ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1630/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28 decembrie 2012, reclamanta SC W.R. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, art. 112 din Codul de procedura civilă, a chemat în judecată pe pârâții SC F.C.I. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - OSIM, solicitând următoarele: să se dispună anularea mărcii A.M.

nr. 108781 din data de 16 septembrie 2010 acordată pentru clasa 5 - produse farmaceutice, veterinare și igienice; substanțe dietetice de uz medical, alimente pentru copii mici; plasturi, material pentru pansamente; materiale pentru plombarea dinților și pentru amprente dentare; dezinfectante; produse pentru distrugerea animalelor dăunătoare, fungicide, ierbicide, publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industriala nr. 9/2010, ca fiind înregistrată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. b) și art. 47 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicata; să fie obligat OSIM să radieze înregistrarea mărcii indicate mai sus și să publice în Buletinul Oficial de Proprietate Industriala soluția radierii; obligarea paratei F.C.I.

SRL la suportarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. În drept, se invocă dispozițiile art. 112 din C. proc. civ., art. 47 din Legea nr. 84/1998, republicată. La data de 13 februarie 2013 SC F.C.I. SRL a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată. Se solicită respingerea acțiunii întemeiata pe art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998. În drept, se invocă dispozițiile art. 115, art. 274 alin. (1) C. proc. civ.; art. 1899 alin. (2) C. civ. din 1864; art. 6 alin. (1) lit. b), art. 47 alin. (4), art. 86 alin. (1) și alin. (3), art. 88 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice; art. 48 - 54 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 aprobat prin H.G.

nr. 1134/2010; art. 2 alin. (1) lit. d) și alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ; Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 08 februarie 1994; Decizia Curții Constituționale nr. 137 din 01 februarie 2011; art. 147 alin. (4) din Constituția României; orice alte dispoziții legale aplicabile. Prin Sentința civilă nr. 855 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC W.R. SRL, în contradictoriu cu pârâții SC F.C.I. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că intimata SC F.C.I.

SRL a depus la OSIM la 22 mai 2009 o cerere de înregistrare a mărcii verbale A.M., cu număr de depozit M200904033 pentru clasa 05 de produse din clasificarea de la Nissa - produse farmaceutice, veterinare și igienice; substanțe dietetice de uz medical, alimente pentru copii mici; plasturi, material pentru pansamente, materiale pentru plombarea dinților și pentru amprente dentare; dezinfectante; produse pentru distrugerea dăunătorilor, fungicide, erbicide, produse farmaceutice. W.R.

comercializează o serie de produse purtând mărci alcătuite după formula ARTRO plus un alt element alipit, astfel că mărcile opuse sunt: A.Z., verbală, M200701954 pentru clasele 03, 05 (antetul clasei), 35; A.R., verbală, M 200607678 pentru clasa 05 (antetul clasei), 35 și A.P., verbală M 200607677, pentru clasa 05 (antetul clasei), 35. Reclamanta a pretins că în această situație, consumatorul produselor sale poate fi cu ușurință indus în eroare cu privire la acestea, întrucât semnele cu care sunt protejate sunt comune, existând risc de confuzie asupra proveniențelor lor. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b), art. 6(2) lit. f) și art. 47 alin. (1) lit. b) și c din Legea nr. 84/1998, privind mărcile și indicațiile geografice.

Potrivit art. 6 lit. b) din Legea nr. 84/1998, privind mărcile și indicațiile geografice, o marcă este refuzată la înregistrare dacă b) este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care înregistrarea mărcii a fost cerută sunt similare cu cele pentru care marca anterioară este protejată și dacă există risc de confuzie pentru public. Potrivit art. 6 lit. c), o marcă va fi refuzată la înregistrare dacă este similară cu o marcă anterioară, dacă este destinată a fi aplicată unor produse identice sau similare și dacă există risc de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară. În cazul în care una din aceste trei condiții nu este îndeplinită, marca va fi refuzată la înregistrare.

În general se consideră că în ceea ce privește riscul de confuzie, nu se pune problema unei confuzii efective, ci a probabilității confuziei. Relativ la prima condiție a identității sau similarității de produse, având în vedere natura produselor pentru care sunt destinate semnele de conflict, respectiv produse farmaceutice, menționate generic pe lista de produse a ambelor părți se verifică în parte cerința similarității produselor vizate de semnele de conflict și în parte chiar identitatea dintre acestea, cu referire la produsele farmaceutice. Însă, între A.Z. și A.M. nu s-a putut reține nici similaritate vizuală, nici fonetică și nici conceptuală, concluzie stabilită pe baza criteriului percepției de ansamblu a consumatorului mediu.

La mărcile care cuprind sufixe sau prefixe devenite uzuale, comparația trebuie să se facă asupra părții originale a mărcilor. În speță, ambele mărci în conflict sunt verbale, fără elemente de grafică care să permită diferențierea lor sub acest aspect, însă în condițiile în care se iau în considerație elementele distinctive principale și nu elementele slab distinctive sau generice care nu pot fi apropiate în mod exclusiv, între Calm și Stop, nu se poate reține nici o similitudine vizuală, fonetică sau conceptuală; Cele două mărci sunt complexe, alcătuite din termeni uzuali, cum este ARTRO și termeni originali; reproducerea termenilor uzuali este liberă pentru toți concurenții, iar aprecierea riscului de confuzie nu se va raporta decât la termenii originali care reprezintă de fapt elementele distinctive ale mărcii.

Regulamentul de aplicare a legii mărcilor (Regula 17.4) prevede că în cazul în care marca include și un element care este lipsit de caracter distinctiv, OSIM poate cere solicitantului să declare că nu se va invoca un drept exclusiv asupra acestui element. Cât privește riscul de confuzie și riscul de asociere, deși Legea nr. 84/1998 și H.G. nr. 833/1998 nu prevăd ce se înțelege prin risc de confuzie și risc de asociere, Curtea de Justiție a Comunității Europene de la Luxemburg a clasificat aceste concepte statuând că "riscul de confuzie care include și riscul de asociere trebuie interpretat în sensul că simpla asociere pe care publicul ar putea să o facă între două mărci ca urmare a conținutului lor semantic similar, nu este prin ea însăși suficientă pentru a se considera că există risc de confuzie". Cu această ocazie s-a stabilit că riscul de asociere nu este o alternativă a riscului de confuzie, ci este cuprins în acesta.

Aprecierea caracterului distinctiv al unei mărci pornește de la raportul semn-produs-consumator, distinctivitatea nefiind o trăsătură a semnului însuși, ci o relație semn-produs-consumator, sub aspectul aptitudinii de a-l distinge de alte produse (sau servicii) în privința provenienței (a întreprinderii de la care provine), iar banalitatea, simplitatea semnului în sine nu are nici o incidență asupra condiției de registrabilitate a distinctivității, ci exclusiv asupra puterii distinctive a semnului. Față de aceste argumente, nu s-a putut reține decât nivelul scăzut al distinctivității mărcilor înregistrate opuse, mărci aluzive, evocatorii, dat fiind conținutul evocator al termenului în raport de produs, ceea ce atrage o protecție slabă a acestora în caz de conflict.

Prin urmare, nu poate fi primită susținerea reclamantei privind protecția largă a mărcii verbale "Art(h)ro". Folosirea de către concurenți a elementului verbal "Art(h)ro" ca element cu valoare evocativă a calităților produsului marcat nu poate fi interzisă, întrucât s-ar recunoaște implicit un monopol cu privire la acest cuvânt banal, simplu, folosit în legătură cu un anumit produs pentru a transmite consumatorului mediu vizat un mesaj indirect cu privire la calitățile acelui produs. Așadar, concurenții nu pot fi îndrumați să folosească sinonime pentru cuvântul "artro" pentru a atinge același scop.

Confruntat cu produse identice, putând semnul folosit de reclamantă, consumatorul român mediu vizat de produsele respective nu își va aminti automat faptul că mărcile anterioare conțin elementul verbal "Artro", nu va substitui voluntar produsele, nu va considera că produsul marcat de semnul folosit de pârâtă are aceeași proveniență cu cel marcat de mărcile verbale anterioare și nici că între cei doi producători diferiți ar exista vreo legătură. Fiind vorba de produse farmaceutice, consumatorul vizat va fi interesat în principal de producătorul al cărui nume este marcat întotdeauna pe produs. Chiar dacă produsele ar fi identice, caracterul slab distinctiv al mărcilor anterioare înlătură existența unui risc de confuzie în percepția consumatorului mediu vizat.

În cazul medicamentelor ce poartă mărci similare, chiar dacă din punct de vedere fonetic și semantic acestea sunt apropiate, riscul de confuzie și asociere va fi apreciat și prin raportare la un consumator avizat și nu la un consumator mediu, datorită faptului că medicamentele se eliberează pe bază de prescripție medicală și se vând exclusiv în farmacii. Consumatorul este avizat, întrucât medicii și farmaciștii care prescriu sau recomandă aceste produse sunt persoane instruite, cu înaltă calificare, posibilitatea ca aceștia să fie induși în eroare cu privire la medicamentele ce poartă mărci asemănătoare fiind redusă. S-a mai invocat înregistrarea cu rea-credință a mărcii A.M.

Jurisprudența și doctrina au definit reaua-credință la înregistrarea unei mărci ca fiind atitudinea subiectivă a unei persoane care în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii avea cunoștință de faptul că respectiva marcă era folosită în mod legitim de o altă persoană în România sau oriunde în lume. Potrivit art. 6 parag. 5 lit. c) din Recomandarea comună a WIPO "în determinarea relei credințe, autoritatea competentă va lua în considerare în ce măsură persoana care a obținut înregistrarea, ori a folosit marca ce vine în conflict cu marca notorie, la momentul înregistrării sau folosirii, sau în momentul depunerii cererii, știa sau avea motive să știe de existența mărcii notorii. În speță, după cum s-a analizat, nu poate fi reținută reaua credință în condițiile în care mărcile nu sunt identice și nici similare, au un caracter slab distinctiv care înlătură riscul de confuzie și asociere, iar folosirea prefixului "Artro" are doar o valoare evocatoare.

Prin instituirea unui drept absolut și exclusiv în favoarea titularului, marca este o formă de monopol acceptată legal. Cu toate acestea, monopolul instituit prin marcă este și trebuie să rămână un monopol asupra identității și nu un monopol asupra pieței. Pe cale de consecință, folosirea prefixului "artro" pentru mărci în domeniul farmaceutic, nu reprezintă o înregistrare cu rea credință și nici nu poate face parte din cazurile vizate de lege pentru refuzul de la înregistrare al unei mărci. În raport de aceste aspecte, Tribunalul a respins acțiunea ca nefondată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta-reclamantă SC W.R. SRL, solicitând modificarea în tot a sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii și obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor pentru soluționarea prezentei cauze, atât în faza instanței de fond, cât și în fața instanței de apel.

Prin Decizia civilă nr. 236A din data de 28 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC W.R. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 855 din 25 aprilie 2013 pronunțată în Dosar nr. 50138/3/2012 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC F.C.I. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. A obligat apelanta să plătească intimatei SC F.C.I. SRL suma de 2240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Pentru a răspunde criticii privitoare la nemotivarea hotărârii, curtea de apel a reținut, în primul rând, că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor părților, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.

Nu se poate cere judecătorului să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părții pentru a considera motivată hotărârea, din ansamblul considerentelor rezultând cu claritate care au fost motivele ce au condus la soluția dată în cauză. Deși susține că hotărârea a fost doar parțial motivată, astfel că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apelanta nu arată în mod concret, punctual, care sunt cererile, apărările sau mijlocele de probă ce nu au fost analizate de prima instanță, astfel încât să se poată concluziona că aceasta nu a beneficiat de o judecată efectivă. Arătând care au fost reținerile instanței în urma analizării cererii reclamantei, pe care le apreciază ca fiind "false", apelanta susține, în realitate, netemeinicia și nelegalitatea sentinței, exprimându-și nemulțumirea față de argumentele exprimate, ceea ce presupune o analiză a criticilor referitoare la fondul cauzei.

Reținând că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea primei instanței, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 261 C. proc. civ., Curtea constată nefondată critica vizând nemotivarea acțiunii. În analiza criticii ce vizează greșita reținere a lipsei distinctivității mărcii A.Z., prin analizarea fiecărui element din compunerea mărcii, cu ignorarea ansamblului, precum și a criticilor asupra concluziei instanței privind inexistența similarității semnelor și în final a inexistența riscului de confuzie, s-au reținut următoarele. Tribunalul a reținut nivelul scăzut al distinctivității mărcilor reclamantei, dat fiind conținutul evocator al termenului în raport de produs, ceea ce conduce la o slabă protecție în caz de conflict.

Curtea de apel a reținut că mărcile în conflict sunt verbale, urmând a se da o interpretare conceptului de similaritate în legătură cu riscul de confuzie, prin raportare la percepția consumatorul mediu cu un nivel rezonabil de informare, diligență, prudență, inteligență și perspicacitate. Două mărci sunt considerate asemănătoare atunci când prezintă similitudini auditive, vizuale sau conceptuale, de natură a crea în abstracto posibilitatea ca cineva confruntat cu ele să poată face asocieri cu marca ce-i este cunoscută și pe care o păstrează în memorie, în trăsăturile sale esențiale, situație ce relevă necesitatea determinării elementului dominant al fiecăreia dintre mărci sau a caracteristicilor distinctive ale acestora.

Pentru un asemenea rezultat este utilă aprecierea globală a mărcilor, deoarece similaritatea vizuală, fonetică sau conceptuală are la bază impresia de ansamblu creată de mărci, instrumentul esențial de apreciere în acest sens fiind capacitatea de orientare a publicului cu pregătire medie, public care percepe marca, în mod obișnuit, ca pe un tot și nu-i analizează diferitele detalii; pe de altă parte, percepția sa nu operează simultan, ci pe baza unei percepții anterioare a unei mărci, acționând reflexul consumatorului mediu de a asocia o nouă marcă cu una din memorie, cu care ar putea-o confunda; un simplu risc de asociere între mărcile în conflict nu este însă suficient pentru a se constata riscul de confuzie, neexistând probabilitate de confuzie decât dacă publicul poate fi indus în eroare asupra originii produselor sau serviciilor în cauză; conceptul probabilității de asociere nu este o alternativă a riscului de confuzie, ci servește la definirea scopului acestuia.

Prima parte a mărcilor în conflict este identică, aceasta fiind reprezentată de elementul " ARTRO (termenul generic de artroza reunește mai multe suferințe ale articulațiilor), sfârșitul mărcilor fiind diferit, prin elementele verbale " stop" și "calm" . Astfel, elementul "ARTRO " îndeplinește un rol sugestiv, în legătură cu produsele farmaceutice, distinctivitatea urmând a fi analizată în contextul ansamblului fiecărei mărci . Comparând mărcile, tribunalul procedează la descrierea elementelor aflate în compunerea acestora și concluzionează (în acord cu practica Curții de Justiție a Uniunii Europene - decizia din 3 iulie 2003 din cauza Jose Alejandro/OHMI- Anheuser-Busch,T-129/01) că, în general, publicul nu consideră un element descriptiv/evocator ce face parte dintr-o marcă ca fiind elementul distinctiv și dominant în impresia de ansamblu produsă, elementul verbal "artro" făcând parte din această categorie de termeni evocatori, căci duce cu gândul la boli ale articulațiilor . În situația în care toate elementele verbale ale unei mărci verbale sunt aluzive sau descriptive, niciunul nefiind suficient de puternic pentru a atrage în așa măsură atenția consumatorului încât să conducă la neglijarea totală a celuilalt, toate elementele joacă un rol în impresia de ansamblu produsă de semn.

În această situație, neglijarea unuia din elemente este de natură să conducă la o apreciere greșită a riscului de confuzie. După eliminarea particulei aluzive, comune a mărcilor, există diferențe care să permită identificarea corectă și distingerea mărcii pârâtei de marca anterioară. Față de caracterul descriptiv al elementului "artro", căruia nu i se poate atribui, din acest motiv, calitatea de element dominant, tribunalul a examinat toate aspectele legate de compunerea mărcilor, concluzionând în sensul inexistenței similarității vizuale, fonetice sau conceptuale, apreciată prin cântărirea asemănărilor și deosebirilor în evaluarea de ansamblu a semnelor.

Suprapunerea elementului de început al mărcilor nu este suficientă în aprecierea similarității auditive și vizuale, căci, în aprecierea globală a mărcilor în conflict, nu se poate acorda atenție numai părții inițiale a semnului, elementele de diferențiere fiind, de asemenea, importante, cu mențiunea că ambele componente ale mărcii deținute de reclamanta au caracter descriptiv, foarte slabe privite separat . Din punct de vedere conceptual nu se poate nega o anumită similaritate a mărcilor în conflict, ambele accentuând, prin utilizarea elementelor " stop" și "calm", proprietatea produsului de a opri sau ameliora durerea, prin transmiterea unui mesaj cu privire la unul din efectele sale, fiind asociată cu o anumită destinație a produselor.

Cu privire la publicul relevant vizat de produsele pe care se aplică marca - medicamente eliberate fără rețetă - trebuie avut în vedere consumatorul mijlociu, care manifestă un grad de atenție și vigilență rezonabile. Segmentul de public relevant care trebuie luat în considerare în speță este format atât din specialiști, produsele fiind achiziționate din farmacii, pe baza comenzii verbale a clientului, cât și din consumatori obișnuiți, fără pregătire medicală, aspect care este deosebit de important în analizarea efectivă a celor două mărci.

Nu poate fi reținută susținerea din apel, potrivit căreia în cazul medicamentelor ce se eliberează fără prescripție medicală, publicul poate avea un grad de atenție foarte scăzut, căci trebuie presupus că aceste produse interesează consumatorii care sunt prezumați a fi suficient de bine informați, de atenți și de avizați, din moment ce respectivele produse le afectează starea de sănătate, și că acești consumatori ar putea confunda într-o mai mică măsură diversele versiuni ale produselor menționate. În plus, chiar în ipoteza în care ar fi obligatorie o rețetă, consumatorii pot da dovadă de un grad de atenție ridicat la momentul prescrierii produselor în cauză, având în vedere faptul că acestea sunt produse farmaceutice.

Astfel, medicamentele, eliberate cu rețetă sau fără rețetă, pot fi privite ca beneficiind de un grad de atenție sporit din partea consumatorilor normal informați și suficient de atenți și de avizați. În măsura în care produsele în cauză nu sunt produse de consum curent, ci produse care privesc sănătatea consumatorului, consumatorul final dă dovadă de un grad de atenție mai ridicat (T-331 din 09 din 2010/12 din 15 - N./OHMI). În situația identității/similarității produselor (ce nu a fost contestată), o examinare globală permite să se excludă orice risc de confuzie, concluzie care se întemeiază pe luarea în considerare a faptului că publicul relevant este mai atent la produsele în litigiu, care privesc sănătatea acestuia, și mai vigilent atunci când este nevoit să le aleagă.

Potrivit jurisprudenței, în aprecierea globală a riscului de confuzie, aspectele vizual, fonetic sau conceptual ale semnelor în conflict nu au întotdeauna aceeași importanță și trebuie să se analizeze condițiile obiective în care mărcile se pot prezenta pe piață [Hotărârea Tribunalului din 3 iulie 2003, Alejandro/OAPI - Anheuser-Busch (Budmen), T-129/01, Rec., p. II-2251, punctul 57, și Hotărârea Tribunalului din 6 octombrie 2004, New Look/OAPI - Naulover (NLSport, NLJeans, NLActive și NLCollection), T-117/03-T-119 din 03 și T-171/03, Rec., p. II-3471) Importanța elementelor de similitudine sau de diferență între semnele în conflict poate să depindă, printre altele, de caracteristicile intrinseci ale acestora sau de condițiile de comercializare a produselor sau a serviciilor pe care le desemnează mărcile în conflict.

Dacă produsele desemnate de mărcile în cauză sunt în mod normal vândute în magazine cu autoservire, în care consumatorul alege el însuși produsul și trebuie, prin urmare, să se bazeze în principal pe imaginea mărcii aplicate pe acest produs, o similitudine vizuală a semnelor va avea, în general, o mai mare importanță. Dacă, în schimb, pentru vânzarea produsului vizat este necesară pronunțarea mărcii, se va atribui în mod normal o mai mare importanță unei similitudini fonetice a semnelor (Hotărârea NLSport, NLJeans, NLActive și NLCollection). Reținând, însă, un anume grad, chiar scăzut, de similaritate vizuală și auditivă, în condițiile similarității produselor, curtea de apel a reținut că protecția mărcii înregistrate depinde de existența riscului de confuzie, iar în materie de produse farmaceutice, există numeroase mărci care sunt foarte apropiate unele de altele, având prefixe au sufixe care sugerează compoziția sau destinația produsului.

Curtea de apel a menționat anterior considerentele referitoare la vigilența clienților în fața unor astfel de produse, motiv pentru care este admisă coexistența pe piață a unor mărci cu diferențe slabe. Concluzia curții de apel a fost aceeași cu cea a tribunalului, în sensul inexistenței riscului de confuzie, argumentată prin considerentele expuse mai sus, ce răspund criticilor din apel privitoare la distinctivitatea mărcii, aprecierea în ansamblu, globală, a mărcilor, categoria de produse, modul de comercializare a produselor, tipul de consumatori, riscul de confuzie . În ceea ce privește notorietatea, curtea de apel a reținut că determinarea sau dovedirea notorietății unei mărci se face conform criteriilor stabilite în Regula nr. 19 din H.G.

nr. 1134/2010 (pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998), sarcina probei revenind persoanei care pretinde că marca este notorie. Apelanta a depus la dosar o serie de înscrisuri, constând în extrase din diferite publicații, din care rezultă intensitatea publicității, volumul de vânzări și veniturile obținute din vânzarea produsului. Referitor la dovada procentului din segmentul de public relevant care cunoaște în România marca A.Z., curtea de apel a reținut că studiul efectuat de S.V., la cererea reclamantei, ce investighează cunoașterea mărcii A.Z. pe segmentul mărcilor de produse pentru îngrijirea articulațiilor, este efectuat în anul 2006, astfel că este irelevant față de momentul ce interesează în speță, 16 septembrie 2010, data înregistrării mărcii A.M..

Notorietatea se apreciază la un moment cât mai apropiat de data de înregistrare a mărcii ulterioare, întrucât gradul de cunoaștere a unei mărci poate varia în timp. În același timp, cel de al doilea studiu, ce are la bază date colectate în perioada decembrie 2009 - ianuarie 2010, nu conține mențiuni cu privire la aria geografică în care s-a efectuat sondajul, astfel că nu se poate presupune că acesta a fost realizat pe teritoriul României, ce interesează în speță, fiind vorba de mărci înregistrate pe cale națională, mai mult, nu se menționează autorul sondajului de opinie, pentru a se putea aprecia asupra veridicității acestuia. Curtea a reținut că nu sunt suficiente elemente care să susțină notorietatea mărcii anterioare la nivelul teritoriului relevant și al publicului, deci gradul înalt de distinctivitate dobândită care conduce la un risc de confuzie ridicat.

Simpla cunoaștere a existenței și folosirii mărcii anterioare depozitului mărcii pârâtei nu este suficientă pentru întrunirea relei-credințe, fiind necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă. Așadar, reaua-credință implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe distincte, vizând, pe de o parte, cunoașterea "faptului relevant"(existența și folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă), iar, pe de altă parte, intenția frauduloasă. Este exclus ca simpla culpă să aibă semnificația relei-credințe, ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii, deoarece sancțiunea aplicată ar fi excesivă față de atitudinea comerciantului, ce nu a urmărit eliminarea, discreditarea sau parazitarea concurenței.

Constatările anterioare sunt confirmate de aprecierile Curții de Justiție a Uniunii Europene, reflectate în decizia pronunțată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529 din 07 (Chocoladefabriken Lindt &Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH). Critica din apel se concentrează pe o singură idee, și anume că, odată dovedită cunoașterea mărcii anterioare, reaua credință este demonstrată. Nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul reclamantei este important în aprecierea relei credințe, însă nu este singurul factor ce poate conduce la determinarea relei credințe, în speță, notorietatea nefiind dovedită.

Împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează un semn similar pentru un produs identic sau similar nu este suficientă, întrucât este necesar ca similaritatea să conducă la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere, iar intenția solicitantului să fie de a-l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., parte căzută în pretenții a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2240 lei, reprezentând onorariul avocatului în calea de atac. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC W.R. SRL, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

1. Instanța de apel a reținut în mod nelegal că nu sunt suficiente elemente care să susțină notorietatea mărcii anterioare la nivelul teritoriului relevant și al publicului. Prin raportare la dispozițiile Regulii 16 alin. (1) și (3) - (5) din Hotărârea nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, se poate concluziona cu ușurință faptul că instanța de apel a interpretat greșit regulile în baza cărora se stabilește notorietatea unei mărci, adăugând la lege prin argumentul pe care l-a utilizat pentru a stabili că marca A.Z. nu ar fi notorie. Instanța de apel a stabilit prin aplicarea și interpretarea greșită a legii că singurul criteriu obiectiv pentru stabilirea notorietății este sondajul, în condițiile în care legea prevede o serie de criterii ce pot fi luate în considerare alternativ, criterii a căror îndeplinire recurenta le-au probat.

Chiar dacă s-ar fi luat în considerare doar rezultatele studiului de piață, acesta ar fi fost necesar și suficient pentru a stabili că marca A.Z. este o marcă notorie, studiul demonstrând că A.Z. a fost menționat de către cei mai mulți dintre respondenți atât spontan (15%), cât și asistat (52%); 25% dintre respondenții care au utilizat produse A.Z. în ultimul an l-au asociat corect cu producătorul, adică cu W.; studiul a concluzionat faptul că A.Z. este lider de piață. Referitor la acest studiu, instanța de apel, în mod nelegal a reținut următoarele: a. studiul nu ar conține mențiuni cu privire la aria geografică. Pagina 4 a studiului indică faptul că eșantionul utilizat este reprezentativ național.

Pagina 19 a studiului cuprinde detalii cu privire la regiunile avute în vedere, fiind acoperit întreg teritoriul României. b. presupusa lipsă a autorului studiului. Așa cum se menționează pe fiecare pagină a studiului, compania G.F.K. este autorul studiului, aceasta fiind una dintre cele mai reputate companii în acest domeniu. Instanța de apel recunoaște volumul mare al vânzărilor și dimensiunea semnificativă a bugetului alocat activităților de marketing, însă interpretând în mod greșit dispozițiile legale, le înlătură, ajungând astfel să pronunțe o decizie nelegală. 2. Distinctivitatea mărcii A.Z. și riscul de confuzie. Atât instanța de fond, cât și cea de apel au stabilit că mărcile A.Z. fiind aluzive, iar niciunul dintre cele două elemente verbale nefiind suficient de puternic pentru a atrage în așa măsură atenția consumatorului, concluzia ar fi acea că marca este slab distinctivă, deci protecția este la rândul ei slabă.

Acest argument este greșit pentru următoarele motive. În multe cazuri, așa cum este și cel dedus judecății, același element are atât un sens descriptiv, cât și un sens distinctiv. Prin folosirea continuă de către un distribuitor și/sau producător a unui element care descrie o trăsătură a produsului în legătură cu care este utilizat, consumatorul relevant se obișnuiește să înțeleagă prin acest semn nu numai trăsătura descrisă de semn, ci și desemnarea producătorului/distribuitorului care îl folosește. Curtea de Justiție a Comunităților Europene a reținut în cauza Sabel BV v. Puma AG, C-251/95, parag. 24 - 25 următoarele: "Cu cât mai distinctivă este marca anterioară, cu atât mai mare va fi probabilitatea confuziei.

De aceea nu este exclus ca similaritatea conceptuală rezultând din faptul că doua mărci folosesc imagini cu un conținut semantic analog poate conduce la un risc de confuzie când marca anterioară are un caracter deosebit distinctiv fie în sine, fie prin reputația de care se bucură în rândurile publicului." Prin Decizia civilă nr. 2186 din 01 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, comparând marca Sirop de Pătlagină cu semnul Sirop de Pătlagină și Mugur de Brad, instanța a reținut că fără a antama problema legalității înregistrării semnului ca marcă, Înalta Curte a apreciat că marca în litigiu este o marcă slabă, dat fiind caracterul evocator, puțin distinctiv al semnelor care o compun.

Însă câtă vreme semnul în litigiu este înregistrat ca marcă, această înregistrare creează o prezumție de validitate și obligă la recunoașterea protecției mărcii, chiar dacă aceasta este o marcă slabă. Așadar, atât timp cât marca este înregistrată, titularul acesteia se bucură de toate drepturile conferite prin lege. Practica judiciară a reținut că nu se poate sancționa o marcă slabă, prin admiterea folosirii sau înregistrării unor semne care sunt similare mărcii anterioare printr-o conotație descriptivă comună. Astfel, instanțele române au dispus înregistrarea mărcii Diltirex, deși titularul mărcii anterioare Diurex a formulat opoziție. Instanțele au stabilit că marca anterioară este o marcă slabă ce induce în mintea consumatorului ideea că produsele comercializate sub această marcă sunt destinate a fi folosite pentru tratarea unor afecțiuni ale aparatului urinar.

Marca Diltirex, în schimb, nu putea fi asociată unei anumite destinații a produselor, motiv pentru care neavând o conotație evocatoare ea nu putea fi confundată de public cu marca anterioară. În consecință, dacă semnele ulterioare preiau tocmai sensul descriptiv (așa cum este în cazul de față, A.Z. - A.M.) ce generează presupusa slabă distinctivitate a mărcii anterioare, în cazul acesta A.Z., riscul de confuzie nu este diminuat, ci mărit. Tribunalul de primă Instanță al Comunităților Europene a concluzionat că similitudinea între două semne este mal mare pentru consumatorii care percep elementele comune ale celor două semne ca fiind descriptive decât pentru consumatorii care, din cauza nivelului de educație sau a preocupărilor lor, nu pot percepe sensul descriptiv al elementelor preluate.

Astfel, în cauza T-306-07, la înregistrarea mărcii verbale Confoflex pentru clasa de produse piese de mobilier s-au opus două mărci anterioare figurative incluzând însă și elementul verbal Flex. în susținerea cererii de înregistrare, titularul a arătat că termenul "flex" evocă flexibilitatea. întrucât aceasta este o calitate esențială a oricărei canapele, termenul "flex" este uzual folosit pentru a desemna asemenea produse, fiind lipsit de distinctivitate. Astfel, titularul cererii de înregistrare a încercat să demonstreze că nu e posibilă existența unui risc de confuzie între acest semn și mărcile anterioare. Instanța comunitară a respins însă acest raționament, arătând că termenul "Flex" poate într-adevăr să fie considerat, din punctul de vedere al publicului țintă, ca evocator al unei caracteristici a produselor relevante, flexibilitatea, mărcile anterioare neavând din acest motiv un caracter distinctiv prea ridicat.

[..} însă (...) este necesar să se considere că, având în vedere interdependența factorilor pertinenți pentru aprecierea riscului de confuzie, identitatea produselor pentru care se solicită înregistrarea asociată puternicei similarități conceptuale a semnelor în conflict este suficientă pentru a conchide în speță asupra existenței unui asemenea risc. (...) în afară de faptul că semnele în conflict concordă perfect în conținutul lor semantic, trebuie relevat mai ales că termenul "confor" aplicat canapelelor, poate să fie în mod obiectiv considerat ca descriptiv al unei calități esențiale a produselor vizate, în speță confortul, așadar lipsit de caracter distinctiv. în aceste condiții, adăugarea termenului confor celui de flex în marca a cărei înregistrare se cere nu va permite consumatorilor să distingă într-o măsură suficientă semnele în conflict.

în consecință, chiar și în cazul în care consumatorul mediu ar fi capabil să sesizeze unele diferențe vizuale sau fonetice între cele două semne în conflict, acestea sunt în final neutralizate în mare măsură de puternica similaritate conceptuală a acestor semne, riscul de a stabili o legătură între semne fiind foarte real. De altfel, este perfect posibil ca un agent economic să utilizeze sub-mărci, adică semne derivând dintr-o marcă principală și având un element dominant comun cu aceasta, pentru a distinge diferitele linii de producție, mai ales cu privire la calitatea produselor în cauză. în aceste condiții se poate lesne concepe (...) ca publicul țintă să considere produsele desemnate prin semnele în conflict ca aparținând, desigur, unor game de produse distincte, provenind totuși de la același agent economic.

Dat fiind faptul că semnul A.M. ar putea fi considerat o varianta a mărcilor pe care reclamante le deține deja în portofoliu, este evident faptul că publicul țintă va aprecia că cele două produse provin de la un singur producător/distribuitor, în speța de la reclamantă dată fiind notorietatea de care se bucură mărcile A.Z. 3. Cât privește reaua-credință, raportat la susținerile de mai sus, apreciază că aceasta se prezumă, intimata cunoscând în mod evident activitatea desfășurată de recurentă și gradul de cunoaștere a produselor pe care le pune pe piață, aceasta urmărind să beneficieze în mod injust de notorietatea mărcii sale. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel a reținut în mod nelegal că nu sunt suficiente elemente care să susțină notorietatea mărcii anterioare la nivelul teritoriului relevant și al publicului, prin raportare la prevederile art. 16 ale Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice (H.G. nr. 833/1998, în vigoare la data înregistrării mărcii a cărei anulare se cere în cauză). Pentru stabilirea notorietății unei mărci se impune luarea în considerare pe lângă gradul de cunoaștere a mărcii, a tuturor factorilor relevanți, cum ar fi cota de piață deținută de marcă, intensitatea, întinderea geografică și durata utilizării, amploarea investițiilor realizate pentru promovarea acesteia.

De regulă, niciunul dintre acești factori nu este suficient în sine pentru a stabili larga cunoaștere a unei mărci, trebuind a se administra probe cu privire la mai mulți factori relevanți, dintre cei enumerați exemplificativ anterior. Notorietatea trebuie evaluată pe baza unei aprecieri globale a factorilor relevanți. Astfel, în mod greșit susține recurenta reclamantă că criteriile prevăzute de lege pentru aprecierea notorietății, ce reies din prevederile alin. (2) și (5) din regula 16 trebuie luate în considerare alternativ.

Acești factori relevanți sunt în directă legătură cu condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o marcă pentru a fi considerată notorie, și anume să fie larg cunoscută pe teritoriul României și pentru segmentul de public din România căruia i se adresează produsele și serviciile la care se referă marca [alin. (1) din Regula 16]. Contrar susținerilor recurentei reclamante instanța de apel nu a stabilit că singurul criteriu obiectiv pentru stabilirea notorietății este sondajul, ci că "nu sunt suficiente elemente care să susțină notorietatea mărcii anterioare la nivelul teritoriului relevant și al publicului", și în consecință a gradului înalt de distinctivitate dobândită care poate conduce la un risc de confuzie ridicat.

Astfel, nu se poate susține întemeiat că instanța ar fi interpretat greșit alin. (4) al Regulii nr. 16 care prevede că persoana care pretinde că marca este notorie este ținută să dovedească, prin orice mijloc de probă, cunoașterea largă a mărcii pe teritoriul României, instanța de apel neînlăturând vreun mijloc de probă ca fiind nepertinent pentru a face dovada gradului de cunoaștere a mărcii anterioare la data înregistrării mărcii în cauză. Referitor la susținerile legate de studiul de piață, recurenta reclamantă în mod evident face trimitere la un studiu de piață care nu a fost administrat ca probă în prezenta cauză. Instanța de apel s-a referit în motivarea sa la studiul aflat la fila 182 din volumul I al dosarului constituit la tribunal.

Observând acest document se poate constata, contrar celor susținute de către recurenta reclamantă, că mențiune G.F.K. nu apare pe fiecare pagină a studiului, acesta nu conține un sondaj din care să reiasă că A.Z. a fost menționat de către cei mai mulți dintre respondenți atât spontan (15%), cât și asistat (52%); că 25% dintre respondenții care au utilizat produse A.Z. în ultimul an l-au asociat corect cu producătorul, adică cu W.; și nici că studiul a concluzionat faptul că A.Z. este lider de piață. Întrucât recurenta se referă la un alt studiu, nici criticile la adresa a ceea ce a reținut instanța de apel, când a considerat neconvingătoare această probă nu au nicio legătură cu situația în speță.

Astfel, recurenta reclamantă susține că instanța de apel, în mod nelegal a reținut că "studiul nu ar conține mențiuni cu privire la aria geografică. Pagina 4 a studiului indică faptul că eșantionul utilizat este reprezentativ național. Pagina 19 a studiului cuprinde detalii cu privire la regiunile avute în vedere, fiind acoperit întreg teritoriul României." Trecând peste faptul că studiul aflat la dosar este redactat în limba engleză și nu a fost depusă traducerea și nici nu este numerotat de către cel care l-a redactat, acesta are doar 10 pagini, astfel că nu s-ar putea afla la pagina 19 detalii cu privire la regiunile avute în vedere la efectuarea cercetării, din care ar rezulta că a fost acoperit întreg teritoriul României.

Mai mult la pagina 4 a studiului se află obiectivele studiului, neexistând nicio mențiune în sensul că eșantionul utilizat este reprezentativ național. La fila 2 a acestui studiu se descrie metoda de lucru fără a rezulta aria de cuprindere teritorială a acestuia, singura legătură cu România fiind mențiunea din dreptul secțiunii "Întrebări", unde se arată că au fost concepute de către G.F.K. România în cooperare cu W. Mai mult așa cum rezultă din informațiile aflate în aceeași pagină, populația țintă a acestui studiu era doar cea aflată în ariile urbane.

Din mențiunile aflate pe această pagină referitoare la conceperea întrebărilor și evaluarea datelor ar putea rezulta că studiul a fost efectuat de G.F.K., dar acest fapt nu este de natură a contrabalansa celelalte lipsuri evidente ale acestui studiu, pentru a avea vreo relevanță în stabilirea gradului de cunoaștere a mărcii anterioare în cauză pe teritoriul României și pentru segmentul de public căruia i se adresează produsele la care se referă marca.

Contrar celor susținute de către recurenta reclamantă instanța de apel nu "recunoaște volumul mare al vânzărilor și dimensiunea semnificativă a bugetului alocat activităților de marketing", ci instanța de apel a reținut doar că "apelanta a depus la dosar o serie de înscrisuri, constând în extrase din diferite publicații, din care rezultă intensitatea publicității, volumul de vânzări și veniturile obținute din vânzarea produsului." Aceste probe nu au fost înlăturate de către instanța de apel, ci aceasta a reținut că "nu sunt suficiente elemente care să susțină notorietatea mărcii anterioare la nivelul teritoriului relevant și al publicului". Este nefondat și motivul de recurs referitor la distinctivitatea mărcii A.Z.

și la riscul de confuzie. Reclamanta a invocat ca temei de drept în susținerea înregistrării mărcii "A.M." dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) și art. 47 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicata, forma în vigoare la data înregistrării mărcii.

Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, modificată și completată "o marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată pentru următoarele motive relative: (...) b) dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară și din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepția publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară" De asemenea a mai invocat prevederile art. 6 alin. (2) lit. f) din aceeași Lege arătând că din acestea s-ar desprinde intenția legiuitorului de a proteja în mod special mărcile notorii anterioare, împotriva oricăror confuzii care ar permite terților să obțină un avantaj injust din cota de piață creată de titularul mărcii notorii.

În realitate, art. 6 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 84/1998 nu face altceva decât să arate în ce condiții pot fi invocate ca mărci anterioare mărcile notorii, care după cum se știe sunt protejate și dacă nu au fost înregistrate, și anume să fie la data de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, la data priorității invocate, notorii în România, în sensul art. 6 bis al Convenției de la Paris. În schimb, gradul de distinctivitate a unei mărci anterioare, chiar dobândită prin utilizare, este un element relevant pentru determinarea riscului de confuzie, dar aceasta rezultă din regulile aplicabile acestei instituții juridice specifică materiei în cauză.

Astfel, riscul de confuzie reprezintă riscul ca publicul să creadă că produsele sau serviciile despre care este vorba provin de la același producător sau de la un producător legat economic de titularul mărcii (C-39 din 97 Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Canon Kabushiki Kaisha v. Metro-Goldwyn-Meyer Inc., parag. 29). Riscul de confuzie trebuie apreciat global ținând cont de toate circumstanțele cazului. Riscul de confuzie implică o anumită interdependență între factorii relevanți, și în particular similaritate între mărci și între bunuri sau servicii. Astfel, un grad de similaritate scăzut între bunuri sau servicii poate fi compensat de un grad mai mare de similaritate între mărci și viceversa.

Mai mult, cu cât mai distinctivă este marca anterioară, cu atât mai mare este riscul de confuzie. Mărcile cu un caracter distinctiv puternic, ori per se, ori datorită reputației pe care o posedă pe piață, se bucură de o mai mare protecție decât mărcile cu un caracter distinctiv mai slab. (Canon, parag. 17 și urm). În determinarea caracterului distinctiv al mărcii și astfel în stabilirea dacă este puternic distinctivă este necesar să se facă o evaluare globală a capacității mai mari sau mai mici a mărcii de a identifica bunurile sau serviciile pentru care a fost înregistrată ca provenind de la un anumit producător și astfel să distingă acele bunuri sau servicii de cele ale altui producător. (Windsurfing Chiemsee, C-108 din 97 și C-109/97, parag.

49). În cadrul acestei evaluări trebuie să se țină cont de toți factorii relevanți și în particular de caracteristicile inerente ale mărcii incluzând faptul dacă include sau nu un element descriptiv al bunurilor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată, partea din piață acoperită de marca, intensitatea, întinderea geografică și durata utilizării mărcii, importanța investițiilor realizate de întreprindere pentru promovare, proporția din mediile interesate care identifică produsele sau serviciile ca provenind de la o întreprindere determinată datorită mărcii ca și de declarații ale camerelor de comerț și industrie sau ale altor asociații profesionale. (C-342 din 97 Loyd Schuhfabrik parag.

28 și urm.) Cu cât mai distinctivă este marca anterioară, cu atât mai mare este riscul de confuzie. Astfel, o marcă cu un caracter slab distinctiv cum ar fi cea care include elemente descriptive ale bunurilor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată sau una care nu este caracterizată prin trăsături neobișnuite sau originale se bucură de un grad de protecție mai mică decât o marcă înalt distinctivă, fie per se, fie datorită recunoașterii pe care o are pe piață. (Lloyd Schuhfabrik, parag. 20 și 23, Sabel parag. 24, Canon parag. 17) În ceea ce privește aprecierea riscului de confuzie se pornește de la ideea că percepția mărcilor în mintea consumatorului obișnuit al categoriei de produse și de servicii în discuție joacă un rol decisiv în aprecierea riscului de confuzie și că în mod normal acest consumator percepe marca în întregul ei și nu îi analizează diferitele detalii.

Consumatorul obișnuit este considerat ca fiind în mod rezonabil informat și în mod rezonabil atent și circumspect. Acest consumator obișnuit nu are șansa de a face o comparație directă între diferitele mărci și trebuie să acorde încredere imaginii lor imperfecte, pe care o păstrează în memorie. Nivelul de atenție al consumatorului mediu variază în funcție de categoria de produse și servicii în discuție. (C-342/97, Lloyd Schuhfabrik Meyer & Co. GmbH v. Klijsen Handel BV, parag. 26.) Mărcile care trebuie comparate în cauză sunt ambele individuale verbale, și anume, marca anterioară, "A.Z.", și marca a cărei anulare se cere, "A.M.". Sunt descriptive semnele care descriu trăsături ale unor produse sau servicii, iar sugestive semnele care sugerează trăsături ale produselor sau serviciilor, fără a descrie în mod direct aceste trăsături.

După cum se poate observa, conceptual, ambele mărci sunt compuse din particula "artro" situată la începutul fiecăreia, element descriptiv pentru produsele constând în suplimente alimentare destinate ameliorării efectelor negative ale artrozelor. Ceea ce le diferențiază este particula "stop", în cazul mărcii anterioare, și particula "calm", în al celei a mărcii a cărei anulare se cere, ambele elemente fiind descriptive, descriind trăsătura produsului de a stopa/calma durerile articulare. Astfel, din punct de vedere semantic există o similaritate scăzută, dată doar de particula "artro" situată la începutul fiecărei mărci. De asemenea, vizual și fonetic cele două mărci se aseamănă doar prin elementul "artro" situat la începutul fiecăreia, fiind diferite prin particulele menționate anterior, existând și cu privire la aceste aspecte doar o similaritate scăzută.

Categoria de bunuri și servicii implicată poate crește importanța unuia dintre aspectele similarității dintre semne (vizual, fonetic sau conceptual) în funcție de cum bunurile sunt comandate sau cumpărate. Similaritatea auditivă sau conceptuală dintre semne poate fi de mai mică importanță în cazul bunurilor care sunt de obicei examinate vizual înainte de a fi cumpărate. În acest caz impresia vizuală contează mai mult în examinarea riscului de confuzie. (C-342 din 97 Loyd Schuhfabrik parag. 27). Acesta este și cazul în speță unde produsele protejate de mărcile în cauză sunt cumpărate de regulă din farmacii, fiind alese direct de pe rafturi de către cumpărător sau solicitate farmacistului. Conținutul semantic (conceptual) analog poate produce risc de confuzie când marca anterioară are un caracter deosebit distinctiv, fie în sine, fie prin reputația de care se bucură în rândurile publicului.

(Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Sabel BV v. Puma AG, C-251/95, parag. 24-25). Or, nu acesta este cazul în speță. Fiind compusă din două elemente descripti