ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 781/2015

Deliberând

asupra cauzei de față reține următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 1687 din

30 mai 2014, pronunțată de Înalta Curie de Casație și Justiție, secția l

civilă, în Dosarul nr. 1554/3/2010, a fost respinsă, ca nefondată, excepția

nulității recursului și a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul G.N.S. împotriva Deciziei civile nr. 111/A din 16 aprilie 2013 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie

Pentru a

pronunța această, soluție instanța de recurs a reținut că potrivit

înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, respectiv adresa emisă de D.T.I.L.

sector 3, București, începând cu anul 1985, reclamantul G.N.S. a figurat ca

plătitor de taxe și impozite locale pentru suprafața de 10.000 mp, iar nu ca

titular al dreptului de proprietate, așa cum greșit se susține, iar din adresa

din 27 martie 1997 emisă de Consiliul General ai Municipiului București,

D.G.U.A.T., imobilul în litigiu era înregistrat ca făcând parte din categoria

terenurilor agricole, aflat în proprietatea Statului și folosința fostei C.A.P.

Dudești, în contradicție cu susținerile recurentului reclamant.

Totodată, a mai

reținut că patrimoniul cooperativei agricole era constituit din pământul adus

de cooperatori, animalele de muncă și de producție, construcțiile, utilajele

precum și întreaga producție agricolă vegetală și animală și orice produs

obținut din activitatea cooperativei agricole, potrivit dispozițiilor din art.

3 din Statutul cooperativei agricole de producție și prin urmare, susținerea

recurentului referitoare la faptul că acesta a îndeplinit condițiile unei

posesii sub nume de proprietar cu privire la imobilul în litigiu este

nefondată.

De asemenea, a

constatat înaplicabilitatea Deciziei nr. 4 din 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție având în vedere faptul că dreptul de proprietate exercitat de

cooperativele agricole asupra terenurilor aflate în patrimoniul acestora, a

reprezentat doar o formă a dreptului de proprietate socialistă, drept

imprescriptibil atât sub aspect extincîiv cât și achizitiv, nicio persoană

neputând invoca dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, anterior

anului 1989.

Nici critica

referitoare la înregistrarea reclamantului ca plătitor de taxe și impozite

aferent terenului în suprafață de 3.700 mp și construcției edificate pe acesta

nu a fost reținută ca fondată în raport de dispozițiile art. 1853 alin. (2) C.

civ.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 06

ianuarie 2015, contestatorul G.N.S. a formulat contestație în anulare prin care

a solicitat anularea Deciziei nr. 1687 din 30 mai 2014 pronunțată de secția I

civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

În motivarea

cererii, contestatorul arată că instanța a omis să cerceteze dacă terenul aflat

în litigiu situat în București, a fost sau nu în proprietatea Statului înainte

de anul 1989 și să analizeze probatoriu administrat în cauză.

Astfel,

susținute că în mod greșit instanța a reținut că a avut calitatea de simplu

detentor al terenului în cauza, în suprafața de 10.000 mp, având în vedere

faptul ca terenul a fost în posesia autorilor săi încă din anul 1950, chestiune

probată cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv chitanța din anul

1947, adresele emise de D.T.I.L. sector 3, din care reiese ca fiind înregistrat

ca plătitor de impozit încă din anul 1967 pentru teren și construcție din lemn

cu instalații; procesul verbal din 1985 încheiat cu ocazia aplicării amenzii

contravenționale pentru edificarea unei construcții fora autorizație;

De asemenea,

susține ca potrivit Deciziei nr. 4 din 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțata în recursul în interesul legii, posesiile începute anterior

apariției Legilor nr. 58/1974 nu s-a întrerupt în perioada comunistă, astfel că

după abrogarea acestora prin Decretul nr. 1/1989 și Decretul nr. 9/1989, posesorii

terenurilor aveau posibilitatea de a se adresa instanțelor de judecată pentru

constatarea dreptului lor de proprietate dobândit prin efectul uzucapiunii de

lungă durată.

Prin urmare,

arată că în mod greșit instanța de recurs a reținut prescripția nu a fost

întrerupta în perioada 1960-1990 imobil în litigiu nu a tăcut parte din

proprietatea Statului.

O alta critică

privește greșita apreciere de către instanță a declarațiilor de martori.

În drept,

contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Analizând

contestația în anulare din perspectiva dispoziției art. 318 C. proc. civ. în

temeiul căreia contestatorul a formatat prezenta cale extraordinară de atac.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele

considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. contestația în anulare specială poate fi

promovată în două situații; când dezlegarea dată recursului este rezultatul

unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de

casare.

Contestația în

anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în

contextul acesteia (întrucât este vorba de un text de excepție), noțiunea de

greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că pe această cale

nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor,

de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui

incident procedural.

Prin

consacrarea acestui motiv de contestație în anulare specială, se urmărește

îndreptarea unor erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale

judecării recursului; respingerea recursului ca tardiv declarat, anularea

recursului ca netimbrat, etc, aspecte pentru verificarea cărora nu este

necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Nu orice

greșeală materială conduce la admiterea contestației în anulare, ci numai acele

erori materiale esențiale, care au fosî determinante pentru soluția instanței

de recurs.

Înalta Curte

constată însă, că situația descrisă de contestator în motivarea caii de atac,

pretinsa greșeală materială constă în împrejurarea că instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra probelor administrate în cauză respectiv înscrisurile aflate

la dosarul cauzei și declarațiilor de martor.

Or, având în

vedere temeiurile expuse, rezultă cu evidență că, prin criticile formulate,

contestatorul nu vizează greșeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc.

civ., așa cum neîntemeiat susține, deoarece tinde să pună în discuție elemente

ale cauzei care, departe de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin

formal ale judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs

aspectelor pricinii.

Astfel, dacă

instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele

contestației din perspectiva celor solicitate de contestator, aspecte care

vizează modul de apreciere și interpretare a înscrisurilor și a declarațiilor

de martori, s -ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația

în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

Cât privește

susținerea legată de neanalizarea de către instanța de recurs a criticii

referitoare la existența sau nu a dreptului de proprietate a Statului asupra

imobilului în litigiu, anterior anului 1989, Înalta Curte constată că aceasta

este nefondată. în cuprinsul considerentelor, instanța de recurs a motivat

amplu chestiunea legată de regimul juridic al imobilului în litigiu, anterior

anului 1989, statuând asupra caracterului imprescriptibil, atât sub aspect

achizitiv cât și suspensiv, al dreptului de proprietate asupra imobilelor

anterior anului 1989, din perspectiva dispozițiilor din Constituția R.S.R. cât

și celor din Statutul cooperativei agricole de producție, apreciind că anterior

anului 1989 imobilele terenuri nu făceau parte din circuitul civil, acestea

fiind în proprietatea exclusivă a Statului comunist, ca unic titular ai

dreptului de proprietate, nicio persoană fizică neputând invoca în beneficiul

său dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune,

În cadrul

jurisprudenței C.E.D.O. principiul supremației dreptului reprezintă un element

de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor

pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art 6 parag. 1,

securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esențială.

Acest concept

presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire Ia orice

controversă, sa nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea

acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei

hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea

cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie sa

folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de

drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare.

Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea

exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv

suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze

examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemherg, Belasin,

Blidaru, SC Sefer SA, Corni/, Cărstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Crețu,

Caracas, lonescu, Pușcaș, Tripon II, Savu, etc.).

Totodată, în

Cauza Mitrea contra României la 29 iulie 2008, C.E.D.O. a apreciat că o cale

extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanța a

cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit

legea, în absența unui "defect fundamental" care poate conduce la

arbitrariu.

Cum criticile

formulate de contestator nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de

art. 318 C. proc. civ., care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații

decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, față de temeiurile care

preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

Potrivit art.

274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuieli de judecată. La baza obligației de restituire

stă culpa procesuală a părții care cade în pretenții.

Este de reținut

că prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recunosc instanței dreptul de

a cenzura cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, în situația

în care va constata ca acestea sunt disproporționate de mari față de

activitatea prestată de avocat.

Prin aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. instanța nu intervine în

contractul de asistență juridica dintre avocat și client, care se menține în

integralitate ci doar apreciază în ce măsoară onorariul stabilit de parte acre

a avut câștig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ținând seama de natura

și complexitatea prestației avocatului acestuia.

În acest sens,

în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că partea care a câștigat procesul nu va

putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc. civ.,

decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul

rezonabil al acestora.

În aplicarea

dispozițiilor legale menționate, Înalta Curte reține culpa procesuală a

contestatorului G.N.S. întrucât contestația în anulare va fi respinsă ca

nefondată, iar acest fapt va determina efectuarea de către intimați a unor

cheltuieli de judecată nedatorate constând în onorariu avocatului angajat să îi

reprezinte interesele.

Raportat la

criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv timpul

și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit, natura,

noutatea și dificultatea cazului precum și valoarea pricinii, instanța reține

că avocatul intimaților nu a desfășurat un volum mare de muncă pentru

executarea mandatului primit de natură să justifice onorariul perceput în

cuantum de 6000 lei, apreciindu-i ca nejustificat de mare în raport de

activitatea desfășurată.

În acest sens,

Înalta Curte consideră că suma de 1.000 lei este suficientă pentru a compensa

valoarea prestației avocatului K.Ș., apreciind că numai în aceste limite

cheltuielile de judecată contând în onorariu de avocat pot fi puse în sarcina

contestatomlui G.N.S.

În concluzie,

Înalta Curte apreciază că partea contestatoare trebuie să suporte numai o

parte, respectiv 1.000 lei, din suma ce reprezintă onorariul avocatului plătit

de intimații M.Z., T.E., V.A., V.Ș.C., V.C., V.G., Z.N., V.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul G.N.S. împotriva

Deciziei nr. 1687 din 30 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

sehcția I civilă.

Obligă pe

contestatorul G.N.S. la plata către intimații M.Z., T.E., V.A., V.Ș.C.,

V.C., V.G., Z.N., V.P. a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 18 martie 2035.