ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2731/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2731/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față,

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 737 din 26 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a

II-a penală, în baza art. 334 C. proc. pen. a. dispus schimbarea încadrării

juridice a faptei inculpatului N.P.Z. din infracțiunea prev. de art. 9 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 13 C. pen. și a art. 41 alin.

(2) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

87/1994 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și a art. 13 C. pen.

În

baza art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994 cu aplic. art. 41 alin.

(2) C. pen. și a art. 13 C. pen. a condamnat pe inculpatul N.P.Z. la 6 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii continuate de evaziune fiscală.

În.

baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile de a fi ales în

autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o

funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția

de administrator al unei societăți comerciale prev. de art. 64 lit. a) teza a

II-a, lit. b), c) C. pen. din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas

definitivă și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei

principale.

În

baza art. 65 alin. (2) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prev. de

art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), c) C. pen. timp de 5 ani după executarea

sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În

baza art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998, 999 și 1000 alin. (3) C. civ. cu

aplic. art. 3 din Legea nr. 71/2011 a admis în parte acțiunea civilă formulată

de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și

a obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S.V.C.

SRL la plata către partea civilă a sumei de 8.372.940 lei și a obligațiilor

fiscale accesorii.

În

baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 rap. la art. 163 alin. (1), (2) C. proc.

pen. a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor

mobile și imobile ale inculpatului N.P.Z. și ale părții responsabile civilmente

SC S.V.C. SRL până la concurența sumei de 8.372.940 lei și a obligațiilor

fiscale accesorii datorate părții civile.

În

baza art. 13 din Legea:nr. 241/2005 a dispus trimiterea la data rămânerii

definitive a prezentei sentințe către Oficiul Registrului Comerțului, a unei

copii de pe dispozitivul hotărârii și a obligat inculpatul la plata sumei de

31.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru

a se pronunța astfel, tribunalul a reținut ca situație de fapt că prin

rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial București,

Biroul Teritorial Slobozia la data de 29 iunie 2011 în Dosarul nr. 71/P/2008

s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului N.P.Z.,

pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. și ped. de art. 9

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 13 C. pen. și a art. 41

alin. (2) C. pen.

În

drept fapta inculpatului N.P.Z. constă în aceea că în calitate de administrator

de fapt al SC S.V.C. SRL, în perioada decembrie 2003 - iunie 2004, în

exercitarea aceleiași rezoluții infracționale, în scopul sustragerii de la

îndeplinirea obligațiilor fiscale, a omis cu știință să evidențieze integral în

contabilitatea societății operațiunile comerciale efectuate și veniturile

realizate, prejudiciind bugetul consolidat al statului cu suma de 8.372.940 lei

(2.093.235 echivalent euro) întrunește elementele constitutive, ale

infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. și ped. de art. 11

alin. (1) lit. c) din Legea.nr. 87/1994 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și

a art. 13 C. pen.

Într-adevăr

potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Lege nr. 87/1994 pentru

combaterea evaziunii fiscale, republicată în M. Of., Partea I nr. 545 din

29.07.2003 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 8

ani și interzicerea unor drepturi "omisiunea, în tot sau în parte, a

evidențierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operațiunilor

comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de

operațiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua

impozitul, taxa sau contribuția".

Prin

art. 16 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii

fiscale au fost abrogate expres atât Legea nr. 87/1994 pentru combaterea

evaziunii, fiscale, cu modificările ulterioare, cât și art. 280 din Codul

muncii.

Prin

urmare, în materia enunțată există o continuitate a incriminării, fiind

efectuată doar o schimbare a sediului acesteia. Astfel potrivit art. 9 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii

fiscale intrată în vigoare la data de 26 august 2005 constituie infracțiunea de

evaziune fiscală și se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și

interzicerea unor drepturi "omisiunea, în tot sau în parte, a

evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor

comerciale efectuate sau a veniturilor realizate".

Potrivit

alin. (3) al aceluiași articol "dacă prin faptele prevăzute la alin. (1)

s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei

naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a

acesteia se majorează cu 3 ani".

Totodată,

în cauza dedusă judecății activitatea infracțională a inculpatului, N.P.Z. s-a

consumat în cursul lunii decembrie 2003 și s-a epuizat în cursul lunii iunie

2004.

În

conformitate cu principiul activității legii penale, în art. 10 din C. pen. se

prevede: "legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea

se află în vigoare." Din această formulare dată principiului enunțat

rezultă că pentru toate infracțiunile se aplică legea în vigoare în timpul

săvârșirii lor.

Există

însă cazuri când anumite infracțiuni săvârșite, sub legea veche sunt judecate

sub imperiul legii noi. Astfel de cazuri, de succesiune a legilor penale,

generează situații tranzitorii ce impun o derogare firească de la principiul

activității legii penale. Ca urmare, pentru asemenea situații, trebuie să se

recurgă la principiul subsidiar al aplicării legii penale mai favorabile. Or,

acest principiu impune aplicarea "legii" mai favorabile în ansamblu

și nu doar aplicarea unora dintre "dispozițiile mai favorabile" ale

acelei legi. Ca atare, în raport cu principiul menționat, nu se poate recurge,

la combinarea unei dispoziții mai favorabile dintr-o lege cu dispoziții din

altă lege, fiindcă în acest fel s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea

unei a treia legi, ceea ce nu ar fi îngăduit.

De

aceea, în art. 13 C. pen. este folosită expresia "legea mai

favorabilă" și nu dispozițiile mai favorabile ale unei legi.

Sub

acest aspect este de observat că prejudiciul reținut în sarcina inculpatului

N.P.Z. este în cuantum de 8.372.940 lei (2.093.235 echivalent euro) ceea ce ar

atrage incidența în cauză a alin. (3) al art. 9 - alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 241/2005 și implicit majorarea limitelor de pedeapsă aferente infracțiunii

cu 3 ani. În aceste condiții, în mod evident legea penală mai favorabilă este

art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994.

În

ceea ce privește susținerea inculpatului, prin apărător ales, în sensul că

acesta nu ar putea fi autor al infracțiunii de evaziune fiscală întrucât nu

îndeplinește calitatea impusă de norma de incriminare subiectului activ al

acestei infracțiuni, instanța a apreciat că săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală este imputabilă persoanelor care au atribuții de gestionare a

patrimoniului persoanei juridice întrucât acestea au controlul asupra situației

de fapt și de drept relevante fiscal ale persoanei juridice, contribuabil care

datorează taxe și impozite. Efectuarea unei operațiuni sau realizarea unui

venit este atribuția reprezentantului legal al persoanei juridice -

administrator, președinte, director executiv, iar evidențierea în sensul legii

penale nu presupune simpla înregistrare a operațiunii, ci evidențierea acesteia

în scopul de a produce efectele juridice proprii acestei operațiuni, de drept

comercial, fiscal etc. Astfel, subiect activ al acestei infracțiuni nu este

doar persoana fizică ce are atribuții ce privesc evidențierea în documentele

contabile oficiale a operațiunilor comerciale și a veniturilor realizate, ci

persoana ce conduce în fapt aceste evidențe financiar-contabile, în sensul

Legii nr. 87/1994 și a Legii nr. 82/1991.

În

concret, instanța a reținut că faptele inculpatului prezintă un .grad. de

pericol social mediu, avându-se în vedere gradul de implicare al acestuia în

activitatea infracțională dedusă judecății, numărul ilicitelor penale,

cuantumul prejudiciului produs dar și circumstanțele personale ale

inculpatului, care a avut în cursul procesului penal o atitudine nesinceră,

este o persoană integrată . social și profesional, fiind pentru prima oară

implicat într-un raport penal de conflict, are un copil minor în întreținere.

În

ceea ce privește aplicabilitatea pedepselor accesorii inculpatului N.P.Z.,

cetățean străin, instanța a constatat faptul că potrivit Deciziei nr. XXIV din

16 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în legea penală

română în conținutul art. 64 C. pen., se aplică în condițiile art. 65 din

același cod și inculpaților cetățeni străini. În consecință, pentru identitate

de rațiune, și pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi prev. de art. 64

C. pen. este aplicabilă inculpaților cetățeni străini.

În

plus față de jurisprudența Curții în materie, instanța a avut în vedere și

Decizia nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii promovat de procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a

stabilit că "dispozițiile art. 71 Cod penal referitoare la pedepsele

accesorii, se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza I - c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul

legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite

în art. 71 alin. (3) Cod penal."

Astfel,

circumstanțele personale ale inculpatului și natura faptei săvârșite impun

concluzia că interzicerea dreptului la alegeri libere, care este o valoare

fundamentală într-o societate democratică, nu se impune.

Referitor

la interzicerea dreptului inculpatului de a mai exercita activitatea de administrator

al unei societăți comerciale, instanța a constatat că acesta, în virtutea

tocmai a calității de administrator al unei societăți comerciale, a săvârșit

infracțiunea reținută în sarcina sa, fapt ce denotă nedemnitatea sa de a mai

ocupa o astfel de poziție, cât timp dă dovadă de lipsă de respect față de

legislația ce reglementează obligațiile pe care le presupune exercitarea

funcției menționate.

Sub

aspectul laturii civile a cauzei, instanța a reținut că prin adresa nr. 837969

din 15 iunie 2011, Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a constituit

parte civilă în cauză cu suma de 8.706.774 lei, reprezentând prejudiciul cauzat

bugetului de stat, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii respectiv

majorări, penalități și dobânzi, în conformitate cu Codul de procedura fiscală.

Întrucât

acțiunea civilă alăturată celei penale își are izvorul juridic în dispozițiile

art. 998 și urm. C. civ., procedând la evaluarea îndeplinirii condițiilor

necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale în cadrul procesului

penal, instanța a constatat că acestea sunt îndeplinite. Astfel, potrivit

concluziilor raportului de constatare economico-financiară întocmit de

specialistul Direcției Naționale Anticorupție, în intervalul decembrie 2003 -

mai 2004, SC S.V.C. SRL a obținut venituri impozabile în cuantum total de

23.714.625 lei, mărfurile fiind valorificate la o valoare de peste 33 de ori

mai mare față de cea la care au fost importate.

Totodată,

instanța a constatat că potrivit art. 11 din Legea nr. 24172005, luarea

măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Măsurile

asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanța de

judecată și constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a

bunurilor mobile și imobile, în vederea confiscării speciale (inclusiv

confiscare extinsă - a se vedea art. III din Legea nr. 63/2012), a reparării

pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării

pedepsei amenzii.

Măsurile

asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor

învinuitului, sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până

la concurența valorii probabile a pagubei.

În

opinia instanței faptul că organul de urmărire penală nu a putut, în cursul

urmăririi penale, identifica bunuri aparținând inculpatului N.P.Z. nu este un

impediment în a institui măsuri asigurătorii de vreme ce potrivit dispozițiilor

165 alin. (1) C. proc. pen. organul care procedează la aplicarea sechestrului

este obligat să identifice și să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge

în caz de necesitate și la experți.

Totodată

prin aplicarea art. 11 din Legea nr. 241/2005 instanța nu creează o lex tertia

întrucât norma legală anterior menționată constituie o normă procesual penală

de imediată aplicabilitate și nu una de drept substanțial.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel, Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, inculpatul N.P.Z. și Statul Român prin

Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Prin

Decizia nr. 326 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția I

penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - DNA și partea civilă Statul Român prin Agenția Națională

de Administrare Fiscală împotriva Sentinței penale nr. 737 din 26 octombrie

2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr.

51670/3/2011. A fost desființată parțial sentința și în fond, a fost respinsă

cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat.

În

baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 13 C. pen. și

art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.P.Z. la pedeapsa de 6

ani închisoare.

Au

fost menținute aplicarea pedepselor accesorii și complementare.

În

baza art. 117 alin. (1) și (3) C. pen., s-a dispus expulzarea inculpatului în

Bulgaria, după executarea pedepsei principale a închisorii.

A

fost admisă în integralitate acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul

Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și a fost obligat

inculpatul la plata sumei de 8.706.774 lei RON și a obligațiilor fiscale

accesorii, de la data producerii prejudiciului și până la achitarea sumei, în

solidar cu partea responsabilă civilmente SC S.V.C. SRL.

S-a

menținut sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale

inculpatului și părții responsabile civilmente până la concurența sumei de

8.706.774 lei și a obligațiilor fiscale accesorii.

A

fost obligat inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 31.000

lei în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S.V.C. SRL și au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A

fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul N.P.Z., cu obligarea

acestuia la 10.000 lei cheltuieli judiciare către stat din care 500 lei (cinci

sute) onorariu avocat oficiu parțial se avansează din fondul Ministerului

Justiției, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S.V.C. SRL.

Pentru

a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că, instanța fondului a făcut o evaluare

judicioasă a probatoriului administrat stabilind o corectă situație de fapt

care a stat la baza tragerii la răspundere penală a inculpatului.

De

altfel, din probatoriul, cauzei a rezultat că inculpatul, folosindu-se de

cetățeni bulgari cu o situație materială precară și necunoscători ai limbii

române, a înființat societatea comercială SC S.V.C. SRL, el fiind

administratorul de fapt al societății a cărei activitate s-a concretizat în

activități propriu-zise de control, luare și facturarea mărfurilor. În vamă,

întocmirea unor documente contabile primare la cererea inculpatului de către

martori cu atribuții specifice, toate reflectând transferarea scriptică a

bunurilor de la SC S.V.C. SRL, societate fantomă fără angajați și cu un

administrator de drept care nici nu înțelege ce documente a semnat, la

societatea inculpatului SC "N.E.I." SRL, SC B.C.I., din nou la

societatea inculpatului pentru a se reîntoarce în cadrul societății fantomă și,

apoi, mărfurile fiind vândute la terți.

Toată

activitatea inculpatului s-a concretizat în retrageri de numerar prin

intermediul martorilor - cetățeni bulgari - astfel cum rezultă din raportul de

constatare efectuat în faza de urmărire penală, cât și din expertiza efectuată

de instanță, dar și din concluziile comisiei rogatorii.

Astfel,

inculpatul a comis fapta în perioada decembrie 2003 - iunie 2004, sub imperiul

Legii nr. 87/1994 privind evaziunea fiscală, iar până la data judecării cauzei

în primă instanță, acest act normativ a fost modificat prin Legea nr. 161 din

21 aprilie 2003, republicată, iar în final s-a abrogat prin art. 16 din Legea

nr. 24 din 15 iunie 2005.

Or,

incriminarea actelor materiale din art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

87/1994 constând în "omisiunea în tot sau în parte, a evidențierii, în actele

contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate

sau veniturilor realizate" cu scopul sustragerii de la îndeplinirea

obligațiilor fiscale, au fost preluate integral în art. 9 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 241/2005, infracțiune de evaziune fiscală sancționată cu aceleași

pedepse și limite legale, respectiv închisoarea de la 2 la 8 ani și

interzicerea exercițiului unor drepturi. În plus, spre deosebire de legea

abrogată, noul act normativ instituie pentru prima dată în dreptul penal român

o serie de cauze de nepedepsire și cauze de reducere a pedepselor, în raport de

acoperirea prejudiciului cauzat până la primul termen de judecată, iar

cuantumul acestuia poate conduce în final la schimbarea regimului sancționator

în amendă sau o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul

judiciar.

Cum

astfel de reguli privind judecata sunt de strictă interpretare, chiar dacă în

speță nu au primit eficiență pe considerentul că inculpatul nu a acoperit

paguba produsă, o atare conduită procesuală nu poate înlătura caracterul mai

favorabil al Legii nr. 241/2005, comparativ cu Legea nr. 87/1994 și în final

încadrarea juridică a faptei în situația prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b).

Fiind

abrogată Legea nr. 87/1994 prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și

combaterea evaziunii fiscale, la art. 9 alin. (1) din aceasta lege s-a prevăzut

că între actele ce constituie infracțiuni de evaziune fiscală sunt și

următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor

fiscale:

b)

omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte

documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor

realizate.

În

același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât, prin recurs în

interesul legii în Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008 publicat în M. Of. al

României nr. 868 din 22.12.2008 cu privire la încadrarea juridică a faptei de

omisiune a evidențierii în actele contabile a operațiunilor comerciale

efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile a

cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor

operațiuni fictive în sensul că aceasta constituie o infracțiune complexă de

evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr.

241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind

incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr.

82/1991 - Legea contabilității, raportat la art. 289 C. pen., aceste activități

fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de

evaziune fiscală.

Prin

urmare actul de acuzare, în care se reține aplicarea legii penale mai

favorabile, vizând exclusiv regimul sancționator, corespunde încadrării

juridice, fapt ce respectă exigențele normei europene în materia clarității

legii.

De

asemenea, Curtea a reținut că sentința este nelegală și sub aspectul omisiunii

obligării inculpatului în solidar cu părțile responsabile civilmente la plata

cheltuielilor judiciare, în raport de soluționarea acțiunii civile, fiind

incidente prevederile art. 191 alin. (3) C. proc. pen.

În

ceea ce privește măsura expulzării inculpatului în Bulgaria, Curtea a reținut

că la luarea acestei măsuri, instanța a avut în vedere circumstanțe exclusiv

personale, însă nu a ținut cont că tocmai această pregătire intelectuală a

inculpatului a ajutat la inițierea și desfășurarea activității infracționale,

inculpatul fiind antrenat în multiplele colaborări cu Interpolul, cu

Inspectoratul General al Poliție Române, cu Ministerul Administrației și

Internelor. În realitate, interesul inculpatului erau afacerile sale împreună

cu alți coinculpați, astfel că prezența sa în România nu mai poate fi apreciată

ca utilă, ci din contră, drept periculoasă atâta timp cât inculpatul nu

respectă dispozițiile legale fiscale, reglementate de legile statului român.

Împotriva

Deciziei nr. 326 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I

penală a declarat recurs inculpatul N.P.Z. care a invocat pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., arătând că hotărârile recurate sunt

rezultatul greșitei aplicări și încălcări a legii.

Examinând

recursul declarat de inculpatul N.P.Z. - prin raportare la dispozițiile art.

385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

2/2013, Înalta Curte constată că sunt aplicabile dispozițiile legii noi de

procedură, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.  2/2013. Cazul de

casare indicat de către inculpat, mai precis cel prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct 17

2

C. proc. pen,, face parte din cazurile ce nu pot

fi luate în considerare din oficiu.

În

cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel

București, secția I penală, la data de 19 decembrie 2013, deci ulterior

intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta

este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat,

dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la

aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de Codul de procedură

penală - anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data

intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul

de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăsește în speță.

Instituind,

totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc.

pen. prevede, în alin. (2

1

), că instanța de recurs nu poate examina

hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste

cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen

de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura

excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În

ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1). pct. 17

2

C. proc. pen., invocat de inculpat, se constată că, într-adevăr, acesta a fost

menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea

nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., în

noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în

considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către

instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute

în art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Verificând

îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că inculpatul N.P.Z. nu și-a

motivat recursul în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de

judecată, obligație ce îi revenea - potrivit art.  385

10

alin. (2)

C. proc. pen.

Ca

urmare, față de această împrejurare, Înalta Curte de Casație și Justiție,

ținând seama de prevederile art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.,

precum și de cele ale art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum

au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumeră printre

cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel

reglementat de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., nu va

proceda la examinarea criticilor recurentului-inculpat N.P.Z. circumscrise

acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute în

art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Examinând

decizia recurată în raport cu prevederile art. 5 din C. pen. privind aplicarea

legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, Înalta Curte

constată că dispozițiile legale care reglementează sancțiunea principală

aplicată inculpatului, art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, nu a

fost modificat ulterior pronunțării deciziei în apel la data de 19 decembrie

2013, sub acest aspect neintervenind o lege penală mai favorabilă.

Ca

urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, și

împrejurarea că în cauză nu este incident niciunul din cazurile de casare care

pot fi invocate din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul N.P.Z. împotriva Deciziei penale nr.

326 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

În

temeiul art. 275 pct. 2 C. proc. pen., Înalta Curte va obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 450 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales se avansează din fondul

Ministerului Justiției.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.P.Z. împotriva Deciziei penale

nr. 326 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 450 lei cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial al apărătorului

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales se avansează din

fondul Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limba bulgară se plătește din Fondul Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi, 30 septembrie 2014.

Procesat

de GGC - GV