ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 949/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 949/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 4

decembrie 2009, ulterior declinată la Tribunalul București, reclamanta B.P.L.M.

a chemat în judecată pe pârâtul Marinescu Tudor llian pentru a fi obligat să-i

lase reclamantei, în deplina proprietate și posesie apartamentul, B.P.L.M. situat

în București, sector 1, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate ale

părților din proces.

Prin sentința civilă nr. 1164 din 28

mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea

reclamantei, ca inadmisibilă, cu motivarea ca reclamanta trebuia să aleagă

calea Legii speciale nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului, său asupra

imobilului și nu calea dreptului comun.

Apelul declarat de reclamantă și de

intervenientul în interes propriu S.C.R. împotriva sentinței menționate a fost

admis, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță,

potrivit Deciziei Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nr. 3 din 15

ianuarie 2013. Instanța a motivat ca respingerea cererii, ca inadmisibilă,

reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanță. De asemenea, instanța

a notat că, în condițiile concrete ale speței, reclamanții au invocat în

beneficiul lor o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaștere a

dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar procedura

specială nu a fost finalizată, aspecte ce urmează a fi analizate în contextul

de ansamblu al acțiunii în revendicare formulate, pe fondul cauzei.

Recursurile declarate de pârâții M.H.R.

și M.T.I. împotriva deciziei menționate au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia

civilă nr. 4112 din 27 septembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă.

Rejudecând cauza în fond, prin

sentința nr. 74 din 27 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanta B.P.L.M., precum și cererea de intervenție în interes propriu

formulată de intervenientui S.C.R.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de fond a reținut pe fondul cauzei, că reclamanta și inîervenientul au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului prin

încheierea contractului de construire din 29 iunie 1970. Acesta a trecut în

proprietatea statului în baza Deciziei nr. 358 din 26 martie 1985 emisă de

Comitetul executiv al Consiliului Popular al municipiului București, în baza

Decretului nr. 223/1974.

Prin sentința civilă nr. 12394 din 11

iunie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă, s-a constatat

nulitatea absolută a deciziei menționate. Ulterior intrării în vigoare a Legii

nr. 112/1995, imobilul ce face obiectul litigiului a fost înstrăinat autoarei pârâților,

M.E.B., prin contractul de vânzare-curnparare din 1 decembrie 1996.

Potrivit certificatului de moștenitor

din 27 aprilie 2001, pârâții M.T.I. și M.R.H. sunt moștenitorii defunctei

M.E.B., în masa succesorală regăsindu-se și apartamentul din București, sector

cereri de anulare.

Tribunalul a constatat că reclamanta

și intervenientui nu se pot prevala de existența unui „bun" în patrimoniul

lor, astfel cum acesta fost explicitat in jurisprudența instanței europene prin

hotărârea pronunțată în cauza „Atanasiu și alții contra României", pe când

pârâții se pot prevala de un astfel de bun.

S-a avut în vedere, astfel, că în

cauza „Atanasiu și alții contra României" s-a arătat că noțiunea de

„bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin

„o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de

proprietate.

Existența unui „bun actual" în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului.

Reclamanta și intervenientui nu se

află într-o astfel de situație, în patrimoniul lor neputându-se reține

existența unui bun, în condițiile în care nu există o hotărâre judecătorească

pronunțată de instanțele naționale prin care să se fi dispus restituirea

bunului, chiar dacă ei sunt moștenitorii fostului proprietar de la care bunul a

fost preluat de către stat în baza unui titlu nevalabil, astfel cum acesta a

fost constatat prin sentința civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010 a Judecătoriei

sectorului 1 București,

Pe de altă parte, pârâții sunt

titularii unui „bun" în sensul Convenției, în acest sens, s-a avut în

vedere faptul că aceștia sunt actualii posesori ai bunului, în baza unui

contract translativ de proprietate, ce nu a fost desființat, iar în prezent

acțiunea în declararea nulității absolute este prescrisă prin raportare la

dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În acest condiții, în concursul dintre

foștii proprietari și moștenitorii dobânditorului aceluiași imobil prin acte

translative de proprietate încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, tribunalul

a acordat preferință pârâților, drepturile acestora din urmă consolidându-se.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că

admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al

pârâților, punând în pericol și siguranța circuitului civil, acestea fiind

motive suficiente pentru a se dispune respingerea cererii principale și a

cererii de intervenție, ca neîntemeiate.

Prin Decizia nr. 535/A din 12

decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat apelul declarat de reclamanta B.P.L.M. și intervenientul S.C.R.

împotriva sentinței instanței de fond.

Reținând în totalitate motivarea

instanței de fond ca fiind legală și temeinică, instanța de apel a făcut

următoarele precizări, în completare;

În fapt, prin sentința civilă nr.

12394 din 11 iunie 2010, la care apelanții-reclamanți au făcut repetate

referiri, instanța a constatat nulitatea deciziei de preluare a imobilului în

litigiu în proprietatea statului și a notat, în considerentele hotărârii, ca reclamanta

și interveni entul din prezentul proces, B.P.L.M. și S.C.R. au facut dovada că

sunt proprietarii imobilului, în contradictoriu cu municipiul București, care

„este un neproprietar".

Sentința menționată nu reprezintă un

titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece instanța nu a

dispus restituirea imobilului, ci a constatat nelegalitatea trecerii bunului în

proprietatea statului, aspect prevăzut și de art. 2 din Legea nr. 10/2001, în

vigoare la data formulării acțiunii în constatarea nulității titlului statului.

De aceea, chiar dacă bunul a trecut în

mod abuziv în proprietatea statului, reclamanții nu au dreptul la restituirea

bunului în natură, ci au o speranță legitimă de a obține o despăgubire

echivalentă, în baza Legilor speciale nr. 10/2001 și nr. 165/2013.

Conform Deciziei nr. 33/2008

pronunțată în interesul legii de către înalta Curte de Casație și Justiție,

reclamanții sunt obligați să aleagă calea procedurii speciale pentru

valorificarea drepturilor lor asupra bunurilor trecute abuziv în proprietatea

statului, deoarece „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta".

Rezultă că, în decizia menționată,

obligatorie pentru instanță și participanții la proces, Înalta Curte de Casație

și Justiție a dezvoltat un raționament juridic contrar celui susținut în

motivele de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanta B.P.L.M. și intervenientul S.C.R., în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii în sensul

admiterii apelului șî schimbării în parte a sentinței nr. 74/2014 pronunțată de

Tribunalul București, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată și

a cererii de intervenție.

În motivare, recurenții au arătat că

prin Legea nr. 10/2001 s-a declarat caracterul abuziv al actului de preluare

(art. 2) și prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei și al

întervenientulut a fost recunoscut cu caracter retroactiv. Deci, titlul

proprietarilor inițiali nu a încetat niciun moment să existe. Titlul pârâților

provine de la stat, care nu a avut niciodată calitatea de proprietar, preluând

abuziv apartamentul în litigiu.

În cadrul acestei acțiuni în

revendicare, instanța urmează să analizeze titlurile de proprietate și să

constate că titlul de proprietate al reclamantei și întervenientului este cel

valabil, deoarece este mai bine conturat, este mai vechi și îndeplinește toate

condițiile unui titlu autentic, fiind preferabil.

Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul

său de proprietate pentru bunurile care au fost preluate în mod abuziv și fără

un titlu valabil, astfel încât potrivit, art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului coroborat cu art. 480 C. civ.,

reclamanta și inîervenientul au calitatea de proprietari legali și își justifica

titlul de proprietate pentru apartamentul în litigiu.

Acțiunea în revendicare este

independentă de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001. Deși dispozițiile

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd că nerespectarea termenului de 6

luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a

solicita în justiție masuri reparatorii în natură sau prin echivalent,

legiuitorul nu a urmărit a institui un termen de decădere sau de prescripție

pentru promovarea acțiunii în revendicare, care este imprescriptibilă

extinctiv.

Prin promovarea acțiunii, reclamanta

și intervenientul își conservă propriul drept de proprietate asupra imobilului

vândut de stat pârâților.

În cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 223/1974 în baza căruia a fost

preluat imobilul și Constituția din 1948 (art. 8, 10 și 11), în sensul că

statul a deținut tară titlu imobilul.

În aceste condiții, contractul de

vânzare-eumparare încheiat de către un vânzător neproprietar s-a perfectat cu

încălcarea Legii nr. 112/1995, care reglementa exclusiv situația imobilelor

preluate cu titlu și permitea vânzarea către chiriași doar a acestor imobile.

Astfel, vânzarea s-a făcut cu

reaua-credință a părților contractante, atât a vânzătorului, cât și a

cumpărătorilor, în frauda legii și a drepturilor adevăratului proprietar și cu

cauză ilicită.

Numai reclamanta și intervenientul în

calitate de proprietari ai bunului au protecția și garanțiile conferite prin

art. 480 C. civ., art. 44 alin. (1) - (3) din Constituție și art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, ratificată de România, art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului,

În concursul dintre reclamantă,

intervenient și pârâți, C.E.D.O. statuează că reclamanta și intervenientul se

află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat,

titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv și în mod

irevocabil prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către

stat.

Deoarece reclamanta și intervenientul

dețin un titlu de proprietate recunoscut, aceștia au „un bun". înlăturarea

legii speciale se realizează prin efectul aplicării directe a Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de contencios european a

analizat constant Legea nr. 10/2001 și a statuat că această lege nu ia în

calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor înainte de

intrarea sa în vigoare, datorită unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza

Porțeanu, paragraf 34),

Restituirea în natură prin acțiunea în

revendicare se impune drept unică măsură reparatorie pentru privarea de

proprietate suferită de reclamantă și de intervenient.

Nulitatea actului principal - titlul

statului atrage și nulitatea actului subsecvent - contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât pârâții

exercită o posesie șl o folosință nelegitimă împotriva reclamantei și

intervenîentului, care sunt verus domînus.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât

M.H.R. a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanta B.P.L.M.

și de intervenientul S.C.R., deoarece criticile formulate nu sunt raportate la

hotărârea atacată și nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Excepția nulității recursului va fi

respinsă, deoarece în drept s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate pot fi încadrate în textul legal

menționat. Recurenții susțin o greșită interpretare și aplicare de către

instanța de apel a unor dispoziții din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și jurisprudența C.E.D.O., din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 și C. civ.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins, pentru considerentele ce succed:

Reclamanta a formulat prezenta acțiune

în revendicare la data de 4 decembrie 2009, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr, 10/2001, lege

specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data

intrării ei în vigoare, legiuitorul permițând revendicarea imobilelor preluate

abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act

normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile

art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

lnaplicabilitatea dreptului comun

rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia

generalibus derogam" ("legile speciale derogă de la cele

generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală

și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui

raport juridic conflictual, se aplică legea speciala, fiind înlăturat de la

aplicare dreptul comun.

În acest sens, dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de

stat tară titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în

cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 este o lege

specială de reparație, care reglementează situația imobilelor preluate abuziv

de stat înainte de 1989, perioadă de referință în care se încadrează și

imobilul revendicat de reclamantă și de mtervenient.

În limitele date de dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, legile speciale de reparație constituie dreptul comun în

materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod

abuziv de către stat.

Legea nr. 10/2001 asigură accesul la

un proces echitabil, întrucât perfecționează sistemul reparator și procedural,

controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei

grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție,

art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Se poate constata că prin Legea nr.

10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire,

dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei

proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a

supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul

procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său

de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea

cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru

măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 223/1974, ca în speța de față și,

fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică prevalează

legii generale.

Cum accesul la justiție și dreptul la

un proces echitabil simt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii

judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe

căile prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă că nu se aduce atingere

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Așadar, cu condiția ca dreptul să fie

efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și

chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea

prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile.

Accesul la justiție presupune în mod

necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea

interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. în

îipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în

substanța sa.

În măsura în care aceste exigențe sunt

respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat

În ceea ce privește decizia în

interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, obligatorie în conformitate cu dispozițiile art. 3307 C. proc. civ.,

aceasta lămurește controversata problemă ivita în practica instanțelor

judecătorești și anume, dacă fostul proprietar are un drept de opțiune între

aplicarea Legii nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie,

respectiv C. civ.

Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 a

fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în

sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari

împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia

generalibus derogam s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul

constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce

atingere principiului securității raporturilor juridice.

Numai persoanele aflate în situațiile

de excepție enunțate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive

independente de voința lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele și

condițiile prevăzute de acest act normativ, au deschisă calea acțiunii în

revendicare, afară de cazul când bunul a fost cumpărat cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Recurenții nu se găsesc într-una din

situațiile de excepție și, drept urmare, în cadrul soluționării prezentei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aplicarea

prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că

restituirea în natură cu privire la apartamentul revendicat nu poate fi

dispusă, date fiind dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Concluzia de mai sus se impune

justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate

accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire

la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă

împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea

unor imobile.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca

în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor

deposedați abuziv de stat în regimul comunist, unii să își poată valorifica

drepturile numai în cadrul legilor speciale de reparație, iar alții să poată

acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același, scop, de a

obține retrocedarea bunurilor imobile, fapt contrar principiului stabilității

și securității raporturilor juridice,

Pentru valorificarea pretențiilor în

legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte

legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din

perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de

lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute,

Statul român și-a propus să acorde

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului

comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării

unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră

îndreptățită să redobândească bunul preluat să formuleze cererea de restituire

în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de reparație.

În speță, recurenții nu sunt în măsură

să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic în baza cărora

să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudența

creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă Ia care

se referă jurisprudența C.E.D.O.

Ca urmare, demersul judiciar prevăzut

de legile speciale nu încalcă dreptul de acces la un proces echitabil prevăzut

de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu

obstrucționează dreptul recurenților de a obține recunoașterea judiciară a

dreptului lor de proprietate.

De asemenea, cât privește raportul

dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice,

Astfel, atunci când există neconcordanțe

între legea internă și Convenție, trebuie sâ se verifice dacă și pârâtul în

acțiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un „bun" în sensul

Convenției.

Este relevantă decizia pronunțată de

C.E.D.O. în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut

faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim,

este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de

proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri

disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să

facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei

cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credințâ să nu

fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care

cândva a confiscat aceste bunuri (parag. 58, citat și în cauza Raicu contra

României).

Față de cele reținute anterior, este

corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum în cauza de față, titlul de

proprietate al chiriașului cumpărător s-a consolidat, el fiind cel care

beneficiază de „un bun", motiv pentru care titlul chiriașului cumpărător

este preferat față de titlul fostului proprietar.

Drept urmare, pârâtul cumpărător

beneficiază de un „bun" din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., având

titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care

beneficiază de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, reclamanta nu a obținut, în

termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, anularea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașul pârât în

temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul revendicat.

Aceasta înseamnă că titlul de

proprietate al pârâților s-a consolidat prin nedesftințarea actului juridic

enunțat în termenul de prescripție prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, republicată.

Sub acest aspect, consecința pentru

recurenți constă în aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001, potrivit cărora „ imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", dispoziții

ce nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute.

Câtă vreme acest contract nu a fost

constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legai, iar pârâții

nu pot fi obligați să lase reclamantei și interven lentul ui imobilul în

deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.

Din această perspectivă, chiar dacă

recurenții invocă, în susținerea acțiunii în revendicare, titlul originar de

proprietate, aceasta nu îi îndreptățește sa spere că se va da preferabilitate

titlului lor de proprietate în fața titlului pârâților, având în vedere faptul

ca nu au obținut desființarea titlului acestora, în condițiile prevăzute de

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Criticile prin care recurenții invocă

existența relei-credințe a părților contractante, fraudarea legii și a

drepturilor adevăratului proprietar și cauza ilicită la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/2005, puteau fi analizate numai

în cadrul unei acțiuni în anulare.

O astfel de cerere privind constatarea

nulității actului de înstrăinare a bunului putea fi promovată de reclamantă în

termenul de decădere prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

republicată și numai în acest context instanța ar fi procedat la verificarea

respectării cerințelor și condițiilor impuse de Legea nr. 112/2005 raportat la

probatoriul depus de părți.

Recurenții au invocat și principiul

potrivit căruia nulitatea actului principal (în speță, titlul statului) atrage

și nulitatea actului subsecvent (în speță, contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995), principiu inaplicabil în cauza de față.

Așa cum deja s-a reținut, legiuitorul

a instituit prin Legea specială nr. 10/2001 (art. 45) altă soluție de drept

material privind constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Aceste dispoziții legale sunt

derogatorii de la dreptul comun și se aplică cu prioritate, conform

principiului specialia generalibus derogării

Potrivit celor expuse în precedent,

menținerea titlului de proprietate al pârâților reprezintă un criteriu legal de

preferabilitate a titlului acestora, ce nu poate fi pus în discuție decât în

condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Or, recurenții nu pot pretinde

încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și nu pot pretinde că au „o speranță legitimă" să își

concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare

și obținerea bunului în natură.

Singura speranță legitimă este aceea a

obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Invocarea de către recurenți în cadrul

acțiunii în revendicare a titlului originar de proprietate, în baza căruia

autorii lor au deținut imobilul înainte de preluarea abuzivă a bunului în

temeiul Decretului nr. 223/1974, nu conferă acestora „un bun actual" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și a jurisprudenței actuale a C.E.D.O.

Înalta Curte constată că din

perspectiva Convenției, recurenții nu au vocația obținerii măsurii reparatorii

în natură cu privire la acest apartament, date fiind cele statuate în

jurisprudența recentă a C.E.D.O., cu referire la cauza „Atanasiu și alții

contra României" din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

în jurisprudența actuală a avut loc o

schimbare în raționamentul C.E.D.O. față de cel construit pe tiparul cauzei

Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și

Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica

ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de

„bun".

Astfel, în jurisprudența anterioară

cauzei Atanasiu, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a

constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul

1989, reprezenta o privare nejusîiflcatâ de proprietate, din cauza

imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra

bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în caiitate de

chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de

piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor,

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza

Porțeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreț și alții - hotărârea din 19

ianuarie 2010, parag. 20).

S-a apreciat, în același gen de cauze,

că reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea

către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, ori doar

un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură (însă cu

aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a

existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1), în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.

112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în

cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33).

În cauza Atanasiu șl alții contra

României se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii

bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe

cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra

imobilului în litigiu (ca în speța de față, prin sentința civilă nr. 12394 din

11 iunie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 București) poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

Referitor îa stabilirea împrejurării

potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de

proprietate, C.E.D.O. a statuat ca fostul proprietar nu mai are un drept

absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la

indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a

urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr.

10/200 3.

Cum în cauza, recurenții nu dețin o

hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obiigate anterior

formulării acțiunii de față să le restituie în natură apartamentul revendicat,

în consecință, în aplicarea acestor statuări obligatorii, aceștia nu dețin un

„bun actual" în accepțiunea C.E.D.O., astfel cum se desprinde din

jurispmdența formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care să se

concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat și

care să susțină pretențiile lor în acțiunea în revendicare, prin care se tinde

la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Așadar, în speță, pentru apartamentul

vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenții sunt beneficiarii unui drept

de creanță, valorificații în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost armată de

către aceștia.

Schimbarea de abordare în analiza

cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii

hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina statului român a obligației de a

adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost prelungit), masurile necesare care

să garanteze efectiv drepturile prevăzute de arta parag. 1 din Convenție și

art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei

Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației statului de

creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor prin amendarea

mecanismului de restituire în vigoare și instituirea de proceduri simplificate

și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de

despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea

specială, astfel încât se constată, în speță că recurenții nu au un drept la

restituire care să-i îndreptățească Ia redobândirea posesiei pe temeiul

evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenție.

În ceea ce privește acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent este de reținut că potrivit celor statuate

prin hotărârea pilot „Atanasiu și alții contra României", la data de 17

aprilie 2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru

finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România,

lege ce a fost publicată în M. Of. Partea I nr. 278 din 17 mai 2013.

Dispozițiile acestei legi prevăd

acordarea de măsuri compensatorii în situația imposibilității restituirii în

natură a imobilelor.

În acest context, recurenții nu ar

putea susține lipsa unei noi legislații, ulterioară pronunțării de către C.E.D.O.

a hotărârii pilot, prin care să se stabilească „măsuri capabile să ofere un

remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparații", așa

cum s-a reținut în hotărârea instanței europene (parag. 241).

Având în vedere toate considerentele

reținute, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați către intimații-pârâți la

plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, conform

dovezilor depuse la filele 41 și 44 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului, invocată de intimatul-pârât M.H.R.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta B.P.L.M. și de intervenientul S.C.R. împotriva Deciziei

nr. 535/A din data de 12 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Obligă pe recurenți la plata sumei de

3.262 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât M.H.R. și la

plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

intimatul-pârât M.T.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

33 martie 2015.