ÎCCJ, decizie (scj.ro #129093)

Vătămare procesuală. Condiții. Natura juridică a termenului de formulare a notificării potrivit dispozițiilor legii speciale de reparație.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Dezbateri.

Index alfabetic :

excepție

-vătămare procesuală

-termen de decădere

-notificare

-repunere în termen

C.proc.civ. din 1865, art. 103, art. 105

Legea nr. 10/2001, art. 5, art. 22

Însă, această vătămare nu atrage anularea hotărârii, cât timp posibilitatea reclamanților de a discuta legalitatea soluției fondului este asigurată în căile de atac, pe care le-au și exercitat și care le-au oferit o cale efectivă de discutare a acestui aspect, constituindu-se în acel „alt remediu” la care se referă art. 105 alin. (2) C.proc.civ., ceea ce face inoperantă sancțiunea nulității actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale. Susținerile pe care reclamanții nu le-au putut face în fața primei instanțe cu privire la calitatea lor de titulari ai unui bun, au fost făcute prin motivele de apel și apoi prin motivele de recurs, iar în aceste condiții vătămarea invocată este înlăturată, nefiind deci, îndeplinită condiția de a nu exista un alt remediu pentru înlăturarea vătămării.

Termenul de decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, sancțiunea decăderii având ca efect chiar stingerea dreptului subiectiv.

Din acest punct de vedere, termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este incompatibil cu instituția repunerii în termen reglementată de dispozițiile art. 103 alin. (1) C.proc.civ., dispoziții ce au ca obiect un drept procedural, pe când decăderea prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 are în vedere un drept subiectiv.

Secția I civilă, decizia nr. 518 din 19 februarie 2015

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 21.12.2012, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Primăria Municipiului București, Municipiul București, prin Primar General, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și SC X. SA, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie cota indiviză de 93% din imobilele proprietatea autorilor lor E. și F., situate în București.

Prin sentința civilă nr. 2220 din 20.12.2013, Tribunalul București, Secția IV-a civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Bunurile revendicate au făcut parte din patrimoniul fostei persoane juridice Banca Y., devenită ulterior Banca Z. (în 1921). Din Actul constitutiv și Statutul publicate în Monitorul Oficial rezultă că E. a fost unul dintre acționari, cu o participație de 30.000 lei, alături de alți 6 acționari cu cote de câte 30.000 lei, respectiv 5 dintre ei cu câte 28.000 lei.

Reclamanții sunt moștenitorii legali ai fostului acționar E., astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor și actele de stare civilă depuse de către aceștia la dosar.

Băncii Z., aflate la data aceea în lichidare, i-au fost naționalizate 8 apartamente situate în București.

Pârâtul X. a fost înființat prin Hotărârea nr. 482/1964, după revoluție fiind recunoscut ca persoană juridică prin HG nr. 130/1991. Acest pârât a primit în administrare, prin Dispoziția nr. 4601/1987 emisă de Ministerul Culturii și Educației Socialiste, o parte din imobil, respectiv o suprafață de 512 mp. Din extrasul de furnizare a informațiilor emis de ONRC, rezultă că pârâtul X. are sediul în imobilul care face obiectul prezentei revendicări.

Din adresa din 26.06.2007 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Evidența Proprietății, rezultă că în imobilul aflat pe fosta str. F. (apoi D.) nr. x și x2, la nivelul anului 1948 figura mențiunea imobil cu folosința tipografie, anterior, în anul 1933, figurând Banca Z., apoi Q. Din adresă mai rezultă că pe adresa str. D. nr. x0 este înregistrat Decretul nr. 119/1948 pe numele V. și T., precum și Decretul nr. 92/1950 privind Banca Z., în lichidare. În sfârșit, în adresă se face mențiunea că pe adresa str. F. nr. x0 figurează înregistrată o notificare cu nr. 22624, făcută în baza Legii nr. 10/2001 de către G. și H.

În cadrul procedurilor privind aplicarea Legii nr. 10/2001, toți pârâții aveau calitatea de unități deținătoare și puteau fi chemați în judecată numai în această calitate și în baza Legii nr. 10/2001.

Reclamanții nu au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, fapt necontestat de aceștia. Or, reclamanții au indicat ca temei de drept dispozițiile art. 480 C.civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Au susținut că au aflat târziu despre existența bunurilor revendicate și la momentul când au aflat nu mai erau în termen să depună notificare. Aceste susțineri nu pot fi reținute ca valide și suficiente pentru a se aprecia că, odată expirat termenul special pentru formularea notificărilor, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au deschisă calea dreptului comun și pot revendica bunurile potrivit dispozițiilor dreptului comun.

Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Așa fiind, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 guvernează regimul juridic aplicabil imobilelor în litigiu, ele fac ca acțiunea în revendicare intentată pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C.civ., să nu poată fi primită.

Tribunalul a reținut mai întâi argumentele care au fundamentat soluția Înaltei Curți de Casație - Secțiile Unite adoptată prin Decizia nr. 33/2008, prin care, referitor la existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada în referință, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, s-a statuat în sensul că prevalează dispozițiile legii speciale. Înalta Curte a statuat în această decizie și cu privire la ordinea în care urmează a fi avute în vedere criteriile, respectiv „în cascadă”.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ special, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință.

Reclamanții nu se pot înscrie în această ipoteză, autorul lor fiind o personalitate a vremii, fapt care făcea ușor de identificat și obținut relațiile necesare, inclusiv din sursele istorice ale vremii. O astfel de probă a imposibilității nici nu a fost administrată, deși reclamanților le revenea obligația, potrivit art. 129 alin. (1) C.proc.civ. coroborat cu art. 1169 C.civ.

Reclamanții au solicitat tribunalului să constate că au calitatea de proprietari și prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană.

Tribunalul a pornit în analiza acestui capăt de cerere de la premisa că CEDO este un cumul de principii de drept pe care instanța trebuie să le aibă în vedere în analizarea respectării unui drept fundamental, urmând a fi aplicate cu prioritate în raport cu legile ordinare interne.

În cauza de față, făcând referire la cauza

Malhous c. Republicii Cehe

, tribunalul a apreciat că nu există niciun element care să conducă la concluzia că autoritățile naționale au acționat în mod arbitrar, ci au făcut doar aplicarea legilor interne, fără a exista o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1.

Cum în mod repetat a arătat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Convenția nu înlătură dreptul statelor de a concepe proceduri prealabile, obligatorii, dacă acestea asigură și dreptul de acces la instanță, astfel încât drepturile fundamentale să poată fi cercetate în condițiile art. 6 paragraf 1 din Convenție.

Astfel, în cauza

Albert și le Compte c. Belgiei

, Curtea a reținut că, de fapt, statul are de ales între două soluții, ambele conforme cu cerințele unui proces echitabil: fie organele jurisdicționale administrative îndeplinesc ele însele cerințele art. 6 paragraf 1, fie acestea nu se conformează amintitelor exigențe, dar suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicție deplină, care să ofere garanțiile cerute de acest articol.

Pe de altă parte, nerespectarea unor dispoziții legale interne și a unor termene speciale, rezonabile, nu îi îndreptățește pe reclamanți a pretinde că Statul Român nu le-a asigurat cadrul legal necesar pentru a obține ocrotirea dreptului de proprietate pretins, atâta timp cât nu au urmat procedurile legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, din culpa acestora și, în consecință, nu le poate asigura succesul „sărind” peste aceste dispoziții și invocând direct Convenția. Astfel cum deja s-a reținut, Curtea Europeană permite statelor să aducă anumite limitări dreptului de acces la instanță (cauza

Golder c. Marii Britanii

).

Aceste noi reguli legale, survenite prin Legea nr. 10/2001, confirmă apărarea pârâților potrivit căreia reclamanții nu au în patrimoniul propriu un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, apt a fi apărat pe calea acțiunii în revendicare, ci au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale reglementate prin legi speciale. În interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat noțiunile de „bun” și de „drept asupra bunurilor” în sensul că autoritățile naționale asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei ce invocă protecția normei și să conțină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale (cauzele

Marckx c. Belgiei

,

Handyside c. Marii Britanii

). S-a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat fost totalitar. Noțiunea de „bun” cuprinde și dreptul de creanță și speranța legitimă, ca valori patrimoniale. O creanță nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (cauza

Fernandez - Molina Gonzales și alții c. Spaniei

). Nu constituie un bun protejat prin art. 1 acțiunile reclamanților pendinte, pe rolul instanțelor interne, care dau naștere exclusiv eventualității dobândirii unei valori patrimoniale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut distincție între speranța legitimă protejată ca bun și simpla speranță de restituire, care nu constituie un bun protejat: „în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un  bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire” și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară”.

Tribunalul, concluzionând, a reținut că reclamanții nu au în patrimoniul lor un drept de proprietate apt de a fi ocrotit potrivit dispozițiilor art. 480 C.civ., ci aveau deschisă doar calea de a formula cereri potrivit legilor speciale și procedurilor instituite de acestea. Din această perspectivă, acțiunea în revendicare nu ar avea nicio finalitate, întrucât lipsește obiectul comparației, respectiv titlul de proprietate aparținând reclamanților.

Tribunalul a avut în vedere și raționamentul juridic pe care s-a fundamentat Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care completează și nuanțează Decizia nr. 33/2008, cu privire la chemarea în judecată direct a Statului Român, personal sau prin instituțiile sale, în chestiuni legate de dreptul persoanelor care se pretind proprietare în baza Legii nr. 10/2001, la reparații. În acest sens, a reținut că atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele

James și alții c. Regatului Unit

,

Roche c. Regatului Unit

,

Murray c. Regatului Unit

etc.).

Tribunalul nu a primit apărarea invocată de pârâtul X., în sensul inadmisibilității acțiunii și sub aspectul cadrului procesual pe latură activă, raportat la dispozițiile art. 643 noul Cod civil.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 404/A din 07.10.2014, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

I.1. Cu titlu prealabil, instanța de apel a reținut că sensul pe care l-a dat prima instanță noțiunii de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată a fost strict acela de rezolvare a concursului dintre legea specială și legea generală (pe care reclamanții au invocat-o drept temei) în favoarea legii speciale, acesta fiind argumentul esențial în susținerea soluției pronunțate. De altfel, tribunalul a și indicat că raționamentul care a stat la baza soluției este cel din Decizia în interesul legii nr. 33/2008. În cuprinsul respectivei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că: „Deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare intentate în condițiile anterior menționate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”.

Înțelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, privit și în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului amintite, este acela că instanța nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său. În schimb, instanța trebuie să stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acțiunii în revendicare, ținând însă seama și de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă așadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanțial, primul aspect fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Pe de altă parte, constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamanți nu este corespunzător situației de fapt invocate de către aceștia, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamanți, prin analizarea pretenției acestora în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică, nu conduce la constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâților la predarea bunurilor asupra căruia pretind un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, la soluționarea acesteia pe fond, în sensul respingerii.

În concluzie, deși formal soluția tribunalului a fost una de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, aceasta nu a fost justificată pe considerentul existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilelor, ci pe acela al inexistenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților, astfel că nu ridică probleme sub aspectul nerespectării dreptului acestora de acces la instanță (art. 6 din Convenția europeană), motivele I și V de apel fiind, ca atare, înlăturate.

F.E. c. Franței

și

Yagtzilar și alții c. Greciei

).

De asemenea, instanța europeană a arătat că art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale „nu obligă statele părți să supună litigiile asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil unei proceduri care să respecte integral, în toate etapele, cerințele art. 6. Intervenția inițială a organismelor administrative sau profesionale, care au sau nu prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerințele, poate fi justificată dacă aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competență deplină, care garantează drepturile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție (cauza

Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgiei

, hotărârea din 23 iunie 1986, cauza

Albert și Le Compte c. Belgiei

, hotărârea din 10 februarie 1983, cauza

Buzescu c. României

, hotărârea din 24 mai 2005, cauza

Crișan c. României

, hotărârea din 27.05.2003).

Așadar, compatibilitatea unei astfel de proceduri administrative prealabile obligatorii cu art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este condiționată de posibilitatea de a contesta ulterior hotărârea organului administrativ în fața unei instanțe.

Or, printr-o jurisprudență unificată prin Decizia

nr. XX

din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Este de menționat și faptul că ineficiența procedurii administrative a fost constatată în cauzele repetitive de tipul

Faimblat c. României

(hotărârea din 13 ianuarie 2009) în ipoteza acordării unor măsuri reparatorii prin echivalent, având în vedere că Fondul Proprietatea „nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri” (par. 37). Or, situația este diferită atunci când măsura reparatorie ar fi cea a restituirii bunului în natură, pentru că este deținut de entitatea învestită cu soluționarea notificării. De aceea, Curtea nu a reținut nici motivul de apel III.B.

II.1. Subsecvent, instanța a avut în vedere faptul că, într-adevăr, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C.proc.civ.

Brumărescu c. României

- 1997 ș.a.)”.

În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

Conform principiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C.civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Această finalitate se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești.

Ca atare, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamanților, deoarece aceștia nu au efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, simpla neidentificare a titularilor actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamanților implică, conform celor expuse anterior, respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de aceștia nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual.

În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu

Convenția

europeană.

Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamaților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției europene. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia

X., Y., Z. c. Germaniei

din 4 octombrie 1977).

În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004,

Kopecky c. Slovaciei

).

În același sens, în cauza

Brezny și Brezny c. Slovaciei

din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.

Reținând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate pretins al autorilor reclamanților de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 și că, în consecință, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamanții nu beneficiază de acest drept, se constată că nici invocarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană nu este de natură să conducă la o altă soluție. Nu este deci întemeiat nici motivul II de apel.

III. În legătură cu faptul că apelanții-reclamanți nu ar fi acționat din motive independente de voința lor (motivul de apel III.A), instanța a avut în vedere că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”. Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001 cu câte trei luni, astfel că s-a împlinit pe data de 14.02.2002.

În vederea stabilirii naturii juridice a acestui termen, curtea a pornit de la prevederile art. 21 alin. (5) din același act normativ: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

Din modul de reglementare a procedurii de obținere a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reiese că nu se pune problema supraviețuirii dreptului subiectiv civil și a obligației civile corelative, aceasta din urmă fiind transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi perfectă, în sensul că ocrotirea dreptului subiectiv civil corelativ obligației civile respective poate fi obținută numai pe calea defensivă a excepției, dacă debitorul și-a executat de bunăvoie obligația. Ca atare, deducându-se că nu se stinge numai așa numitul „drept la acțiune în sens material”, ci însuși dreptul subiectiv civil, s-a conchis că natura juridică a sancțiunii prevăzute de art. 21 alin. (5) este aceea de decădere.

Este de menționat că decăderea - sancțiune de drept material - nu trebuie confundată cu decăderea - sancțiune de drept procesual civil, aceasta din urmă intervenind în cazul neîndeplinirii actului de procedură în termenele procedurale imperative prevăzute de lege. Dispozițiile art. 103 alin. (1) C.proc.civ. au ca obiect un drept procedural și deci și decăderea privește un drept procedural subsecvent sesizării instanței de judecată.

Potrivit unei jurisprudențe constante și literaturii de specialitate, întrucât numai prescripția extinctivă se bucură de o reglementare privind întreruperea, suspendarea și repunerea în termen, se ajunge la concluzia că termenul de decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de întrerupere, de suspendare, neexistând nici posibilitatea repunerii în termen.

Cu toate acestea, având în vedere că această regulă nu este prevăzută expres de lege, precum și faptul că beneficiul repunerii în termen este recunoscut cu titlu de principiu - și deci excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare - pentru toate termenele care își au izvorul în lege (pentru introducerea cererii de chemare în judecată, pentru îndeplinirea unui act de procedură, pentru acceptarea moștenirii), Curtea a analizat incidența sa în privința termenului instituit de Legea nr. 10/2001.

Reclamanții nu au respectat însă termenul de 15 zile de la încetarea cauzei invocate pentru a opera în favoarea lor repunerea în termen. Astfel, aceștia au avut cunoștință de existența celor trei imobile în patrimoniul persoanei juridice la care autorii lor aveau calitatea de acționari cel mai târziu la data de 11.07.2011, când au înregistrat la R.A. Monitorul Oficial cererile de eliberare a unor copii de pe procesele-verbale nr. 727/1940 și respectiv 727/1/1940 încheiate de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București, care le-au fost în final înaintate de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu – Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat cu adresa din 16.11.2012. Sesizarea instanței a avut loc însă la data de 21.12.2012.

În plus, curtea a reținut că această instituție juridică este beneficiul acordat de lege titularului dreptului care, din motive temeinice, nu și-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului, astfel că entitatea competentă este în drept să soluționeze, pe fond, cererea, deși a fost introdusă după împlinirea termenului.

Cât privește justificarea reglementării repunerii în termen, trebuie să se țină seama de finalitatea sancțiunilor prevăzute pentru nerespectarea termenelor (penalizarea conduitei culpabile, constând în inactivitate, a titularului dreptului); în acele situații în care inactivitatea s-ar datora unor motive temeinice, producerea efectelor sancțiunilor ar deturna aceste sancțiuni de la finalitatea lor, așa încât s-ar penaliza titularul dreptului deși nu i s-ar putea reproșa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termen permite înlăturarea contradicției ce ar apărea între ceea ce legea a prezumat prin instituirea sancțiunilor și ceea ce reprezintă realitatea.

Pe cale de consecință, prin cauze temeinic justificate trebuie să se înțeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, sunt exclusive de culpă.

Făcând aplicarea în cauză a acestor considerații teoretice, curtea a reținut că cel puțin M. (născută la data de 25.08.1917, potrivit certificatului de naștere nr. xxx4/1917 eliberat de Consiliul Popular al Capitalei – Raionul I.V. Stalin), care avea la data preluării imobilelor (prin Decretul nr. 92/1950) vârsta de 33 ani, și care era în viață la împlinirea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (decedând la data de 17.01.2008, conform certificatului de moștenitor nr. xx/2008), ar fi trebuit să aibă minimul de informații despre patrimoniul părinților săi.

Pe cale de consecință, sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a operat la data de 15.02.2002, astfel că împrejurările ulterioare (faptul că apelanții-reclamanți înșiși ar fi fost împiedicați la rândul lor de necunoașterea înscrisurilor să formuleze notificarea) nu mai prezintă relevanță.

De altfel, a admite ca motiv temeinic de neformulare în termen a notificării faptul că proprietarul deposedat în mod abuziv nu mai este în viață, în condițiile în care nu este vorba de un imobil în care să fi locuit și moștenitorul ar însemna transformarea normei cuprinse în art. 21 din Legea nr. 10/2001 din regulă în excepție.

IV. În aceste condiții, curtea de apel a constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, astfel încât criticile formulate de apelanții-reclamanți în legătură cu încetarea rațiunii legii speciale în situația în care posesorii actuali ai imobilelor sunt statul sau unitățile administrativ teritoriale (motivul de apel III.C) vizează însăși soluția legislativă. Din această perspectivă, instanța de apel a constatat că analiza respectivelor critici excede competenței sale, față de dispozițiile art. 124 din Constituție.

V. Contrar susținerilor apelanților-reclamanți, există o rațiune pentru care tribunalul s-a referit la Decizia în interesul legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și anume preluarea raționamentului pentru care nu poate fi înlăturată de la aplicare de către o instanță națională o lege, chiar dacă ar fi contrară Convenției Europene (ce ar fi avut semnificația unui recurs intern în sensul art. 13, admis însă doar în celelalte situații de încălcări ale drepturilor recunoscute de Convenție) - astfel cum susțin în cauză reclamanții în privința Legii nr. 10/2001 -, raționament bazat pe interpretarea jurisprudenței instanței europene create în interpretarea art. 13 din Convenție (motivul IV de apel).

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți

,

care au invocat următoarele motive:

1.1 Prima instanță a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii, fără a acorda părților cuvântul pe fondul cauzei.

Așa fiind, reclamanții au pus concluzii exclusiv pe excepție, susținând că în realitate obiecțiile ridicate pe această cale ar putea interesa fondul cauzei, caz în care excepția trebuie fie respinsă, fie unită cu fondul cauzei.

În aceste condiții, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității.

Critica de apel a fost înlăturată cu motivarea că, în realitate, prima instanță nu a respins acțiunea în temeiul unei excepții, ci pe fondul său, în această manieră specifică, ceea ce este conform cu raționamentul ICCJ atunci când a motivat Decizia nr. 33/2008.

Soluția este nelegală, pentru că: ori instanța de fond a avut în vedere excepția inadmisibilității, caz în care chiar și curtea de apel a apreciat că soluția este nelegală, contrară jurisprudenței ICCJ care afirmă că simpla neurmare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu poate constitui un motiv de inadmisibilitate; ori instanța de fond a avut în vedere o problemă substanțială, caz în care s-a pronunțat asupra fondului cauzei fără a da cuvântul părților pe fond, ceea ce este

per se

un aspect vătămător, de care reclamanții s-au plâns constant, afirmând că instanța trebuia să respingă excepția, dându-le posibilitatea de a administra probe și a asculta concluziile pe fondul cauzei.

Argumentul potrivit căruia instanța nu a avut în vedere inadmisibilitatea rezultând din neparcurgerea procedurii administrative, ci din analiza inexistenței unui bun în sensul jurisprudenței CEDO, nu înlătură critica reclamanților, întrucât câtă vreme această chestiune era una de fond, instanța trebuia să o califice ca atare sau, în orice caz, să acorde părții cuvântul în fond.

Vătămarea soluționării cauzei pe cale de excepție, fără punerea în discuție a fondului rezultă și din aceea că, neanalizând fondul sub aspectul analizei valabilității titlului statului (chestiune care privea fondul pretenției), instanța a privat reclamanții și de demonstrația că aveau un bun în sensul Convenției. Într-adevăr, dacă instanța ar fi constatat că titlul statului nu este valabil ar fi tras concluzia că reclamanții aveau o speranță legitim conturată întrucât, pe de o parte, dreptul de proprietate nu era pierdut la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, pe de altă parte, aceasta recunoștea chiar supraviețuirea acestui drept dacă titlul statului era nevalabil [art. 2 alin. (2)], coroborat cu verificarea imposibilității uzării de legea specială.

1.2. În subsidiar, pentru ipoteza în care tribunalul a avut în vedere chiar un fine de neprimire a acțiunii, instanța reafirmă și argumentul pretins al CEDO, potrivit căruia accesul la justiție nu este absolut, putându-se institui inerente atenuări, cu respectarea cerințelor de proporționalitate.

Se mai arată apoi, că în planul reglementării interne posibilitatea contestării deciziei administrative justifică posibilitatea accesului la justiție, sens în care pledează și Decizia nr. XX/2007 a ICCJ.

Cele două argumente nu justifică soluția inadmisibilității, ca excepție.

Mai întâi, nu s-a răspuns criticii potrivit căreia inadmisibilitatea nu este operantă pentru simplul fapt că legea nu prevede o atare modalitate procedurală de respingere a acțiunii.

Apoi, sensul Deciziei nr. XX/2007 a ICCJ nu este acela al obligativității unei inadmisibilități, dimpotrivă, o reconsacrare a ideii că accesul la justiție în sensul analizării pretenției pe fondul ei trebuie să existe.

În ceea ce privește necesitatea urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și admisibilitatea acțiunii în revendicare, ca aspect procedural, chestiunea este tranșată de Decizia nr. 33/2008 a ICCJ. Aceasta nu a discutat decât corelația dintre revendicarea de drept comun și Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, decizia netranșând nimic în ceea ce privește inadmisibilitatea, ca excepție paralizantă a acțiunii.

Reclamanții au susținut la fond că, în chiar economia Deciziei nr. 33/2008 sunt argumente pentru care acțiunea lor este admisibilă, întrucât o interpretare contrară ar conduce la refuzul unei protecții adecvate și rezonabile pentru dreptul afirmat – dreptul de proprietate, prin soluționarea acțiunii pe calea unei excepții care blochează analiza pe fond.

În esență, curtea de apel apreciază că Legea nr. 10/2001 are caracter derogator și se aplică cu excluderea regulilor dreptului comun, atunci când vine în concurs cu acestea.

Fără a nega

de plano

aceste considerente, recurenții critică interpretarea dată mai departe de către instanța de apel, care afirmă că proprietarul imobilului nu este identificat în persoana reclamanților, întrucât aceștia au un titlu care nu mai are azi forță juridică.

Or, reclamanții au afirmat că odată dobândit un drept de proprietate, el poate fi doar fie conservat, fie pierdut. Dacă este pierdut, pierderea lui presupune izolarea juridică a unei cauze. Simpla afirmație că titlul nu mai este eficace este o simplă ocolire a silogismului necesar care ar trebui să constituie un răspuns la întrebarea cum s-a pierdut dreptul de proprietate.

Mai întâi, chiar în limitele Legii nr. 10/2001, art. 2 alin. (2) prevede expres că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil dreptul de proprietate nu s-a pierdut, doar exercițiul lui este suspendat până la obținerea unei hotărâri judecătorești, or aceasta este ceea ce reclamanții pretind în prezenta cauză.

Desigur că prioritatea legii speciale presupune ascultarea unor criterii de preferabilitate, inclusiv în materia revendicării, în sensul că o înstrăinare către un dobânditor de bună credință poate fi avută în vedere ca o cauză a pierderii dreptului de proprietate (justificată de un interes social serios și major), însă, în speță, reclamanții au susținut altceva, anume că bunul fiind încă în patrimoniul Municipiului București, respectiv al unei societăți cu capital integral de stat, criteriul interesului social major care să justifice atingerea adusă dreptului de proprietate nu poate funcționa.

Așadar, statul, posesor nelegitim al unui imobil, se prevalează de un text de lege care spune că în măsura în care proprietarul nu solicită restituirea într-un termen scurt, de 18 luni, după o procedură administrativă, pierde dreptul de proprietate.

Desigur că și existența dreptului de proprietate poate fi în mod legal pusă în discuție, dar condițiile în care acest lucru se poate realiza sunt subsumate exigențelor Constituției și convențiilor internaționale la care România este parte, acte normative cu forță mai mare decât legea organică internă.

A spune că,

de plano,

dreptul nu mai există, deci nu este supus protecției, înseamnă a recurge la o simplificare care scurtcircuitează raționamentul necesar. Or, analizarea acestei argumentații a fost refuzată, între altele, întrucât instanța nu a dat cuvântul pe fond, precum și pe considerentul nelegal că reclamanții nu au un drept la bun în sensul CEDO, aspect ce va fi criticat în continuare.

Dacă jurisprudența CEDO a apreciat uneori că nu pot fi protejate simple speranțe, trebuie observat că reclamanții au afirmat în speță nelegalitatea titlului statului. Or, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 recunoaște expres dreptul de proprietate al persoanelor îndreptățite asupra imobilelor preluate nu doar abuziv ci și nelegal, prin aceea că dreptul nu a fost niciodată pierdut. Dreptul la un bun în aceste situații există în temeiul acestei norme de drept intern, ceea ce face ca protecția lui să fie acordată întocmai ca dreptului la un bun în sensul jurisprudenței CEDO. Curtea Europeană, în spețe citate chiar de către hotărârea atacată, a arătat că o recunoaștere legislativă a dreptului creează premisele protecției mecanismelor Convenției, chiar dacă sursa privării este situată în timp anterior ratificării de către România a Convenției și protocoalelor adiționale.

Toate acestea sunt însă probleme de fond, în condițiile în care chestiunea în discuție este doar

aceea a admisibilității acțiunii, recunoscută de către instanța însăși ca o problemă preliminară altor probleme de fond, întrucât privește admisibilitatea „căii” de urmat, dreptul comun.

Privarea de sau limitarea accesului de justiție nu trebuie să ducă la atingerea substanței dreptului însuși. Or, închizând prin excepția inadmisibilității accesul la justiție, tribunalul ajunge implicit să încalce dreptul de proprietate al reclamanților. Așadar, dacă verificarea dreptului pe fond influențează și chestiunea admisibilității, atunci, eventual, instanța trebuia să unească excepția cu fondul.

Motivarea ignoră argumentul adus și la fond și în apel, potrivit căruia art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate fără titlu valabil. Or, dreptul la acces la o instanță presupune (și nu dreptul la un bun) analizarea chestiunii titlului statului. Odată ce această analiză este făcută și se conchide că statul nu are un titlu valabil, în mod consecvent se va activa și dreptul la un bun, pentru că va trebui automat apreciat că dreptul nu a ieșit din patrimoniul autorilor reclamanților. Desigur că și în acest caz, aplicarea criteriilor de preferabilitate ale Legii nr. 10/2001, care sunt conforme sistemului CEDO (interesul social major și proporționale), dar aceste chestiuni trebuie analizate, lucru pe care instanțele nu l-au făcut.

Așa stând lucrurile, dacă Statul Român a recunoscut acest drept în anul 2001 și instanța, respectând dreptul de acces la o instanță, verifică faptul că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanții nu pierduseră dreptul de proprietate întrucât statul nu are un titlu valabil, reclamanții au un bun în sensul Convenției.

Verificarea titlului valabil/nevalabil al statului nu poate fi refuzată, întrucât aceasta este esența accesului la justiție - posibilitatea celui care se pretinde titularul dreptului de a dovedi condițiile de existență a dreptului său. Or, cercetarea validității titlului statului ține atât de accesul la justiție, cât și de afirmarea permanenței, a supraviețuirii dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, recurenții susțin că au invocat împrejurarea că nedepunerea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 a fost justificat de motive temeinice, caz în care, chiar dacă s-ar condiționa existența unui bun în sensul Convenției de exercițiul Legii nr. 10/2001, dreptul la bun nu poate fi ignorat, întrucât în acest caz rațiunile Deciziei nr. 33/2008 ale ICCCJ ar fi golite de conținut.

Această decizie în interesul legii prevede explicit că acțiunea în revendicare este admisibilă și dacă nu a fost urmată procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 din motive neimputabile reclamantului sau dacă protecția prevăzută de Legea nr. 10/2001 este neîndestulătoare față de sistemul de protecție al CEDO.

Prin urmare, nu se poate afirma că,

de plano

, fără formularea unei cereri potrivit Legii nr. 10/2001 nu există un bun în sensul CEDO și nici că cererea de revendicare poate fi respinsă ca inadmisibilă.

Aprecierea dreptului la bun nu se face în faza admisibilității, ci a analizei pe fond.

Vătămarea soluționării cauzei pe cale de excepție, fără punerea în discuție a fondului rezultă din aceea că, neanalizând fondul sub aspectul analizei valabilității titlului statului (chestiune care privea fondul pretenției), instanța a privat reclamanții și de demonstrația că au un bun în sensul Convenției. Dacă instanța ar fi constatat că titlul statului nu este valabil, ar fi tras concluzia că reclamanții au o speranță legitim conturată întrucât, pe de o parte, dreptul de proprietate nu era pierdut la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, pe de altă parte, aceasta rec