ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 957/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 957/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de față,

constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1919 din 16

martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții O.V., O.V.M., O.F.M. și de

pârâții municipiul București, prin primarul general și Statul român, prin

M.F.P. împotriva Deciziei nr. 387/A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut cu privire la recursul formulat de

reclamanți:

Referitor la

primul motiv de recurs, la termenul de judecată s-a susținut că nu se mai

insistă în soluționarea acestuia.

Referitor la

răspunderea pentru evicțiune, Curtea de apel a reținut, în esență, că aceasta a

fost reglementată ca un mijloc de protecție al cumpărătorului evins, fiind de

esența contractului de vânzare'cumpărare și având o natură contractuală, iar

normele care o definesc au caracter imperativ și special. Nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr.

112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

are ca efect lipsirea în tot a actului juridic de efectele în vederea cărora a

fost încheiat, iar în această materie operează alte reguli de drept, cum ar fi

restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului rcstitutio in

integram ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil.

Instanța de

apel a mai reținut și că motivul de apel referitor la antrenarea răspunderii

vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ. este

înlăturat, întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una

contractuală) presupune valabilitatea contractului de vânzare cumpărare și

pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate

de un terț asupra obiectului vânzării, cerință care nu este însă îndeplinită în

cauză.

Prin critica de

recurs nu se contestă raționamentul instanței de apel, respectiv nu se

formulează critici de nelegalitate privind înlăturarea răspunderii pentru evicțiune

pe considerentul nevalabil ității contractului, care produce efectele nulității

actelor juridice, însă se formulează critici privind buna credință și

respectarea dispozițiilor Legii nr. 312/2005 de către cumpărătorii recurenți Ia

data încheierii actului de vânzare-cumpărare.

Aspectele

invocate nu mai pot fi puse în discuție atâta timp cât prin hotărâre

irevocabilă s-a constatat nulitatea actului de vânzare cumpărare, aceasta

bucurându-se de autoritate de lucru judecat și constituind totodată, premisa avută

în vedere de instanța de apel în înlăturarea răspunderii pentru evicțiune,

necontestată prin cererea de recurs.

Cu privire ia

recursurile formulate de pârâții municipiul București, prin primarul general și

Ministerul Finanțelor Publice, instanța a reținut:

Referitor la

critica privind obligația de despăgubire a fostului chiriaș pentru

îmbunătățirile necesare și utile s-a constatat că este o critică comună celor

două recursuri.

Potrivit art.

48 din Legea nr. 10/2001, în vigoare ia data sesizării instanței, chiriașii au

dreptul ia despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația

de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile (1), iar în cazul în care

imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de

despăgubire revine statului sau unității deținătoare (3).

Pârâții

recurenți nu critică aplicarea acestui text legal în speță, ci susțin că

obligația de despăgubire revine numai uneia dintre persoanele juridice

prevăzute de lege și anume celuilalt debitor, în considerarea faptului că

acesta este indicat primul de norma legală.

Obligația de

despăgubire revine fie statului, fie unității deținătoare, dar acest lucru nu

înlătură obligația stabilită în cauză în sarcina pârâților recurenți. Urmează

ca obligația, odată ce a fost executată de unul dintre debitori, să nu mai

poată fi executată împotriva celuilalt, modul în care s-a acționat în cauză

fiind o garanție pentru executarea acesteia, în ipoteza în care unul dintre

debitori nu este solvabil - fiecare dintre aceștia putând fi obligat în

raportul juridic dedus judecății, norma neprevăzând o ordine între aceștia.

Această

obligație este una impusă de normele legale speciale în materie, astfel cum

acestea au fost redate mai sus, neavând legătură cu răspunderea contractuală din

materia răspunderii pentru evicțiune C. civ. și se aplică cu prioritate, în

virtutea caracterului său special față de dreptul comun.

În ceea ce

privește modificare intervenită prin Legea nr. 1/2009 privind debitorul

obligației de despăgubire, Curtea de apel a făcut aplicarea dispozițiilor

legale în vigoare la data sesizării instanței, cu referire la jurisprudența

C.E.D.O. și la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacră

principiul neretroactivitații legii noi.

Problema

neretroactivității legii noi a fost reținută de Curtea Constituțională, în

controlul de constituționalitate, prin Decizia nr. 720/2010. S-a apreciat că

mai multe texte ale Legii nr. 1/2009, printre care și art. 14 care a operat

modificarea în discuție, dispun pentru viitor și se aplică, de la data intrării

lor în vigoare, unor situații juridice în curs de derulare, astfel încât nu

poate fi reținută încălcarea principiului neretroactivității legii.

Curtea de apel

a mai reținut un alt argument, respectiv jurisprudența C.E.D.O., care s-ar

aplica în speță cu prioritate în virtutea dispozițiilor art. 20 din

Constituție, iar în condițiile în care acest mod de soluționare a criticii de

apel nu a fost criticat în recurs, se bucură de putere de lucru judecat și duce

la menținerea deciziei.

Referitor la

critica din recursul formulat de pârâtul M.F.P. privind chemarea sa în judecată

cu mcăicarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

În ceea ce

privește introducerea în cauză a acestui pârât pe capătul de cerere privind

restituirea prețului, Instanța de apel a reținut ca modificarea în acest sens a

acțiunii s-a făcut de reclamanți abia după cca. 10 ani de la introducerea

acțiunii, iar pârâții nu au ridicat Ia acel moment nicio obiecție legată de

nesocotire a termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. pentru

modificarea acțiunii, operând astfel, față de dispozițiile art. 108 alin. (3)

C. proc. civ., decăderea lor din dreptul de a mai invoca ulterior o asemenea

neregularitate.

În condițiile

în care pârâtul recurent nici nu susține că s-ar fi prevalat de nerespectarea

art. 132 C. proc. civ. Ia data introducerii sale în cauză, se constată că în

cauză s-a tăcut o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale incidente de

instanța de apel, prin reținerea decăderii sale din dreptul de a se prevala de

aceste dispoziții - a căror aplicabilitate în speță nici nu a fost contestată

de altfel, pe caiea recursului.

Împotriva

acestei decizii au formulat cerere de revizuire recurenții-reclamanți O.V.M. și

O.F.M., invocând dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

În motivare,

revizuenții au arătat că apărătorul ales nu a renunțat la primul motiv de

recurs, conform concluziilor puse la termenul de judecată din 16 martie 2012.

Potrivit art.

267 alin. (2) C. proc. civ., renunțările se pot face prin două modalități -

personal sau prin înscris autentic, textul de lege nedând posibilitatea unei

alte interpretări.

În cauză nu

există niciun înscris autentic prin care reclamanții să renunțe la capătul de

cerere privind acordarea de daune morale și nici nu au renunțat personal la

acest capăt de cerere.

La dosar există

înscrisuri din care rezultă suferința și umilințele la care a fost supusă

familia Oancea după evacuarea silită din apartamentul deținut, cumpărat în

temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi speciale.

Umilințele îndurate timp de 14 ani de procese l-au afectat mai ales pe tatăl

reclamanților, care a decedat, ceea ce le-a creat acestora o suferință enormă

și traume care au implicații și în prezent în viețile lor.

În aceste

condiții, reclamanții nu au dat mandat expres niciunei persoane pentru a

renunța la judecată și nici nu au renunțat personal la capătul de cerere prin

care au solicitat daune morale, precizând clar în fața Curții de Apel București

că nu vor renunța niciodată ia acest capăt de cerere care este expresia unei

nedreptăți urmată de o tragedie.

Revizuenții au

mai arătat că părinții lor au cumpărat o locuință de la pârâta Primăria

municipiului București, printr-o societate comercială mandatată special prin

lege de către Statul român, așa încât chemații în garanție sunt ținuți să

plătească daune morale pentru evacuarea din locuință, care a fost urmată de

moartea tatălui lor, ceea ce le-a pricinuit o imensă și ireparabilă suferință.

Cererea de

revizuire va fi respinsă, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 322 C. proc. civ. se poate solicita revizuirea unei hotărâri

dacă aceasta a rămas definitivă în instanța de apel, prin neapelare, sau dacă a

fost dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul.

Din textul

citat rezultă că pentru hotărârile judecătorești pronunțate de instanțe de

recurs, legiuitorul a impus o condiție specială, în sensul că aceste hotărâri

pot forma obiect al unei cereri de revizuire numai dacă prin ele se evocă

fondul cauzei.

O instanță de

recurs evocă fondul atunci când ea reapreciază dovezile administrate în cauză

de instanțele ierarhic inferioare, precum și temeiurile de drept incidente,

schimbând deci situația de fapt stabilită de instanțele ale căror hotărâri au

fost casate, pronunțând o soluție proprie și diferită de cele anterior date în

aceeași cauză.

În categoria

hotărârilor care evocă fondul intră toate hotărârile prm care instanțele

rejudecă fondul după casare, Per a contraria, nu au acest caracter și nu pot fi

atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a

respins recursul, prin care s-a dispus casarea cu trimitere sau prin care

recursul s-a constatat nul

În speță, prin

prezenta cerere de revizuire se atacă hotărârea pronunțată de o instanță de

recurs, prin care a fost respinsă calea de atac, neevocându-se deci fondul

cauzei.

Așa fiind, se

constată că nu este îndeplinită o condiție generală de admisibilitate a cererii

de revizuire, condiție impusă de dispozițiile art. 322 C. proc. civ., și anume,

aceea ca hotărârea dată în recurs să evoce fondul.

Referitor ia

criticiie invocate de revizuenți în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 2 C.

proc. civ., este adevărat că apărătorul recurenților reclamanți nu a avut

mandat special de renunțare ia primul motiv de recurs care viza un capăt de

cerere subsidiar (acordarea daunelor morale). însă acest aspect invocat prin

cererea de revizuire nu are nicio relevanță, deoarece soluționarea motivului de

recurs nu era hotărâtoare și nu ar fi putut să influențeze dezlegarea dată de

instanța de recurs, având în vedere soluția pronunțată cu privire ia capătul

principat de cerere (respins, ca neîntemeiat),

În

jurisprudența sa, în mod constant, C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a

unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și

irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; o cale

extraordinară de atac nu poate avea semnificația unui "recurs

deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale

și imperative.

Totodată, în

cadrul jurisprudenței C.E.D.O. principiul supremației dreptului reprezintă un

element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansambiul

valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art, 6

parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială,

Acest concept

presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice

controversa, să nu mai fie rejudecată (cauza Brumârescu contra României).

De asemenea, în

cauza Mitrea contra României, C.E.D.O. a apreciat că o cale extraordinară de

atac nu poate fi admisa pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este

atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui

"defectfundamental" care poate conduce la arbitrarîu.

În același

sens, C.E. a reținut că „supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat,

iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu

reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de

la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și

imperioase" (cauza Sebastian Taub c. României, Hotărârea din 12 octombrie

2008).

Or, în speță,

criticile formulate de revizuenți nu vizează soluționarea unei cereri

principale, determinante, așa încât nu este aplicabil cazul de revizuire

prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. și totodată, în cauză nu este

îndeplinită condiția generală de admisibilitate a cererii de revizuire, impusă

de dispozițiile art. 322 C. proc. civ.

Față de cele ce

preced, cererea formulată de revizuenții O.V.M. și O.F.M. va fi respinsă, ca

inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenții O.V.M. și O.F.M.

împotriva Deciziei nr. 1919 din data de 16 martie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 31 martie 2015.