ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 949/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 4 decembrie 2009, ulterior declinată la Tribunalul București, reclamanta B.P.L.M. a chemat în judecată pe pârâtul Marinescu Tudor llian pentru a fi obligat să-i lase reclamantei, în deplina proprietate și posesie apartamentul, B.P.L.M. situat în București, sector 1, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate ale părților din proces. Prin sentința civilă nr. 1164 din 28 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea reclamantei, ca inadmisibilă, cu motivarea ca reclamanta trebuia să aleagă calea Legii speciale nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului, său asupra imobilului și nu calea dreptului comun.

Apelul declarat de reclamantă și de intervenientul în interes propriu S.C.R. împotriva sentinței menționate a fost admis, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, potrivit Deciziei Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nr. 3 din 15 ianuarie 2013. Instanța a motivat ca respingerea cererii, ca inadmisibilă, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanță. De asemenea, instanța a notat că, în condițiile concrete ale speței, reclamanții au invocat în beneficiul lor o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaștere a dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar procedura specială nu a fost finalizată, aspecte ce urmează a fi analizate în contextul de ansamblu al acțiunii în revendicare formulate, pe fondul cauzei.

Recursurile declarate de pârâții M.H.R. și M.T.I. împotriva deciziei menționate au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 4112 din 27 septembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Rejudecând cauza în fond, prin sentința nr. 74 din 27 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.P.L.M., precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientui S.C.R. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut pe fondul cauzei, că reclamanta și inîervenientul au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului prin încheierea contractului de construire din 29 iunie 1970. Acesta a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 358 din 26 martie 1985 emisă de Comitetul executiv al Consiliului Popular al municipiului București, în baza Decretului nr. 223/1974.

Prin sentința civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei menționate. Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, imobilul ce face obiectul litigiului a fost înstrăinat autoarei pârâților, M.E.B., prin contractul de vânzare-curnparare din 1 decembrie 1996. Potrivit certificatului de moștenitor din 27 aprilie 2001, pârâții M.T.I. și M.R.H. sunt moștenitorii defunctei M.E.B., în masa succesorală regăsindu-se și apartamentul din București, sector 1. Contractul încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a făcut obiectul unei cereri de anulare. Tribunalul a constatat că reclamanta și intervenientui nu se pot prevala de existența unui „bun" în patrimoniul lor, astfel cum acesta fost explicitat in jurisprudența instanței europene prin hotărârea pronunțată în cauza „Atanasiu și alții contra României", pe când pârâții se pot prevala de un astfel de bun.

S-a avut în vedere, astfel, că în cauza „Atanasiu și alții contra României" s-a arătat că noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Reclamanta și intervenientui nu se află într-o astfel de situație, în patrimoniul lor neputându-se reține existența unui bun, în condițiile în care nu există o hotărâre judecătorească pronunțată de instanțele naționale prin care să se fi dispus restituirea bunului, chiar dacă ei sunt moștenitorii fostului proprietar de la care bunul a fost preluat de către stat în baza unui titlu nevalabil, astfel cum acesta a fost constatat prin sentința civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 București, Pe de altă parte, pârâții sunt titularii unui „bun" în sensul Convenției, în acest sens, s-a avut în vedere faptul că aceștia sunt actualii posesori ai bunului, în baza unui contract translativ de proprietate, ce nu a fost desființat, iar în prezent acțiunea în declararea nulității absolute este prescrisă prin raportare la dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În acest condiții, în concursul dintre foștii proprietari și moștenitorii dobânditorului aceluiași imobil prin acte translative de proprietate încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a acordat preferință pârâților, drepturile acestora din urmă consolidându-se. Așa fiind, tribunalul a apreciat că admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților, punând în pericol și siguranța circuitului civil, acestea fiind motive suficiente pentru a se dispune respingerea cererii principale și a cererii de intervenție, ca neîntemeiate. Prin Decizia nr. 535/A din 12 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta B.P.L.M.

și intervenientul S.C.R. împotriva sentinței instanței de fond. Reținând în totalitate motivarea instanței de fond ca fiind legală și temeinică, instanța de apel a făcut următoarele precizări, în completare; În fapt, prin sentința civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010, la care apelanții-reclamanți au făcut repetate referiri, instanța a constatat nulitatea deciziei de preluare a imobilului în litigiu în proprietatea statului și a notat, în considerentele hotărârii, ca reclamanta și interveni entul din prezentul proces, B.P.L.M. și S.C.R.

au facut dovada că sunt proprietarii imobilului, în contradictoriu cu municipiul București, care „este un neproprietar". Sentința menționată nu reprezintă un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece instanța nu a dispus restituirea imobilului, ci a constatat nelegalitatea trecerii bunului în proprietatea statului, aspect prevăzut și de art. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acțiunii în constatarea nulității titlului statului. De aceea, chiar dacă bunul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, reclamanții nu au dreptul la restituirea bunului în natură, ci au o speranță legitimă de a obține o despăgubire echivalentă, în baza Legilor speciale nr. 10/2001 și nr. 165/2013.

Conform Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de către înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții sunt obligați să aleagă calea procedurii speciale pentru valorificarea drepturilor lor asupra bunurilor trecute abuziv în proprietatea statului, deoarece „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta". Rezultă că, în decizia menționată, obligatorie pentru instanță și participanții la proces, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezvoltat un raționament juridic contrar celui susținut în motivele de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta B.P.L.M. și intervenientul S.C.R., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului șî schimbării în parte a sentinței nr. 74/2014 pronunțată de Tribunalul București, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție. În motivare, recurenții au arătat că prin Legea nr. 10/2001 s-a declarat caracterul abuziv al actului de preluare (art. 2) și prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei și al întervenientulut a fost recunoscut cu caracter retroactiv. Deci, titlul proprietarilor inițiali nu a încetat niciun moment să existe. Titlul pârâților provine de la stat, care nu a avut niciodată calitatea de proprietar, preluând abuziv apartamentul în litigiu.

În cadrul acestei acțiuni în revendicare, instanța urmează să analizeze titlurile de proprietate și să constate că titlul de proprietate al reclamantei și întervenientului este cel valabil, deoarece este mai bine conturat, este mai vechi și îndeplinește toate condițiile unui titlu autentic, fiind preferabil. Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul său de proprietate pentru bunurile care au fost preluate în mod abuziv și fără un titlu valabil, astfel încât potrivit, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului coroborat cu art. 480 C. civ., reclamanta și inîervenientul au calitatea de proprietari legali și își justifica titlul de proprietate pentru apartamentul în litigiu.

Acțiunea în revendicare este independentă de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001. Deși dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd că nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție masuri reparatorii în natură sau prin echivalent, legiuitorul nu a urmărit a institui un termen de decădere sau de prescripție pentru promovarea acțiunii în revendicare, care este imprescriptibilă extinctiv. Prin promovarea acțiunii, reclamanta și intervenientul își conservă propriul drept de proprietate asupra imobilului vândut de stat pârâților. În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 223/1974 în baza căruia a fost preluat imobilul și Constituția din 1948 (art. 8, 10 și 11), în sensul că statul a deținut tară titlu imobilul.

În aceste condiții, contractul de vânzare-eumparare încheiat de către un vânzător neproprietar s-a perfectat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, care reglementa exclusiv situația imobilelor preluate cu titlu și permitea vânzarea către chiriași doar a acestor imobile. Astfel, vânzarea s-a făcut cu reaua-credință a părților contractante, atât a vânzătorului, cât și a cumpărătorilor, în frauda legii și a drepturilor adevăratului proprietar și cu cauză ilicită. Numai reclamanta și intervenientul în calitate de proprietari ai bunului au protecția și garanțiile conferite prin art. 480 C. civ., art. 44 alin. (1) - (3) din Constituție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, În concursul dintre reclamantă, intervenient și pârâți, C.E.D.O.

statuează că reclamanta și intervenientul se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv și în mod irevocabil prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat. Deoarece reclamanta și intervenientul dețin un titlu de proprietate recunoscut, aceștia au „un bun". înlăturarea legii speciale se realizează prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța de contencios european a analizat constant Legea nr. 10/2001 și a statuat că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), Restituirea în natură prin acțiunea în revendicare se impune drept unică măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită de reclamantă și de intervenient.

Nulitatea actului principal - titlul statului atrage și nulitatea actului subsecvent - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât pârâții exercită o posesie șl o folosință nelegitimă împotriva reclamantei și intervenîentului, care sunt verus domînus. Prin întâmpinare, intimatul-pârât M.H.R. a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanta B.P.L.M. și de intervenientul S.C.R., deoarece criticile formulate nu sunt raportate la hotărârea atacată și nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Excepția nulității recursului va fi respinsă, deoarece în drept s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate pot fi încadrate în textul legal menționat.

Recurenții susțin o greșită interpretare și aplicare de către instanța de apel a unor dispoziții din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O., din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 și C. civ. Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Reclamanta a formulat prezenta acțiune în revendicare la data de 4 decembrie 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dispozițiile Legii nr, 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, legiuitorul permițând revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

lnaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia generalibus derogam" ("legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea speciala, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. În acest sens, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat tară titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație, care reglementează situația imobilelor preluate abuziv de stat înainte de 1989, perioadă de referință în care se încadrează și imobilul revendicat de reclamantă și de mtervenient. În limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, legile speciale de reparație constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat. Legea nr. 10/2001 asigură accesul la un proces echitabil, întrucât perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 223/1974, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică prevalează legii generale.

Cum accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil simt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă că nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

în îipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat În ceea ce privește decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie în conformitate cu dispozițiile art. 3307 C. proc. civ., aceasta lămurește controversata problemă ivita în practica instanțelor judecătorești și anume, dacă fostul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie, respectiv C. civ.

Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 a fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogam s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice. Numai persoanele aflate în situațiile de excepție enunțate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive independente de voința lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele și condițiile prevăzute de acest act normativ, au deschisă calea acțiunii în revendicare, afară de cazul când bunul a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Recurenții nu se găsesc într-una din situațiile de excepție și, drept urmare, în cadrul soluționării prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură cu privire la apartamentul revendicat nu poate fi dispusă, date fiind dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Concluzia de mai sus se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor imobile.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în regimul comunist, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legilor speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același, scop, de a obține retrocedarea bunurilor imobile, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice, Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute, Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat să formuleze cererea de restituire în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de reparație.

În speță, recurenții nu sunt în măsură să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic în baza cărora să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudența creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă Ia care se referă jurisprudența C.E.D.O. Ca urmare, demersul judiciar prevăzut de legile speciale nu încalcă dreptul de acces la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu obstrucționează dreptul recurenților de a obține recunoașterea judiciară a dreptului lor de proprietate.

De asemenea, cât privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, Astfel, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie sâ se verifice dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un „bun" în sensul Convenției. Este relevantă decizia pronunțată de C.E.D.O.

în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credințâ să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (parag. 58, citat și în cauza Raicu contra României).

Față de cele reținute anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum în cauza de față, titlul de proprietate al chiriașului cumpărător s-a consolidat, el fiind cel care beneficiază de „un bun", motiv pentru care titlul chiriașului cumpărător este preferat față de titlul fostului proprietar. Drept urmare, pârâtul cumpărător beneficiază de un „bun" din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., având titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În speță, reclamanta nu a obținut, în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașul pârât în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul revendicat.

Aceasta înseamnă că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat prin nedesftințarea actului juridic enunțat în termenul de prescripție prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată. Sub acest aspect, consecința pentru recurenți constă în aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „ imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", dispoziții ce nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute. Câtă vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legai, iar pârâții nu pot fi obligați să lase reclamantei și interven lentul ui imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.

Din această perspectivă, chiar dacă recurenții invocă, în susținerea acțiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu îi îndreptățește sa spere că se va da preferabilitate titlului lor de proprietate în fața titlului pârâților, având în vedere faptul ca nu au obținut desființarea titlului acestora, în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Criticile prin care recurenții invocă existența relei-credințe a părților contractante, fraudarea legii și a drepturilor adevăratului proprietar și cauza ilicită la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/2005, puteau fi analizate numai în cadrul unei acțiuni în anulare.

O astfel de cerere privind constatarea nulității actului de înstrăinare a bunului putea fi promovată de reclamantă în termenul de decădere prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată și numai în acest context instanța ar fi procedat la verificarea respectării cerințelor și condițiilor impuse de Legea nr. 112/2005 raportat la probatoriul depus de părți. Recurenții au invocat și principiul potrivit căruia nulitatea actului principal (în speță, titlul statului) atrage și nulitatea actului subsecvent (în speță, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995), principiu inaplicabil în cauza de față. Așa cum deja s-a reținut, legiuitorul a instituit prin Legea specială nr. 10/2001 (art. 45) altă soluție de drept material privind constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Aceste dispoziții legale sunt derogatorii de la dreptul comun și se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogării Potrivit celor expuse în precedent, menținerea titlului de proprietate al pârâților reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlului acestora, ce nu poate fi pus în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, recurenții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu pot pretinde că au „o speranță legitimă" să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Singura speranță legitimă este aceea a obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Invocarea de către recurenți în cadrul acțiunii în revendicare a titlului originar de proprietate, în baza căruia autorii lor au deținut imobilul înainte de preluarea abuzivă a bunului în temeiul Decretului nr. 223/1974, nu conferă acestora „un bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței actuale a C.E.D.O. Înalta Curte constată că din perspectiva Convenției, recurenții nu au vocația obținerii măsurii reparatorii în natură cu privire la acest apartament, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a C.E.D.O., cu referire la cauza „Atanasiu și alții contra României" din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010. în jurisprudența actuală a avut loc o schimbare în raționamentul C.E.D.O.

față de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, în jurisprudența anterioară cauzei Atanasiu, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejusîiflcatâ de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în caiitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag.

39; cauza Porțeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20). S-a apreciat, în același gen de cauze, că reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură (însă cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1), în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, parag.

83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33). În cauza Atanasiu șl alții contra României se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu (ca în speța de față, prin sentința civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 București) poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Referitor îa stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, C.E.D.O.

a statuat ca fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/200 3. Cum în cauza, recurenții nu dețin o hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obiigate anterior formulării acțiunii de față să le restituie în natură apartamentul revendicat, în consecință, în aplicarea acestor statuări obligatorii, aceștia nu dețin un „bun actual" în accepțiunea C.E.D.O., astfel cum se desprinde din jurispmdența formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care să se concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat și care să susțină pretențiile lor în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Așadar, în speță, pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenții sunt beneficiarii unui drept de creanță, valorificații în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost armată de către aceștia. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina statului român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost prelungit), masurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de arta parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ. Stabilirea obligației statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor prin amendarea mecanismului de restituire în vigoare și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag.

232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță că recurenții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească Ia redobândirea posesiei pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. În ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii în echivalent este de reținut că potrivit celor statuate prin hotărârea pilot „Atanasiu și alții contra României", la data de 17 aprilie 2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of.

Partea I nr. 278 din 17 mai 2013. Dispozițiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situația imposibilității restituirii în natură a imobilelor. În acest context, recurenții nu ar putea susține lipsa unei noi legislații, ulterioară pronunțării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot, prin care să se stabilească „măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparații", așa cum s-a reținut în hotărârea instanței europene (parag. 241). Având în vedere toate considerentele reținute, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați către intimații-pârâți la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, conform dovezilor depuse la filele 41 și 44 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât M.H.R. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.P.L.M. și de intervenientul S.C.R. împotriva Deciziei nr. 535/A din data de 12 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenți la plata sumei de 3.262 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât M.H.R. și la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât M.T.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 33 martie 2015.