ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1571/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1571/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe

rolul Judecătoriei Ploiești la data de 21.01.2013 reclamantul P.C.A., în contradictoriu

cu pârâții C.N., director Direcția Supraveghere, Banca Națională a României și

Banca Națională a României (B.N.R.) a solicitat:

dreptului la onoare, demnitate, respect, imagine și viață privată, prin formularea

de afirmații denigratoare și defăimătoare de către pârâți;

în solidar, la plata de despăgubiri materiale egale cu drepturile bănești de care

a fost lipsit reclamantul, reprezentând salariile indexate, majorate și reactualizate

și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, în conformitate cu dispozițiile

contractului individual de muncă;

în solidar, la plata de despăgubiri morale, pentru atingerea adusă prin încălcarea

dreptului la onoare, demnitate, respect, imagine și viață privată;

la prezentarea de scuze publice reclamantului, prin redarea hotărârii pronunțată

de instanța de judecată și transmiterea acesteia la instituțiile de credit O. Bank

SA și B.G. SA;

în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a arătat,

în esență, că solicită instanței de judecată să constate încălcarea dreptului

la onoare, demnitate, respect, imagine și viață privată și afectarea drepturilor

sale personale nepatrimoniale datorită acuzațiilor aduse și măsurilor dispuse

de către Direcția Supraveghere din Banca Națională a României prin adresele din

30 martie 2005 și din 24 iulie 2007, potrivit cărora nu ar întruni cerințele

de reputație adecvate pentru îndeplinirea responsabilităților propuse și pentru

crearea premiselor necesare în vederea desfășurării activității băncii în conformitate

cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase, fiind pus în imposibilitatea

de a ocupa o funcție de conducere într-o instituție de credit, împrejurarea care

îi aduce o gravă vătămare a dreptului său recunoscut de lege, dreptul la muncă.

A susținut că a fost

și este prejudiciat în carieră prin măsurile dispuse care îi ating grav drepturile

și libertatea individuală, având consecințe mari, asupra reputației, a onorabilității,

a vieții intime și familiale, a fericirii sale, măsuri care i-au creat complexe

de inferioritate și instabilitate profesională și familială. A susținut

că fapta ilicită a pârâtei i-a cauzat un prejudiciu ce derivă, în principal din

natura drepturilor nepatrimoniale cărora pârâtul le-a adus atingere, apreciind asupra

întrunirii condițiilor și admiterii acțiunii civile delictuale.

Prin sentința civilă

nr. 1046 din 27 ianuarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 1146/281/2013 a Judecătoriei

Ploiești a fost admisă excepția necompetenței materiale și excepția necompetenței

teritoriale invocate de pârâtă și s-a declinat competența de soluționare a cauzei

având ca obiect pretenții formulată de reclamantul P.C.A. în contradictoriu cu pârâții

C.N. și Banca Națională a României, în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 12 martie 2014

sub nr. 8593/3/2014.

Prin sentința civilă

nr. 889 din 08 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în Dosarul nr. 8593/3/2014, a fost admisă excepția inadmisibilității capătului 1

de cerere și s-a respins acest capăt, ca inadmisibil, fiind respinse, ca neîntemeiate,

excepțiile inadmisibilității celorlalte capete de cerere, a lipsei calității procesuale

pasive și a prescripției. Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea având

ca obiect pretenții, formulată de reclamantul P.C.A. în contradictoriu cu pârâții

C.N. și Banca Națională a României.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță examinând cu prioritate excepțiile invocate, a

reținut următoarele:

Relativ la excepția inadmisibilității

primului capăt de cerere s-a apreciat că, potrivit art. 111 C. proc. civ. „partea

care are interes poate să facă o cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței

unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

S-a apreciat, ca fiind evident, faptul că reclamantul are o altă cale, respectiv

acțiunea în realizare, acțiune cu care de altfel a și învestit instanța, așa cum

rezultă din celelalte capete ale cererii. Constatarea încălcării dreptului la onoare,

demnitate, respect, imagine și viață privată, prin formularea de afirmații denigratoare

și defăimătoare de către pârâți, astfel cum este formulat primul capăt de cerere,

reprezintă o componentă a analizei răspunderii pârâților sub aspectul temeiniciei

pretențiilor cererii în realizare, o componentă logico-juridică a acestei analize,

astfel încât s-a reținut că nu poate fi primit, ca admisibil, un atare capăt de

cerere distinct. Prin urmare, tribunalul a respins, ca inadmisibil, primul capăt

de cerere.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității celorlalte capete de cerere, tribunalul a apreciat excepția

ca fiind neîntemeiată și a respins-o ca atare.

Relativ la această excepție,

pârâta a invocat dispozițiilor interne privind posibilitatea acordată petentului

de a contesta adresele la care face referire în acțiune, susținând din această perspectivă

că doar una din adresele respective a fost contestată, sens în care a fost pronunțată

hotărârea nr. 13 din 28 noiembrie 2007 de către Consiliul de Administrație al Băncii

Naționale a României. Instanța a avut, însă, în vedere că acțiunea reclamantului

este una în răspundere civilă delictuală, care nu apare ca inadmisibilă prin raportare

la dispozițiile art. 275 din O.U.G. nr. 99/2006 invocate de pârâtă, drept pentru

care a respins excepția invocată.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Banca Națională a României,

tribunalul a respins și această excepție, ca neîntemeiată.

În susținerea excepției

s-a invocat faptul că modalitatea prin care cele două instituții de credit R. SA

și B. SA au pus în practică deciziile Băncii Naționale a României nu poate fi imputată

băncii centrale sau vreunei persoane din cadrul acesteia, față de faptul că încetarea

raporturilor de muncă s-a datorat instituțiilor în cauză. Or, acest argument nu

a fost reținut față de caracterul acțiunii în răspundere civilă delictuală formulată

de reclamant, în cadrul căreia se impun a fi analizate condițiile existenței acestei

răspunderi, inclusiv sub aspectul faptei cauzatoare de prejudicii, precum și a făptuitorului,

alături de celelalte condiții ce se impun a fi întrunite în mod cumulativ. Lipsa

vreuneia din condițiile necesare existenței acestei răspunderi are consecințe asupra

soluționării, în fond, a cauzei.

Tribunalul a respins,

ca neîntemeiată, și excepția prescripției dreptului material la acțiune având în

vedere că fapta prejudiciabilă invocată de reclamant constă în emiterea a două adrese

de către pârâtă față de al căror conținut, fără indicarea faptelor, ar fi fost prejudiciat.

Astfel, Banca Națională a României, prin adresa din 30 martie 2005 precum și prin

adresa înregistrataă din 24 iulie 2007, transmisă domnului P.G., director general

B. SA solicita următoarele "(...) din analiza informațiilor existente la nivelul

direcției supravegherea rezultat ca, în cazul domnului C.A.P., conducătorul agenției

Câmpina a B. SA, nu sunt îndeplinite condițiile de reputație adecvate pentru îndeplinirea

responsabilităților propuse și pentru crearea premiselor necesare în vederea

desfășurării activității băncii în conformitate cu regulile unei practici bancare

prudente și sănătoase. Față de cele de mai sus și având în vedere prevederile

reglementarilor menționate, veți dispune măsurile care se impun în vederea înlocuirii

domnului C.A.P. din funcția de director al agenției Câmpina a B. SA într-un termen

de 60 de zile de la data comunicării".

S-a apreciat că raportarea

de către pârâtă, în susținerea excepției prescripției, la data emiterii acestor

adrese este eronată, față de faptul că, în cauză au fost efectuate cercetări penale

sub aspectul activității desfășurată de reclamant, iar prin ordonanța nr. 34/D/P/2005

din 27 decembrie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

a comunicat reclamantului că "a fost scos de sub urmărire penală pentru săvârșirea

infracțiunii de neglijență în serviciu, întrucât din actele de urmărire penală efectuate

în cauza a rezultat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni".

Prin urmare, tribunalul a apreciat că de la această dată se impune a fi calculat

termenul de prescripție. Cum cererea a fost înregistrată la Judecătoria Ploiești

la 21 ianuarie 2013, cererea a fost introdusă fără depășirea termenului de prescripție

prevăzut de art. 2517 Noul C. civ. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul

reține în privința legii aplicabile că faptele pretins cauzatoare de prejudicii,

respectiv emiterea adreselor de către pârâtă, a fost făcută la 30 martie 2005 și

24 iulie 2007, anterior intrării în vigoare a C. civ., astfel încât, prin raportare

la prevederile art. 6 alin. (2) C. civ., sunt incidente dispozițiile legii vechi

de drept substanțial.

Reclamantul invocă prin

prezenta cerere de chemare în judecată încălcarea dreptului la onoare, demnitate,

respect, imagine și viață privată.

S-a avut în vedere că,

în literatura de specialitate, drepturile personalității au fost clasificate în

două categorii: drepturi care ocrotesc corpul uman și funcțiile sale biologice și

psihice și drepturi care ocrotesc valori morale. În această ultimă categorie sunt

încadrate dreptul la demnitate, dreptul la viață privată, dreptul la imagine. S-a

reținut faptul că, onoarea este un sentiment complex, determinat de percepția

pe care fiecare persoană o are despre demnitatea sa, în timp ce reputația înseamnă

felul în care o persoană este considerată în societate. Astfel, orice atingere adusă

demnității omului și implicit, reputației sale, îl expune pe acesta excluderii într-o

măsură mai mare sau mai mică din sfera relațiilor sociale.

În literatura de specialitate,

se arată că sistemul actual de protecție a drepturilor personalității nu s-a detașat

complet de principiile reparării prejudiciului care stau la baza dreptului comun

al răspunderii civile delictuale.

Se reține incidența dispozițiilor

art. 998 C. civ., în raport cu care trebuie întrunite condițiile clasice ale răspunderii

civile delictuale, respectiv: o atingere ilicită, o vinovăție, un prejudiciu, o

legătură de cauzalitate între ele.

Instanța observă că revine

mai întâi victimei obligația de a dovedi că a suferit o atingere a personalității,

în speță o atingere a dreptului la demnitate, iar, apoi, aparține autorului atingerii,

sarcina de a dovedi un motiv justificativ.

Reclamantul invocă, în

principal, fapta ilicită care a adus o atingere a dreptului său la demnitate, onoare,

imagine, viață privată și reputație ca fiind emiterea de către pârâtă

a celor două adrese raportându-se la conținutul acestora. Se susține în

același timp refuzul Băncii Naționale a României de a-i permite accesul la

dosarul "personal" (dosar profesional) constituit de Direcția Supraveghere

din Banca Națională a României, invocând în acest sens dispozițiile Legii

nr. 677/2001.

Legea nr. 677/2001 este

actul care asigură așa cum rezultă și din titlu, protecția persoanelor

cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație

a acestor date. Art. 13 din lege permite oricărei persoane vizate să obțină

de la operator anual „că datele care o privesc sunt sau nu, prelucrate de acesta”,

textul de lege precizând concret ce trebuie să comunice operatorul.

S-a constat că solicitarea

reclamantului nu intră sub incidența acestui text de lege, neexistând nici

o suspiciune cu privire la faptul că datele personale ale acestuia au fost prelucrate

în alt mod decât cel legal. De altfel, așa cum chiar acesta susține, Banca

Națională a României i-a și comunicat prin adresa din 3 ianuarie 2013 referitor

la scrisorile înregistrate la Banca Națională a României sub nr. 28739 din 28

noiembrie 2012 și nr. XIV/9355 din 14 decembrie 2012, că: Banca Națională a României

a acționat, în limita atribuțiilor conferite prin statutul propriu și legislația

secundară aferentă și, urmare propriilor analize, circumscrise dispozițiilor normative

aferente, a procedat, cu respectarea acestora, la aplicarea art. 71 din Norma

nr. 10/2004 privind autorizarea băncilor, băncilor de credit ipotecar, instituțiilor

emitente de monedă electronică, altele decât băncile, a caselor de economii pentru

domeniul locativ și a sucursalelor din România ale instituțiilor de credit străine

(în prezent abrogată). Totodată, potrivit art. 275 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006

privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare

„Banca Națională a României este singura autoritate în măsură să se pronunțe asupra

considerentelor de oportunitate, a evaluărilor și analizelor calitative care stau

la baza emiterii actelor sale", apreciindu-se asupra faptului că nici termenul

de 15 zile nu este aplicabil, încălcarea acestuia nefiind de natură să prejudicieze.

Faptul că art. 13

alin. (1) din lege prevede dreptul oricărei persoane vizate de a solicita anual

o confirmare din partea unui operator cu privire la faptul că anumite date sunt

sau nu prelucrate de acesta este de natură a confirma aspectele evocate. Or, în

speță, reclamantul a solicitat Băncii Naționale a României la un interval considerabil

de timp explicații în legătură cu adresele emise către cele două instituții

bancare R. SA și B. SA, prin solicitarea dosarului, respectiv în anul 2012,

în condițiile în care aceste adrese au fost emise de Banca Națională a României

în anul 2005 și respectiv 2007.

Soluția de scoatere

de sub urmărire penală dispusă prin ordonanța nr. 34/D/P/2005 din 27

decembrie 2010, la peste 4 ani de la începerea urmăririi penale împotriva reclamantului

pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu este întemeiată

pe dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. d) din vechiul C. proc. pen., respectiv,

din actele de urmărire penală a rezultat că nu ar fi întrunit elementul constitutiv

al acestei infracțiuni nu pe cel ale lit. a) din text, respectiv că fapta nu

există.

Prin urmare, Parchetul

a considerat că nu există infracțiunea ca atare. În această situație,

Tribunalul a reținut Banca Națională a României ca fiind singura instituție

abilitată să aprecieze în ce măsură fapta, care nu întrunea elementele constitutive

ale infracțiunii de neglijență în serviciu, îi afectează reputația

într-o asemenea măsură încât să nu poată exercita atribuții de conducere într-o

unitate bancară.

Reclamantul a invocat

încălcarea drepturilor nepatrimoniale, respectiv pe atingerea dreptului său la demnitate,

onoare, imagine, viață privată și reputație. De fapt Banca Națională

a României, respectiv Direcția de Supraveghere, a cărui director este pârâtul

C.N. nu a făcut decât ca, în exercitarea acelor atribuții, să solicite celor

două instituții să ia măsuri pentru înlocuirea reclamantului din acele funcții,

având în vedere că activitatea desfășurată de acesta cade sub incidența

legilor, respectiv art. 71 din Norma Băncii Naționale a României nr. 10

din 27 septembrie 2004 și a dispozițiilor art. 48 din Norma Băncii Naționale

a României nr. 11 din 1 noiembrie 2004.

Prima adresă a Băncii

Naționale a României a fost emisă în martie 2005, iar cea de-a doua adresă a fost

emisă în iulie 2007, în timp ce reclamantul era urmărit penal pentru infracțiunea

de neglijență în serviciu, cu mult înainte să se dispună scoaterea de sub urmărire

penală a reclamantului, rezultatul anchetei penale neputând fi bănuit de către Banca

Națională a României. În această situație, aprecierea de către Banca Națională

a României, în calitate de autoritate de supraveghere prudențială a instituțiilor

de credit și respectiv, aplicarea de către Direcția de Supraveghere condusă

de pârâtul C.N. a incidenței prevederilor art. 71 din Norma Băncii Naționale

a României  nr. 10/2004 referitoare la reputație, nu este ilicită. S-a mai

reținut că, scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 alin. (1)

lit. d) din vechiul C. proc. pen. nu exclude afectarea cerinței privind reputația

de care trebuie să se bucure o persoană care conduce o instituție bancară.

Invocarea unor dispoziții

constituționale privind prezumția de nevinovăție, potrivit cu care

„până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana

este considerată nevinovată” nu a fost reținută de instanța de fond ca

fiind incidentă, dat fiind faptul că se referă strict la vinovăție în sensul

legii penale în consens cu art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Or, în speță, așa cum am arătat este vorba de o reglementare care

privește strict atribuțiile Băncii Naționale a României, reglementare

de care reclamantul nu este străin, dat fiind faptul că acesta și-a desfășurat

activitatea în sistem, cunoscând deci specificitatea activității bancare și

monitorizarea exercitată de Banca Națională a României.

Instanța a găsit

necesar a sublinia și faptul ce rezultă din documentația depusă de reclamant,

că în privința modalității de înlocuire la cererea Băncii Naționale a

României, Direcția Supraveghere a cărui director este pârâtul C.N., reclamantul

a fost numit în funcție, în condițiile unei adrese asemănătoare emisă

de către Banca Națională a României în sensul înlocuirii unei alte persoane.

Pentru considerentele

expuse, Tribunalul a apreciat că faptele invocate de reclamant în sarcina pârâților

Băncii Naționale a României, C.N., ca director al Direcției Supraveghere, nu

au natură ilicită, pârâții exercitându-și competențele legale ce

nu încalcă drepturile nepatrimoniale, respectiv pe dreptul la demnitate, onoare,

imagine, viață privată și reputație.

Cum din analiza dispozițiilor

art. 998-999 C. civ., se constată că răspunderea civilă delictuală pentru fapta

proprie, ca de altfel răspunderea delictuală în general, presupune întrunirea cumulativă

a elementelor constitutive referitoare la prejudiciul, faptă ilicită, raportul de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa, greșeala sau vinovăția

autorului faptei ilicite și prejudiciabile și cum în absența oricăruia

din aceste elemente, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, Tribunalul

a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile

nr. 889 din 08 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în Dosarul nr. 8593/3/2014, a formulat apel reclamantul P.C.A., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 143A din 27 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat

de apelantul reclamant P.C.A., împotriva sentinței civile nr. 889 din 08 iulie 2014

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații

pârâți C.N. - Director Direcția Supraveghere, la Banca Națională a României și Banca

Națională a României.

În pronunțarea soluției,

instanța de apel a reținut următoarele:

Pe fondul cauzei, s-a

reținut mai întâi, astfel cum a arătat și apelantul-reclamant, că instanța

a fost învestită cu o acțiune în pretenții privind prejudiciul încercat în temeiul

răspunderii civile delictuale, pentru fapte pretins ilicite - cele două adrese ale

intimatei pârâte Banca Națională a României din 2005, respectiv din 2007, iar o

astfel de răspundere presupune întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor legale:

caracterul ilicit al faptei, prejudiciul suferit de către titularul acțiunii, vinovăția

cu care s-a săvârșit fapta și raportul de cauzalitate cerut - în sensul că prejudiciul

a fost determinat de săvârșirea faptei având caracter ilicit, din culpă (chiar și

cea mai ușoară).

În al doilea rând, s-a

constatat aplicabilitatea prevederilor art. 998 și urm. C. civ. (de la 1865) având

în vedere data săvârșirii pretinselor fapte ilicite în litigiu - anii 2005 și 2007

- și nu prevederile corespunzătoare în materia răspunderii civile delictuale din

Nodul C. civ. (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011) - art. 1357 - 1395 C. civ.,

la care în plus face referire apelantul, având în vedere prevederile art. 103 din

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ. potrivit cărora: „Obligațiilor

născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în

vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor”.

Analizând prima condiție

- fapta producătoare a prejudiciului - Curtea de Apel a constatat prima instanță

a constatat legal și temeinic că aceasta nu constituie, în sensul legii, o

faptă ilicită, astfel încât să antreneze, prin consecințele pe care le comportă,

răspunderea civilă delictuală. Potrivit susținerilor intimatei - pârâte Banca

Națională a României formulate în întâmpinarea depusă la dosar (și în notele scrise),

cele două adrese comunicate conducerii R. SA și B. SA - din 30 martie 2005 și respectiv

din 24 iulie 2007 au rezultat din exercitarea de către banca centrală (Banca

Națională a României) a prerogativelor statutare, având la bază respectarea exigențelor

cadrului legal și de reglementare în materie cu privire la reputație. Astfel cum

s-a arătat de către intimată, apelantul a avut deschisă calea atacării celor două

adrese cu contestație la Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României.

Apelantul nu a atacat prima adresă, aceasta rămânând astfel definitivă, dar a atacat

cu contestație cea de-a doua adresă, astfel cum rezultă din probatoriul administrat

la fond, iar prin hotărârea nr. 13 din 28 noiembrie 2007 Consiliul de administrație

al Băncii Naționale a României a respins contestația, menținând dispozițiile din

adresa Băncii Naționale a României din 24 iulie 2007. Deși avea la dispoziție calea

de atac împotriva Hotărârii Consiliului de administrație al Băncii Naționale a

României la Înalta Curte de Casație și Justiție, în termen de 15 zile de la comunicare,

apelantul nu a atacat astfel hotărârea, care a rămas definitivă.

Pe cale de consecință,

apelantul nu se poate prevala de o hotărâre a consiliului de administrație ori a

instanței supreme prin care să se fi recunoscut ca nelegale adresele supuse analizei

în prezentul litigiu, respectiv prin care să se fi constatat emiterea lor cu nerespectarea

reglementărilor în materie.

În cauză, solicitarea

antrenării răspunderii civile delictuale a pârâților în temeiul celor două adrese

invocate ca fiind ilicite prin conținutul lor calomnios, fals, mincinos, de natură

a aduce atingere onoarei, demnității, libertății individuale la adresa apelantului

reclamant, nu poate fi primită, astfel cum s-a reținut în mod legal și temeinic

de către prima instanță. Veridicitatea „afirmațiilor” din cele două adrese invocate

- derivă pe de o parte din faptul neatacării primei adrese în procedura administrativă

legală, respectiv a neatacării Hotărârii Consiliului de administrație al Băncii

Naționale a României prin care s-a respins contestația la cea de-a doua adresă,

la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar pe de altă parte, din cel privind declanșarea

urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - D.I.I.C.O.T. la data de 20 ianuarie 2003 pentru săvârșirea de către apelant

a infracțiunii de neglijență în serviciu (249 C. pen.) în Dosarul nr. 34/D/P/2005,

având la bază creditarea SC A. SRL Băicoi în 2001, cu nerespectarea normelor stricte

de creditare având la bază principii de prudență bancară emise în acest scop - aspect

comunicat Băncii Naționale a României de către organele judiciare.

Curtea de Apel a constatat

astfel, că cele două adrese ale Băncii Naționale a României au fost emise în baza

propriilor analize ale Direcției de Supraveghere a Băncii Naționale a României -

ca bancă centrală și a prerogativelor legale emise în acest scop, respectiv în baza

cercetării penale declanșate de organele judiciare a apelantului, care au justificat

conținutul cu privire la „reputația” apelantului, în sensul legii în materie de

a accede, respectiv a fi menținut în funcțiile de conducere a două bănci (Sucursale

Prahova).

S-a apreciat, așadar,

că a existat o bază factuală suficientă care să justifice, la data emiterii celor

două adrese, conținutului acestora comunicat băncilor implicate, spre a se lua măsuri

de înlocuire a apelantului din funcțiile de conducere deținute.

Aspectul invocat al nerespectării

prezumției de nevinovăție nu prezintă relevanță în cazul analizat, în condițiile

în care, deși s-a pronunțat, prin Rezoluția Parchetului, soluția de scoatere de

sub urmărire penală a apelantului, soluția s-a întemeiat nu pentru că fapta nu există

(art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel cum susține apelantul, ci pentru că faptei

(care, așadar, există) îi lipsesc elementele constitutive pentru a îmbrăca forma

infracțiunii, conform art. 10 lit. d) C. proc. pen., care să antreneze răspunderea

penală. În aceste împrejurări, răspunderea apelantului s-a concretizat în aplicarea

normelor și reglementărilor în materia instituțiilor de credit, a prudenței bancare

și evitării riscurilor de creditare în cazuri de neacordare a garanțiilor anume

statuate și aflate în supravegherea băncii centrale - Banca Națională a României.

În condițiile reținute,

înlocuirea apelantului, respectiv neacordarea avizului de accedere a acestuia într-o

funcție de conducere a unor instituții de credit (sucursale) nu pot fi reținute

ca măsuri ilicite dispuse de Banca Națională a României și C.N. - Direcția de Supraveghere

a Băncii Naționale a României care i-au afectat apelantului cariera, viața personală,

familială și dreptul la muncă.

Însuși apelantul arată,

în criticile sale că, pentru SC A. SRL Băicoi, s-au identificat alte forme de garanție

decât cele strict reglementate în materie, garanție fără deposedare asupra stocului

de mărfuri, inclusiv garanții personale față de bancă din partea a două persoane

fizice - cu motivarea că apelantul, respectiv comitetul de creditare din care a

făcut atunci parte (potrivit fișei postului) nu avea competența decât de a analiza

și propune acordarea creditului respectiv (de 500.000 RON pe timp de 1 an), ci directorul

instituției respective de credit. Or, concluziile analizei privind cererea de creditare

- în unanimitate - au fost în sensul acordării creditului respectiv.

Faptul că această situație

a fost cunoscută inclusiv de Direcția de Supraveghere a Băncii Naționale a

României, respectiv de inspectorii locali în materie care au întocmit raport pozitiv

privind activitatea profesională pe care apelantul a desfășurat-o - decembrie 2001,

nu conturează caracterul ilicit al măsurilor dispuse de Banca Națională a

României prin cele două adrese supuse analizei în cauză, apreciate ca fiind calomnioase,

false, neadevărate în ceea ce îl privește pe apelant, care să deschidă calea obținerii

de despăgubiri în temeiul art. 998 și urm. C. civ.

Determinarea unor consecințe

nefavorabile apelantului prin fapta pârâților, dar lipsită de caracter ilicit, astfel

cum s-a reținut, nu conduce la posibilitatea despăgubirii apelantului pentru prejudiciul

suferit invocat.

Situația prezentată în

criticile din apel vizând persoane de la vârful instituțiilor de credit care au

și primit condamnări penale, fără ca împotriva acestora, Banca Națională a

României să manifeste atenție ca în cazul său, nu prezintă relevanță strict în speța

dedusă judecății asupra căreia instanțele sunt chemate a se pronunța în raport de

obiectul, părțile și calitatea lor, în limitele sesizării.

Nu pot fi reținute criticile

privind încălcarea drepturilor și libertăților individuale garantate de Constituția

României și C.E.D.O., în condițiile în care, normele bancare respectă Legea fundamentală,

nu încalcă drepturile fundamentale ale omului, iar în cauză, prin cele două adrese

ale Băncii Naționale a României s-au constatat abateri în analizarea unei cereri

de acordare a unui credit cu nerespectarea rigorilor normelor emise pentru evitarea

riscului bancar.

Lipsa îndeplinirii cerințelor

răspunderii civile delictuale a fost analizată de către prima instanță, care în

mod legal și temeinic a respins acțiunea în pretenții ca neîntemeiată, iar considerentele

expuse țin să complinească motivarea sentinței apelate, fără a fi necesară reformarea

ei.

Nu pot fi primite însă

în apel nici criticile invocate de către apelantul reclamant potrivit cărora prima

instanță nu a intrat în cercetarea fondului pricinii deduse judecății, nefiind primite

nici susținerile privind încălcarea dreptului la o instanță imparțială, la

un proces echitabil, în condiții de contradictorialitate și al exercitării rolului

activ al judecătorului.

Analizând lucrările dosarului,

Curtea de Apel a constatat, dimpotrivă, că cererea de chemare în judecată formulată

a fost soluționată de o instanță competentă în mod imparțial, fiind ținute în cumpănă

interesele procesuale ale părților, fără a proteja interesele pârâților sau a le

neglija ori marginaliza pe cele ale reclamantului, instanța supunând dezbaterilor

părților, cererile și excepțiile formulate, în condiții de contradictorialitate,

fiind încuviințate și administrate probele astfel cum părțile au înțeles să-și susțină

pretențiile și respectiv apărările - contrar susținerilor reclamantului în apelul

formulat.

Privitor la rolul activ

al judecătorului în aflarea adevărului căruia îi sunt aduse critici de neordonare,

din oficiu, a tuturor probelor care să conducă la stabilirea exactă a adevărului

în cauză, Curtea constată că, apelantul ignoră faptul că judecătorul poate ordona

probe chiar cu împotrivirea părților, atunci când apreciază că acestea sunt necesare

pentru corecta stabilire a faptelor. Așadar, este la aprecierea instanței de judecată

necesitatea ordonării de probe, din oficiu, pentru aflarea adevărului, care în cauză

nu s-a impus. Or, nu se poate reproșa instanței de judecată că nu a ordonat din

oficiu probele pe care însăși partea nu le-a solicitat spre încuviințare și administrare.

De altfel, în apel, nici nu se menționează care probe s-ar fi impus a fi administrate,

prin rolul activ al judecătorului, în plus apelantul-reclamant la rândul său, nu

a solicitat probe în calea de atac a apelului, pentru a fi supuse dezbaterii sub

aspectul utilității și concludenței lor, instanței de control judiciar. Împăcarea

părților nu este exclusă atunci când există o disponibilitate a părților în acest

sens, iar judecătorul o poate recomanda în anumite circumstanțe ale cauzei, dar

nu o poate impune - potrivit art. 21 Noul C. proc. civ. - iar prevederea invocată

de către apelant nu poate primi o soluție directă a instanței din această perspectivă,

la acțiunea concretă a reclamantului de despăgubire solicitată pe tărâm delictual.

În ceea ce privește

jurisprudența internă și europeană invocată din alte cauze concrete care nu sunt

similare cauzei pendinte, nu prezintă relevanță pentru admiterea acțiunii privind

prejudicierea pentru încălcarea drepturilor apelantului reclamant garantate de Constituție

și prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele

expuse, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul P.C.A., solicitând instanței de judecată, în temeiul

art. 483, art. 486, art. 487, art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. admiterea

recursului, constatarea caracterului ilicit al faptei pârâților și admiterea

acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâții C.N., director Direcția Supraveghere

din cadrul Băncii Naționale a României și Banca Națională a României.

În motivarea cererii de

recurs, reclamantul a criticat decizia atacată ca fiind nelegală, invocând, în esență,

următoarele critici:

În mod greșit instanța

de apel a reținut că nu există faptă ilicită în sarcina pârâților, din

moment ce fapta ilicită săvârșită de pârâți constă în calomnierea sa. Susține

că, vechiului C. civ., în vigoare la data comiterii faptei ilicite, respectiv anii

2005 și 2007, nu prevedea expres ca fapta prejudiciabilă să fie "ilicită",

din moment ce, dispozițiile art. 998-999 fac referiri numai la greșeală, neglijență

și imprudență.

Argumentează că, pârâții,

prin fapta ilicită săvârșită, i-au afectat viața familială și întreaga carieră,

prin afirmarea și răspândirea în public de informații defăimătoare, denigratoare

și neadevărate, prin cele două acte materiale din 2005 și 2007, acte care, prin

măsurile injuste, nedrepte, i-au cauzat o pagubă materială și morală, i-au vătămat

drepturile și interesele legitime și îngrădit exercitarea drepturilor garantate

de Constituție, ceea ce i-au produs o stare de inferioritate în societate. Consideră

că aceste motive, invocate în cererea în răspundere delictuală, care are ca obiect

repararea prejudiciilor aduse demnității, onoarei, reputației, vieții intime, familiale

și private, justifică admiterea acțiunii promovate.

Recurentul apreciază că,

în situația în care nu pârâții nu săvârșeau faptele ilicite reclamate,

avea șansa reală să aibă în continuare familie, copii, carieră, însă prin faptele

ilicite ale pârâților i s-a compromis realizarea acestei șanse, i s-a interzis

să-și alegă locul de muncă, funcția și să-și exercite profesia, să obțină

promovarea în funcție la locul de muncă.

Susține că, faptele

ilicite săvârșite de pârâți constând în afirmațiile defăimătoare, denigratoare

și neadevărate, răspândite în public, din conținutul adreselor din 30

martie 2005 și din 24 iulie 2007 i-au cauzat un prejudiciu, iar, prin ricoșeu,

s-a produs un prejudiciu și familiei sale, prejudiciu care trebuia reținut

de instanțe întrucât prejudiciul respectiv a fost cauzat și unor victime

indirecte, părinți, frați, soție, copii.

Consideră că, angajarea

răspunderii civile delictuale a pârâților trebuie analizată în condițiile

art. 998 C. civ., coroborat cu art. 1000 alin. (3) C. civ. și în concordanță

cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte, în special

ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât fapta ilicită săvârșită de

către pârâții constând în acuzația, afirmarea și imputarea în public a unor afirmații

(scrisoarea Băncii Naționale a României din 30 martie 2005 și scrisoarea Băncii

Naționale a României  din 24 iulie 2007) nu este susținută de dovezi care să

demonstreze că "nu sunt îndeplinite condițiile de reputație adecvate pentru

îndeplinirea responsabilităților propuse în vederea desfășurării activității băncii

în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase”. Susține

că, toate aceste calomnii au avut, drept urmare, interdicția de a ocupa o funcție

de conducere într-o instituție credit, fiind vătămat într-un drept recunoscut

de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv

dreptul la muncă și dreptul la apărare, fapte ale pârâților care i-au

prejudiciat cariera.

Potrivit practicii C.E.D.O.,

dar și Constituției României, prezumția de nevinovăție nu privește numai procesul

penal în sens strict, deoarece prezumția de nevinovăție are o aplicare mai extinsă,

peste limitele procesului penal, întrucât este o garanție procesuală. În baza acestui

principiu, C.E.D.O. a impus ca niciun reprezentant al statului să nu declare că

o persoană este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni înainte ca vinovăția să

nu fi fost stabilită de o instanță judecătorească. Prezumția de nevinovăție operează

până la stabilirea vinovăție în mod legal printr-o hotărâre judecătorească în care

judecătorul se pronunță cu privire la existența faptei, identitatea făptuitorului,

încadrarea juridică a faptei și vinovăția făptuitorului.

Susține că, vinovăția

pârâților este exprimată de atitudinea subiectivă a acestora față de fapta

ilicită producătoare de prejudiciu, recurentul făcând referire la atitudinea subiectivă

a pârâților față de alte persoane, colegi, care dețineau funcții-cheie în cadrul

unor instituții de credit, în privința cărora nu s-a adoptat nicio măsură,

deși, aceste persoane, nu îndeplineau condițiile de reputație adecvate pentru

exercitarea responsabilităților necesare în vederea desfășurării activității băncii

în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase.

Recurentul mai susține,

în esență, că pârâții și-au exercitat drepturile prin încălcarea

normelor imperative prevăzute de Constituție, legile naționale și

normele comunitare, acționând cu rea credință, săvârșind astfel faptele

ilicite care i-au afectat dreptul la respectarea demnității umane. Este invocată,

pe larg, practica judiciară, fiind argumentat și faptul că vechiul C. civ.

nu a reglementat împrejurările care înlătură sau exclud caracterul ilicit al faptei

prejudiciabile, astfel cum o realizează normele din noul C. civ.

Intimata - pârâtă Banca

Națională a României a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca

neîntemeiat, și menținerea hotărârilor atacate ca fiind legale și

temeinice, întrucât instanțele au reținut corect că în sarcina intimaților

pârâți nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru atragerea răspunderii civile

delictuale, întrucât nu există faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate

dintre faptă și prejudiciu și vinovăție.

În recurs, părțile

nu au solicitat și administrat alte probe noi, de natura celor prevăzute de

art. 305 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, se

observă că recurentul a făcut referire atât la prevederile C. civ. de la 1864, cât

și prevederile Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune

a sublinia faptul că, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. răspunderea pentru faptele ilicite

cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea

în vigoare la momentul săvârșirii faptei ilicite.

Cum, fapta ilicită reclamată

în cauză a avut loc anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. și având

în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea

în aplicare a acestuia potrivit cărora „dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor

și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare,

precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare” rezultă că dispozițiile

la care face referire recurentul reclamant nu se aplică și situațiilor juridice

anterioare intrării în vigoare a noului C. civ. Așadar, unei situații litigioase

i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, neputându-se

solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

Relativ la invocarea dispozițiilor

procedurale reglementate de Legea nr. 134/2010, Înalta Curte având în vedere data

înregistrării cererii de chemare în judecată la instanța de fond, respectiv

21 ianuarie 2013, dată care este anterioară intrării în vigoare a noului C. proc.

civ., va constata, față de dispozițiile înscrise în art. 24 din Legea

nr. 134/2010, că litigiul pendinte este guvernat de dispozițiile vechiul C.

proc. civ. și, prin urmare, încadrarea în drept a recursului este supusă dispozițiilor

art. 304 din vechiul C. proc. civ., dispoziții în raport cu care va fi efecuat

contolul de legalitate a deciziei atacate.

Examinând, în limitele

controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispozițiile

legale incidente în cauză, Înalta Curte va reține că recursul este nefondat,

având în vedere următoarele considerente:

În speță, prin cererea

de chemare în judecată, înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Ploiești

sub nr. 1146/281/2013 (ulterior, Dosar nr. 8593/3/2014 al Tribunalului București,

secția a V-a civilă, ca urmare a declinării competentei de soluționare

a cauzei), reclamantul P.C.A., în contradictoriu cu pârâții C.N., director Direcția

Supraveghere-Banca Națională a României și Banca Națională a României (B.N.R.) a

solicitat instanței: să constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate,

respect, imagine și viață privată, prin formularea de afirmații denigratoare și

defăimătoare de către pârâți; să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata

de despăgubiri materiale și morale, să dispună obligarea pârâților la prezentarea

de scuze publice, prin publicarea hotărârii pronunțată de instanța de judecată și

transmiterea acesteia la instituțiile de credit O. Bank SA și B. SA; să dispună

obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Reclamantul

și-a precizat pretențiile la valoarea de 94.000 euro pentru daunele materiale

și, respectiv, 200.000 euro pentru daunele morale.

Acțiunea în pretenții

formulată de reclamant a fost fundamentată, în drept, pe dispozițiile art.

998 - 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, fiind invocate, în cauză,

drept fapte ilicite afirmațiile și măsurile din cuprinsul adreselor Băncii

Naționale a României din 30 martie 2005 și, respectiv, din 24 iulie 2007.

Prin sentința civilă

nr. 889 din 08 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a acțiunii reclamantului,

instanța de fond apreciind că nu se poate reține în sarcina pârâților

a vreunei fapte ilicite, și întrucât condițiile răspunderii civile delictuale

se cer a fi îndeplinite cumulativ, Tribunalul a apreciat că în lipsa oricărui element

constitutiv, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților.

Soluția instanței

de fond a fost păstrată prin decizia civilă nr. 143 A din 27 martie 2015 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, ca urmare a respingerii, ca nefondat a apelului declarat

de reclamantul P.C.A. Instanța de prim control judiciar a reținut, sub

aspectul verificării îndeplinirii primei condiții a răspunderii civile delictuale

- fapta producătoare a prejudicilui - că aceasta nu constituie, în sensul legii,

o faptă ilicită de natură să antrenez, prin consecințele pe care le comportă,

răspunderea civilă delictuală a pârâților.

Relativ la încadrarea

în drept a criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ

de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., cu titlu preliminar, se impune a sublinia

faptul că în cuprinsul cererii de recurs reclamantul formulează o serie de susțineri

care vizează analiza tuturor condițiilor privind răspunderea civilă delictuală.

Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs sunt formulate susțineri atât în

privința faptei pretins ilicite, cu referire la conținutul adreselor Băncii

Naționale a României din 30 martie 2005 și, respectiv, din 24 iulie 2007, însă sunt

formulate și critici în privința celorlalte condiții ale răspunderii

civile delictuale, respectiv prejudiciu, vinovăție și legătura de cauzalitate,

deși nu toate aceste aspecte se referă la argumentele instanței de apel care

au fundamentat hotărârea pronunțată.

În concret, aprecierile

recurentului referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale

privind existența prejudiciului suferit, a vinovăției și a legăturii

de cauzalitate între acestea, relativ la contextul situațional al desfășurării

faptelor care l-au determinat în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată

nu vizează însă argumentele instanței de prim control judiciar, atât timp cât

soluția privind respingerea apelului nu a fost motivată pe inexistența

acestor elemente constitutive ale răspunderii civile delictuale, ci, dimpotrivă,

analiza raționamentului judiciar efectuat de către instanța de apel (în

confirmarea soluției instanței de fond) s-a axat doar pe analiza condiției

referitoare la existența faptei pretins ilicite.

Or, concluzia instanței

de apel privind inexistența faptei ilicite a făcut, așadar, inutilă analizarea

celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, de vreme ce, neîntrunirea

unuia dintre elementele constitutive conduce la imposibilitatea antrenării unei

atare răspunderi. Cum în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului,

această cale de atac putând fi exercitată doar în condițiile expres și limitativ

prevăzute de C. proc. civ. care sunt de strictă interpretare, se constată că argumentele

astfel formulate de către recurent nu pot face obiect de analiză în recurs, atât

timp cât criticile astfel formulate nu au legătură cu argumentația logico - juridică

avută în vedere de instanța de apel în fundamentarea soluției și care

au vizat, strict, neîndeplinirea condiției referitoare la fapta ilicită, respectiv

fapta producătoare a prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale

reglementată de art. 998 C. civ.

În cuprinsul cererii de

recurs, reclamantul a invovat nelegalitatea deciziei atacate, apreciind că, instanța

de apel a reținut greșit neînndeplinirea, în cauză, a condiției referitoare

la existența faptei ilicite, cerință care ar fi condus la reținerea

în sarcina pârâților a răspunderii civile delictuale, susținând că dispozițiile

art. 998, 999 C. civ. nu preved expres ca fapta prejudiciabilă să fie ilicită.

Critica recurentului nu

este întemeiată, întrucât, deși dispozițiile art. 998 C. civ. fac referire

la „orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu (...)”, referire preluată

și în cuprinsul art. 999 din același Cod, atât literatura juridică, cât

și practica judiciară constantă a instanțelor interne sunt unanime în

a considera că prevederile stipulate în textele legale menționate se referă

numai la fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, ca element constitutiv al răspunderii

civile delictuale.

Relativ la conținutul

adreselor din 30 martie 2005 și respectiv din 24 iulie 2007 ale Băncii Naționale

a României, contrar susținerilor reclamantului, din perspectiva analizării

condiției existenței faptei ilicite, ca element constitutiv al răspunderii

civile delictuale, instanța de apel a reținut corect neîndeplinirea condiției

examinate, întrucât deciziile Băncii Naționale a României, comunicate conducerii

R. SA și B. SA, cu adresele evocate în cauză, au fost luate în exercitarea de către

banca centrală a prerogativelor statutare și au avut la bază neîndeplinirea de către

recurentul - reclamant a exigențelor cadrului legal și de reglementare în materie

bancară cu privire la reputație.

Din situația de fapt

reținută în cauză, care nu mai poate fi reevaluată față de structura actuală

a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., rezultă că, relativ la adresa din

30 martie 2005 reclamantul - recurent nu a uzat de prerogativa legală de a ataca

cu contestație adresa respectivă la Consiliul de administrație a Băncii

Naționale a României, iar în privința corectitudinii analizei realizată de

Banca Națională a României - Direcția Supraveghere prin adresa din 24 iulie 2007,

aceasta a fost confirmată prin hotărârea nr. 13 din 28 noiembrie 2007 prin care

Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României, în calitate de autoritate

unică abilitată să se pronunțe asupra considerentelor de oportunitate, a evaluărilor

și analizelor calitative care stau la baza emiterii unor acte, a respins ca neîntemeiată

contestația formulată de recurent și a menținut dispozițiile din

adresa respectivă. Astfel, deși în conformitate cu prevederile art. 275 alin.

(2) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului,

cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la acea dată, recurentul

a avut posibilitatea de a ataca această hotărâre, în termen de 15 zile de la comunicare

la Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta nu a exercitat calea de atac, drept

pentru care hotărârea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României

a rămas definitivă.

Prin urmare, adresele

Băncii Naționale a României din 30 martie 2005 și din 24 iulie 2007 au fost remise

instituțiilor de credit având la bază aceleași fapte și același temei de drept,

respectiv, incidența prevederilor art. 71 din Norma Băncii Naționale a României

nr. 10/2004 referitoare la reputație, producând efecte în condițiile în care recurentul

nu a uzat de procedurile și căile de atac prevăzute de legea bancară.

Relativ la îndeplinirea

condițiilor de reputație, pregătire și experiență profesională adecvate pentru îndeplinirea

responsabilităților încredințate nu pot fi nesocotite cercetările penale demarate

în anul 2003 în privința reclamantului recurent și începerea urmăririi

penale împotriva acestuia sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de neglijență în

serviciu, prevăzută și pedepsită de art. 249 C. pen., pentru fapte săvârșite în

realizarea atribuțiilor sale funcționale, context în care instanța de apel

a reținut corect existența unei baze factuale suficiente care să justifice

demersul și măsurile băncii centrale, astfel încât emiterea celor două adrese

relativ la neîndeplinirea cerințelor de reputație de către recurent nu

pot fi reținute ca fapte ilicite de natură a leza acestuia viața sa personală, familială,

cariera și dreptul la muncă.

Or, în circumstanțele

factuale reținute de instanțele de fond, este fără dubiu că situația

recurentului - reclamant se afla sub incidența prevederilor art. 71 din Norma Băncii

Naționale a României nr. 10/2004 privind autorizarea băncilor, băncilor de credit

ipotecar, instituțiilor emitente de monedă electronică, altele decât băncile, a

caselor de economii pentru domeniul locativ și a sucursalelor din România ale instituțiilor

de credit străine, referitoare la reputație.

Contrar susținerilor

recurentului, nu pot fi reținute criticile privind încălcarea drepturilor și libertăților

individuale garantate de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în condițiile în care normele și reglementările în materia instituțiilor

de credit, a prudenței bancare și evitării riscurilor de creditare, aflate

în supravegherea băncii centrale, nu intră în coliziune cu drepturile și garanțiile

procesuale recunoscute de dreptul intern și european. Astfel, susținerea

recurentului potrivit căreia rezultatul cercetărilor penale s-a finalizat cu soluția

de scoatere de sub urmărire penală este lipsită de relevanță juridică în cazul

analizat, de vreme ce, c