ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 956/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 956/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Mehedinți la 16 ianuarie 2012, astfel cum a fost precizată

la termenul din 07 martie 2012, reclamanta SC R.I. SRL a chemat în judecată pe

pârâții M.F.P., A.N.A.F., D.G.F.P. Mehedinți, Comisariatul General al Gărzii Financiare

pentru ca, în urma probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea

acestora, în solidar, la plata sumei de 12.029.191,85 lei pentru prejudiciul

cauzat ca urmare a faptei ilicite săvârșite de către prepușii lor.

În

motivare a arătat că, la data de 16 februarie 2011 o echipă de control a Gărzii

Financiare Mehedinți s-a prezentat la sediul societății pentru control,

încheind o notă de constatare prin care a fost calculată acciza neachitată de

societate și T.V.A.-ul aferent, rezultând un debit restant la bugetul de stat

în cuantum de 694.296 lei, ulterior la 18 februarie 2011 fiind emisă o decizie

de instituire măsuri asigurătorii prin care au fost indisponibilizate sumele de

bani din conturile societății și înființat sechestrul asigurător asupra

mijloacelor fixe (mașini și utilaje).

A arătat

că efectul acestor măsuri a fost lipsirea societății de accesul la sursele de

finanțare, aspect ce a condus la nerespectarea obligațiilor contractuale față

de mai mulți parteneri economici, inclusiv rezilierea unor contracte pe care le

avea încheiate cu aceștia.

Ca

reacție la acțiunile pârâtei, Garda Financiară a solicitat efectuarea unui

control de către inspecția fiscală din cadrul A.N.A.F. și A.N.V. încheindu-se

un raport la data de 07 noiembrie 2011, prin care s-a constatat că societatea

datorează accize în cuantum mult mai mic, respectiv 84.650 lei și totodată s-a

emis o notă de compensare a obligațiilor fiscale.

Ca urmare

a acestei situații de fapt, Garda Financiară și A.N.A.F. Mehedinți prin actele

încheiate în februarie 2011 au blocat activitatea societății pentru debite

inexistente sau foarte mici care puteau fi achitate imediat astfel că sunt

îndeplinite condițiile antrenării răspunderi comitentului pentru faptele

prepușilor săi potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ.

A

susținut că organele de control ale statului au dreptul să-și exercite

atribuțiile de control dar trebuie să-și asume și răspunderea pentru măsurile

dispuse, în cauza de față se impune repararea prejudiciului cauzat, controlul

efectuat neputând fi exclus de la această măsură reparatorie, respectiv suma de

12.029.191,85 lei se datorează cifrei mari de afaceri în perioada anilor

2009-2010.

La

termenul de judecată din 07 martie 2012, reclamanta a depus la dosar o

precizare de acțiune și a indicat ca temei juridic dispozițiile art. 1373 C.

civ.

Primul

ciclu procesual al prezentei cauze

a fost finalizat prin Decizia civilă

nr. nr. 3197 din 10 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

care s-a admis recursul declarat de reclamanta SC R.S. SRL, prin administrator

judiciar Insolv Consult Team Ipurl, împotriva Deciziei civile nr. 86 din 9

noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, s-a

casat decizia recurată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași Curte

de Apel, pentru că aceasta, reținând, în mod eronat, obiectul dedus judecății

în prezenta cauză, în sensul că ar viza contestarea măsurilor asigurătorii, în

temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ., a apreciat

greșit cu privire la calea procesuală în care ar fi putut fi examinate

susținerile recurentei din prezentul litigiu și, dând relevanță puterii de

lucru judecat a hotărârii irevocabile anterioare, pronunțate în contestația

formulată de aceeași parte la dispoziția de instituire a măsurilor

asigurătorii, nu a mai procedat la analizarea celorlalte motive de apel, care

vizau elementele răspunderii civile delictuale.

S-a

apreciat că, în mod greșit, instanța de apel nu a examinat susținerile

referitoare la efectuarea controlului cu încălcarea normelor din Regulamentul

de organizare și funcționare a Gărzii financiare, în sensul că organele de

control nu au ținut seama de împrejurarea că reclamanta era scutită de plata

accizelor pentru perioada sus-menționată, cu consecința stabilirii unui debit

nereal și a blocării activității sale comerciale. De asemenea, în mod eronat nu

a verificat nici susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 29 lit. b),

d)-f) din același regulament, aspecte care erau esențiale în corecta stabilire

a situației de fapt, din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale,

mai precis a faptei ilicite, invocată ca fiind generatoare de prejudiciul

pretins în acțiune.

Aceasta

cu atât mai mult cu cât, în hotărârea anterioară, pronunțată în contestarea

măsurilor asigurătorii instituite, chestiunile evocate mai sus nu au fost

analizate, pentru a se putea pune în discuție, eventual, puterea de lucru

judecat a acelei hotărâri (sentința civilă nr. 1998 din 7 aprilie 2011 a

Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr.

1404/R din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Mehedinți). Singurul aspect invocat

în prezentul litigiu și care a fost analizat, din perspectiva legalității, prin

sentința nr. 1998 din 7 aprilie 2011 a Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, a

fost cel referitor la competența organelor de control fiscal de a întocmi nota

de constatare cu privire la accize, astfel încât, în raport de această

chestiune, în mod corect, Curtea a dat eficiență puterii de lucru judecat a

acestei hotărâri, prezumție reglementată de art. 1200 pct. 4 C. civ.,

determinat și de absența criticilor recurentei în legătură cu raționamentul

instanței de apel în reținerea prezumției lucrului judecat.

Aspecte

care țin de existența sau nu a obligației de a plăti accize de către recurentă,

raportat la dispozițiile legale invocate și în prezenta cauză, au fost redate

de instanțele care au soluționat litigiul anterior în prezentarea situației de

fapt care a condus la întocmirea notei de constatare de către organele fiscale,

dar nu au constituit obiect de verificare al acelor instanțe. De altfel, în

cuprinsul sentinței nr. 1998/2011, redat în considerentele Deciziei nr. 1404/R

din 14 noiembrie 2011, se menționează că „(…) prima instanță a înlăturat

raportul de expertiză extrajudiciară, apreciind că nu e util soluționării

cauzei, instanța nefiind învestită cu analizarea legalității sumelor calculate

pentru contestatoare ca și obligații de plată cu titlu de accize și T.V.A.”

Prin

urmare, aspectele evocate mai sus și care au constituit critici în apelul

declarat de reclamantă nu au fost dezlegate prin hotărârile pronunțate în

litigiul anterior, astfel încât nu poate fi reținută puterea de lucru judecat a

acestor hotărâri pentru chestiunile neanalizate, așa cum, în mod greșit, a

reținut Curtea de Apel. Ca atare, instanța menționată trebuia să analizeze și

să răspundă susținerilor respective.

Obiectul

cauzei prezente nu vizează măsurile asigurătorii instituite în urma controlului

efectuat de comisarii Gărzii Financiare și, prin urmare, ceea ce s-a dezlegat,

în litigiul anterior, cu privire la legalitatea acestor măsuri nu interesează

în litigiul de față.

Problema

competenței organelor de control financiar și fiscal a fost, însă, examinată în

litigiul anterior și, astfel, hotărârile judecătorești se bucură de putere de

lucru judecat în condițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 alin. (2) teza I C. civ.,

cum a reținut în mod corect și instanța de apel.

Instanța

de apel nu s-a pronunțat, de asemenea, nici asupra criticilor privind modalitatea

de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale

pasive a pârâților M.F.P., A.N.A.F. și D.G.F.P. Mehedinți.

În

rejudecare

, în ședința publică din 29 ianuarie 2014, avându-se în vedere că

prin O.U.G. nr. 73/2013 Garda Financiară a fost desființată, în temeiul art. 19

alin. 6 din această ordonanță s-a constatat că A.N.A.F. este entitatea juridică

care a preluat calitatea procesuală a Gărzii Financiare.

Apelanta

a depus la dosar noi înscrisuri în dovedirea acțiunii și a fost încuviințată și

efectuată o expertiză de către un expert cu specializarea consultant fiscal.

Prin

lucrarea întocmită expertul a arătat că apelanta a suferit un prejudiciu în

cuantum de 10.765.951 lei reprezentând în principal: profit nerealizat în

cuantum de 7.977.320 lei (profit care a rezultat din calcule teoretice estimat

conform contractelor încheiate la 18 februarie 2011 și în funcție de un nivel

previzionat al cheltuielilor); cheltuielile cu insolvența în valoare de 327.426

lei din care 140.389,08 lei datorată administratorului judiciar și suma de

207.037,52 lei datorată la fondul U.N.P.I.R.; 98.330,98 lei cheltuieli de

executare silită; 163.800 lei cheltuieli cu asistența și reprezentarea

juridică, conform contractului de asistență și reprezentare din 6 iunie 2012;

cheltuieli cu expertul desemnat în cauză de instanță în cuantum de 7.720 lei; cheltuieli

cu expertul parte încuviințat de instanță în valoare de 5.000 lei; hotărâri

definitive în valoare de 153.980, 55 lei; cărbune deteriorat din cauza nelivrării

în valoare de 542.844 lei; sumele cuprinse în masa credală reprezentând salarii

și accesorii în valoare de 627.370,55 lei, penalități aferente contractului de

import de cărbune energetic de la SC H.B.B. SA necuprinse în masa credală, în

valoare de 842.160 lei.

La

raportul de expertiză au fost formulate obiecțiuni în raport de care expertul a

precizat că profitul net nerealizat recalculat ca urmare a obiecțiunilor

formulate este de 11.896.200 lei.

Expertul

a arătat că apelanta reclamantă nu ar fi înregistrat pierderi dacă ar fi fost

în situația de a-și continua activitatea în absența Deciziei de instituire a

măsurilor asiguratorii nr. 800406 din 22 februarie 2011 (emisă pentru debitul

în sumă de 694.296 lei prin care au fost indisponibilizate sumele de bani din

conturi și s-a înființat sechestrul asigurator asupra utilajelor și mașinilor

societății).

Din

raportul de expertiză mai rezultă că în anii anteriori apelanta reclamantă a

avut următoarele rezultate: în anul 2008 - profit 174.507 lei; în anul 2009 -

pierdere 1.664.845 lei; în anul 2010 - pierdere 10.810.324 lei potrivit

bilanțului contabil depus la A.N.A.F., însă în realitate această pierdere a

fost de 3.492.398 lei (fiind înregistrat eronat crearea unui provizion în

valoare de 3.498.521 lei).

Referitor

la punctul de vedere solicitat de instanță privind obligația de a calcula și a

achita accize în anul 2010 apelanta reclamantă a arătat (fila 40 dosar

rejudecare apel, vol. II) că în perioada 1 ianuarie 2010-16 februarie 2011,

față de încheierea celor două contracte de asociere în participațiune cu SC E.

SRL și respectiv de procesare cărbune energetic (încheiat între SC E. SRL și

R.A.A.N. - Sucursala R.T. în noiembrie, respectiv decembrie 2009), apelanta

reclamantă nu a avut calitatea de vânzătoare (în lipsa unui raport juridic

direct cu R.A.A.N.), ci calitatea de prestator servicii / transportator al

cărbunelui energetic; în acest context vânzătorul cărbunelui energetic livrat

în depozitele cumpărătorului R.A.A.N. a fost firma SC E. SRL - potrivit raportului

de inspecție fiscală - fila 6 parag. 5 și fila 7 parag. 3, unde sunt

individualizate persoanele juridice care au deținut calitatea de vânzătoare,

care au livrat/comercializat așadar cărbunele energetic transportat de apelantă

în depozitele R.A.A.N. Pentru aceeași perioadă, 1 ianuarie 2010-16 februarie 2011,

prin raportul de inspecție fiscală, fila 6 paragraf 3, se reține că apelantei

îi revenea obligația de a solicita autorizație de utilizator final conform H.G.

nr. 1620/2009, începând cu 1 aprilie 2010, organele de control fiscal

menționând expres că „pentru acordarea scutirii de la plata accizelor, în trim.

I/2010, nu era necesară deținerea de către R. a autorizației de utilizator

final”. A concluzionat apelanta că pentru cantitatea de cărbune livrată

ulterior datei de 1 aprilie 2010, față de lipsa autorizației de utilizator

final, a fost obligată la plata accizelor în cuantum de 84.650 lei conform Deciziei

de impunere nr. 32093 din 30 septembrie 2011, întocmită în baza raportului de

inspecție fiscală.

Expertul

a concluzionat că suma imputată anterior de către Garda financiară, prin actul

de control din 16 Februarie 2011, a fost de 10 ori mai mare decât valoarea

finală stabilită de către organul ierarhic superior și obligația de plată a

unei sume nelegal stabilite a determinat în mod direct prejudiciul solicitat

prin acțiune, ca urmare a blocării conturilor apelantei, sechestrării bunurilor

și intrării companiei în stare de insolvență.

Rejudecând

apelul

prin prisma criticilor formulate și neanalizate în ciclul

procesual anterior, a probelor administrate, Curtea l-a apreciat ca neîntemeiat,

reținând în esență că excepția lipsei calității procesuale a A.N.A.F., a M.F.P.

și a D.G.F.P. Mehedinți a fost corect soluționată de instanța de fond întrucât,

potrivit O.U.G. nr. 91/2003, art. 1, Garda Financiară are personalitate

juridică și se află în subordinea A.N.C., iar A.N.A.F., M.F.P. și D.G.F.P.

Mehedinți nu au calitate procesuală pasivă.

După

adoptarea O.G. nr. 74/2013, astfel cum s-a arătat deja, A.N.A.F. are calitate

procesuală în cauză, însă numai ca urmare a preluării calității procesuale

pasive a fostei Gărzi Financiare.

Referitor

la răspunderea civilă delictuală a Gărzii Financiare (calitate procesuală

preluată de A.N.A.F.), Curtea a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru

a fi admisă acțiunea.

Pentru

antrenarea răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 998 - 999 C. civ.,

este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor legale și anume: existența

unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui

care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu

care a acționat.

În ceea

ce privește fapta, s-a considerat că nu are caracter ilicit, deoarece a fost

săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

În cazul

dedus judecății, stabilirea unei datorii în sarcina apelantei față de bugetul

de stat și aplicarea sechestrului de către personalul fostei Gărzi Financiare

împotriva apelantei reclamante nu constituie, în sine, o faptă ilicită, atâta

timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând o abatere de la normele

procedural fiscale săvârșită cu vinovăție în una din formele sale.

Totodată,

nu sunt dovedite aspecte care să ducă la concluzia că au fost încălcate

dispozițiile legale care reglementau activitatea comisarilor Gărzii Financiare.

Potrivit art.

34 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a Gărzii

Financiare (forma în vigoare la 18 februarie 2011) aprobat prin

Ordinul A.N.A.F. nr. 1468 din 12 februarie 2010, în exercitarea atribuțiilor de

serviciu, personalul Gărzii Financiare avea următoarele îndatoriri:

a) să fie

loial instituției din care face parte, să respecte principiile statului de

drept și să apere valorile democrației;

b) să își

îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea

îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce

prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului

funcționarilor publici;

c) să

respecte normele de conduită profesională și civică prevăzute de lege;

d) să

dovedească solicitudine și respect față de orice persoană, să își consacre

activitatea profesională îndeplinirii cu competență, integritate și

corectitudine a îndatoririlor specifice de serviciu prevăzute de lege;

e) să

exercite prerogativele funcției în scopul cunoașterii, prevenirii, descoperirii

faptelor de evaziune și de fraudă fiscală și al luării măsurilor prevăzute de

lege pentru diminuarea și eliminarea acestora, inclusiv pentru sesizarea organelor

de urmărire penală ori de câte ori apar indiciile săvârșirii unor infracțiuni

în acest domeniu;

f) să

respecte prezumția de nevinovăție a persoanelor care fac obiectul controlului,

să acționeze cu competență și profesionalism, să adopte un comportament

civilizat, să manifeste obiectivitate și nepărtinire, să fie ferm și exigent.

Actele de control întocmite să prezinte situația de fapt constatată.

Observându-se

normele de drept material fiscal aplicate de personalul fostei Gărzi Financiare

cu ocazia controlului finalizat prin nota de constatare din 16 februarie 2011,

Curtea a apreciat că nu se poate reține că comisarii Gărzii Financiare au

acționat abuziv și nici că ar fi dat dovadă de lipsă gravă de profesionalism,

cum rezultă din susținerile reclamantei.

Potrivit art.

175

2

din C. fisc. „cărbunele și cocsul vor fi supuse accizelor”.

Prin art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc. era prevăzut că sunt scutite de la

plata accizelor „produsele energetice și energia electrică utilizată pentru

producția combinată de energie electrică și termică”. Potrivit pct. 23.2 din

Titlul VII din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal (aprobate prin

H.G. nr. 44/2004), forma în vigoare la 01 ianuarie 2010, pentru aplicarea

scutirii menționate era necesar ca „energia electrică să provină de la

operatori economici autorizați (...), iar produsele energetice să fie

aprovizionate direct de la un antrepozit fiscal, de la un operator înregistrat,

de la un importator, (...)”, precum și deținerea autorizației de utilizator

final de către centrala de producție combinată a energiei electrice și termice

căreia îi era livrată marfa.

În

perioada anterioară anului 2010 reclamanta, în calitate de importator de

produse energetice, livra cărbune către R.A.A.N.- Sucursala R.T. Drobeta Turnu

Severin care, în calitate de centrală de producție combinată de energie, îl

prelucra. În această perioadă reclamanta a fost scutită de plata accizei,

întrucât R.A.A.N.- R.T. deținea autorizație de utilizator final.

În anul

2010, din motive economice, reclamanta a convenit ca prelucrarea cărbunelui

livrat de reclamantă pentru producția combinată de energie electrică și termică

să se facă de către SC E. SRL. Această societate utiliza, în temeiul unui

contract de prestări de servicii, instalațiile R.A.A.N.- Sucursala R.T. Drobeta

Turnu Severin.

Prin

modificarea normelor de aplicare a C. fisc., începând cu luna aprilie 2010 s-a

prevăzut expres că, în cazul în care cel care produce energie combinată este

beneficiar al unei prestări de servicii (deci utilizează, în baza unui contract

de prestări de servicii, instalațiile „centralei”, în speță R.A.A.N.-Sucursala R.T.

Drobeta Turnu Severin), pentru acordarea scutirii este necesară deținerea

autorizației de utilizator final de către beneficiarul prestării de servicii.

În speță,

reclamanta a susținut și prin raportul de inspecție fiscală s-a considerat că

pentru cărbunele din import livrat de reclamantă și prelucrat de SC E. SRL în

perioada ianuarie - martie 2010 reclamanta nu datora accize întrucât obligația

deținerii de către SC E. SRL a autorizației de utilizator final a fost impusă

prin lege începând cu aprilie 2010.

Această

interpretare dată legii este discutabilă.

Pentru

perioada în discuție reclamanta a livrat cărbune energetic către SC E. SRL, caz

în care autorizația de utilizator final deținută de R.A.A.N. - Sucursala R.T.

Drobeta Turnu Severin nu îi profita. Utilizatorul final al cărbunelui era SC E.

SRL; cerința deținerii autorizației de utilizator final era o cerință

cumulativă celorlalte prevăzute de lege; sintagma „centrala de producție

combinată a energiei electrice și termice” nu a vizat o anumită entitate

juridică, ci orice producător de astfel de energie (inclusiv, în speță, SC E.

SRL).

Astfel

fiind nu au fost îndeplinite toate condițiile pentru a opera excepția prevăzută

de lege, respectiv scutirea de la plata accizei. Aspectul că, începând cu 1

aprilie 2010 s-a prevăzut expres că această autorizație trebuie deținută de

prestatorul de servicii nu duce obligatoriu la concluzia că, anterior acestei

date, se acorda scutirea în lipsa autorizației de utilizator final a entității

care producea energia.

Față de

faptul că norma material fiscală menționată mai sus putea fi interpretată în

sensul expus, duce la concluzia că nu poate fi reținută vinovăția comisarilor

Gărzii Financiare pentru modul în care au finalizat controlul activității

reclamantei, consemnat în nota de constatare.

Se impune

precizarea că din actele dosarului nu rezultă că raportul de inspecție fiscală

a fost supus controlului judiciar; astfel fiind, nu există lucru judecat cu

privire la problema de drept analizată. Totodată, raportul de inspecție

fiscală, în litigiul de față în care se impută personalului Gărzii Financiare

modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material fiscal, are

o forță probantă relativă, nefiind opozabil absolut.

Eroarea

în interpretarea și aplicarea legii se verifică în speță numai pentru

cantitatea de cărbune achiziționată de apelanta reclamantă de pe piața internă,

pentru care plata accizei nu era în sarcina acesteia (acciza pentru un produs

fiind plătibilă o singură dată de către unitatea de extracție a

cărbunelui/respectiv de către entitatea juridică care îl importă). Cantitatea

de cărbune achiziționată de pe piața internă pentru care s-a stabilit eronat

obligația de plată a accizei a fost de circa 26.000 tone, din totalul de

116.000 tone cărbune pentru care prin nota de constatare s-a stabilit că

trebuiau achitate accize.

În

concluzie, în raport de cele menționate, Curtea apreciază că modalitatea de

ansamblu în care personalul fostei Gărzi Financiare a efectuat controlul

operativ și inopinat nu poate fi calificată ca fiind ilicită, pentru simplul

fapt al interpretării și aplicării eronate parțial a dreptului material fiscal.

Este indiscutabil că nu li se poate imputa o eventuală greșeală gravă în

întocmirea notei de constatare, care ar putea duce la concluzia caracterului

abuziv al controlului efectuat. Nu ne aflăm, astfel, în fața unei fapte

ilicite, săvârșită cu intenție sau dintr-o gravă neglijență, cum susține

reclamanta.

Cât

privește prejudiciul pretins, din ansamblul probelor administrate în cauză nu

rezultă caracterul cert al acestuia.

Potrivit

probatoriului administrat reclamanta a avut, în timp, următoarele rezultate: în

anul 2008 - o cifră de afaceri de 15.474.727 lei și profit de 174.507 lei; în

anul 2009 - o cifră de afaceri de 8.558.244 lei și pierdere de 1.664.845 lei;

în anul 2010 - a cifră de afaceri de 10.955.962 lei și pierdere de 10.810.324

lei, potrivit bilanțului contabil depus la A.N.A.F. (conform raportului de

expertiză pierderea ar fi fost de 3.492.398 lei).

Datele

economice menționate nu permit considerarea ca putând avea un caracter cert

prejudiciul calculat de expert cu titlu de profit nerealizat, în cuantum de

7.977.320 lei.

Raportul

de cauzalitate dintre fapta imputată comisarilor Gărzii Financiare și

prejudiciul invocat nu este dovedit.

Dreptul

organelor fiscale de a institui măsuri asigurătorii a fost prevăzut expres în art.

129 C. proc. fisc. adoptat prin O.G. nr. 92/2003, inclusiv înainte de emiterea

titlului de creanță fiscală. Totodată, pentru astfel de situații, a fost

reglementat în favoarea contribuabililor un remediu efectiv, respectiv posibilitatea

de a constitui garanții și a solicita, în consecință, ridicarea măsurilor

asigurătorii. Apelanta reclamantă, în mod inexplicabil, nu a uzat de acest

drept, deși conform deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii apelanta

reclamantă deținea active. Astfel fiind, este de neînțeles de ce reclamanta nu

a recurs la posibilitatea oferită de lege, de a constitui una sau mai multe din

garanțiile reglementate în art 127 C. proc. fisc., pentru a obține ridicarea

măsurilor asigurătorii.

Mai mult,

apelanta reclamantă a fost înștiințată despre faptul că poate solicita

ridicarea măsurilor asigurătorii în condițiile legii. În decizia de instituire

a măsurilor asiguratorii s-a menționat expres că apelanta reclamantă putea

beneficia de prevederile art. 129 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, în

conformitate cu care „prin constituirea unei garanții la nivelul creanței

stabilite sau estimate, după caz, măsurile asiguratorii vor fi ridicate”.

Motivând

lipsa luării acestei măsuri, reprezentantul apelantei reclamante a învederat

instanței că la data la care s-a luat decizia instituirii măsurilor

asiguratorii avea de recuperat T.V.A. în valoare mai mare decât suma consemnată

în actul de control al Gărzii Financiare, că a solicitat compensarea T.V.A. cu

datoria constatată însă nu s-a dat curs acestei solicitări. Din probele

administrate nu rezultă că apelanta reclamantă avea de recuperat T.V.A. și ce

sumă, la data de 18 februarie 2011. Pe de altă parte o astfel de solicitare nu

putea fi primită întrucât debitul menționat de Garda Financiară în nota de

constatare din 16 februarie 2011 nu reprezenta o creanță certă și exigibilă

pentru bugetul de stat, ci una estimată, pentru care titlul de creanță fiscală

urma a fi emis ulterior. Compensarea reglementată de art. 116 C. proc. fisc. nu

poate interveni decât atunci când creanțele sunt certe și exigibile.

În

concluzie Curtea a apreciat că principala cauză a blocării activității

apelantei reclamante și, ulterior, a intrării în insolvență a constituit-o

atitudinea de neînțeles a acesteia de a nu uza de prevederile legale prin care,

după constituirea unei garanții, putea solicita ridicarea măsurilor

asigurătorii.

S-a

reținut și faptul că în februarie 2011 reclamanta avea deja dificultăți

economice relativ serioase, reclamanta fiind debitoarea mai multor societăți

comerciale, față de unele fiind obligată la plata de despăgubiri în temeiul

unor hotărâri judecătorești.

Împotriva Deciziei

nr. 4832 din 3 decembrie 2014 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă, a

formulat recurs apelanta-reclamantă SC R.S. SRL (SC R.I. SRL) prin

administrator judiciar I.C.T. Ipurl

În

argumentarea recursului s-a arătat că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre

cu nerespectarea dispozițiilor stabilite în sarcina acesteia conform hotărârii

de casare dată de Înalta Curte de Casație si Justiție și cu încălcarea legii.

În

ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel

nu își motivează soluția adoptată, așa după cum s-a cerut prin decizia de

casare,

neprezentând

argumentele pentru care a înlăturat apărările și dovezile administrate în

combaterea excepției.

A

fost nesocotită și Decizia de casare nr. 3197 din 10 iunie 2013, prin care

Înalta Curte a cerut rejudecarea pricinii în apel cu „motivarea criticilor

referitoare la aspectele invocate mai sus, mai puțin competenta organelor de

control fiscal în stabilirea accizelor (...)”.

Cele

trei entități pârâte dețin calitate procesuală pasivă în cauză, acestea fiind

instituțiile în subordinea și sub controlul direct al cărora, la momentul efectuării

verificării, comisarii pârâtei Garda Financiară își exercitau atribuțiile,

potrivit art. 1 din Regulamentul de organizare si funcționare a Gărzii

Financiare, aprobat prin Ordinul A.N.A.F. nr. 1468 din 19 februarie 2010, cu

modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „Garda Financiară este

instituție publică de control, cu personalitate juridică, aflată în subordinea A.N.A.F.,

care exercită controlul operativ inopinat privind prevenirea, descoperirea și

combaterea oricăror acte și fapte ce au ca efect frauda și evaziunea fiscală,

cât și alte fapte date prin lege în competența sa, art. 1 și art. 2 din H.G. nr.

109/2009 privind organizarea și funcționarea A.N.A.F. (act normativ ulterior

abrogat prin H.G. nr. 520 din 01 august 2013), potrivit cărora „A.N.A.F. este

organizată și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice

centrale, instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea M.F.P.

(...) și în cadrul căreia „funcționează (...) Garda Financiară, direcțiile generale

ale finanțelor publice județene (în speță, pârâta D.G.F.P. Mehedinți), ca

instituții publice cu personalitate juridică. Conform art. 4 alin. (2) din

același act normativ „A.N.A.F. controlează și monitorizează aplicarea unitară

și respectarea reglementărilor legale în domeniul său de activitate, inclusiv

la nivelul instituțiilor care își desfășoară activitatea în subordinea sa” (pct.

22), iar în art. 10 din H.G. nr. 109/2009 se arată că atribuțiile, sarcinile si

răspunderile direcțiilor generale ale finanțelor publice județene, respectiv a

municipiului București se stabilesc prin regulamentul de organizare și

funcționare.

H.G.

nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M.F.P. cu modificările și

completările ulterioare, în temeiul căreia M.F.P. „se organizează și

funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu

personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care aplică strategia și programul

de guvernare în domeniul finanțelor publice”, „exercită, prin organele sale de

specialitate, activitatea de inspecție economico-financiară”, „realizează

activități de inspecție la unitățile aflate în subordinea sau sub autoritatea

ministerului”, „ia măsuri pentru aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege în

competența sa”, „aplică, prin organele abilitate, modalitățile de executare

silită și măsurile asigurătorii, în condițiile legii, pentru recuperarea

creanțelor bugetare”, „stabilește orice alte măsuri, în condițiile prevăzute de

lege”.

Asupra

fondului cauzei, sunt invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., considerând că au fost greșit analizate condițiile

atragerii răspunderii civile delictuale reglementată în art. 998 - 999 C. civ.

Recurenta apreciază

că fapta ilicită a fost dovedită, astfel cum rezultă din controlul efectuat de

către personalul Gărzii Financiare (nota de constatare din 16 februarie 2011) și

de către inspectorii A.N.A.F. - A.N.V. (raport de inspecție fiscal din 30

septembrie 2011 și Decizia de impunere nr. 32093 din 30 septembrie 2011).

Instanța

de apel, ca și prima instanță de fond, nu a fost învestită cu dezlegarea

problemei de drept fiscal privitoare la aplicarea sau nu a scutirii de la plata

accizelor, aceasta chestiune fiind clarificată în mod definitiv prin raportul

de inspecție fiscală întocmit de organele abilitate ale M.F.P./A.N.A.F., care se

bucură de prezumțiile de legalitate, autenticitate și veridicitate.

Instanța

de apel a constatat că nu au fost îndeplinite cerințele legale privitoare la

acordarea beneficiului scutirii reclamantei de la plata accizelor și a înțeles

să nu dea eficiență raportului de inspecție fiscală al cărui rezultat a

evidențiat, de fapt, chiar existența faptei ilicite a organului de control al

Gărzii Financiare constând în stabilirea, în mod eronat (fie doar și parțial)

în sarcina recurentei a unei sume, în cuantum de 694.296 lei, sumă nedatorată

la bugetul de stat.

Similitudinea

existentă între efectele unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

și cele produse de un act administrativ jurisdicțional, emis de către o

autoritate competentă, definitiv intrat în circuitul civil, nu putea fi ignorată

de instanța de apel.

Nu se poate

considera că

necunoașterea legislației de către organul de control sau, mai grav,

nesocotirea ori încălcarea în mod nepermis a acesteia nu ar putea conduce la

concluzia existentei unei fapte cu caracter ilicit, săvârșită de funcționarii

publici dacă nu cu rea credință și/sau cu intenție, atunci cel puțin cu o

evidentă și gravă neglijență și cu o lipsă totală de profesionalism.

Rezumându-se

la a enumera îndatoririle Gărzii Financiare, instanța de apel le-a ignorat cu

desăvârșire în condițiile în care, în contextul de împrejurări în care s-a

probat că a fost stabilită eronat obligația de plată a datoriei bugetare,

aceștia și-au exercitat atribuțiile și prerogativele specifice funcțiilor

contrar legii.

Conduita

ilicită (comportamentul, acțiunile ori omisiunile potrivnice normelor juridice)

ale funcționarilor Gărzii Financiare a lezat grav și ireparabil drepturile și

interesele legitime ale recurentei, nefiind exercitate cu grija de a nu aduce

atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți membri ai corpului

social.

Instanța

de apel a ignorat inclusiv recunoașterea de către intimații-pârâți a „greșelii”

comise de funcționarii Gărzii Financiare cu ocazia controlului. Câtă vreme a

existat o conduită a funcționarilor publici care s-a recunoscut și dovedit pe

deplin că nu a fost conformă cu normele juridice care le reglementează

activitatea, este de neînțeles de ce instanța de apel nu a reținut în speță

caracterul ilicit al faptelor culpabile săvârșite de aceștia în exercitarea

atribuțiilor de serviciu.

Instanța

de apel a reținut în mod greșit că „din ansamblul probelor administrate în

cauză nu rezultă caracterul cert al prejudiciului”.

Din

cuprinsul motivării deciziei recurate rezultă că judecătorul pricinii nu a avut

în vedere înscrisurile justificative și constatările expertizei tehnice

efectuate în cauză, acesta luând in considerare, în mod nejustificat, cifra de

afaceri și pierderea societății R. aferente anilor 2008 - 2010. În acest sens,

instanța de apel a apreciat nefondat că „datele economice menționate nu permit

considerarea ca putând avea un caracter cert prejudiciul calculat de expert cu

titlu de profit nerealizat, în cuantum de 7.977.320 lei”.

Instanța

de apel a procedat în mod greșit la aprecierea inexistentei condiției

prejudiciului prin raportare la datele economice (cifre de afaceri, pierderi,

situații financiare regăsite pe site-ul M.F.P./A.N.A.F.) aferente anilor 2008 -

justifica în mod temeinic soluția adoptată la pronunțarea hotărârii recurate.

Aprecierea

instanței de apel asupra caracterului incert al prejudiciului este vădit contrară

documentelor justificative și constatărilor efectuate de expertul tehnic. Caracterul

cert al prejudiciului a fost statuat astfel pe baza de dovezi concludente pe

care însă judecătorul cauzei nu le-a luat in considerare.

În

susținerea opiniei sale cu privire la neîndeplinirea condiției răspunderii

civile privitoare la prejudiciu, instanța de apel a considerat că are caracter

incert doar o parte (7.977.320 lei) din valoarea prejudiciului total stabilit

de expertiză (10.765.951 lei), fără a pune în discuție și celelalte valori (pct.

2 - 10 din Obiectivul 4 al raportului de expertiză) care, însumate, au rezultat

în final cuantumul total al prejudiciului (pct. 11 al obiectivului 4 al

expertizei).

Instanța

de apel trebuia să constate existența cel puțin a unui prejudiciu parțial prin

raportare la diferența necontestată a pagubei sub aspectul certitudinii: 2.788.632

lei, motiv pentru care în cauză se poate susține că s-a făcut dovada prejudiciului.

Raportul

cauzal dintre fapta ilicită și prejudiciul suferit de recurentă a fost dovedit

mai presus de orice îndoială prin probele administrate. Ignorând însă aceste probatorii

și argumentele recurentei, instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică

și nelegală, rezumându-se doar la a preciza în mod sumar faptul că, în speță,

nu este dovedit raportul de cauzalitate.

Instanța

de apel a considerat în mod greșit că principala cauză a blocării activității

apelantei reclamante și, ulterior, a intrării în insolvență a constituit-o

atitudinea recurentei de a nu uza de prevederile legale prin care, după

constituirea de garanții, putea solicita ridicarea măsurilor asigurătorii și că

în februarie 2011 reclamanta avea deja dificultăți economice relativ serioase.

Instanța

trebuia să ia în considerare răspunsul dat de expertul tehnic desemnat la obiectivul

nr. 4 al expertizei, potrivit căruia „aplicarea măsurilor asigurătorii de către

Garda Financiară în februarie 2011 și, mai ales, înființarea popririi (...)

asupra disponibilităților bănești pentru suma de 694.296 lei (...) au condus la

imposibilitatea agentului economic de a mai desfășura activități economice

deoarece reclamanta-apelantă lucra pe banii băncilor, neavând disponibilități

bănești proprii.

Instanța

de apel a ignorat și faptul că, potrivit constatărilor expertizei, utilizarea

creditelor bancare și a creditului furnizor este o situație foarte des

întâlnită în economia românească în special în sectorul privat, iar firma

Romalex a raportat în exercițiile financiare anterioare perioadei de obținere a

creditelor rezultate pozitive, astfel încât s-a calificat pentru a obține

credite bancare.

Judecătorul cauzei nu

a luat în seamă nici înscrisurile justificative depuse în cadrul expertizei

care atestă că, la momentul efectuării controlului Gărzii Financiare, recurenta

avea de încasat de la bugetul de stat T.V.A. în suma de 491.462 lei, valoare

care era mai mare decât suma datorată bugetului de stat cu titlu de accize.

Faptul

că recurenta nu a uzat de dreptul de a cere ridicarea măsurilor prin

constituirea unor garanții nu reprezintă o inacțiune de natură să exonereze de

răspundere Garda Financiară, în condițiile în care aceste garanții existau deja

la îndemâna autorității fiscale și puteau fi valorificate pentru acoperirea

creanței bugetare fără a se mai dispune sechestrul asupra bunurilor obiect al

garanțiilor și, mai ales, fără a se mai bloca disponibilitățile conturilor

bancare.

„Dificultățile

relativ serioase” avute în vedere de instanța de apel nu conduceau, în nici un

mod, la colapsul financiar al companiei.

Chiar

și în ipoteza în care s-ar admite că, în speță, ar fi existat o pluralitate de

cauze ce au generat prejudiciul, instanța de apel a procedat greșit în analiza

acestora, reținându-le în mod nejustificat doar pe cele imputate recurentei și

care, cel mult, puteau fi considerate cauze secundare și indirecte, spre

deosebire de cele principale și directe generate de faptele ilicite ale Gărzii

Financiare.

Instanța de apel avea

la îndemână: sistemul echivalenței condițiilor sau condiției sine qua non;

sistemul cauzei proxime sistemul cauzei adecvate; sistemul cauzalității

necesare pe care nu le-a aplicat în coroborare cu înscrisurile justificative

și, în mod esențial, cu raportul de expertiză tehnică, ce a determinat

științific toate corelațiile dintre faptele și împrejurările ce au contribuit,

direct și nemijlocit, la producerea prejudiciului.

Instanța de apel a

efectuat cercetarea judecătorească într-un mod simplist, sumar, fără a respecta

și aplica principiul aflării adevărului, înlăturând ori ignorând toate acele

dovezi relevante și concludente care puteau evidenția acele cauze și condiții

care au asigurat ori au facilitat consecințele negative ale acestora.

Referitor la ultima

condiție cerută de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a

autorului unei fapte ilicite, vinovăția, instanța de apel a înțeles să nu

stabilească nicio culpă în sarcina Gărzii Financiare cu ocazia efectuării

controlului.

Decizia

recurată nu este motivată sub acest aspect (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), din

argumentele invocate de instanța de apel rezultă că aceasta nu a stabilit nicio

vină în sarcina Gărzii Financiare.

Instanța

de apel a procedat la o analiză defectuoasă a cauzei ignorând probatoriile

administrate, dând o interpretare greșita legii aplicabile în speță.

Controlul

efectuat de Garda Financiară nu s-a circumscris cadrului legal, iar această

eroare (fie ea și parțială) nu putea fi ignorată sau înlăturată de instanța de

apel în sensul de a nu imputa intimaților-pârâți nici măcar cea mai ușoară

culpă.

Autorul

unei fapte ilicite răspunde și pentru cea mai ușoară culpă, nefiind deci

necesar pentru angajarea răspunderii civile să existe intenție sau o „gravă

neglijență”, după cum fără just temei a apreciat instanța de apel.

Pe

de altă parte, gravitatea faptei ilicite rezultă din întregul ansamblu probator

al cauzei care a relevat fără putință de tăgadă că organul de control al Gărzii

Financiare a săvârșit un abuz de drept.

În

faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi și nu a fost

depusă întâmpinare, intimata M.F.P. - A.N.A.F. a depus concluzii scrise.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte reține

următoarele:

Excepția

lipsei calității procesuale a A.N.A.F., a M.F.P. și a D.G.F.P. Mehedinți a fost

motivată și corect soluționată de instanța de apel care, făcând aplicarea art. 1

din O.U.G. nr. 91/2003, a constatat că Garda Financiară are personalitate

juridică proprie, pe care a transmis-o în favoarea A.N.A.F. după adoptarea O.G.

nr. 74/2013.

Prerogativa

personalității juridice conferă Gărzii Financiare calitatea de subiect de drept

și responsabilitate juridică proprie, care îi permite să își asume, în calitate

de angajator, răspunderea civilă delictuală pentru fapta prepusului, în temeiul

art. 1000 alin. (3) C. civ., fără a mai fi necesară chemarea altor persoane

juridice alături de aceasta.

Prin lege

nu s-a stabilit că responsabilitatea ar aparține altui subiect de drept și, chiar

din textele legale menționate de recurent rezultă că, deși există o relație de

subordonare a Gărzii Financiare față de alte instituții, nu a fost delegată

răspunderea juridică a Gărzii Financiare către acestea.

Ca atare,

A.N.A.F., M.F.P. și D.G.F.P. Mehedinți nu dobândesc în cauză calitate

procesuală pasivă.

Pentru

aceste considerente, nu se poate aprecia că această excepție nu a fost motivată

și că au fost încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ., astfel cum susține

recurenta.

Pe fondul

cauzei, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 998-999

coroborat cu art. 1000 alin. (3) C. civ., abordând toate elementele răspunderii

civile delictuale și subliniind, în raport de probele administrate, aspectele

relevante pentru incidența fiecărui element în parte.

Astfel,

instanța de apel a considerat că fapta nu are caracter ilicit deoarece a fost

realizată în îndeplinirea unor atribuții legale și nu s-a abătut de la normele

procedural fiscale, iar interpretarea din raportul de inspecție fiscală din

data de 7 noiembrie 2011 a fost considerată ca discutabilă de vreme ce excepția

privind scutirea de la plata accizei nu opera anterior datei de 1 aprilie 2010.

Raportul de inspecție fiscală nu beneficiază de putere de lucru judecat și nu

poate fi impus instanței deoarece nu a fost supus controlului judiciar. Întrucât

norma fiscală putea fi interpretată și altfel, instanța de apel nu a considerat

că s-a comis un abuz ori că s-a dovedit lipsa de profesionalism a comisarilor

din cadrul Gărzii Financiare, motiv pentru care a considerat că nu este

dovedită nici vinovăția acestora. Existența unei erori în interpretarea și

aplicarea legii a fost dovedită doar cu privire la cantitatea de cărbune

achiziționat de pe piața internă pentru care nu se datora plata accizei, însă

interpretarea parțial eronată a dreptului material fiscal nu a fost considerată

o eroare gravă care să justifice reținerea faptei ilicite săvârșite cu intenție

sau gravă neglijență.

Recurenta

critică această motivare arătând că existența faptei ilicite a fost constatată

cu ocazia controlului finalizat prin nota de constatare din 16 februarie 2011

și prin raportul de inspecție din 30 septembrie 2011, greșeala comisă a fost

recunoscută de către Garda Financiară, iar necunoașterea legislației de către

organul de control conduce la concluzia unei fapte ilicite săvârșită cu gravă

neglijență, din lipsă de profesionalism.

Criticile

se privesc ca nefondate întrucât recurenta nu a indicat aspecte de nelegalitate

prin care să înlăture constatarea instanței de apel cu privire la lipsa puterii

de lucru judecat a raportului de inspecție, care nu a fost cenzurat de

instanță, și nici nu a argumentat, în sens contrar celor reținute de instanța

de apel, de ce constatările organului de control fiscal ar fi fost la adăpost

de orice interpretare.

Necunoașterea

legii de către organul de control, recunoașterea faptei ilicite de către Garda

Financiară nu reprezintă decât reiterarea criticilor din apel cărora instanța

le-a răspuns, însă argumentele pe care instanța de apel le-a considerat ca

fiind relevante nu au fost combătute în recurs.

Or, pe

calea recursului, cale de atac extraordinară de reformare, soluția instanței de

apel poate fi modificată numai dacă sunt identificate, în limita criticilor din

recurs sau a motivelor de ordine publică, aspecte de nelegalitate. Recurenta nu

a invocat critici care să demonstreze greșita aplicare a legii de către

instanța de apel.

În

strânsă legătură cu condiția existenței unei fapte ilicite, instanța de apel a

analizat și condiția vinovăției, ca element al răspunderii civile delictuale, reținând

că, de vreme ce norma fiscală era interpretabilă, nu se poate reține vinovăția

comisarilor Gărzii Financiare. În cauză nu a fost dovedită decât o aplicare

parțial eronată a dreptului material fiscal care nu poate fi apreciată ca faptă

ilicită săvârșită cu intenție sau gravă neglijență.

Criticând

această constatare a instanței de apel, recurenta arată că nu este motivată,

deoarece instanța de apel nu a stabilit nici o vină în sarcina Gărzii

Financiare. În opinia recurentei, vina comisarilor Gărzii Financiare rezidă în

încălcarea prevederilor legale cu ocazia controlului, aspect care dovedește un

abuz de drept, în legătură cu care putea fi reținută cea mai ușoară culpă, în

condițiile în care autorul unei fapte ilicite răspunde pentru cea mai ușoară

culpă, nefiind necesar să existe intenție sau gravă neglijență.

Înalta

Curte constată că, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

nu poate fi reținut, deoarece instanța de apel a motivat pe larg inexistența

acestui element al răspunderii civile delictuale, atât din perspectiva inexistenței

vinovăției, ca urmare a caracterului interpretabil al legii, cât și a

inexistenței gravității cerute pentru a se reține existența unei fapte ilicite,

săvârșite cu intenție sau gravă neglijență, cu privire la cantitatea de cărbune

care, în mod greșit, a fost supusă accizării.

Numai din

perspectiva acestei ultime ipoteze se impune a se analiza vinovăția, iar

instanța de apel nu a reținut existența celei mai ușoare culpe, apreciind necesar

să se dovedească intenția sau grava neglijență.

Interpretarea

instanței de apel este corectă, luând în considerare că ne aflăm în ipoteza

răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în condițiile art. 1000 alin.

(3) C. civ., iar fapta are în vedere interpretarea legii.

Prin art.

129 alin. (4) al O.G. nr. 92/2003 se prevede că m

ăsurile asigurătorii se dispun prin

decizie emisă de organul fiscal competent și că în cuprinsul deciziei organul

fiscal trebuie să precizeze debitorului că prin constituirea unei garanții la

nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi

ridicate. Prin urmare, în cazul

interpretării și

aplicării greșite a legii de către organele de control fiscal prin luarea

măsurilor asigurătorii, se dă posibilitatea celui care pretinde că i-a fost

creat un prejudiciu să solicite ridicarea acestor măsuri.

Prin cenzurarea

de către instanță a modului de interpretare a legii de către prepuși, cu ocazia

aplicării de către aceștia de sancțiuni în îndeplinirea atribuțiilor de

serviciu, intenția legiuitorului a fost ca răspunderea să poată fi antrenată

doar în măsura în care prejudiciul este creat în forme de vinovăție mai grave,

precum intenția sau grava neglijență, simpla eroare fiind înlăturată prin

controlul instanței.

Deși

susține că garanțiile existau la îndemâna autorității fiscale și puteau fi

valorificate pentru acoperirea creanței bugetare fără a se mai dispune

sechestrul asupra bunurilor obiect al garanțiilor și fără a se mai bloca

disponibilitățile conturilor bancare, recurentul nu încadrează această critică

în drept pentru a putea fi analizată în recurs ca motiv de nelegalitate.

Sub

aspectul prejudiciului, ca și condiție pentru antrenarea răspunderii civile

delictuale, instanța de apel a considerat că acesta nu este cert, deoarece

cifrele de afaceri menționate în raportul de expertiză și în bilanțul contabil

depus la A.N.A.F. nu dovedesc caracterul cert al prejudiciului de 2.977.320 lei,

cu titlu de profit nerealizat.

Recurenta

critică această soluție, afirmând că în mod greșit nu au fost avute în vedere

înscrisurile care au stat la baza efectuării raportului de expertiză în apel,

după rejudecare, ci cifrele de afaceri și pierderile înregistrate de recurentă,

în condițiile în care trebuia să se constate cel puțin un prejudiciu parțial

cert, în cuantum de 2.788.631 lei (diferența dintre 10.765.951 lei, prejudiciul

total, și 7.977.320 lei, prejudiciul stabilit ca fiind incert).

Criticile

recurentei sunt nefondate mai întâi pentru că se referă la neanalizarea unor

probe din dosar, aspect care excede verificării în recurs, odată cu abrogarea,

prin

Legea

nr. 219/2005,

a art. 304 pct. 10 C. proc. civ., iar în al doilea rând pentru că

nu precizează în ce condiții s-ar putea reține că există un prejudiciu parțial

cert, constând în profit nerealizat.

În ceea

ce privește legătura de cauzalitate care trebuie să existe între faptă și

prejudiciu, instanța de apel a reținut că nu a fost dovedită, principala cauză

a blocării activității recurentei fiind faptul că aceasta nu a solicitat

ridicarea măsurilor asigurătorii puse asupra activelor sale. A fost apreciată

ca nedovedită apărarea reclamantei că avea T.V.A. de încasat de la stat, iar

măsura compensării, în raport de care s-a justificat pasivitatea reclamantei în

a cere ridicarea măsurilor asiguratorii, a fost considerată ca inoperantă

deoarece, conform art. 116 C. proc. fisc., compensarea are loc numai între

creanțe certe și exigibile, iar debitul menționat în nota de constatare din 16

februarie 2011 era estimativ, nu cert și exigibil.

Sub acest

aspect, recurenta arată că instanța a ignorat probele și apărările relevante,

motivând sumar că nu există raport de cauzalitate, deși acesta rezultă fără

echivoc din răspunsul expertului la obiectivul 4, în care se menționează că

motivul pentru care reclamanta nu și-a putut continua activitatea este

impunerea măsurilor asiguratorii, de vreme ce anterior realizase performanțe

care i-au permis să contracteze credite bancare. Nu au fost analizate

înscrisurile care au stat la baza expertizei care, coroborate cu raportul de

ex