ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 957/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 1919 din 16 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții O.V., O.V.M., O.F.M. și de pârâții municipiul București, prin primarul general și Statul român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 387/A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut cu privire la recursul formulat de reclamanți: Referitor la primul motiv de recurs, la termenul de judecată s-a susținut că nu se mai insistă în soluționarea acestuia.

Referitor la răspunderea pentru evicțiune, Curtea de apel a reținut, în esență, că aceasta a fost reglementată ca un mijloc de protecție al cumpărătorului evins, fiind de esența contractului de vânzare'cumpărare și având o natură contractuală, iar normele care o definesc au caracter imperativ și special. Nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, are ca efect lipsirea în tot a actului juridic de efectele în vederea cărora a fost încheiat, iar în această materie operează alte reguli de drept, cum ar fi restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului rcstitutio in integram ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil.

Instanța de apel a mai reținut și că motivul de apel referitor la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ. este înlăturat, întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală) presupune valabilitatea contractului de vânzare cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării, cerință care nu este însă îndeplinită în cauză. Prin critica de recurs nu se contestă raționamentul instanței de apel, respectiv nu se formulează critici de nelegalitate privind înlăturarea răspunderii pentru evicțiune pe considerentul nevalabil ității contractului, care produce efectele nulității actelor juridice, însă se formulează critici privind buna credință și respectarea dispozițiilor Legii nr. 312/2005 de către cumpărătorii recurenți Ia data încheierii actului de vânzare-cumpărare.

Aspectele invocate nu mai pot fi puse în discuție atâta timp cât prin hotărâre irevocabilă s-a constatat nulitatea actului de vânzare cumpărare, aceasta bucurându-se de autoritate de lucru judecat și constituind totodată, premisa avută în vedere de instanța de apel în înlăturarea răspunderii pentru evicțiune, necontestată prin cererea de recurs. Cu privire ia recursurile formulate de pârâții municipiul București, prin primarul general și Ministerul Finanțelor Publice, instanța a reținut: Referitor la critica privind obligația de despăgubire a fostului chiriaș pentru îmbunătățirile necesare și utile s-a constatat că este o critică comună celor două recursuri.

Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, în vigoare ia data sesizării instanței, chiriașii au dreptul ia despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile (1), iar în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare (3). Pârâții recurenți nu critică aplicarea acestui text legal în speță, ci susțin că obligația de despăgubire revine numai uneia dintre persoanele juridice prevăzute de lege și anume celuilalt debitor, în considerarea faptului că acesta este indicat primul de norma legală. Obligația de despăgubire revine fie statului, fie unității deținătoare, dar acest lucru nu înlătură obligația stabilită în cauză în sarcina pârâților recurenți.

Urmează ca obligația, odată ce a fost executată de unul dintre debitori, să nu mai poată fi executată împotriva celuilalt, modul în care s-a acționat în cauză fiind o garanție pentru executarea acesteia, în ipoteza în care unul dintre debitori nu este solvabil - fiecare dintre aceștia putând fi obligat în raportul juridic dedus judecății, norma neprevăzând o ordine între aceștia. Această obligație este una impusă de normele legale speciale în materie, astfel cum acestea au fost redate mai sus, neavând legătură cu răspunderea contractuală din materia răspunderii pentru evicțiune C. civ. și se aplică cu prioritate, în virtutea caracterului său special față de dreptul comun. În ceea ce privește modificare intervenită prin Legea nr. 1/2009 privind debitorul obligației de despăgubire, Curtea de apel a făcut aplicarea dispozițiilor legale în vigoare la data sesizării instanței, cu referire la jurisprudența C.E.D.O.

și la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacră principiul neretroactivitații legii noi. Problema neretroactivității legii noi a fost reținută de Curtea Constituțională, în controlul de constituționalitate, prin Decizia nr. 720/2010. S-a apreciat că mai multe texte ale Legii nr. 1/2009, printre care și art. 14 care a operat modificarea în discuție, dispun pentru viitor și se aplică, de la data intrării lor în vigoare, unor situații juridice în curs de derulare, astfel încât nu poate fi reținută încălcarea principiului neretroactivității legii. Curtea de apel a mai reținut un alt argument, respectiv jurisprudența C.E.D.O., care s-ar aplica în speță cu prioritate în virtutea dispozițiilor art. 20 din Constituție, iar în condițiile în care acest mod de soluționare a criticii de apel nu a fost criticat în recurs, se bucură de putere de lucru judecat și duce la menținerea deciziei.

Referitor la critica din recursul formulat de pârâtul M.F.P. privind chemarea sa în judecată cu mcăicarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. În ceea ce privește introducerea în cauză a acestui pârât pe capătul de cerere privind restituirea prețului, Instanța de apel a reținut ca modificarea în acest sens a acțiunii s-a făcut de reclamanți abia după cca. 10 ani de la introducerea acțiunii, iar pârâții nu au ridicat Ia acel moment nicio obiecție legată de nesocotire a termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. pentru modificarea acțiunii, operând astfel, față de dispozițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., decăderea lor din dreptul de a mai invoca ulterior o asemenea neregularitate.

În condițiile în care pârâtul recurent nici nu susține că s-ar fi prevalat de nerespectarea art. 132 C. proc. civ. Ia data introducerii sale în cauză, se constată că în cauză s-a tăcut o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale incidente de instanța de apel, prin reținerea decăderii sale din dreptul de a se prevala de aceste dispoziții - a căror aplicabilitate în speță nici nu a fost contestată de altfel, pe caiea recursului. Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire recurenții-reclamanți O.V.M. și O.F.M., invocând dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. În motivare, revizuenții au arătat că apărătorul ales nu a renunțat la primul motiv de recurs, conform concluziilor puse la termenul de judecată din 16 martie 2012. Potrivit art. 267 alin. (2) C. proc.

civ., renunțările se pot face prin două modalități - personal sau prin înscris autentic, textul de lege nedând posibilitatea unei alte interpretări. În cauză nu există niciun înscris autentic prin care reclamanții să renunțe la capătul de cerere privind acordarea de daune morale și nici nu au renunțat personal la acest capăt de cerere. La dosar există înscrisuri din care rezultă suferința și umilințele la care a fost supusă familia Oancea după evacuarea silită din apartamentul deținut, cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi speciale. Umilințele îndurate timp de 14 ani de procese l-au afectat mai ales pe tatăl reclamanților, care a decedat, ceea ce le-a creat acestora o suferință enormă și traume care au implicații și în prezent în viețile lor.

În aceste condiții, reclamanții nu au dat mandat expres niciunei persoane pentru a renunța la judecată și nici nu au renunțat personal la capătul de cerere prin care au solicitat daune morale, precizând clar în fața Curții de Apel București că nu vor renunța niciodată ia acest capăt de cerere care este expresia unei nedreptăți urmată de o tragedie. Revizuenții au mai arătat că părinții lor au cumpărat o locuință de la pârâta Primăria municipiului București, printr-o societate comercială mandatată special prin lege de către Statul român, așa încât chemații în garanție sunt ținuți să plătească daune morale pentru evacuarea din locuință, care a fost urmată de moartea tatălui lor, ceea ce le-a pricinuit o imensă și ireparabilă suferință.

Cererea de revizuire va fi respinsă, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 322 C. proc. civ. se poate solicita revizuirea unei hotărâri dacă aceasta a rămas definitivă în instanța de apel, prin neapelare, sau dacă a fost dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul. Din textul citat rezultă că pentru hotărârile judecătorești pronunțate de instanțe de recurs, legiuitorul a impus o condiție specială, în sensul că aceste hotărâri pot forma obiect al unei cereri de revizuire numai dacă prin ele se evocă fondul cauzei. O instanță de recurs evocă fondul atunci când ea reapreciază dovezile administrate în cauză de instanțele ierarhic inferioare, precum și temeiurile de drept incidente, schimbând deci situația de fapt stabilită de instanțele ale căror hotărâri au fost casate, pronunțând o soluție proprie și diferită de cele anterior date în aceeași cauză.

În categoria hotărârilor care evocă fondul intră toate hotărârile prm care instanțele rejudecă fondul după casare, Per a contraria, nu au acest caracter și nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul, prin care s-a dispus casarea cu trimitere sau prin care recursul s-a constatat nul În speță, prin prezenta cerere de revizuire se atacă hotărârea pronunțată de o instanță de recurs, prin care a fost respinsă calea de atac, neevocându-se deci fondul cauzei. Așa fiind, se constată că nu este îndeplinită o condiție generală de admisibilitate a cererii de revizuire, condiție impusă de dispozițiile art. 322 C. proc. civ., și anume, aceea ca hotărârea dată în recurs să evoce fondul.

Referitor ia criticiie invocate de revizuenți în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., este adevărat că apărătorul recurenților reclamanți nu a avut mandat special de renunțare ia primul motiv de recurs care viza un capăt de cerere subsidiar (acordarea daunelor morale). însă acest aspect invocat prin cererea de revizuire nu are nicio relevanță, deoarece soluționarea motivului de recurs nu era hotărâtoare și nu ar fi putut să influențeze dezlegarea dată de instanța de recurs, având în vedere soluția pronunțată cu privire ia capătul principat de cerere (respins, ca neîntemeiat), În jurisprudența sa, în mod constant, C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; o cale extraordinară de atac nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenței C.E.D.O. principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansambiul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art, 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială, Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversa, să nu mai fie rejudecată (cauza Brumârescu contra României). De asemenea, în cauza Mitrea contra României, C.E.D.O. a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisa pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defectfundamental" care poate conduce la arbitrarîu.

În același sens, C.E. a reținut că „supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase" (cauza Sebastian Taub c. României, Hotărârea din 12 octombrie 2008). Or, în speță, criticile formulate de revizuenți nu vizează soluționarea unei cereri principale, determinante, așa încât nu este aplicabil cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. și totodată, în cauză nu este îndeplinită condiția generală de admisibilitate a cererii de revizuire, impusă de dispozițiile art. 322 C. proc.

civ. Față de cele ce preced, cererea formulată de revizuenții O.V.M. și O.F.M. va fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenții O.V.M. și O.F.M. împotriva Deciziei nr. 1919 din data de 16 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2015.