ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 804/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului București, secția a V-a civilă , la data de 04 septembrie 2012, întemeiată pe dispozițiile art. 58, 72, 73, 74 și 1349 din noul C. civ. și art. 28, 30, 31 alin. (4) și (5) 7 din Constituția României, reclamanții G.L.N. și M.L., cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură în Pipera, județ Ilfov, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții N.R., B.C. și SC R.R. SRL - București, obligarea acestora la plata de daune morale în cuantumul reprezentat de echivalentul în lei al sumei de 500.000 euro, publicarea hotărârii într-un ziar de larga circulație, sub sancțiunea de amenzi civile de 10.000 de lei pe fiecare zi de întârziere și plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 954 din 14 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut ca, în ediția de luni, 27 august 2012, a Ziarului „L.", pe prima pagină a ziarului, sub titlul: „B. socru, P. naș", însoțit de fotografiile celor doi oameni de stat, s-a publicat știrea potrivit căreia, „La sfârșitul săptămânii, cei doi politicieni sunt în chefuri!" În continuarea articolului, sub același titlu însoțit de fotografiile Președintelui și ale Premierului, s-a publicat știrea: „Potriveală la petreceri: sâmbătă au nuntă și președintele și premierul". S-a mai menționat că „Premierul o cunună pe fiica deputatului P.S.D.

de Caraș-Severin, I.M.", fiind atașată fotografia deputatului. De asemenea, sub știrea: „Finul premierului, fiul unui lider interlop din Vâlcea", s-a detaliat că: „L.G., viitorul soț al L.M. și desigur, finul soților P., este un avocat celebru din București, dar nu numai. El e fiul vitreg al liderului interlop vâlcean V.G. zis „V.", care a fost reținut în 2007, pentru spălare de bani, furt calificat, fals sub semnătură privată, infracțiuni informatice și cu mijloace de plată electronice". Referitor la dreptul la replică solicitat de către reclamantul G.L.N., tribunalul a reținut că, prin reprezentanții săi, pârâta SC R.R. SRL i-a solicitat reclamantului unele explicații legate de articolele de presă anterioare, în care s-au publicat știri similare, explicații pe care, reclamantul nu a fost dispus ca să le dea, astfel că nu se poate reține culpa pârâților.

Analizând articolul de presă menționat mai sus și având în vedere concluziile trase în mod concret din probele administrate în cauză, astfel cum aii fost redate mai sus, tribunalul a constatat că știrile furnizate de către pârâți, cuprind; o mențiune care nu a fost verificată de către pârâți și care nu corespunde realității, respectiv, faptul că tatăl reclamantului G.L.N., „V.G. zis V., a fost reținut în 2007, pentru spălare de bani, flirt calificat, fals sub semnătură privată, infracțiuni informatice și cu mijloace de plată electronice"; o mențiune care ar putea constitui o ingerință nejustiftcată în viața privată a reclamantului G.L.N., respectiv, mențiunea că „El e fiul vitreg al liderului interlop vâlcean V.G.

zis V." Astfel, tribunalul a constatat că fapta prejudiciabilă pretinsă de către reclamanți - condiție a răspunderii civile delictuale - există, tribunalul verificând și îndeplinirea celorlalte condiții necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Mențiunea că tatăl reclamantului G.L.N., „V.G. zis V., a fost reținut în 2007, pentru spălare de bani, furt calificat, fals sub semnătură privată, infracțiuni informatice și cu mijloace de plată electronice" nu corespunde adevărului. însă are la bază o anumită realitate faptică infracțională anterioară în care a fost antrenat tatăl reclamantului, care nu a fost atent verificată de către pârâți (jurnaliști și editor) și care, în condițiile în care nu corespunde realității prezente, ar putea sta la baza antrenării răspunderii civile delictuale.

Mențiunea că „V.G. zis V., a fost reținut în 2007, pentru spălare de bani, furt calificat, fals sub semnătură privată, infracțiuni informatice și cu mijloace de plată electronice" nu corespunde adevărului, întrucât, din adresa din 17 ianuarie 2013 înaintată de D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală (fila nr. 128 din dosar), rezultă că pe rolul acestei instituții nu există în prezent dosare penale privindu-l pe numitul G.V. Nu s-a dovedit însă, dacă la nivelul anului 2007, au existat sau nu anumite măsuri de reținere luate de această instituție împotriva sus-numitului. Din hotărârile judecătorești care au fost depuse în copie la dosar rezultă condamnarea inculpatului G.V. pentru infracțiunile de: asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, șantaj, vătămare corporală și lipsire de libertate, pentru fapte deosebit de violente săvârșite împreună cu apropiați din familia sa, ori cu angajați ai firmei sale SC M.A.

SRL Rm. Vâlcea. Tribunalul a constatat că astfel de condamnări, au fost pronunțate de către instanțele respective, anterior anului 2007, iar în acel an, din probele administrate în cauză, nu rezultă că numitul G.V. ar fi fost „reținut pentru spălare de bani, furt calificat, fals sub semnătură privată, infracțiuni informatice și cu mijloace de piață electronice", cum s-a menționat în articolul publicat în Cotidianul L. din 27 august 2012. Din dispozitivul sentinței penale nr. 671 din 7 noiembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Rm. Vâlcea în Dosarul nr. 10130/288/2011, s-a reținut însă, că prin această hotărâre, s-a pronunțat reabilitarea numitului G.V. privind pedepsele aplicate. Legat de același aspect, la dosar a fost depus și Certificatul de cazier judiciar din 3 octorabrie 2012 din care s-a reținut că numitul G.V., nu este înscris în cazierul judiciar.

Rezultă astfel, că tatălui reclamantului, numitul G.V., nu-i mai pot fi imputate oficial condamnările anterioare, pentru care a intervenit reabilitarea j udecătoreasca. Tribunalul a cercetat dacă pârâții jurnaliști N.R. și B.C., respectiv, pârâta-editor SC R.R. SRL - București, aveau vreo justificare legitimă să-i impute aceste fapte prin articolul publicat în Cotidianul L. din 27 august 2012, dacă știrea respectivă a reprezentat un element de noutate, care au fost consecințele prejudici abile pentru reclamanți și dacă poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală împotriva jurnaliștilor care au publicat o știre insuficient verificată. Tribunalul a reținut că există publicații anterioare publicării articolului din 27 august 2012 din Ziarul L., în care au fost relatate aspecte despre gruparea infracțională condusă de I.G., „nepotul lui V.G., zis V., lider al lumii interlope vâlcene", făcându-se constant aceeași mențiune că, „G.V.

a fost condamnat în primăvara anului 2000, la 5 ani și 6 luni de închisoare pentru ultragierea unor polițiști din Râmnicu Vâlcea veniți să-i percheziționeze locuința. În aceleași publicații, în mod constant, s-a menționat că „în iulie 2007, V.G.

a fost reținut alături de alte șase persoane, de procurorii D.I.I.C.O.T., în urma unei ample acțiuni și a unei monitorizări care a durat mai multe luni, fiind acuzat de constituirea unui grup criminal organizat, spălare de bani, furt calificat, fals sub semnătură privată, infracțiuni informatice și cu mijloace de plată electronice". Toate aceste publicații anterioare datei de 27 august 2012 nu au fost combătute sau infirmate în vreun alt mod, nici de către reclamantul G.L.N., atunci când i s-au cerut anumite explicații, pentru acordarea dreptului la replică și nici de către numitul G.V., făcând astfel credibile informațiile de presă, atât pentru alți jurnaliști care ar fi dorit să abordeze aceeași problematică, cât și pentru opinia publică.

Totodată, tribunalul a constatat că, legat de reclamanți ori de familiile acestora, de statutul legal al reclamantului G.L.N., de nunta acestora și de faptul că nașii de cununie au fost V.P. (prim ministru al României) și D.S. (europarlamentar), au apărut mai multe articole de presă ulterioare evenimentului de la 1 septembrie 2012, prin care erau scoase în evidență legăturile oarecum nepotrivite, care s-au legat între cei doi oameni de stat, care exercită funcții de demnitate publică la cel mai înalt nivel privind puterea politică și executivă și persoana numitului V.G., catalogat ca făcând parte din „lumea interlopă". Prin publicarea articolului în speță, tribunalul nu a reținut alt scop, prejudicîabil pentru reclamanți, decât acela al informării opiniei publice despre relațiile și conduita celor doi oameni politici, V.P.

(prim ministru al României) și D.S. (europarlamentar). În același context, s-a făcut și mențiunea că reclamantul G.L.N. este „fiul vitreg al liderului interlop vâlcean V.G. zis V.", mențiune care, așa cum s-a reținut mai sus, ar putea constitui o ingerință nejustificată în viața privată a reclamantului. Tribunalul a constatat însă, că și această știre a apărut, atât în publicații anterioare datei de 27 august 2012, cât și în publicațiile ulterioare, iar sursa informațiilor nu a fost Ziarul L. Afirmația nu a fost făcută însă, într-un scop defăimător, ci, pur și simplu, pentru informare, unele publicații încercând chiar să explice faptul meritoriu, pozitiv, că fiul adoptiv și~a urmat cursul său în viață și a stat departe, atât de anturajul personal, cât și de „zona infracțională" în care s-a aflat tatăl său adoptiv într-un trecut nu prea îndepărtat.

În raport de starea de fapt reținută mai sus și de dispozițiile legale aplicabile în materie, tribunalul a reținut, în ceea ce privește antrenarea răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ., că fapta pârâților de publicare a articolului prin care s-au adus Sa cunoștința publicului interesat aspecte privind activitatea infracțională anterioară a tatălui reclamantului G.L.N., condamnările suferite, în condițiile în care acesta a beneficiat de reabilitarea judecătorească, legăturile de rudenie dintre fiul reclamant și tatăl său, precum și legăturile statornicite între familia reclamanților și nașii acestora V.P. și D.S., respectiv, asocierea dintre politicieni și lumea interlopă reprezentată prin tatăl reclamantului, există, dar nu se poate reține caracterul ilicit al acestei fapte.

Tribunalul a apreciat că nu li se poate cere jurnaliștilor pârâți în cazul dat, ca prezentarea informațiilor din articolul de presă incriminat, să aibă rigoarea și precizia actelor și faptelor prezentate într-o hotărâre judecătorească. Hotărârea judecătorească de reabilitare din anul 2011 nu a fost adusă la cunoștința jurnaliștilor sau a agențiilor de presă scrisă sau audiovizuală care propagau această știre, făcând astfel credibile știrile publicate. Tribunalul a constatat că articolul pretins defăimător, nu-i vizează în mod special pe soții reclamanți sau pe reclamantul G.L.N., ci se referă la cele două persoane publice din spațiul politic românesc, ce exercită funcții de demnitate publică la cei mai înalt nivel în cadrul puterilor politică și administrativă.

Afirmațiile cu privire la persoana numitului G.V., tatăl reclamantului, respectiv, catalogarea lui drept „fost interlop", precum și cele legate de împrejurarea că acesta a fost condamnat pentru săvârșirea unor infracțiuni, corespunde realității. Prin urmare, tribunalul a apreciat că fapta pârâților nu are caracter ilicit, se circumscrie limitelor libertății de exprimare conturate de doctrina și jurisprudența C.E.D.O., potrivit cărora „libertatea de exprimare este aplicabilă nu numai informațiilor sau ideilor care sunt primite favorabil sau cu indiferență, ori considerate inofensive, ci și acelora care ofensează, șochează sau deranjează 1 ', astfel că nu se înscrie în categoria delictelor de presă în măsură să atragă răspunderea civilă delictuală în cauză, ingerința fiind proporțională și rezonabilă în raport cu scopul legitim urmărit de informare a publicului și de protecție a moralității publice.

Tribunalul a constatat că prejudiciul moral invocat de către reclamanți există, chiar dacă întinderea acestuia nu se ridică la dimensiunile invocate de către aceștia. Articolul de presă publicat în Ziarul L. din 27 august 2012, chiar dacă nu prezintă un element de noutate și de inedit, în condițiile în care a apărut integral în alte publicații anterioare, din perioada iunie-august 2012, a fost în măsură să genereze și să le cauzeze reclamanților prejudicii reale, în cauza de față vorbind despre prejudiciile morale. Astfel, o parte dintre invitații care confirmaseră participarea la nunta reclamanților, nu au mai onorat acest eveniment, întrucât nu au fost dispuși să fie asociați cu persoane de tipul celor indicate în articolul de presă.

Între membrii celor două familii au avut Ioc discuții care, în mod obișnuit nu-și aveau locul în această împrejurare deosebită din viața celor doi tineri, iar reclamanții au fost puși în situația stânjeratoare de a le oferi unora dintre invitați explicații privind acest scandal de presă. Aceeași situație i-a determinat pe cei doi tineri să renunțe la o vacanță ce urma să se desfășoare imediat după nuntă, conform obiceiului („luna de miere"), în condițiile în care, din punct de vedere financiar și-ar fi permis să se bucure de o astfel de vacanță unică din viața unui cuplu și care dă prilejul unor amintiri plăcute pentru tot restul vieții de familie. Se poate vorbi astfel, că din acest punct de vedere, reclamanții au suferit un prejudiciu hedonist, de plăcere, care se înscrie în sfera daunelor morale.

S-a constatat că informații legate de tatăl reclamantului, G.V., au fost publicate timp de mai mulți ani în presa românească, atât locală, cât și centrală, chiar cu câteva luni sau zile înainte de nuntă și de articolul publicat de către pârâți, astfel că, nu se poate reține cu certitudine, că numai articolul pretins defăimător publicat la 27 august 2012 în Ziarul L., a fost în măsură să le producă prejudicii.

Conform art 1353 C. civ., cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale, nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv". Jurnaliștii și editorul pârâți au acționat cu bună-credință, au abordat un subiect de interes major pentru opinia publică, ce vizează conduita publicației în raport cu publicul cititor și cu relațiile cel puțin nefirești dintre oamenii politici și persoane care au săvârșit infracțiuni, astfel că sancționarea atitudinii acestora prin obligarea la repararea prejudiciului suferit de către reclamanți ar avea un efect inhibitoriu cu privire la discutarea acestei probleme de interes public major.

Cum pârâții au exercitat însă cu bună-credință dreptul la liberă, exprimare și dreptul de a informa în mod obiectiv opinia publică, cu respectarea art. 10 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, tribunalul a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 75 C. civ., fapta pârâților nu constituie un delict de presă, astfel că aceștia nu pot răspunde pentru repararea prejudiciului moral suferit de către reclamanți. Sancționarea atitudinii pârâților prin obligarea ia plata unor despăgubiri, așa cum solicită reclamanții, nu este necesară într-o societate democratică în înțelesul art. 10 parag. 2 din C.E.D.O., nu există „nevoia unei presiuni sociale pentru ca libertatea de exprimare să fie limitată", ci, dimpotrivă, iar această ingerință în viața privată a reclamanților este proporțională cu scopul legitim urmărit prin campania de presă amintită mai sus.

În condițiile în care nu se reține în sarcina pârâților, comiterea unui delict de presă, pentru motivele arătate mai sus, nu se poate reține nici existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, astfel că nu este îndeplinită nici această condiție a răspunderii civile delictuale. Nu se poate reține nici vinovăția pârâților, atât jurnaliștii, cât și editorul SC R.R. SRL, invocând cu bună-credința o situație publicată în multe alte articole de presa anterioare, necontestată nici de către reclamanți și nici de către persoana vizată - G.V. - care puteau aduce la cunoștința. jurnaliștilor și chiar a opiniei publice, hotărârea judecătorească de reabilitare, informațiile publicate de către pârâți, având și o reală bază factuală anterioară.

Tribunalul a apreciat astfel că acțiunea reclamanților privind obligarea pârâților la plata unor daune morale în cuantum de 500.000 euro, este nefondată și a fost respinsă. Privind solicitarea reclamantului G.L.N. de acordare a dreptului la replică, se reține că pârâta SC R.R. SRL, în principiu, a fost de acord, solicitând lămurirea unor aspecte factuale referitoare la faptele anterioare imputate tatălui acestuia, însă reclamantul nu a răspuns acestor solicitări (fila 71 din dosar), astfel că nu se impune obligarea pârâtei pe cale judecătorească și nici obligarea celor trei pârâți la publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulație sub sancțiunea unei amenzi civile de 10.000 de lei pe fiecare zi de întârziere În consecință, acțiunea reclamanților a fost respinsă și cu privire la aceste cereri.

Prin Decizia civilă nr. 496/A din 2 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de reclamanți. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de preschimbare a termenului adresată instanței la data de 14 septembrie 2012, apelanții reclamanți și-au ales domiciliul în vederea comunicării actelor de procedură la adresa din Pipera, județul Ilfov. Reclamanții au fost citați pe parcursul desfășurării procesului în fața instanței de fond la această adresă, iar aceștia, deși prezența lor, prin apărător, ia primul termen de judecată din 13 noiembrie 2012, nu s-a datorat îndeplinirii procedurii de citare ia adresa indicată în cererea introductivă, nu au contestat modul în care au fost citați.

De asemenea, apelanții reclamanți nu au indicat, pe parcursul judecății în fond, o altă adresă la care sa fie comunicate actele de procedură, astfel cum prevăd dispozițiile art. 98 C. proc. civ. Prin urmare, comunicarea sentinței la adresa indicată în petitul acțiunii și neschimbată pe parcursul procesului s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 93 C. proc. civ., de situația creată fiind culpabili în exclusivitate apelanții. Mai mult, prin declarația de apel, apelanții-reclamanți au indicat aceeași adresă, ca fiind domiciliul lor. Este adevărat că ulterior comunicării hotărârii primei instanțe, respectiv ia data de 05 martie 2014, apelanții reclamanți, prin același apărător care i-a reprezentat în fața primei instanțe, au înregistrat ia dosarul cauzei o cerere de studiere și fotocopiere a documentelor din dosar, însă, în raport de neîndeplinirea de către apelanții reclamanți a obligației prevăzută de art. 98 C. proc.

civ., nici această dată și nici data recomunîcării sentinței prin afișare la ușa instanței nu pot fi luate în considerare la calculul termenului de declarare a apelului. De asemenea, nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 92 C. proc. civ., cum susțin apelanții reclamanți, dovada de comunicare a sentinței întorcându-se pentru inexistența adresei „în raza oficiului Pipera", situație în care afișarea în condițiile acestor dispoziții legale era imposibilă. Față de cele reținute, instanța a apreciat că hotărârea atacată a fost comunicată apelanților reclamanți cu respectarea dispozițiilor art. 93 C. proc. civ., astfel încât termenul de apel curgea de la data acestei comunicări, rezultata din dovezile de la filele 389 și 404 din dosarul de fond, respectiv la 18 februarie 2014. Față de dispozițiile art. 284 C. proc.

civ., coroborate cu dispozițiile art. 101 alin. (1) C. proc. civ., instanța a constatat că termenul legal de apel a expirat la data de 06 martie 2014. Or, apelanții reclamanți au înregistrat apelul la data de 21 martie 2014, peste termenul prevăzut de lege. Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs, în termen legal, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare ia instanța de apel, Criticile formulate prin intermediul memoriului de recurs vizează, în esență, momentul de la care curge termenul de apel în viziunea, reclamanților. Astfel, aceștia susțin că instanța de apel, în mod eronat nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 95 C. proc.

civ., câtă vreme dovada de îndeplinire a procedurii de citare s-a întors ia greva instanței, comunicarea hotărârii nefiind îndeplinită. Susțin că nu exista niciim text legal care sa prevadă ca procedura de comunicare a actelor procedurale este valabil îndeplinita ia momentul în care actul este întors la grefa instanței, după ce procedura nu a fost îndeplinită în conformitate cu art. 92 C. proc. civ., în astfel de situații aplicându-se dispozițiile art. 95 C. proc. civ. Arată că nu are nicio relevanță faptul ca nu au comunicat în scris alegerea unui alt domiciliu pentru comunicarea actelor de procedura, astfel cum cere art. 98 din C. proc. civ., câtă vreme nu au susținut niciun moment ca ar fi existat o schimbare de domiciliu de care instanța de fond ar fi trebuit sa tina.

cont. Hotărârea primei instanțe trebuia sa fie comunicată la adresa menționata în cererea de chemare în judecata, respectiv la adresa din Pipera, județ îlfov. însă niciodată hotărârea primei instanțe nu a fost comunicată valabil la această adresa, deși reprezentantul a fost aies convențional încă de la începutul judecații, cum s-a reținut și în motivare. Consideră că, ceea ce interesează în stabilirea momentului de ia care curge termenul de apel este data comunicării efective a hotărârii, iar nu data la care se depune la dosar procesul-verbal care menționa imposibilitatea comunicării acesteia. Mai arată că nu le este imputabilă imposibilitatea de comunicare a hotărârii datorită inexistenței adresei „în raza oficiului Pipera", iar acest lucru nu are relevanță în cauză, reclamanții neputând fi sancționați pentru acest motiv.

Situația în care comunicarea nu este posibilă (indiferent de motiv) este avută în vedere de art. 95 C. proc. civ., care stabilește ca fiind aplicabilă, într-un astfel de caz, procedura comunicării prin publicitate, respectiv afișarea la ușa instanței (cum corect a procedat instanța de fond).

Opinează că, momentul la care reclamanții, prin reprezentant legal, au luat la cunoștință de motivele hotărârii, este dat de cererea de studiere a dosarului din data de 05 martie 2014. Analizând recursul, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Criticile ce vizează modalitatea de soluționare a excepției de tardivitate a apelului se rețin a fi vădit nefondate, pentru următoarele considerente: Curtea Constituțională, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., a statuat că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, dar nu este un drept absolut, legiuitorul având competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

Această soluție este consacrată constituțional, în art. 126 alin. (2) din Constituția României, care prevede: "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege", astfel cum rezultă din Decizia nr. 1/1994 pronunțată de Curtea Constituțională). în considerentele aceleiași decizii, se reține că pentru situații deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care șs stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept să nu mai poată fi posibilă (Decizia Curții Constituționale nr. 755 din 31 octombrie 2006). Conform art. 284 C. proc.

civ. „Termenul de apel este de 15 zile de ia comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". Art. 103 alin. (1) C. proc. civ. dispune că neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voința ei, în acest din urmă caz, fiind necesar ca partea să formuleze o cerere de repunere în termenul legal de apei, cu arătarea motivelor împiedicării, în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării. În speță, în raport de dispozițiile art. 284 coroborat cu art. 103 C. proc.

civ., în mod judicios Curtea de Apel București a reținut că apelul reclamanților a fost declarat - la data de 21 martie 2014 - peste termenul legal de 15 zile de la data comunicării sentinței civile nr. 954 din 14 mai 2013 a Tribunalului București (sentință comunicată la domiciliul procesual ales al reclamanților la data de 18 februarie 2014). De altfel, reclamanții nu au formulat nicio cerere de repunere în termenul de apel conform dispozițiilor art. 103 alin. (2) C. proc. civ. Referitor la modalitatea de realizare a comunicării sentinței civile nr. 954 din 14 mai 2013 a Tribunalului București, Înalta Curte constată că aceasta s-a realizat conform dispozițiilor art. 93 C. proc. civ. la domiciliul procesual ales al reclamanților, respectiv în Pipera, județ Ilfov.

Din analiza conținutului cererii de chemare în judecată, formulată prin S.C.A. D. și asociații, rezultă că reclamanții au indicat în mod explicit și neechivoc că, pentru comunicarea actelor de procedură, înțeleg să recurgă la instituția procesuală a domiciliului ales, fără a proceda, însă, și la indicarea persoanei desemnate cu recepționarea actelor de procedură. Mai mult, în cererea de preschimbare a termenului de judecată, aflată la fila 16 dosar fond, reclamanții au reiterat aceiași domiciliu ales în vederea comunicării actelor de procedură, iar dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cu reclamanții pentru termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2012, aflate la filele 23 și 27 dosar fond, s-au întors cu mențiunea că „în raza oficiului Pipera nu figurează str. X." Potrivit art. 85 C. proc.

civ., „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel". Citarea are ca scop încunoștințarea părții despre existența procesului, pentru ca ea să se poată prezenta și să-și facă apărările pe care le consideră necesare. Cu alte cuvinte, legiuitorul a lăsat la alegerea părților care este locul și persoana căreia doresc să îi fie comunicate actele de procedură, tocmai pentru ca aceasta să poată lua cunoștință de conținutul acestora și să își poată exercita dreptul de apărare. Or, în speță, Ia termenul de judecată din 13 noiembrie 2012, reclamanții s-au prezentat personal, fiind asistați de către avocat, astfel că procedura de citare a fost legal îndeplinită, prin înfățișarea părților.

De altfel, nici Ia acest termen de judecată, nici Ia termenele ulterioare, reclamanții nu au indicat un alt domiciliu pentru îndeplinirea actelor de procedam, deși din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare rezulta că adresa este eronată. Mai. mult, la data de 14 mai 2013, Tribunalul București a amânat pronunțarea, astfel că reclamanții, care au avut reprezentare convențională pe tot parcursul litigiului, puteau realiza că hotărârea ce se va da va ii comunicată la domiciliul procesual indicat prin cererea de chemare în judecată, respectiv la o adresă eronată, astfel că aceștia se află în culpă procesuală prin lipsa de diligentă în a aduce la cunoștința instanței, în timpul judecării dosamlui de fond, o adresă validă la care urmau să primească actele de procedură, duși aveau posibilitatea să o facă.

Mai mult, prin intermediul cererii de apeî, reclamanții au învederat instanței că domiciliază la adresa indicată prin cererea de chemare în judecată, respectiv în Pipera, județ Ilfov. Cum reclamanții nu au comunicat instanței o altă adresă pentru comunicarea actelor de procedură, așa cum statuează dispozițiile art. 95 C. proc. civ., comunicarea sentinței la adresa indicată prin cererea de chemare în judecată, neschimbată pe parcursul judecării litigiului în fond, s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 93 C. proc. civ. Conform dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituția României revizuită „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime". Art. 723 alin. (1) C. proc.

civ. prevede că „ Drepturile procedurale trebuie exercitate cu hună credință, și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute. Prin prisma acestor dispoziții se deduce că reclamanții trebuie să exercite orice drept, atât Ia declanșarea procesului, cât și ulterior, pe parcursul judecății, cu bună - credință și potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. în egală măsură, dreptul trebuie utilizat în vederea realizării finalității sale.

De altfel, la termenul de judecată din 19 martie 2015, apărătorul reclamanților a opinat că „faptul că, în mod intenționat sau din neatenție, indici o adresă greșită pentru comunicarea actelor de procedură, nu are relevanță în speță", susținere ce nu poate fi primită, întrucât denotă reaua-credință a reclamanților și deturnarea dreptului procedural de la finalitatea sa, Din cele expuse mai sus rezultă că, în speță, reclamanții sunt culpabili de situația creată, având în vedere că, după promovarea acțiunii și indicarea domiciliului procesual ales aceștia nu au înțeles să încunoștiințeze instanța, și nici părțile adverse, în sensul că renunță la acest domiciliu, deși dispozițiile art. 98 C. proc.

civ. le confereau această posibilitate, situație în care, în mod corect, comunicarea sentinței s-a efectuat la domiciliul procesual ales de către reclamanți. De asemenea, se reține că nu este imputabilă instanței de fond împrejurarea că dovada de comunicare a sentinței apelate a fost restituită la dosar, câtă vreme, din verificările efectuate însăși de către instanța supremă a rezultat că adresa indicată de către reclamanți nu există. Din dispoziția cuprinsă în art. 95 C. proc. civ., precum și din principiile generale aplicabile în materie, procedura citării prin publicitate are caracter de excepție, ea fiind justificată de neputința în care se afla reclamantul în ceea ce privește aflarea domiciliului părții adverse.

Pentru a se recurge la procedura citării prin publicitate nu este suficient ca reclamantul să afirme că nu cunoaște domiciliul pârâtului, ci trebuie sa învedereze împrejurări concrete din care să rezulte că, deși a făcut tot ce i-a stat în putință, nu a reușit să îi afle domiciliul, confirmându-și eventual susținerile cu probe corespunzătoare. Or, în speță, acest text de lege nu este aplicabil, câtă vreme reclamanții sunt cei care și-au indicat o adresă eronată pentru comunicarea actelor de procedură, iar domiciliul pârâților este cunoscut, nepunându-se problema vreunei vicieri a procedurii de citare cu aceștia. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, deși prin dispozițiile C. proc.

civ. nu este reglementată situația în care reclamantul indică drept domiciliu pentru îndeplinirea actelor de procedură o adresă nereală, în speța de față, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 98 C. proc. civ., prin analogie, în considerarea faptului că drepturile procedurale trebuie îndeplinite cu bună-credință, Prin urmare, atitudinea procesuală a reclamanților echivalează cu un abuz de drept, întrucât, procedând astfel, aceștia au lăsat la latitudinea lor derularea procesului civil și exercitarea căilor de atac. Reținând, așadar, ca nu sunt îndeplinite, în speță, condițiile cazului de modificare prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.L.N. și M.L. împotriva Deciziei nr. 496/A din 2 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 20.15.