional în Sibiu, jud. Sibiu la plata sumei de 60.265 lei, plus dobânzi și penalități calculate de la data de 1 ianuarie 2011 până la data plății, către partea civilă.

În baza art. 353, art. 357, art. 163 C. proc. pen. s-a menținut măsura sechestrului asigurător dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu prin ordonanța din 24 martie 2011 asupra imobilului proprietatea părții responsabile civilmente, situat în Mediaș, jud. Sibiu, înscris în C.F., până la concurența sumei de 60.265 lei.

În baza art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 12760 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Onorariul interpret în sumă de 544,025 lei rămân în sarcina statului, sens în care se va efectua adresă la Serviciul Contabilitate din cadrul Tribunalului Sibiu.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 862/P/2010 din 17 august 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu s-a reținut că la data de 22 aprilie 2010, comisari din cadrul Gărzii Financiare Sibiu au efectuat un control la SC A. SRL Mediaș, ocazie cu care s-a constatat că deși în evidența contabilă a societății figura conform listei de inventar la data de 31 decembrie 2009 cantitatea de 428.280 lei cofraje de ouă în valoare de 233.463 lei, acestea nu existau faptic, aspect recunoscut și de inculpatul P.G.P. în nota explicativă dată la momentul controlului.

Controlul efectuat de către comisarii Gărzii Financiare Sibiu a fost materializat în nota de constatare din 22 aprilie 2010.

Urmare a celor constatate, s-a dispus demararea unei inspecții fiscale la SC A. SRL Mediaș pentru perioada 2005-2010, inspecție care s-a materializat în R.I.F. din 24 ianuarie 2011, fiind emisă Decizia de impunere nr. 19 din 25 ianuarie 2011. R.I.F. a reținut că societatea înregistra în evidența contabilă „cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor în sumă totală de 59.699 lei", conform balanțelor de verificare întocmite la data de 31 decembrie 2008, 31 decembrie 2009 și 30 iunie 2010.

I. În actul de sesizare a instanței s-a mai evidențiat că societatea nu a desfășurat activitate generatoare de venituri, iar inculpatul P.G.P. în nota explicativă dată a declarat că echipamentele tehnologice în sumă de 109.491 lei au fost achiziționate cu scop de a dezvolta activități de amenajări interioare, activitate ce nu s-a mai putut desfășura datorită crizei apărute în domeniul construcțiilor. Aceste cheltuieli s-a relevat că reprezintă cheltuieli înregistrate în evidența contabilă care nu au la bază operațiuni reale.

În perioada 01 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2009 societatea SC A. SRL Mediaș a înregistrat în contul „cheltuieli cu combustibilul" suma de 18.878 lei, reprezentând contravaloarea combustibilului achiziționat în baza bonurilor fiscale emise de societăți de distribuire a carburanților din România. Inculpatul P.G.P. nu a putut prezenta la solicitarea organului de inspecție fiscală documentele legale (foi,, de parcurs, F.A.Z.-uri, delegații, etc.) precizând totodată că nu au fost întocmite astfel de documente.

A fost depus la dosarul cauzei un contract de comodat încheiat între inculpatul P.G.P. și SC A. SRL Mediaș la data de 20 noiembrie 2008 cu privire la un autoturism, despre care inculpatul a afirmat că a fost folosit de societate. Simplul contract de comodat, neînsoțit de documente justificative și fără a fi fost înscrise pe bonuri denumirea cumpărătorului și numărul de înmatriculare al autovehiculului, cât și a faptului că aprovizionarea cu marfa se făcea de către furnizor (centrale termice), s-a considerat că duce la concluzia că suma de 18.878 lei reprezintă cheltuieli înregistrate în evidența contabilă care nu au la bază operațiuni reale.

În perioada 01 aprilie 2008 - 30 iunie 2010 societatea SC A. SRL Mediaș a înregistrat în evidența contabilă cheltuieli cu chiria în sumă de 39.885 lei, pentru spațiul închiriat în mun. Mediaș. Urmare a verificărilor efectuate s-a reținut că societatea în această perioadă nu a desfășurat activități generatoare de venituri, deci nu a obținut venituri impozabile. S-a conchis că suma de 39.885 lei reprezintă cheltuieli înregistrate în evidența contabilă doar pentru a se micșora baza de impozitare, respectiv cheltuieli ce nu au la bază operațiuni reale.

II. Organele de inspecție fiscală prin raportul de inspecție au constatat că SC A. SRL Mediaș nu a înregistrat în evidența contabilă a societății venituri în sumă de 20.328 lei. S-a stabilit că nu a fost înregistrată în evidența contabilă societății factura fiscală din 11 ianuarie 2008 în valoare de 468 lei emisă pe numele persoanei fizice R.L. Motivul invocat de inculpat, pentru care nu s-a înregistrat această factură a fost acela al anulării facturii, în condițiile în care persoana fizică ar fi restituit bunul achiziționat.

Din inventarul efectuat la data de 31 decembrie 2009, s-a reținut că SC A. SRL Mediaș înregistra un stoc de marfă în sumă de 351.854 lei, stoc care se păstra și la data de 30 iunie 2006, fiind compus din: centrale termice și accesorii în valoare de 118.391 lei și cofraje de ouă în valoare de 233.463 lei.

S-a relevat că atât cofrajele de ouă cât și centralele termice și accesoriile nu se găseau faptic în societate. In ceea ce privesc cofrajele, inculpatul a declarat că acestea s-au degradat sau au avut lipite etichete care nu au mai fost corespunzătoare, fiind imposibilă vânzarea lor iar în condițiile în care nu le-a putut lua din spațiul mchiriat la finalizarea contractului, probabil au fost scoase din acel spațiu de noul proprietar.

Totodată, inculpatul P.G.P. a menționat că nu a întocmit vreun document privind situația cofrajelor.

În ceea ce privește lipsa în gestiune a centralelor termice și accesoriilor, inculpatul P.G.P. a declarat că acestea au fost vândute fără a se întocmi facturi fiscale, fiind încheiate doar facturi proforme și avize de însoțire a mărfii.

Prin faptele inculpatului P.G.P. s-a considerat că a fost prejudiciat bugetul de stat.

În faza de urmărire penală s-au efectuat cercetări și cu privire la infracțiunea de folosire cu rea credință din 1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., însă prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea inculpatului de sub urmărire penală în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., considerându-se că din probatoriul administrat nu s-a putut proba cu certitudine săvârșirea acestor fapte (filele 5, 6 rechizitoriu).

În concluzie, s-a constatat că prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârșirea unei infracțiuni continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prima instanță a avut în vedere că, pentru a fi însă întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, textul mcriminator pretinde imperativ ca sub aspectul laturii subiective, făptuitorul să acționeze cu intenție directă, calificată prin scop, respectiv ca elementul material al laturii obiective să fie realizat exclusiv în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

În ceea ce privește intenția, potrivit art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. aceasta este directă când inculpatul prevede urmarea acțiunii (inacțiunii) sale și urmărește, dorește producerea ei.

Prima instanță a apreciat că mijloacele de probă administrate în speța de față nu au dovedit dincolo de orice dubiu că inculpatul P.G.P. a acționat cu intenție directă, calificată și anume, că a urmărit, dorit să se sustragă de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Totodată, s-a mai reținut că, martorii audiați în cauză au relatat că inculpatul P.G.P. derula operațiuni legale dar preda documentele cu întârziere (fila 86), era neglijent, își uita actele (fila 101, 103), că acesta a plătit chiria și utilitățile pentru spațiul mchiriat iar când nu a mai avut bani, nu s-a ascuns (fila 88).

De asemenea și rapoartele de expertiză contabilă efectuate în cauză au evidențiat că inculpatul nu a acționat cu o astfel de intenție.

În acest sens, în ceea ce privește actele materiale imputate inculpatului - de evidențiere a unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale - față de mențiunile experților contabili și după cum rezultă din chiar decizia de impunere (prin care s-a constatat deficiența cu privire la deductibilitatea cheltuielilor - fila 123 d.u.p.) sau din punctele de vedere exprimate și înaintate de partea civilă la dosar - filele 275, 276, 411 etc, s-a constatat că acestea se rezumă în fond la calificarea unor cheltuieli ca fiind deductibile sau nedeductibile, aspect privitor la care înșiși experții contabili, potrivit celor două rapoarte de la dosar, au exprimat opinii diferite (între ei sau față de acrul de control efectuat) ceea ce, în opinia instanței, exclude existența unei intenții directe.

Instanța de fond a mai avut în vedere accepțiunea C.E.D.O. cu privire la principiul legalității conform căreia, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului o lege trebuie să îndeplinească anumite condiții, printre care și cerința previzibilității respectiv, formularea unei norme juridice în termeni suficient de clari, de preciși încât orice persoană să îi poată anticipa efectele, consecințele, pentru ca marja de apreciere lăsată autorităților de stat pentru interpretarea normelor juridice interne să fie destul de redusă (cauza Silver și alții contra Marii Britanii, cauza Open Doors Socity și Dublin Well Woman contra Irlandei). Pe cale de consecință, în contextul în care în speța de față, nici experții contabili ca și specialiști în materie, nu au avut o părere unanimă (nici ei între ei, nici cu partea civilă) referitor la interpretarea normelor legale incidente, cu consecințe de natură penală, cu atât mai puțin s-ar putea imputa inculpatului că a acționat cu intenție directă, în sensul că a urmărit, a intenționat să se sustragă de la aplicarea unor prevederi atât de interpretabile.

Instanța de fond a mai reținut că, fiind în esență vorba despre calificarea unor cheltuieli ca deductibile sau nu, aceste aspecte puteau fi lămurite pe cale contencioasă și nu penală.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, în ce privește înregistrarea cheltuielilor cu combustibilul, martorii (O. - fila 86, T. - fila 103 ) au confirmat că inculpatul a folosit autoturismul doar în interesul firmei, iar experții contabili au constatat că unele documente au fost corect înregistrate în contabilitate.

În aceste condiții, s-a apreciat că înregistrarea unora dintre documente care nu cuprindeau toate datele cerute de normele fiscale, reprezintă doar o problemă fiscală de calificare a cheltuielilor ca deductibile/nedeductibile, fără conotație penală.

Totodată, prima instanță a apreciat că aceleași concluzii se impun și în cazul actelor materiale referitoare la înregistrarea cheltuielilor nedeductibile cu chiria și a celor pentru echipamente tehnologice. în acest sens, s-a reținut că, al doilea raport de expertiză evidențiază că achizițiile echipamentelor tehnologice au fost legal înregistrate în contabilitate și că doar amortizarea unora dintre ele este nedeductibilă fiscal (fiind însă considerate deductibile fiscal: amortizarea aferentă imobilizărilor necorporale, amortizarea elementelor de birotică - a se vedea filele 347-351).

De asemenea, împrejurarea că inculpatul a închiriat un spațiu, cu intenția declarată de a muta acolo sediul societății (intenție confirmată de martorii T. care a relevat că la un moment dat mobilierul a și fost mutat acolo, fila 102, S. - fila 87), dar că în final nu s-a mai definitivat schimbarea sediului, vechea locație fiind mai convenabilă pentru inculpat, nu semnifică în mod automat o intenție incriminabilă, ci reprezintă în fapt o chestiune fiscală, de calificare a cheltuielilor, de deductibilitate sau nu a lor.

De altfel, experții au și precizat că o parte din cheltuielile cu chiria astfel cum. au fost imputate prin rechizitoriu, este deductibilă fiscal (fila 355)

Totodată s-a mai reținut că, referitor la actele materiale prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, de care a fost acuzat inculpatul prin actul de sesizare, s-a constatat că raportul de expertiză întocmit chiar la cererea Ministerului Public, a concluzionat că neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate pentru factura fiscală nr. 20/2008, pentru suma de 468 lei (factura fiind anulată și nu stornată cum era corect) reprezintă doar o interpretare eronată și nu înseamnă că inculpatul s-a. sustras în mod intenționat de la plata obligațiilor fiscale, cu atât mai mult cu cât înregistrarea efectivă în contabilitate nici nu a realizat-o personal inculpatul (fila 358).

Referitor la ultimul act material imputat: neînregistrarea veniturilor obținute din valorificarea centralelor termice și coffajelor de ouă, instanța de fond a aoreciat că este necesar mai întâi a se constata că urmărirea penală a fost deficitară, „superficială.

Astfel, în rechizitoriu s-a susținut că faptic, cofrajele de ouă nu au fost găsite, inculpatul declarând că nu le mai deține, acestea fiind probabil deteriorate sau distruse ca urmare a neridicării acestora (filele 3, 4 rechizitoriu).

Instanța de fond a mai reținut că, atât la momentul când a dat notele explicative organelor de control fiscale, cât și la luarea declarațiilor în faza de urmărire penală (în absența unui apărător), deși cetățean străin și în contextul aparte, al purtării unor discuții de specialitate, cu consecințe juridice, inculpatului nu i s-a asigurat nici măcar un interpret.

Mai mult, s-a mai constatat că nici organele de urmărire penală nu au efectuat cercetări corespunzătoare pentru lămurirea situației cofrajelor, acestea preluând susținerile părții civile, în condițiile în care organele de cercetare penală s-au deplasat la depozitul din Mediaș și au luat la cunoștință de existența respectivelor cofraje (fila 133).

Distinct de acestea, s-a constatat că experții contabili au semnalat în esență (filele 372-374) eronata metodologie aplicată, interpretarea abuzivă a organelor de control fiscal bazată exclusiv pe o prezumție de vinovăție care nu este reală; experții au mai subliniat atât că în condițiile în care ulterior raportului de inspecție fiscală au fost identificate cantități semnificative de cofraje de ouă și că au fost valorificate sau transferate centrale termice, estimarea și calcularea retroactivă a unor obligații fiscale nu mai au suport legal, cât și că diferențele de inventare se înscriu în limitele normalității raportate la rulajele firmei iar interpretările privind deductibilitatea unor cheltuieli angajate pot fi strict de natură contabilă.

Instanța de fond a constatat că înregistrările efectuate în contabilitate relevă absența intenției de a evaziona, sub aspectul laturii subiective lipsește intenția infracțională și prin urmare că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii continuate de evaziune fiscală, sens în care, în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatul P.G.P. pentru săvârșirea infracțiunii continuate prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cp.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, în temeiul prevederilor art. 14, 346 alin. (2) C. proc. pen., art. 998, 999 C. civ., instanța a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă M.F.P. - A.N.A.F. - prin D.G.F.P. a Județului Sibiu și în consecință, l-a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A. SRL Mediaș prin administrator judiciar SC R.A. SPRL Sibiu, la plata sumei de 60.265 lei, plus dobânzi și penalități calculate de la data de 1 ianuarie 2011 până la data plății, către partea civilă.

Instanța de fond a apreciat că această soluție se impune, întrucât chiar dacă inculpatul nu a acționat cu intenție directă, după cum rezultă și din ultimul raport de expertiză contabilă și pentru argumentele punctual evidențiate și fundamentate legal de către experți, suma totală astfel cum a fost stabilită prin noul raport de expertiză este datorată bugetului statului. Mai mult, inculpatul a fost cel care a solicitat amânarea cauzei pentru a acoperi prejudiciul cauzat.

Drept urmare și în conformitate cu prevederile art. 353, art. 357, art. 163 C. proc. pen. s-a menținut măsura sechestrului asigurător dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu prin ordonanța din 24 martie 2011 asupra imobilului proprietatea părții responsabile civilmente, situat în Mediaș, jud. Sibiu, înscris în C.F., până la concurența sumei de 60.265 lei.

În baza art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 12760 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Potrivit prevederilor art. 191 alin. (1) C. proc. pen., onorariul pentru interpret, în cuantum total de 497,73 lei (21,5 ore x 23,15 lei/oră conform art. 1 lit. a) din Ordinul nr. 414 din 3 martie 2009) va rămâne în sarcina statului, sens în care urmează a se efectua adresă la Serviciul Contabilitate din cadrul Tribunalului Sibiu.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu și partea civilă D.G.F.P. a Județului Sibiu.

În motivarea apelului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a susținut că instanța de fond, în mod greșit a dispus achitarea inculpatului, interpretând eronat probele administrate în cauză, reținând doar argumentele, care sunt în favoarea inculpatului și ignorând elementele contrare soluției date.

Astfel, în privința actelor materiale reținute pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în legătură cu fapta inculpatului de a înregistra în contabilitate sumele reprezentând contravaloarea combustibilului drept cheltuială deductibilă interpretarea probelor de către instanță este greșită, probatoriul administrat confirmând că inculpatul a fost încunoștințat de către contabila sa că operațiunea nu este legală, deoarece nu are la bază documente justificative valide, în sensul că nu exista un contract de comodat încheiat între firmă și inculpat, nu se întocmeau foi de parcurs și delegații întotdeauna, bonurile de benzină nu aveau pe ele mențiunea mașinii și ștampila firmei, iar contabilele îi atrăgeau atenția inculpatului asupra greșelilor pe care le făcea și îi solicitau întocmirea actelor corespunzătoare însă inculpatul nu răspundea solicitărilor acestora, în privința actelor fiscale lucrându-se foarte greu cu inculpatul (filele 100-103 vol. I, declarația martorei T.M.). Expertiza contabilă efectuată de cei trei experți desemnați de către instanță a stabilit, pe baza tuturor documentelor justificative, 1. că nu sunt deductibile fiscal cheltuieli cu combustibilul în valoare de 13.161 lei, aspect pe care instanța de fond nu îl reține și îl interpretează în favoarea inculpatului, stabilind că înregistrarea în contabilitate a unor documente care nu cuprind toate datele cerute de normele fiscale reprezintă doar o problemă fiscală de calificare a cheltuielilor ca deductibile, nedeductibile, fără conotație penală.

De asemenea, din raportul de expertiză contabilă rezultă că, din punct de vedere legal sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, ori cheltuielile cu achiziționarea mașinilor și utilajelor tehnologice, în valoare de 101.325 lei, nu și-au atins scopul obținerii de semnături pentru societate, fiind specifice pentru prelucrarea lemnului, dar din actele societății nu rezultă activități de acest gen, astfel că înregistrarea și deducerea acestor cheltuieli nu a fost legală și a diminuat baza de impunere cu suma de 17.732 lei (filele 19-23 din raportul de expertiză).

Cheltuielile cu chiria pentru spațiul din Mediaș, în valoare de 33.240 lei, de asemenea este greșit dedusă din veniturile impozabile, deoarece acest spațiu nu a fost folosit pentru desfășurarea activității economice a firmei, inculpatul intenționând doar să schimbe sediul firmei în această locație, activitate care nu s-a mai concretizat în fapt, „fiind mai convenabilă pentru inculpat vechea locație'1, rezultând fără dubiu că inculpatul a înregistrat în contabilitatea firmei și a dedus cheltuieli care nu s-au realizat pentru desfășurarea activității economice producătoare de venituri.

Concluzionând, chiar dacă aceste cheltuieli au fost efectuate de către inculpat s-a apreciat că au fost nelegal înregistrate în contabilitatea firmei și deduse din veniturile impozabile deoarece nu au la bază operațiuni reale, în sensul că nu sunt făcute în legătură cu activitatea economică desfășurată de firmă în scopul producerii de venituri, scopul înregistrării și deducerii acestor cheltuieli fiind (ară dubiu diminuarea impozitelor și a altor taxe datorate statului.

De asemenea, în motivarea apelului s-a mai susținut că și în privința actelor materiale reținute pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 situația este similară, instanța de fond a considerat că probatoriul administrat nu rezultă că inculpatul, prin neînregistrarea veniturilor realizate din vânzarea centralelor termice, s-a sustras în mod intenționat de la plata obligațiilor fiscale, cu atât mai mult cu cât înregistrarea efectivă în contabilitate nu a realizat-o personal inculpatul, argument care este în afară de orice prevedere legală, rezultând din probatoriu că înregistrările în contabilitate se făceau de către contabile pe baza actelor predate de către inculpat, fiind imputabile doar inculpatului aceste fapte, martorele audiate în cauză susținând că această activitate de evident contabilă se desfășura cu mare dificultate datorită atitudinii inculpatului, acesta fiind caracterizat de martora T. ca „om fără cuvânt", care parcă nu a avut nici un interes să-și dezvolte afacerea și lua întotdeauna deciziile fără să asculte opiniile altora.

În motivarea apelului, parchetul a mai învederat că din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că au fost valorificate sau transferate la terți centrale termice în sumă de 102.988,77 lei și a lipsit din gestiune; societății cantitatea de 48.600 de cofraje de ouă în valoare de 15.181,72 lei, pentru care inculpatul s-a sustras de plata T.V.A. în valoare de 7.340,09 lei, instanța de fond ignorând acest aspect, apreciind că diferențele de inventare se înscriu în limitele normalității raportate la rulajele firmei, iar interpretările privind deductibilitatea unoi cheltuieli angajate pot fi strict de natură contabilă.

Această concluzie și interpretare a probelor este total nefondată atâta timp cât s-a stabilit prin expertiza contabilă că prin faptele inculpatului s-a produs un prejudiciu la bugetul de stat în sumă de 60.265 lei, din care impozit pe profit 19.141 lei și T.V.A. 19.155 lei, la care se adaugă majorări și penalități.

Față  de, argumentele expuse, parchetul a solicită admiterea apelufui, desființarea hotărâri atacate, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei hotărâri în sensul condamnării inculpatului P.G.P. pentru comiterea infracțiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c). din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art 41 alin. (1) C. pen.

În apelul formulat de apelant partea civilă D.G.F.P. a Județului Sibiu, s-a solicitat obligarea reprezentantului SC A. SRL Mediaș, la plata sumelor din constituirea de parte civilă reprezentând obligațiile de plată datorate bugetului general consolidat al statului.

În motivarea apelului, partea civilă a arăta că, urmare a inspecției efectuate de a A.I.F. Sibiu pentru perioadele 2005-2010 la SC A. SRL Mediaș s-au constatat o serie de fapte care întrunesc elementele infracțiunii de evaziune fiscală. In urma controlului s-a întocmit Decizia de impunere nr. 19 din 25 ianuarie 2011 și R.I.F. nr. 1 din 24 ianuarie 2011 prin care s-au stabilit sumele pe care societatea le avea de plată bugetului consolidat al statului ca urmare a deficiențelor constatate.

Se arată că suma totală cu care s-a constituit apelanta partea civilă este de 237.427 lei reprezentând impozit pe profit și T.V.A.. (140.076 lei debit și 97. 351 lei majorări și penalități).

Apelanta arată în esență că prin expertiza contabilă efectuată și "prin suplimentul de expertiză, expertul a formulat concluzii contrare celor constatate de organul de control fără a avea însă un temei legal.

De asemenea, prin expertiza cu 3 experți s-au diminuat în mod nejustificat și neîntemeiat sumele calculate cu titlu de taxe și impozite datorate de societate în urma controlului.

Se solicită înlăturarea probei cu expertiză urmând ca instanța să aibă în vedere punctul de vedere scris al organului de control.

Apelanta arată că își menține punctul de vedere cu privire la nedectuabilitatea cheltuielilor cu combustibil în sumă de 18.878 lei la determinarea profitului impozabil.

Cu privire la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată înscrisă în bonurile fiscale de carburant conform pct. 51 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 (conform dispozițiilor legii fiscale din 2006), deducerea trebuie justificată cu documente prevăzute de art. 145 alin. (8) din C. fisc. sau de documente aprobate prin H.G. nr. 831/1997.

Se invocă pct. 46 din Normele Metodologice pentru aplicarea art. 146 din C. fisc.

Nu au fost prezentate la data efectuării inspecției fiscale sumele justificative cu privire la cheltuielile cu transportul din Italia pentru achiziții și instruire privind montarea instalațiilor termice.

Cu privire la stocul de marfă, conform inventarierii la 31 decembrie 2009, apelanta arată că își menține punctul de vedere privind necalcularea impozitului pe profit pentru perioada 2008-2009 înscris în R.I.F. pentru mai multe xonsiderentejtehrrice.

La fel își menține punctul de vedere al organului de inspecție fiscală cu privire la lipsa în gestiune a cofrajelor de ouă în valoare de 233.463 lei, cu privire la impozitul pe profit stabilit suplimentar, plus accesoriile aferente cu privire la impozitul pe dividende stabilit suplimentar în sumă de 76.487 lei, precum și cu privire la taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar plus accesoriile aferente.

Se mai arată că lucrarea de expertiză contabilă nu este motivată în baza dispozițiilor legislației fiscale.

Prin Decizia penală nr. 169/A/2013 din 08 octombrie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția penala și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva sentinței penale nr. 40 din 20 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosar penal nr. 4975/85/2011.

A fost desființată sentința penală atacată sub aspectul modului de soluționare a laturii penale și rejudecând cauza în aceste limite:

A dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.G.P. pentru infracțiunea prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea același inculpat pentru infracțiunea prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de M.F.P. - A.N.A.F.

A fost obligată partea civilă M.F.P. - A.N.A.F. să achite statului suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Suma de 50 lei reprezentând onorariul parțial acordat apărătorului desemnat din oficiu s-a dispus să fie avansată din fondurile Ministerului Justiției în favoarea Baroului de Avocați Alba.

Suma de 694,5 lei onorariu interpret va fi suportată din fondurile Ministerului Justiției.

Examinând hotărârea penală atacată prin prisma motivelor de apel invocate și potrivit exigențelor impuse de principiile care guvernează soluționarea acestei căi de atac, prevăzute de art. 370 și urm. C. proc. pen., instanța de apel a constatat că instanța de fond a reținut în mod corect starea de fapt pe baza probelor administrate în cauză.

Cu ocazia soluționării laturii penale a cauzei, a dat o calificare juridică greșită faptelor inculpatului, așa cum au fost ele descrise și prezentate în actul de sesizare

al instanței.

Astfel, instanța s-a pronunțat pe latura penală cu privire la o singură infracțiune prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b)., c) din Legea nr. 241/2005.

Din examinarea celor două texte precum la lit. b). și lit. c) art. 9 din Legea nr. 241/2005 instanța de apel a constatat că acestea au ipoteze de reglementare distincte și în consecință, incriminează fapte distincte.

Astfel, dacă în cazul textului de la lit. b) se incriminează omisiunea de a evidenția în actele contabile a unor operațiuni comerciale efectuate sau a unor venituri realizate, în cazul textului de la lit. c) se incriminează evidențierea în actele contabile a unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale.

Astfel prima infracțiune este una omisivă de ascundere a unor operațiuni reale, iar cea de a doua este una omisivă, prin care se creează o realitate fictivă.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că se impune aplicarea unui tratament penal distinct pentru fiecare infracțiune, aspect care rezultă de altfel și din apelul de parchet.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că se impune admiterea apelului procurorului și schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina inculpatului, în temeiul art. 334 C. proc. pen., dintr-o singură infracțiune, așa cum a fost menționată în rechizitoriu și sentința atacată, în două infracțiuni prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 și art. 9 lit. c) din aceeași lege.

Cu privire la soluția de achitare, instanța de apel a apreciat că acesta este temeinică și legală.

În acest sens s-a reținut că faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul sunt fapte de evaziune fiscală care se comit cu intenția de sustragere de la plata obligațiilor fiscale.

Totodată, s-a mai precizat că nu orice neîndeplinire a obligațiilor fiscale constituie infracțiune ci doar acele fapte incriminate de textele legale menționate, în măsura în care s-au comis cu intenție specială de sustragere de la plata obligațiilor către bugetul de stat.

I. Cu privire la infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, s-a apreciat că, în mod corect a reținut instanța de fond, pe baza martorilor audiați în cauză, că inculpatul desfășura operațiuni legale, dar preda documentele cu întârziere. Pe de altă parte, de înregistrarea efectivă în contabilitate nu se ocupa personal inculpatul.

Cu privire la fapta de a nu înregistra în contabilitate veniturile realizate din vânzarea centralelor termice, se reține că în cuprinsul expertizei se arată că acestea au fost înstrăinate doar după data de 31 decembrie 2009, ceea ce anulează calculul retroactiv al veniturilor.

Faptul că la data de 31 decembrie 2009 nu s-au descoperit în gestiune acele centrale termice, a fost justificat de administrator prin aceea că au fost expediate terților în baza unor avize de expediție și facturi proformă, fără a se opera ieșirea din gestiunea de marfa.

Înregistrarea în contabilitate a veniturilor din vânzări nu era posibilă, câtă vreme la 31 decembrie 2009 nu se încasase prețul. Faptul că nu s-a operat ieșirea din gestiune a mărfurilor se poate explica prin faptul că nu s-au emis facturile către beneficiari, însă oricum nu poate fi vorba despre intenție de evaziune fiscală câtă vreme, ulterior, așa cum se arată în expertiză (fila 357) facturile și veniturile au fost înregistrate în contabilitate.

S-a concluzionat că ieșirile din gestiunea de mărfuri la 31 decembrie 2011 aferent centralelor termice sunt de 102.988,77 lei, ceea ce indică un minus de 15. 402 lei față de soldul de 118.391 lei, astfel că este vorba despre o problemă fiscală. Singura obligație de plată suplimentară aferentă sumei de 15. 402 lei este T.V.A. de 3.698,48 lei, scadentă la 25 iunie 2012.

Cu privire la cofrajele de ouă care nu s-au descoperit la inventarul din 31 decembrie 2009, se reține că deși valoarea acestora era trecută în actele contabile acestea nu s-au găsit efectiv.

Instanța de apel a reținut că instanța de fond a apreciat corect caracterul deficitar al urmării penale din acest punct de vedere.

În acest sens s-a avut în vedere că nu orice neconcordanță între stocul faptic și cel scriptic implică o responsabilitate penală. Răspunderea penală nu se poate angaja decât în condițiile legii. Astfel, nu s-a dovedit că acele cofraje de ouă au fost obiectul unor operațiuni comerciale neînregistrate în contabilitate și că inculpatul a încasat bani fără a plăti T.V.A. și impozit pe profit.

Situația nu s-a lămurit pe baza probelor, astfel că orice dubiu profită inculpatului. Ulterior raportului de inspecție fiscală au fost identificate cantități semnificative de cofraje de ouă în valoare de 218.281,28 lei, astfel că estimările și recalcularea retroactivă a unor obligații fiscale nu mai au suport legal, așa cum se arată în raportul de expertiză (fila 374 vol. II dosar fond).

II. Cu privire la infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, instanța de apel a reținut că acest text de lege încriminează fapta de înregistrare în contabilitate a unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale.

Din ansamblul probațiunii rezultă că nu există o astfel de situație, fiind vorba despre anumite aspecte deficitare cu privire la operațiunile de înregistrare,dar nicidecum despre Activitatea operațiunilor comerciale respective.

Cu privire la cheltuielile privind combustibilul nu s-a ridicat problema unor operațiuni fictive, nu s-a susținut în acuzare că acele bonuri de achiziție nu s-ar fi emis în baza unor operațiuni reale de cumpărare de carburant. S-a susținut că bonurile nu îndeplinesc anumite cerințe care să permită calificarea cheltuielilor ca fiind deductibile.

În aceste condiții, instanța de apel a reținut că în mod corect a apreciat instanța de fond că este vorba doar despre o problemă fiscală de calificare a cheltuielilor ca fiind deductibile/nedeductibile, de competența contenciosului fiscal.

Din acest punct de vedere sunt relevante declarațiile martorilor în sensul că inculpatul a folosit autoturismul doar în interesul firmei. Este evident că nu se poate prezuma contrariul.

Și în privința achiziționării de echipament tehnologic s-a reținut că nu este vorba despre vreo operațiunea fictivă (nereală), ci de anumite înregistrări eronate din contabilitate cu privire la caracterul deductibil fiscal al unora dintre aceste bunuri.

Instanța de apel a apreciat că există o diferență esențială între a înregistra în contabilitate o operațiune fictivă și a califica cheltuielile unei operațiuni reale în mod eronat ca fiind deductibile. Posibilitatea sau imposibilitatea de a utiliza anumite echipamente tehnologice de către o firmă nu constituie o împrejurarea care să implice discuții pe tema unei eventuale răspunderi penale.

Cu privire la plata chiriei pentru imobilul situat în Mediaș, s-a apreciat corect în sentința atacată că reprezintă tot o chestiune fiscală, de calificare a cheltuielilor ca fiind deductibile sau nu.

De asemenea, instanța de apel a mai avut în vedere că, în acuzarea inculpatului nu s-a reținut niciodată că nu a închiriat efectiv spațiul, că nu a existat un raport juridic efectiv de locațiune, în baza căruia societatea inculpatului a avut spațiul în folosință și s-a plătit o chirie locatarului, aceasta fiind o operațiune reală și nu fictivă.

Totodată, s-a apreciat că, împrejurarea că din rațiuni manageriale la acel spațiu nu s-au desfășurat activități economice nu înlătură caracterul real al operațiunii de mchiriere.

Cu privire la factura fiscală din 11 ianuarie 2008 s-a constatat, pe baza aprecierilor din raportul de expertiză contabilă, că dată fiind valoarea mică a facturii și obligațiile fiscale aferente neglijabile, a fost vorba despre o interpretare eronată a legii constând în anularea facturii în loc de stornare. Este evident că inculpatul nu s-a sustras în mod intenționat de la plata obligațiilor fiscale, cu atât mai mult cu cât înregistrarea în contabilitate nu a realizat-o personal inculpatul.

Față de aspectele reținute, instanța de prim control judiciar a apreciat că soluția de achitare a fost temeinică și legală, cu mențiunea că faptelor le lipsește latura subiectivă cum s-a arătat de către instanța de fond, dar și latura obiectivă conform precizărilor de mai sus.

Cu privire la latura civilă, instanța de apel a reținut că partea civilă și-a păstrat punctul de vedere menționat în cuprinsul raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere susmenționate, însă solicitarea de înlăturare a raportului de expertiză contabilă din 20 decembrie 2012 este neîntemeiată. Expertiza s-a întocmit de către trei experți la cererea procurorului.

Instanța de apel a avut în vedere că expertiza, de principiu, are drept scop lămurirea unor aspecte care necesită cunoștințe de specialitate ale unui expert.

Este inadmisibilă înlăturarea unei expertize pe baza obiecțiunilor părții civile cu privire la interpretarea unor norme cu caracter tehnic și la anumite calcule contabile.

În consecință, s-a reținut că suma cu care a fost prejudiciat bugetul statului este cea reținută în expertiză (filele 374 -în sumă de 60.265 lei).

Împotriva Deciziei penale nr. 169/A din 08 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, și pentru recurs partea civilă A.N.A.F. prin D.G.R.F.P. Brașov - A.J.F.P. Sibiu, care și-a întemeiat calea de atac exercitată pe dispozițiile art. 385 pct. 17-19 și următoarele C proc. pen.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și rejudecând, pe fond, obligarea reprezentantului societății la plata datoriilor bugetare arătate, în sumă de Total : 237.427 lei (140.076 lei debit si 97.351 lei majorări si penalități) - sume datorate bugetului general consolidat al statului, precum si a dobânzilor si penalităților pana la data plații.

În motivarea recursului, partea civilă a arătat că, urmare a inspecției efectuate de a A.I.F. Sibiu pentru perioadele 2005-2010 la SC A. SRL Mediaș s-au constatat o serie de fapte care întrunesc elementele infracțiunii de evaziune fiscală. In urma controlului s-a întocmit Decizia de impunere nr. 19 din 25 ianuarie 2011 și nr. 1 din 24 ianuarie 2011 prin care s-au stabilit sumele pe care societatea le avea de plată bugetului consolidat al statului ca urmare a deficiențelor constatate. S-a mai susținut că suma totală cu care s-a constituit apelanta partea civilă este de 237.427 lei reprezentând impozit pe profit și T.V.A. (140.076 lei debit și 97. 351 lei majorări și penalități).

Recurenta parte civilă a mai menționat că prin expertiza contabilă efectuată și prin suplimentul de expertiză, expertul a formulat concluzii contrare celor constatate de organul de control fără a avea însă un temei legal. De asemenea, prin expertiza cu 3 experți s-au diminuat în mod nejustificat și neîntemeiat sumele calculate cu titlu de taxe și impozite datorate de societate în urma controlului.

S-a solicitat înlăturarea probei cu expertiză, urmând ca instanța de recurs să aibă în vedere punctul de vedere scris al organului de control.

Recurenta parte civilă a mai învederat că își menține punctul de vedere cu privire la nedectuabilitatea cheltuielilor cu combustibil în sumă de 18.878 lei la determinarea profitului impozabil.

Cu privire la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată înscrisă în bonurile fiscale de carburant conform pct. 51 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 (conform dispozițiilor legii fiscale din 2006), recurenta parte civilă a susținut că deducerea trebuie justificată cu documente prevăzute de art. 145 alin. (8) din C. fisc. sau de documente aprobate prin H.G. nr. 831/1997. De asemenea, recurenta parte civilă a invocă pct. 46 din Normele Metodologice pentru aplicarea art. 146 din C. fisc.

Înalta Curte, examinând recursul declarat de partea civilă prin prisma cazurilor de casare invocate, constată că este nefondată calea de atac exercitată în cauză, pentru următoarele considerente:

Conform art. 12 din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului procedură penală, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs. în consecință, .instanța urmează să analizeze atât respectarea termenul de declarare a căii de atac cât și cazurile de casare în conformitate cu normele C. proc. pen. anterior, respectiv art. 385

9

, art. 385

3

C. proc. pen. anterior.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

9

C. proc. pen. anterior stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385

9

din același cod.

Rezultă, așadar că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385

9

C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc. pen. prevede,în alin. (21), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol,cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori, la data de 08 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.,astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din Lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate,la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului,ipoteza care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat,însă o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 al art. 385

9

C. proc. pen. anterior, intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. anterior, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinate, prevăzute în art. 385

1

alin. (1) și (2) C. proc. pen. anterior.

Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, că recurenta parte civilă și-a motivat în scris recursul, chiar în cuprinsul cererii de recurs la data de 23 octombrie 2013, (primul termen de judecata acordat în cauză fiind 09 aprilie 2014), respectându-și, astfel, obligația ce-i revenea potrivit art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen. anterior,prevede că, este supusă casării hotărârea care este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Înalta Curte reține că, în recurs, instanța nu este abilitată să reanalizeze situația de fapt, ci, pe baza situației de fapt stabilită de instanța de fond și de apel, urmează să verifice legalitatea hotărârilor din perspectiva procedurii desfășurată la prima instanță și în apel.

Or, motivele invocate de partea civilă în ceea ce privește greșita stabilire a cuantumului prejudiciului, vizează în realitate reaprecierea materialului probator administrat în cauză și implică stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de fond și de apel, condiții în care critica acesteia nu poate fi admisă.

Astfel, din examinarea actelor dosarului se reține că inculpatul P.G.P. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii continuate de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care, instanța de fond a dispus achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Instanța de apel a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei reținută în sarcina inculpatului P.G.P., din infracțiunea continuată de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea continuată de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, instanța de prim control judiciar dispunând, de asemenea, achitarea acestuia, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., apreciind că faptelor le lipsesc, atât latura obiectivă, cât și latura subiectivă a acestor infracțiuni.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui vină s-a ocazionat, a-l repara.

Principiul fundamental al răspunderii civile delictuale este acela că fiecare este răspunzător pentru propriile sale fapte și trebuie să repare prejudiciul pe care l-a adus altcuiva prin săvârșirea acestora.

Pentru ca prejudiciul astfel rezultat să fie susceptibil de reparare, trebuie să întrunească următoarele condiții: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; raportul de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și vinovăția autorului.

Pe de altă parte, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 346 C. proc. pen. anterior care reglementa rezolvarea acțiunii civile: „în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanța de judecată, pronunțată prin aceeași sentință și asupra acțiunii civile.

Când achitarea s-a pronunțat pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b)

1

ori pentru că instanța a constatat existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipsește vreunul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la repararea pagubei materiale și a daunelor morale, potrivit legii civile".

Totodată, se mai are în' vedere că, pornind de la dispozițiile art. 14 C. proc. pen. anterior, exercitarea acțiunii civile în procesul penal este o consecință a promovării acțiunii penale, ceea ce înseamnă că nu pot fi acordate despăgubiri decât cele rezultate din săvârșirea unei infracțiuni.

Or, în raport de temeiul pentru care s-a dispus achitarea inculpatului, respectiv art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior și probatoriul administrat de partea civilă, aceasta este îndreptățită la despăgubiri civile, pentru prejudiciul suferit, în cauză fiind îndeplinite cumulativ toate condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat bugetului de stat; existența vinovăției inculpatului ce a cauzat

Din actele dosarului se reține că recurenta D.G.R.F.P. Brașov - A.J.F.P. Sibiu s-a constituit parte civilă în cauză cu suma totală de 237.427 lei, reprezentând impozit pe profit și T.V.A.. (140.076 lei debit și 97. 351 lei majorări și penalități).

În vederea verificării acestor pretenții, instanța de fond a dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare.

În raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit la data de 15 iunie 2012 (filele 178-190 din dosarul instanței de fond) s-a concluzionat că în sensul că : „prin activitatea administrator