ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 781/2015

Deliberând asupra cauzei de față reține următoarele: Prin Decizia civilă nr. 1687 din 30 mai 2014, pronunțată de Înalta Curie de Casație și Justiție, secția l civilă, în Dosarul nr. 1554/3/2010, a fost respinsă, ca nefondată, excepția nulității recursului și a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.N.S. împotriva Deciziei civile nr. 111/A din 16 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Pentru a pronunța această, soluție instanța de recurs a reținut că potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, respectiv adresa emisă de D.T.I.L. sector 3, București, începând cu anul 1985, reclamantul G.N.S.

a figurat ca plătitor de taxe și impozite locale pentru suprafața de 10.000 mp, iar nu ca titular al dreptului de proprietate, așa cum greșit se susține, iar din adresa din 27 martie 1997 emisă de Consiliul General ai Municipiului București, D.G.U.A.T., imobilul în litigiu era înregistrat ca făcând parte din categoria terenurilor agricole, aflat în proprietatea Statului și folosința fostei C.A.P. Dudești, în contradicție cu susținerile recurentului reclamant.

Totodată, a mai reținut că patrimoniul cooperativei agricole era constituit din pământul adus de cooperatori, animalele de muncă și de producție, construcțiile, utilajele precum și întreaga producție agricolă vegetală și animală și orice produs obținut din activitatea cooperativei agricole, potrivit dispozițiilor din art. 3 din Statutul cooperativei agricole de producție și prin urmare, susținerea recurentului referitoare la faptul că acesta a îndeplinit condițiile unei posesii sub nume de proprietar cu privire la imobilul în litigiu este nefondată.

De asemenea, a constatat înaplicabilitatea Deciziei nr. 4 din 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție având în vedere faptul că dreptul de proprietate exercitat de cooperativele agricole asupra terenurilor aflate în patrimoniul acestora, a reprezentat doar o formă a dreptului de proprietate socialistă, drept imprescriptibil atât sub aspect extincîiv cât și achizitiv, nicio persoană neputând invoca dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, anterior anului 1989. Nici critica referitoare la înregistrarea reclamantului ca plătitor de taxe și impozite aferent terenului în suprafață de 3.700 mp și construcției edificate pe acesta nu a fost reținută ca fondată în raport de dispozițiile art. 1853 alin. (2) C. civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 06 ianuarie 2015, contestatorul G.N.S. a formulat contestație în anulare prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 1687 din 30 mai 2014 pronunțată de secția I civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea cererii, contestatorul arată că instanța a omis să cerceteze dacă terenul aflat în litigiu situat în București, a fost sau nu în proprietatea Statului înainte de anul 1989 și să analizeze probatoriu administrat în cauză. Astfel, susținute că în mod greșit instanța a reținut că a avut calitatea de simplu detentor al terenului în cauza, în suprafața de 10.000 mp, având în vedere faptul ca terenul a fost în posesia autorilor săi încă din anul 1950, chestiune probată cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv chitanța din anul 1947, adresele emise de D.T.I.L.

sector 3, din care reiese ca fiind înregistrat ca plătitor de impozit încă din anul 1967 pentru teren și construcție din lemn cu instalații; procesul verbal din 1985 încheiat cu ocazia aplicării amenzii contravenționale pentru edificarea unei construcții fora autorizație; De asemenea, susține ca potrivit Deciziei nr. 4 din 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțata în recursul în interesul legii, posesiile începute anterior apariției Legilor nr. 58/1974 nu s-a întrerupt în perioada comunistă, astfel că după abrogarea acestora prin Decretul nr. 1/1989 și Decretul nr. 9/1989, posesorii terenurilor aveau posibilitatea de a se adresa instanțelor de judecată pentru constatarea dreptului lor de proprietate dobândit prin efectul uzucapiunii de lungă durată.

Prin urmare, arată că în mod greșit instanța de recurs a reținut prescripția nu a fost întrerupta în perioada 1960-1990 imobil în litigiu nu a tăcut parte din proprietatea Statului. O alta critică privește greșita apreciere de către instanță a declarațiilor de martori. În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. Analizând contestația în anulare din perspectiva dispoziției art. 318 C. proc. civ. în temeiul căreia contestatorul a formatat prezenta cale extraordinară de atac. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. contestația în anulare specială poate fi promovată în două situații; când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia (întrucât este vorba de un text de excepție), noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Prin consacrarea acestui motiv de contestație în anulare specială, se urmărește îndreptarea unor erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului; respingerea recursului ca tardiv declarat, anularea recursului ca netimbrat, etc, aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Nu orice greșeală materială conduce la admiterea contestației în anulare, ci numai acele erori materiale esențiale, care au fosî determinante pentru soluția instanței de recurs. Înalta Curte constată însă, că situația descrisă de contestator în motivarea caii de atac, pretinsa greșeală materială constă în împrejurarea că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra probelor administrate în cauză respectiv înscrisurile aflate la dosarul cauzei și declarațiilor de martor. Or, având în vedere temeiurile expuse, rezultă cu evidență că, prin criticile formulate, contestatorul nu vizează greșeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., așa cum neîntemeiat susține, deoarece tinde să pună în discuție elemente ale cauzei care, departe de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor pricinii.

Astfel, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestator, aspecte care vizează modul de apreciere și interpretare a înscrisurilor și a declarațiilor de martori, s -ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs. Cât privește susținerea legată de neanalizarea de către instanța de recurs a criticii referitoare la existența sau nu a dreptului de proprietate a Statului asupra imobilului în litigiu, anterior anului 1989, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

în cuprinsul considerentelor, instanța de recurs a motivat amplu chestiunea legată de regimul juridic al imobilului în litigiu, anterior anului 1989, statuând asupra caracterului imprescriptibil, atât sub aspect achizitiv cât și suspensiv, al dreptului de proprietate asupra imobilelor anterior anului 1989, din perspectiva dispozițiilor din Constituția R.S.R. cât și celor din Statutul cooperativei agricole de producție, apreciind că anterior anului 1989 imobilele terenuri nu făceau parte din circuitul civil, acestea fiind în proprietatea exclusivă a Statului comunist, ca unic titular ai dreptului de proprietate, nicio persoană fizică neputând invoca în beneficiul său dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, În cadrul jurisprudenței C.E.D.O.

principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art 6 parag. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esențială. Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire Ia orice controversă, sa nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie sa folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare.

Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemherg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Corni/, Cărstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Crețu, Caracas, lonescu, Pușcaș, Tripon II, Savu, etc.). Totodată, în Cauza Mitrea contra României la 29 iulie 2008, C.E.D.O. a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.

Cum criticile formulate de contestator nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, față de temeiurile care preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. La baza obligației de restituire stă culpa procesuală a părții care cade în pretenții. Este de reținut că prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recunosc instanței dreptul de a cenzura cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, în situația în care va constata ca acestea sunt disproporționate de mari față de activitatea prestată de avocat.

Prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. instanța nu intervine în contractul de asistență juridica dintre avocat și client, care se menține în integralitate ci doar apreciază în ce măsoară onorariul stabilit de parte acre a avut câștig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ținând seama de natura și complexitatea prestației avocatului acestuia. În acest sens, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora. În aplicarea dispozițiilor legale menționate, Înalta Curte reține culpa procesuală a contestatorului G.N.S.

întrucât contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată, iar acest fapt va determina efectuarea de către intimați a unor cheltuieli de judecată nedatorate constând în onorariu avocatului angajat să îi reprezinte interesele. Raportat la criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit, natura, noutatea și dificultatea cazului precum și valoarea pricinii, instanța reține că avocatul intimaților nu a desfășurat un volum mare de muncă pentru executarea mandatului primit de natură să justifice onorariul perceput în cuantum de 6000 lei, apreciindu-i ca nejustificat de mare în raport de activitatea desfășurată.

În acest sens, Înalta Curte consideră că suma de 1.000 lei este suficientă pentru a compensa valoarea prestației avocatului K.Ș., apreciind că numai în aceste limite cheltuielile de judecată contând în onorariu de avocat pot fi puse în sarcina contestatomlui G.N.S. În concluzie, Înalta Curte apreciază că partea contestatoare trebuie să suporte numai o parte, respectiv 1.000 lei, din suma ce reprezintă onorariul avocatului plătit de intimații M.Z., T.E., V.A., V.Ș.C., V.C., V.G., Z.N., V.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul G.N.S. împotriva Deciziei nr. 1687 din 30 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sehcția I civilă. Obligă pe contestatorul G.N.S. la plata către intimații M.Z., T.E., V.A., V.Ș.C., V.C., V.G., Z.N., V.P. a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 martie 2035.