ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 518/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 518/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 21 decembrie 2012, sub

nr. 49682/3/2012, reclamanții D.C.V., D.R.M., N.A.C. și N.Ș.G. au chemat în

judecată pe pârâții Statul Român, prin Primăria Municipiului București, Municipiul

București, prin primar general, M.C.P.N. și SC S.C.A. SA, solicitând obligarea acestora

să le lase în deplină proprietate și posesie cota indiviză de 93% din imobilele

proprietatea autorilor lor D.A. și D.V., situate în București, sector 3.

Prin sentința

civilă nr. 2220 din 20 decembrie 2013, Tribunalul București, secția IV-a

civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a

respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Bunurile revendicate au

făcut parte din patrimoniul fostei persoane juridice Banca T.M., devenită

ulterior B.C. Bucureștean (în 1921).

Din Actul constitutiv

și Statutul publicate în M. Of. rezultă că A.G.D. a fost unul dintre acționari,

cu o participație de 30.000 lei, alături de alți 6 acționari cu cote de câte

30.000 lei, respectiv 5 dintre ei cu câte 28.000 lei.

Reclamanții sunt

moștenitorii legali ai fostului acționar D.A., astfel cum rezultă din

certificatele de moștenitor și actele de stare civilă depuse de către aceștia

la dosar.

B.C. Bucureștean,

aflate la data aceea în lichidare, i-au fost naționalizate 8 apartamente

situate în București.

Pârâtul Studioul A. a

fost înființat prin Hotărârea din 18 iulie 1964, după revoluție fiind

recunoscut ca persoană juridică prin H.G. nr. 130/1991. Acest pârât a primit în

administrare, prin Dispoziția nr. 460104 octombrie 1987 emisă de M.C.E.S., o

parte din imobilul situat în str. 30 D., respectiv o suprafață de 512 mp. Din

extrasul de furnizare a informațiilor emis de O.N.R.C., rezultă că pârâtul Studioul

Cinematografic A. are sediul în imobilul situat în București, sector 3, imobil

care face obiectul prezentei revendicări.

Din adresa din 26

iunie 2007 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Evidența

Proprietății, rezultă că în imobilul aflat pe fosta str. I.C.F. (apoi D.) nr. 7

și 12, la nivelul anului 1948 figura mențiunea imobil cu folosința tipografie,

anterior, în anul 1933, figurând B.C.B., apoi C.I.P. Din adresă mai rezultă că

pe adresa str. 30 D. este înregistrat Decretul nr. 119/1948 pe numele V. și T.,

precum și Decretul nr. 92/1950 privind B.C. Bucureștean, în lichidare. În

sfârșit, în adresă se face mențiunea că pe adresa str. F. figurează

înregistrată o notificare, făcută în baza Legii nr. 10/2001 de către K.M.B. și

K.E.A.

În cadrul procedurilor

privind aplicarea Legii nr. 10/2001, toți pârâții aveau calitatea de unități

deținătoare și puteau fi chemați în judecată numai în această calitate și în

baza Legii nr. 10/2001.

Reclamanții nu au

formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, fapt necontestat de aceștia.

Or, reclamanții au indicat ca temei de drept dispozițiile art. 480 C. civ. și art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Au

susținut că au aflat târziu despre existența bunurilor revendicate și la

momentul când au aflat nu mai erau în termen să depună notificare. Aceste

susțineri nu pot fi reținute ca valide și suficiente pentru a se aprecia că,

odată expirat termenul special pentru formularea notificărilor, prevăzut de art.

22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au deschisă calea dreptului

comun și pot revendica bunurile potrivit dispozițiilor dreptului comun.

Potrivit art. 22 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, republicată, nerespectarea termenului pentru

trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Așa fiind, întrucât

dispozițiile Legii nr. 10/2001 guvernează regimul juridic aplicabil imobilelor în

litigiu, ele fac ca acțiunea în revendicare intentată pe calea dreptului comun,

potrivit art. 480 C. civ., să nu poată fi primită.

Tribunalul a reținut

mai întâi argumentele care au fundamentat soluția Înaltei Curți de Casație, secțiile

unite, adoptată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, prin care, referitor la

existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada în referință, și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., s-a statuat în

sensul că prevalează dispozițiile legii speciale. Înalta Curte a statuat în

această decizie și cu privire la ordinea în care urmează a fi avute în vedere

criteriile, respectiv „în cascadă”.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui

act normativ special, precum și cele care, din motive independente de voința

lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă

calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost

cumpărat cu bună-credință.

Reclamanții nu se pot

înscrie în această ipoteză, autorul lor fiind o personalitate a vremii, fapt

care făcea ușor de identificat și obținut relațiile necesare, inclusiv din

sursele istorice ale vremii. O astfel de probă a imposibilității nici nu a fost

administrată, deși reclamanților le revenea obligația, potrivit art. 129 alin.

(1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ.

Reclamanții au

solicitat tribunalului să constate că au calitatea de proprietari și prin raportare

la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Tribunalul a pornit

în analiza acestui capăt de cerere de la premisa că C.E.D.O. este un cumul de

principii de drept pe care instanța trebuie să le aibă în vedere în analizarea

respectării unui drept fundamental, urmând a fi aplicate cu prioritate în raport

cu legile ordinare interne.

În cauza de față,

făcând referire la cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, tribunalul a

apreciat că nu există niciun element care să conducă la concluzia că

autoritățile naționale au acționat în mod arbitrar, ci au făcut doar aplicarea

legilor interne, fără a exista o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul

1.

Cum în mod repetat a

arătat și C.E.D.O., Convenția nu înlătură dreptul statelor de a concepe

proceduri prealabile, obligatorii, dacă acestea asigură și dreptul de acces la

instanță, astfel încât drepturile fundamentale să poată fi cercetate în

condițiile art. 6 paragraf 1 din Convenție.

Astfel, în cauza

Albert și le Compte c. Belgiei, Curtea a reținut că, de fapt, statul are de

ales între două soluții, ambele conforme cu cerințele unui proces echitabil:

fie organele jurisdicționale administrative îndeplinesc ele însele cerințele art.

6 paragraf 1, fie acestea nu se conformează amintitelor exigențe, dar suportă

controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicție deplină, care să ofere

garanțiile cerute de acest articol.

Pe de altă parte,

nerespectarea unor dispoziții legale interne și a unor termene speciale,

rezonabile, nu îi îndreptățește pe reclamanți a pretinde că Statul român nu

le-a asigurat cadrul legal necesar pentru a obține ocrotirea dreptului de

proprietate pretins, atâta timp cât nu au urmat procedurile legale prevăzute de

Legea nr. 10/2001, din culpa acestora și, în consecință, nu le poate asigura

succesul „sărind” peste aceste dispoziții și invocând direct Convenția. Astfel

cum deja s-a reținut, Curtea Europeană permite statelor să aducă anumite

limitări dreptului de acces la instanță (cauza Golder împotriva Marii

Britanii).

Aceste noi reguli

legale, survenite prin Legea nr. 10/2001, confirmă apărarea pârâților potrivit

căreia reclamanții nu au în patrimoniul propriu un „bun” în înțelesul art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, apt a fi

apărat pe calea acțiunii în revendicare, ci au exclusiv dreptul de a urma căile

procedurale reglementate prin legi speciale. În interpretarea art. 1 din

Protocolul nr. 1, C.E.D.O. a precizat noțiunile de „bun” și de „drept asupra

bunurilor” în sensul că autoritățile naționale asigură respectarea exercițiului

dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în

patrimoniul persoanei ce invocă protecția normei și să conțină ca element

fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale (cauzele Marckx împotriva

Belgiei, Handyside împotriva Marii Britanii). S-a statuat că art. 1 din

Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul

de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut

în stăpânirea unui stat fost totalitar. Noțiunea de „bun” cuprinde și dreptul

de creanță și speranța legitimă, ca valori patrimoniale. O creanță nu poate fi

considerată un „bun” în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (cauza

Fernandez - Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei). Nu constituie un bun

protejat prin art. 1 acțiunile reclamanților pendinte, pe rolul instanțelor

interne, care dau naștere exclusiv eventualității dobândirii unei valori

patrimoniale.

C.E.D.O. a făcut

distincție între speranța legitimă protejată ca bun și simpla speranță de

restituire, care nu constituie un bun protejat: „în măsura în care cel

interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun

trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o

diferență evidentă între „simpla speranță de restituire” și o „speranță

legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o

decizie judiciară”.

Tribunalul,

concluzionând, a reținut că reclamanții nu au în patrimoniul lor un drept de

proprietate apt de a fi ocrotit potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., ci

aveau deschisă doar calea de a formula cereri potrivit legilor speciale și

procedurilor instituite de acestea. Din această perspectivă, acțiunea în

revendicare nu ar avea nicio finalitate, întrucât lipsește obiectul

comparației, respectiv titlul de proprietate aparținând reclamanților.

Tribunalul a avut în

vedere și raționamentul juridic pe care s-a fundamentat Decizia nr. 27/2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

care completează și nuanțează Decizia nr. 33/2008, cu privire la chemarea în

judecată direct a Statului Român, personal sau prin instituțiile sale, în

chestiuni legate de dreptul persoanelor care se pretind proprietare în baza

Legii nr. 10/2001, la reparații. În acest sens, a reținut că atât

jurisprudența C.E.D.O., cât și doctrina au stabilit că

garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de

departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv

că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite

reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și

alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva

Regatului Unit etc.).

Tribunalul nu a

primit apărarea invocată de pârâtul Studioul Animafilm, în sensul inadmisibilității

acțiunii și sub aspectul cadrului procesual pe latură activă, raportat la dispozițiile

art. 643 noul C. civ.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia civilă nr.

404/A din 07 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

I.1. Cu titlu

prealabil, Curtea a reținut că sensul pe care l-a dat prima instanță noțiunii

de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată a fost strict acela de

rezolvare a concursului dintre legea specială și legea generală (pe care

reclamanții au invocat-o drept temei) în favoarea legii speciale, acesta fiind

argumentul esențial în susținerea soluției pronunțate. De altfel, tribunalul a

și indicat că raționamentul care a stat la baza soluției este cel din

Decizia în interesul Legii

nr. 33/2008. În cuprinsul respectivei decizii, Înalta Curte de Casație și

Justiție a arătat că: „Deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are

ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunțe asupra

admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare

intentate în condițiile anterior menționate, din hotărârile anexate rezultă că

ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este

problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca

lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția

europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”.

Înțelesul a ceea ce a

statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, privit și în lumina jurisprudenței

C.E.A.D.O. amintite, este acela că instanța nu poate să respingă cererea cu

care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri prealabile ce

ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea

ce ar constitui un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de

reclamantă în cadrul raționamentului său. În schimb, instanța trebuie să

stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza

tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acțiunii în revendicare,

ținând însă seama și de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu

al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă așadar nu în planul dreptului

procesual, ci în planul dreptului substanțial, primul aspect fiind cel

referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de

proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de

proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de

care poate beneficia acesta.

Pe de altă parte,

constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamanți nu este

corespunzător situației de fapt invocate de către aceștia, în considerarea

aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre

norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și,

subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamanți, prin

analizarea pretenției acestora în lumina dispozițiilor legale incidente cu

caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică, nu conduce la

constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâților la

predarea bunurilor asupra căruia pretind un drept de proprietate preferabil,

ci, din contră, la soluționarea acesteia pe fond, în sensul respingerii.

În concluzie, deși

formal soluția tribunalului a fost una de respingere a acțiunii ca

inadmisibilă, aceasta nu a fost justificată pe considerentul existenței unei

proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare

a imobilelor, ci pe acela al inexistenței unui „bun” în patrimoniul

reclamanților, astfel că nu ridică probleme sub aspectul nerespectării

dreptului acestora de acces la instanță (art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului), motivele I și V de apel urmând a fi ca atare înlăturate.

atât, chiar dacă tribunalul ar fi constatat într-adevăr un fine de neprimire al

acțiunii, Curtea a reținut că instanța de contencios european a drepturilor

omului a statuat în mai multe cauze că „dreptul de acces la o instanță nu este

absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă

prin însăși natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei

astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu

toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului

de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăși

substanța sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6§1 decât dacă

urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de

proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat” (printre altele,

F.E. împotriva Franței, Hotărârea din 30 octombrie 1998 și Yagtzilar și alții

împotriva Greciei, Hotărârea nr. 41727/98).

De asemenea, instanța

europeană a arătat că art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale „nu obligă statele părți să

supună litigiile asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil unei

proceduri care să respecte integral, în toate etapele, cerințele art. 6.

Intervenția inițială a organismelor administrative sau profesionale, care au

sau nu prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerințele, poate fi

justificată dacă aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ

judiciar cu competență deplină, care garantează drepturile prevăzute de art. 6 alin.

(1) din Convenție (cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei,

hotărârea din 23 iunie 1986, cauza Albert și Le Compte împotriva Belgiei,

hotărârea din 10 februarie 1983, cauza Buzescu împotriva României, hotărârea

din 24 mai 2005, cauza Crișan împotriva României, hotărârea din 27 mai 2003).

Așadar,

compatibilitatea unei astfel de proceduri administrative prealabile obligatorii

cu art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale este condiționată de posibilitatea de a contesta

ulterior hotărârea organului administrativ în fața unei instanțe.

Or, printr-o

jurisprudență unificată prin Decizia 20din 19 martie 2007 pronunțată în recurs

în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a

recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Este de menționat și

faptul că ineficiența procedurii administrative a fost constatată în cauzele

repetitive de tipul Faimblat împotriva României (hotărârea din 13 ianuarie

2009) în ipoteza acordării unor măsuri reparatorii prin echivalent, având în

vedere că F.P. „nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie

considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri” (parag. 37).

Or, situația este diferită atunci când măsura reparatorie ar fi cea a

restituirii bunului în natură, pentru că este deținut de entitatea învestită cu

soluționarea notificării. De aceea, Curtea nu a reținut nici motivul de apel

III.B.

II.1. Subsecvent,

Curtea a avut în vedere faptul că, într-adevăr, problema raportului dintre

Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și

cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor

omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin Decizia în

interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind

obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință,

Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula

electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

În susținerea acestei

soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele

preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29),

așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în

ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate

fi primit”.

Conform principiilor

de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica

judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale,

proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite

și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea

unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice,

în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni

se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți,

stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al

dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat

că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material

(bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau

juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea

valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit

unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de

utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât

unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin

uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în

care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de

respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în

unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în

patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei

înstrăinări realizate de o altă persoană, și anume în ipoteza în care ambele

titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul

său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul

comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului

general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea

ce îi aparține.

Rațiunea tuturor

acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate,

iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care

s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit

în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu

poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Această finalitate se

regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001

manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși

determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este

reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului,

iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Astfel,

potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție,

recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut

foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au

fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil

de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești.

Ca atare,

deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare

trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la

concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanță, în contextul în care

dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamanților, deoarece

aceștia nu au efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin

introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin

urmare, simpla neidentificare a titularilor actuali ai dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu în persoana reclamanților implică, conform celor

expuse anterior, respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de

proprietate invocat de aceștia nemaiavând forță juridică în contextul

legislativ actual.

aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a

urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a

drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui

un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție

legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În cauza de față nu

se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict

cu Convenția europeană a drepturilor omului.

Potrivit

jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care

s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamaților nu este garantat de

prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a

Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia

Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea

unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat

în mod efectiv nu poate fi considerată ca un «bun» în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie

1977).

În alte cauze,

instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu

îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în

proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă

între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din

punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă,

bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (C.E.D.O., 28

septembrie 2004, Kopecky împotriva Slovaciei).

În același sens, în

cauza Brezny și Brezny împotriva Slovaciei din 4 martie 1996, în care

reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții

contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie

proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din

condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire -

dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de

reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca

solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se

vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui

drept de a obține repararea prejudiciului”.

Reținând astfel că

prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța legitimă” în

sensul Convenției - care condiționează recunoașterea vechiului drept de

proprietate pretins al autorilor reclamanților de îndeplinirea procedurii

reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1

și că, în consecință, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la

eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în

cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea

notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamanții nu

beneficiază de acest drept, se constată că nici invocarea dispozițiilor art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului nu este de

natură să conducă la o altă soluție. Nu este deci întemeiat nici motivul II de

apel.

III. În

legătură cu faptul că apelanții-reclamanți nu ar fi acționat din motive

independente de voința lor (motivul de apel III.A), Curtea a avut în vedere că

potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „Persoana îndreptățită va

notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi

persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”.

Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr.

145/2001 cu câte trei luni, astfel că s-a împlinit pe data de 14 februarie 2002.

În

vederea stabilirii naturii juridice a acestui termen, Curtea a pornit de la

prevederile art. 21 alin. (5) din același act normativ: „Nerespectarea

termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent”.

Din modul

de reglementare a procedurii de obținere a măsurilor reparatorii pentru

imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, reiese că nu se pune problema supraviețuirii dreptului

subiectiv civil și a obligației civile corelative, aceasta din urmă fiind

transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi

perfectă, în sensul că ocrotirea dreptului subiectiv civil corelativ obligației

civile respective poate fi obținută numai pe calea defensivă a excepției, dacă

debitorul și-a executat de bunăvoie obligația. Ca atare, deducându-se că nu se

stinge numai așa numitul „drept la acțiune în sens material”, ci însuși dreptul

subiectiv civil, s-a conchis că natura juridică a sancțiunii prevăzute de art. 21

alin. (5) este aceea de decădere.

Este de

menționat că decăderea - sancțiune de drept material - nu trebuie confundată cu

decăderea - sancțiune de drept procesual civil, aceasta din urmă intervenind în

cazul neîndeplinirii actului de procedură în termenele procedurale imperative

prevăzute de lege. Dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. au ca obiect

un drept procedural și deci și decăderea privește un drept procedural

subsecvent sesizării instanței de judecată.

Potrivit

unei jurisprudențe constante și literaturii de specialitate, întrucât numai

prescripția extinctivă se bucură de o reglementare privind întreruperea,

suspendarea și repunerea în termen, se ajunge la concluzia că termenul de

decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de întrerupere, de

suspendare, neexistând nici posibilitatea repunerii în termen.

Cu toate

acestea, având în vedere că această regulă nu este prevăzută expres de lege,

precum și faptul că beneficiul repunerii în termen este recunoscut cu titlu de

principiu - și deci excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare -

pentru toate termenele care își au izvorul în lege (pentru introducerea cererii

de chemare în judecată, pentru îndeplinirea unui act de procedură, pentru

acceptarea moștenirii), Curtea a analizat incidența sa în privința termenului

instituit de Legea nr. 10/2001.

Reclamanții

nu au respectat însă termenul de 15 zile de la încetarea cauzei invocate pentru

a opera în favoarea lor repunerea în termen. Astfel, aceștia au avut cunoștință

de existența celor trei imobile în patrimoniul persoanei juridice la care

autorii lor aveau calitatea de acționari cel mai târziu la data de 11 iulie 2011,

când au înregistrat la R.A. M. Of. cererile nr. 78 și 79 de eliberare a unor

copii de pe procesele-verbale din 1940 încheiate de Comisiunea pentru

înființarea cărților funciare în București, care le-au fost în final înaintate

de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu - S.E.D.P.P. cu adresa

din 16 noiembrie 2012. Sesizarea instanței a avut loc însă la data de 21

decembrie 2012.

În plus,

Curtea a reținut că această instituție juridică este beneficiul acordat de lege

titularului dreptului care, din motive temeinice, nu și-a putut exercita

dreptul înăuntrul termenului, astfel că entitatea competentă este în drept să

soluționeze, pe fond, cererea, deși a fost introdusă după împlinirea

termenului.

Cât

privește justificarea reglementării repunerii în termen, trebuie să se țină

seama de finalitatea sancțiunilor prevăzute pentru nerespectarea termenelor

(penalizarea conduitei culpabile, constând în inactivitate, a titularului

dreptului); în acele situații în care inactivitatea s-ar datora unor motive

temeinice, producerea efectelor sancțiunilor ar deturna aceste sancțiuni de la

finalitatea lor, așa încât s-ar penaliza titularul dreptului deși nu i s-ar

putea reproșa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termen permite

înlăturarea contradicției ce ar apărea între ceea ce legea a prezumat prin

instituirea sancțiunilor și ceea ce reprezintă realitatea.

Pe cale

de consecință, prin cauze temeinic justificate trebuie să se înțeleagă doar

acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, sunt exclusive de

culpă.

Făcând

aplicarea în cauză a acestor considerații teoretice, Curtea a reținut că cel

puțin C.A.E. (născută la data de 25 august 1917, potrivit certificatului de

naștere din 27 august 1917 eliberat de Consiliul Popular al Capitalei - Raionul

I.V. Stalin), care avea la data preluării imobilelor (prin Decretul nr. 92/1950)

vârsta de 33 ani, și care era în viață la împlinirea termenului prevăzut de art.

21 din Legea nr. 10/2001 (decedând la data de 17 ianuarie 2008, conform

certificatului de moștenitor din 12 mai 2008 eliberat de notar public D.C.), ar

fi trebuit să aibă minimul de informații despre patrimoniul părinților săi.

Pe cale

de consecință, sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

a operat la data de 15 februarie 2002, astfel că împrejurările ulterioare

(faptul că apelanții-reclamanți înșiși ar fi fost împiedicați la rândul lor de

necunoașterea înscrisurilor să formuleze notificarea) nu mai prezintă

relevanță.

De

altfel, a admite ca motiv temeinic de neformulare în termen a notificării

faptul că proprietarul deposedat în mod abuziv nu mai este în viață, în

condițiile în care nu este vorba de un imobil în care să fi locuit și

moștenitorul ar însemna transformarea normei cuprinse în art. 21 din Legea nr. 10/2001

din regulă în excepție.

IV.

În aceste condiții, Curtea a constatat că prima instanță a făcut o corectă

aplicare a legii, astfel încât criticile formulate de apelanții-reclamanți în

legătură cu încetarea rațiunii legii speciale în situația în care posesorii

actuali ai imobilelor sunt statul sau unitățile administrativ teritoriale

(motivul de apel III.C) vizează însăși soluția legislativă. Din această

perspectivă, instanța de apel a constatat că analiza respectivelor critici

excede competenței sale, față de dispozițiile art. 124 din Constituție.

V. Contrar

susținerilor apelanților-reclamanți, există o rațiune pentru care tribunalul

s-a referit la Decizia în interesul Legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, și anume preluarea raționamentului pentru care nu

poate fi înlăturată de la aplicare de către o instanță națională o lege, chiar

dacă ar fi contrară Convenției Europene a Drepturilor Omului (ce ar fi avut

semnificația unui recurs intern în sensul art. 13, admis însă doar în celelalte

situații de încălcări ale drepturilor recunoscute de Convenție) - astfel cum

susțin în cauză reclamanții în privința Legii nr. 10/2001 -, raționament bazat

pe interpretarea jurisprudenței instanței europene create în interpretarea art.

13 din Convenție (motivul IV de apel).

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care au

invocat următoarele motive:

1.

Greșita respingere a criticii privind respingerea cererii în temeiul excepției

inadmisibilității acțiunii.

1.1

Prima instanță a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii, fără a

acorda părților cuvântul pe fondul cauzei.

Așa

fiind, reclamanții au pus concluzii exclusiv pe excepție, susținând, în esență,

că în realitate obiecțiile ridicate pe această cale ar putea interesa fondul

cauzei, caz în care excepția trebuie fie respinsă, fie unită cu fondul cauzei.

În aceste condiții,

instanța de fond a admis excepția inadmisibilității.

Critica

de apel a fost înlăturată cu motivarea că, în realitate, prima instanță nu a respins

acțiunea în temeiul unei excepții, ci pe fondul său, în această manieră

specifică, ceea ce este conform cu raționamentul Înaltei Curții de Casație

și Justiție atunci când a motivat Decizia nr. 33/2008.

Soluția

este nelegală, pentru că:

-

ori instanța de fond a avut în vedere excepția inadmisibilității, caz în care

chiar și Curtea de Apel a apreciat că soluția este nelegală, contrară

jurisprudenței Înaltei Curții de Casație și Justiție care

afirmă că simpla neurmare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu poate

constitui un motiv de inadmisibilitate;

-

ori instanța de fond a avut în vedere o problemă substanțială, caz în care s-a

pronunțat asupra fondului cauzei fără a da cuvântul părților pe fond, ceea ce

este per se un aspect vătămător, de care reclamanții s-au plâns constant,

afirmând că instanța trebuia să respingă excepția, dându-le posibilitatea de a administra

probe și a asculta concluziile pe fondul cauzei.

Argumentul

potrivit cărui instanța nu a avut în vedere inadmisibilitatea rezultând din

neparcurgerea procedurii administrative, ci din analiza inexistenței unui bun

în sensul jurisprudenței C.E.D.O., nu înlătură critica reclamanților, întrucât câtă

vreme această chestiune era una de fond, instanța trebuia să o califice ca atare

sau, în orice caz, să acorde părții cuvântul în fond.

Vătămarea

soluționării cauzei pe cale de excepție, fără punerea în discuție a fondului

rezultă și din aceea că, neanalizând fondul sub aspectul analizei valabilității

titlului statului (chestiune care privea fondul pretenției), instanța a privat reclamanții

și de demonstrația că aveau un bun în sensul Convenției. Într-adevăr, dacă

instanța ar fi constatat că titlul statului nu este valabil ar fi tras

concluzia că reclamanții aveau o speranță legitim conturată întrucât, pe de o

parte, dreptul de proprietate nu era pierdut la intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și, pe de altă parte, aceasta recunoștea chiar supraviețuirea acestui

drept dacă titlul statului era nevalabil (art. 2 alin. (2)), coroborat cu

verificarea imposibilității uzării de legea specială.

1.2. În subsidiar,

pentru ipoteza în care tribunalul a avut în vedere chiar un fine de neprimire a

acțiunii, instanța reafirmă și argumentul pretins al C.E.D.O., potrivit căruia

accesul la justiție nu este absolut, putându-se institui inerente atenuări, cu

respectarea cerințelor de proporționalitate.

Se mai arată apoi, că

în planul reglementării interne posibilitatea contestării deciziei

administrative justifică posibilitatea accesului la justiție, sens în care

pledează și Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Cele două argumente

nu justifică soluția inadmisibilității, ca excepție.

Mai întâi, nu s-a

răspuns criticii potrivit căreia inadmisibilitatea nu este operantă pentru simplul

fapt că legea nu prevede o atare modalitate procedurală de respingere a

acțiunii.

Apoi, sensul Deciziei

nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție nu este

acela al obligativității unei inadmisibilități, dimpotrivă, o reconsacrare a

ideii că accesul la justiție în sensul analizării pretenției pe fondul ei

trebuie să existe.

În ceea ce privește

necesitatea urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și

admisibilitatea acțiunii în revendicare, ca aspect procedural, chestiunea este

tranșată de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Aceasta nu a discutat decât corelația dintre revendicarea de drept comun și

Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, decizia netranșând nimic în

ceea ce privește inadmisibilitatea, ca excepție paralizantă a acțiunii.

Reclamanții au

susținut la fond că, în chiar economia Deciziei nr. 33/2008 sunt argumente

pentru care acțiunea lor este admisibilă, întrucât o interpretare contrară ar

conduce la refuzul unei protecții adecvate și rezonabile pentru dreptul afirmat

- dreptul de proprietate, prin soluționarea acțiunii pe calea unei excepții

care blochează analiza pe fond.

soluționare a problemei concursului dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun.

Greșita aplicare a sistemului de protecție C.E.D.O., a Deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curții de Casație și Justiție și a Legii nr. 10/2001.

În

esență, curtea de apel apreciază că Legea nr. 10/2001 are caracter derogator și

se aplică cu excluderea regulilor dreptului comun, atunci când vine în concurs

cu acestea.

Fără

a nega de plano aceste considerente, recurenții critică interpretarea dată mai

departe de către instanța de apel, care afirmă că proprietarul imobilului nu

este identificat în persoana reclamanților, întrucât aceștia au un titlu care

nu mai are azi forță juridică.

Or,

reclamanții au afirmat că odată dobândit un drept de proprietate, el poate fi

doar fie conservat, fie pierdut. Dacă este pierdut, pierderea lui presupune

izolarea juridică a unei cauze. Simpla afirmație că titlul nu mai este eficace

este o simplă ocolire a silogismului necesar care ar trebui să constituie un

răspuns la întrebarea cum s-a pierdut dreptul de proprietate.

Mai

întâi, chiar în limitele Legii nr. 10/2001, art. 2 alin. (2) prevede expres că

în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil dreptul de proprietate nu s-a

pierdut, doar exercițiul lui este suspendat până la obținerea unei hotărâri

judecătorești, or aceasta este ceea ce reclamanții pretind în prezenta cauză.

Desigur

că prioritatea legii speciale presupune ascultarea unor criterii de

preferabilitate, inclusiv în materia revendicării, în sensul că o înstrăinare

către un dobânditor de bună credință poate fi avută în vedere ca o cauză a

pierderii dreptului de proprietate (justificată de un interes social serios și

major), însă, în speță, reclamanții au susținut altceva, anume că bunul fiind

încă în patrimoniul Municipiului București, respectiv al unei societăți cu

capital integral de stat, criteriul interesului social major care să justifice

atingerea adusă dreptului de proprietate nu poate funcționa.

Așadar,

statul, posesor nelegitim al unui imobil, se prevalează de un text de lege care

spune că în măsura în care proprietarul nu solicită restituirea într-un termen

scurt, de 18 luni, după o procedură administrativă, pierde dreptul de

proprietate. Nu suntem în prezența unei limitări a exercițiului proprietății,

ci o anihilare totală a acestui drept.

Desigur

că și existența dreptului de proprietate poate fi în mod legal pusă în

discuție, dar condițiile în care acest lucru se poate realiza sunt subsumate

exigențelor Constituției și convențiilor internaționale la care România este

parte, acte normative cu forță mai mare decât legea organică internă.

A

spune că, de plano, dreptul nu mai există, deci nu este supus protecției, înseamnă

a recurge la o simplificare care scurtcircuitează raționamentul necesar.

Or,

analizarea acestei argumentații a fost refuzată, între altele, întrucât

instanța nu a dat cuvântul pe fond, precum și pe considerentul nelegal că reclamanții

nu au un drept la bun în sensul C.E.D.O., aspect ce va fi criticat în

continuare.

3.

Aprecierea curții de apel în sensul că reclamanții nu au un bun, ci o simplă

speranță la redobândirea bunului, este urmarea unei greșite interpretări și

aplicări a jurisprudenței C.E.D.O. și a Legii nr. 10/2001.

Dacă

jurisprudența C.E.D.O. a apreciat uneori că nu pot fi protejate simple

speranțe, trebuie observat că reclamanții au afirmat în speță nelegalitatea

titlului statului. Or, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 recunoaște expres

dreptul de proprietate al persoanelor îndreptățite asupra imobilelor preluate

nu doar abuziv ci și nelegal, prin aceea că dreptul nu a fost niciodată

pierdut. Dreptul la un bun în aceste situații există în temeiul acestei norme

de drept intern, ceea ce face ca protecția lui să fie acordată întocmai ca

dreptului la un bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O. Curtea Europeană, în

spețe citate chiar de către hotărârea atacată, a arătat că o recunoaștere

legislativă a dreptului creează premisele protecției mecanismelor Convenției,

chiar dacă sursa privării este situată în timp anterior ratificării de către

România a Convenției și protocoalelor adiționale.

Toate

acestea sunt însă probleme de fond, în condițiile în care chestiunea în

discuție este doar aceea a admisibilității acțiunii, recunoscută de către

instanța însăși ca o problemă preliminară altor probleme de fond, întrucât

privește admisibilitatea „căii” de urmat, dreptul comun.

Privarea

de sau limitarea accesului de justiție nu trebuie să ducă la atingerea

substanței dreptului însuși. Or, închizând prin excepția inadmisibilității

accesul la justiție, tribunalul ajunge implicit să încalce dreptul de

proprietate al reclamanților. Așadar, dacă verificarea dreptului pe fond

influențează și chestiunea admisibilității, atunci, eventual, instanța trebuia

să unească excepția cu fondul.

Motivarea

ignoră argumentul adus și la fond și în apel, potrivit căruia art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate

fără titlu valabil. Or, dreptul la acces la o instanță presupune (și nu dreptul

la un bun) analizarea chestiunii titlului statului. Odată ce această analiză

este făcută și se conchide că statul nu are un titlu valabil, în mod consecvent

se va activa și dreptul la un bun, pentru că va trebui automat apreciat că

dreptul nu a ieșit din patrimoniul autorilor reclamanților. Desigur că și în

acest caz, aplicarea criteriilor de preferabilitate ale Legii nr. 10/2001, care

sunt conforme sistemului C.E.D.O. (interesul social major și proporționale),

dar aceste chestiuni trebuie analizate, lucru pe care instanțele nu l-au făcut.

Așa

stând lucrurile, dacă Statul Român a recunoscut acest drept în anul 2001 și

instanța, respectând dreptul de acces la o instanță, verifică faptul că până la

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanții nu pierduseră dreptul de

proprietate întrucât statul nu are un titlu valabil, reclamanții au un bun în

sensul Convenției.

Verificarea

titlului valabil/nevalabil al statului nu poate fi refuzată, întrucât aceasta

este esența accesului la justiție

- posibilitatea celui care se pretinde

titularul dreptului de a dovedi condițiile de existență a dreptului său. Or,

cercetarea validității titlului statului ține atât de accesul la justiție, cât

și de afirmarea permanenței, a supraviețuirii dreptului de proprietate.

Pe

de altă parte, recurenții susțin că au invocat împrejurarea că nedepunerea

notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 a fost justificat de

motive temeinice, caz în care, chiar dacă s-ar condiționa existența unui bun în

sensul Convenției de exercițiul Legii nr. 10/2001, dreptul la bun nu poate fi

ignorat, întrucât în acest caz rațiunile Deciziei nr. 33/2008 ale Înaltei Curții

de Casație și Justiție, ar fi golite de conținut.

Această

decizie în interesul legii prevede explicit că acțiunea în revendicare este

admisibilă și dacă nu a fost urmată procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

din motive neimputabile reclamantului sau dacă protecția prevăzută de Legea nr.

10/2001 este neîndestulătoare față de sistemul de protecție al C.E.D.O.

Prin

urmare, nu se poate afirma că, de plano, fără formularea unei cereri potrivit

Legii nr. 10/2001 nu există un bun în sensul C.E.D.O. și nici că cererea de

revendicare poate fi respinsă ca inadmisibilă.

Aprecierea

dreptului la bun nu se face în faza admisibilității, ci a analizei pe fond.

Vătămarea

soluționării cauzei pe cale de excepție, fără punerea în discuție a fondului

rezultă din aceea că, neanalizând fondul sub aspectul analizei valabilității

titlului statului (chestiune care privea fondul pretenției), instanța a privat reclamanții

și de demonstrația că au un bun în sensul Convenției. Dacă instanța ar fi

constatat că titlul statului nu este valabil, ar fi tras concluzia că reclamanții

au o speranță legitim conturată întrucât, pe de o parte, dreptul de proprietate

nu era pierdut la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, pe de altă parte,

aceasta recunoștea chiar supraviețuirea acestui drept dacă titlul statului era

nevalabil (art. 2 alin. (2)), coroborat cu verificarea imposibilității uzării

de legea specială.

4.

Eronat a apreciat curtea de apel că în cauză este incident un termen de

decădere, respectiv disponibilă pentru reclamanți repunerea în termen.

Încălcarea dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție.

Reclamanții

au învestit instanța cu evaluarea caracterului convențional al limitării impuse

de Legea nr. 10/2001 în ce privește termenul de notificare.

De

asemenea, au învestit instanța cu constatarea că în mod justificat de

împrejurări, acest termen a fost depășit.

Instanța

a ignorat că Decizia 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Juatiție

prevede admisibilitatea acțiunii în revendicare fără a condiționa aceasta de o

cerere de repunere în termen și fără urmarea procedurii prealabile. Tocmai

împrejurarea că un astfel de termen ar fi unul de drept substanțial a fost

motivul pentru care instanța supremă a interpretat că, dacă el nu este

îndestulător, după împrejurări, acțiunea trebuie instrumentată pe fondul ei,

chiar dacă termenul nu a fost respectat, nefiind necesară cerere de repunere în

termen.

5.

Eronat s-a apreciat că nu există motive temeinice care să justifice depășirea termenului

de 18 luni, prevăzut de Legea nr. 10/2001. Greșita interpretare și aplicare a

Legii nr. 10/2001, Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție și jurisprudenței C.E.D.O.

Instanța

de apel a apreciat că de la data la care reclamanții au avut informația în legătură

cu imobilele revendicate ar fi trebuit să acționeze, introducând acțiunea în

termen de 15 zile.

Protecția

rezon