ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1627/2015

Prin Sentința civilă nr. 856 din 25 aprilie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC R.C. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă W.A. și cu intervenientul accesoriu SC W.R. SRL, și cu OSIM, a anulat marca verbală S. nr. 113128, înregistrată de pârâta SC W.R. SRL și a dispus înscrierea mențiunii privind hotărârea de anulare în Registrul național al mărcilor, precum și publicarea hotărârii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, Secțiunea mărci în termen de cel mult două luni de la data înregistrării, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC R.C. SRL în dosar 56431/3/2010 ca nefondată, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta W.A.

la 27 ianuarie 2011 ca nefondată, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de SC W.R. SRL la 27 ianuarie 2011 și a respins ca nefondată cererea completatoare formulată de SC W.R. SRL și W.A. la 24 martie 2011, astfel cum a fost precizată la 21 aprilie 2011. În motivarea sentinței s-au reținut următoarele. Pârâta W., persoană juridică străină, a înregistrat marca "A." pe cale internațională, fiind admisă la înregistrare în ceea ce privește România la 6 februarie 2003. SC W.R. SRL a încheiat încă din anul 2002 cu W.A. un contract de licență în baza căruia W.A. a acordat intervenientei drepturi exclusive de utilizare a mărcii MI 734174 A. Astfel, intervenienta și-a asumat obligația de a proteja această marcă față de orice acte sau fapte de natură să aducă atingere drepturilor izvorâte din dreptul la marcă.

De asemenea, intervenienta este titulară a mărcilor naționale M 084834-A.Z., pentru clasele de produse și servicii 03, 05, 35 și m 2010 06875-S., pentru clasele de produse și servicii 05, 35. Marca MI 734174 - A. a fost utilizată pe teritoriul României de la data înregistrării acesteia în România, astfel cum rezultă din documentele depuse la dosarul cauzei de către intervenientă, respectiv facturi comerciale pentru distribuitori din România, facturi fiscale emise de distribuitorul din România către farmacii cumpărătoare, foi de livrare, liste ale vânzărilor pe produse/clienți.

Potrivit art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, decăderea titularului unei mărci din drepturile conferite de înregistrarea acesteia reprezintă o sancțiune civilă care intervine printre alte motive, pentru nefolosirea efectivă a mărcii, fără justificare pe teritoriul României, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani pentru produsele și serviciile pentru care s-a realizat înregistrarea mărcii. Data de la care titularul unei mărci are obligația folosirii acesteia, sub sancțiunea decăderii pentru neuz, este data înregistrării mărcii în Registrul Național al Mărcilor, respectiv, data pronunțării unei decizii definitive de înregistrare. W.R. SRL a înregistrat marca M 2010 06875 S. pentru produsele incluse în clasele 5 și 35, la data de 28 septembrie 2010. R. utilizează încă din anul 2004 denumirea "S." pentru comercializarea de produse farmaceutice destinate tratamentului afecțiunilor de artroză.

În acest sens, la dosarul cauzei s-au depus facturi privind comercializarea produselor S., copie ambalaj produse S., extrase internet atestând caracterul uzual al particulelor Artro și Stop. Potrivit Notificărilor 6109 din 16 septembrie 2004 și 7872 din 29 noiembrie 2004, emise de Institutul de Sănătate publică din cadrul Ministerului Sănătății, R. este autorizată să aplice denumirea comercială "S." pentru produsele de alimentație comercializate sub formă de pulbere pentru soluție destinată administrării orale.

La dosarul cauzei s-au depus documente din care rezultă comercializarea acestor produse purtând denumirea S. Comitetul Executiv al Asociației Internaționale pentru Protecția Proprietății Intelectuale (AIPPI) a recomandat ca legislațiile tuturor țărilor, privind numele comercial să cuprindă următoarele principii: orice denumire sub care o afacere industrială sau comercială se exercită sau este cunoscută publicului va fi protejată ca un nume comercial cu condiția ca această denumire să aibă un caracter distinctiv față de această afacere în țara în care protecția este solicitată; dreptul la protecție va fi asigurat prin utilizare, înregistrarea nefiind o condiție pentru protecție; numele comercial va fi protejat în special împotriva utilizării de către un altul cu aceeași denumire sau o denumire similară, astfel încât să nu fie posibilă apariția confuziei.

Ulterior, la inițiativa AIPPI, în art. 8 al Convenției de la Paris s-a prevăzut faptul că "numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii, fără obligația de depunere sau înregistrare, indiferent dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerț." Legea nr. 84/1998 privind mărcile, în art. 48, lit. c) se referă la posibilitatea anulării înregistrării unei mărci atunci când înregistrarea a fost făcută cu rea credință, iar în art. 48 lit. e) se prevede ca motiv de anulare a înregistrării mărcii și cazul în care înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite.

În raport de aceste reglementări, prima instanță de fond a reținut că înregistrarea mărcii S. de către intervenienta W. la data de 28 septembrie 2010, o marcă identică cu numele comercial "S." s-a făcut cu rea credință, cu scopul vădit de a aduce atingere dreptului anterior dobândit de către reclamantă prin utilizarea denumirii comerciale "S.", astfel că va fi admisă acțiunea în anularea mărcii intervenientei "S.". În ceea ce privește acțiunea în contrafacere marcă, potrivit art. 83 alin 1 din Legea nr. 84/1998, constituie infracțiune contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul inducerii în eroare a publicului asupra calității produselor sau serviciilor la care se referă marca; punerea în circulație, fără drept a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare și care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate.

De asemenea, potrivit art. 83 alin 2, constituie infracțiune de contrafacere, folosirea de către un terț, fără consimțământul titularului mărcii înregistrate a unui semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice; un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca, ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul, cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând riscul de asociere a mărcii cu semnul; un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă, din folosirea semnului fără motive întemeiate s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului în cauză ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.

În speță, nu s-a făcut dovada unei intenții de fraudă din partea reclamantei, sau faptul că aceasta urmărește să profite de caracterul notoriu al mărcii pârâtei. Nu s-au administrat probe din care să rezulte o migrare a clientelei de la pârâtă spre reclamantă. Dimpotrivă, din actele depuse rezultă o creștere a vânzărilor pârâtei în intervalul de timp în care reclamanta a comercializat produse sub denumirea de S.. Calculele realizate în raportul de expertiză contabilă au un caracter potențial nefiind verificabile în plan real, în sensul că prejudiciile reclamate de pârâtă sunt efectiv reale. Produsele comercializate de cele două părți în litigiu au ca suport criterii precum calitatea, siguranța și eficiența, excluzându-se considerațiile economice și de altă natură.

Denumirile folosite, chiar în condiții de similaritate, reprezintă pentru consumator elemente de identificare a producătorului. Marca A., marcă verbală, este alcătuită din două cuvinte comune, artro și stop care pot fi considerate ca fiind generice, cel puțin cuvântul artro, pentru produse farmaceutice, indicând destinația. Astfel, prefixul artro sugerează destinația precisă, artroză și stop completează semnificația în sensul că produsul este destinat stopării artrozei. Rezultă că marca pârâtei este alcătuită din două cuvinte care luate separat sunt lipsite de distinctivitate, iar analizată ca întreg, prin alăturarea celor două elemente verbale, conduce la concluzia că marca pârâtei conține semne uzuale care descriu caracteristicile produselor.

Aceste semne nu pot forma obiectul unui drept exclusiv de utilizare, orice fabricant de medicamente putând recurge la utilizarea lor. În doctrină s-a apreciat că acele cuvinte simple, fie că formează o sintagmă sau nu, dar care descriu produsele sau serviciile, care indică specia sau tipul acestora sau cele care se referă la elementele descriptive din cadrul unei mărci, acestea putând specifica numele produselor, serviciilor sau descrie o calitate, o caracteristică, o trăsătură sau destinație a produselor/serviciilor respective, trebuie să se afle la dispoziția tuturor, altfel existând riscul monopolizării lor. Mărcile cu asemenea caracteristici sunt calificate drept mărci slabe, cu un slab caracter distinctiv.

Ca dovadă, la dosarul cauzei s-au depus extrase internet atestând caracterul uzual al celor două vocabule, artro și stop. Raportându-ne la modul de percepere a mărcilor de către consumatorul mediu pentru produsele farmaceutice, în acest domeniu avem de-a face cu un consumator mediu avizat și în această situație, chiar și atunci când diferențele dintre mărci sunt minime, consumatorul nu va confunda produsele. Se poate constata, este de notorietate, că există o multitudine de medicamente sau suplimente alimentare care poartă denumiri ce conțin prefixul artro, fără a exista riscul de confuzie sau asociere: A.M., artroplus, artro efervescent, artro complex, artrorem, artroflex, artroaktiv, etc. În acest caz, diferența se face pe ansamblul mărcii, forma ambalajului, culoarea, combinațiile dintre forme, culori, elemente figurative, grafica literelor, ceea ce în cauză exclude confuzia.

De asemenea, dincolo de aceste diferențe, pe ambalajele produselor purtând semnele aflate în conflict se pot distinge firmele producătoare ceea ce este de natură să excludă riscul de confuzie și implicit riscul de asociere. În raport de aceste considerente cererea reconvențională formulată de pârâta W.A. la 27 ianuarie 2011 a fost respinsă ca nefondată. Pe cale de consecință au fost respinse ca nefondate și cererea de intervenție accesorie din 27 ianuarie 2011, precum și cererea completatoare formulată de SC W. SRL, astfel cum a fost precizată la 21 aprilie 2011. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel pârâta- reclamantă W.A. și intervenienta SC W.R. SRL Prin Decizia civilă nr. 290A din data de 02 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă-reclamantă W. SA și apelanta intervenientă SC W.R.

SRL, împotriva Sentinței civile nr. 856 din 25 aprilie 2013 pronunțată în Dosar nr. 56431/3/2010 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC R.C. SRL și intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. A obligat apelantele la 11.060,05 lei cheltuieli de judecată către intimata SC R.C. SRL. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Prima critică vizează nemotivarea hotărârii, în mod concret apelantele susținând că greșita indicare de către tribunal a art. 83 alin. (1) din Legea nr. 84/1996, ce reglementează infracțiunea de contrafacere, reținerea lipsei probatoriului pe aspectul migrării clientelei de la apelante la intimate, precum și exprimarea opiniei că fiind semne uzuale, mărcile reclamantei nu pot face obiectul unui drept exclusiv de utilizare, echivalează cu nemotivarea sentinței, de natură a determina anularea acesteia.

Curtea de apel a reținut că din ansamblul considerentelor rezultă care au fost motivele ce au condus la soluția dată în cauză și că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor părților, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Enunțarea de către tribunal a art. 83 din Legea nr. 84/1993, ce enumeră și definește actele de contrafacere a unei mărci, din conținutul constitutiv al infracțiunii, nu echivalează cu lipsa motivelor în drept, în condițiile în care pe tărâm delictual, acțiunile ce constituie fapte ilicite, ce atrag răspunderea civilă potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1996, sunt aceleași cu cele ce compun latura obiectiva a infracțiunii.

Nemulțumirea apelantelor față de motivarea sentinței se constituie într-o critică adusă soluției pe fondul cauzei, dezacordul acestora cu privire la argumentele tribunalului fiind în realitate un reproș asupra raționamentului ce a condus la respingerea acțiunii în contrafacere. Curtea de apel a reținut că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea primei instanței, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 261 C. proc. civ., neputându-se concluziona, pe baza criticilor apelantelor din prezentul apel, că nu a avut loc o judecată a fondului, care să aibă drept consecință aplicarea art. 297 teza I C. proc. civ., așa cum se solicită prin apel. În continuare, în analiza criticilor vizând temeinicia și legalitatea sentinței, curtea de apel a analizat și aspectele vizând aprecierea probatoriului și distinctivitatea mărcilor apelantelor.

Așa cum susțin apelantele, marca trebuie apreciată în ansamblu, analiza tribunalului asupra distinctivității fiind corectă, întrucât cele două elemente verbale ale mărcii A.Z. sunt aluzive, niciunul nefiind suficient de puternic pentru a atrage în așa măsură atenția consumatorului, astfel că, în examinarea globală, concluzia este că marca este slab distinctivă, deci protecția este la rândul ei, este slabă. Cu privire la calitatea de suplimente alimentare a produselor comercializate sub marca A.Z., pentru care, în opinia apelantelor, regimul de comercializare este mai puțin strict decât în cazul medicamentelor, s-au reținut următoarele. Publicul relevant vizat de produsele pe care se aplică marca - medicamente eliberate fără rețetă - este reprezentat de consumatorul mijlociu, care manifestă un grad de atenție și vigilență rezonabile.

Segmentul de public relevant care trebuie luat în considerare în speță este format atât din specialiști, produsele fiind achiziționate din farmacii, pe baza comenzii verbale a clientului, cât și din consumatori obișnuiți, fără pregătire medicală, aspect care este deosebit de important în analizarea efectivă a celor două mărci. Nu se poate reține că în cazul medicamentelor ce se eliberează fără prescripție medicală, publicul poate avea un grad de atenție foarte scăzut, căci trebuie presupus că aceste produse interesează consumatorii care sunt prezumați a fi suficient de bine informați, de atenți și de avizați, din moment ce respectivele produse le afectează starea de sănătate, și că acești consumatori ar putea confunda într-o mai mică măsură diversele versiuni ale produselor menționate.

În plus, chiar în ipoteza în care ar fi obligatorie o rețetă, consumatorii pot da dovadă de un grad de atenție ridicat la momentul prescrierii produselor în cauză, având în vedere faptul că acestea sunt produse farmaceutice. Astfel, medicamentele, eliberate cu rețetă sau fără rețetă, pot fi privite ca beneficiind de un grad de atenție sporit din partea consumatorilor normal informați și suficient de atenți și de avizați. În măsura în care produsele în cauză nu sunt produse de consum curent, ci produse care privesc sănătatea consumatorului, consumatorul final dă dovadă de un grad de atenție mai ridicat (T-331 din 09 din 2010/12 din 15 - N./OHMI).

În ceea ce privește ignorarea dreptului exclusiv al reclamantelor asupra mărcilor înregistrate A.Z., curtea de apel a reținut că în cadrul acțiunii în contrafacere, este necesar a se dovedi că pârâta utilizează pentru produse identice sau similare cu cele ale reclamantei, un semn identic sau similar, iar această utilizare ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere. Riscul de confuzie este o condiție suplimentară față de cele privind similaritatea semnelor, respectiv identitatea sau similaritatea produselor, condiție în lipsa căreia utilizarea fără drept nu poate fi reținută. Argumentul primei instanțe în sensul existenței multor mărci în a căror componență intră elementele artro și stop, vine să sprijine caracterul slab distinctiv al mărcilor reclamantei și slaba protecție a acestora, pe cale de consecință.

Cu privire la aplicarea greșită a principiilor ce se desprind din jurisprudența comunitara, în special din cazul C 17 Celine, curtea de apel a reținut că apelantele susțin că, odată dovedită similaritatea semnelor, precum și identitatea sau similaritatea produselor, riscul de confuzie este prezumat.

Contrar opiniei apelantei, legea nu prezumă riscul de confuzie, iar considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Celine sunt în sensul următor: "utilizarea de către un terț care nu a fost autorizat în acest scop a unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară, în cadrul unei activități de comercializare a unor produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată această marcă, constituie o utilizare pe care titularul mărcii respective este îndreptățit să o interzică în conformitate cu art. 5 alin. (1) litera (a) din directivă, în cazul în care este vorba despre o utilizare pentru produse care aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii." Cum funcțiile mărcii sunt, în primul rând, de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi, rezultă că riscul de confuzie, adică cel cu privire la originea produselor, trebuie identificat și justificat.

Riscul de confuzie este prezumat doar în ipoteza semnelor și al produselor identice, situație ce nu se regăsește în speța de față, în care conflictul vizează semnele A.Z. și S. După susținerea caracterului prezumat al riscului de confuzie, apelantele afirmă că riscul de confuzie a fost dovedit prin studiul depus la dosar, la fila 3 volumul 4, din care rezultă că în rândul consumatorilor se consideră că produsele S. provin de la W. și nu de la R. Verificând înscrisul menționat, Curtea reține că acesta constituie o ofertă de vânzare de pe okazii.ro, a produselor A.Z. și S., vânzătorul afirmând că produsele sunt obținute sub licență direct de la importator.

În ofertă nu este menționat producătorul, astfel încât nu se poate stabili în ce măsură cel care a făcut oferta consideră că ambele produse provin de la W. Înscrisul menționat nu are valoarea unui studiu de piață, care presupune investigare complexă și sistematică a pieței, folosind un ansamblu de metode științifice de colectare, analiză, interpretare și sintetizare a informațiilor pentru a fundamenta o concluzie, astfel că, din punct de vedere probator, actul nu susține existența riscului de confuzie afirmat. Apelantele susțin că în cazul bunurilor identice și a similarității vizuale și fonetice, elementul dominant fiind aproape identic, riscul de asociere este iminent. Așa cum deja s-a arătat, articolul 36 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, prevede existența riscului de confuzie, ceea ce înseamnă confundarea semnelor, în timp ce riscul de asociere există atunci când consumatorul nu confundă semnele, dar le va atribui aceeași origine.

Apelantele nu identifică în mod concret erorile în analiza similarității efectuate de tribunal care, reținând caracterul slab al mărcilor, față de termenii uzuali din compunerea lor, concluzionează că protecția unei astfel de mărci se reduce la interzicerea unor reproduceri identice, întrucât concurenții nu pot fi privați de folosirea unor termeni curenți. Notorietatea mărcii A.Z., afirmată ca argument în aprecierea protecției lărgite, nu a fost dovedită, căci, pe lângă vechimea depozitului, importanța vânzărilor și a bugetului consacrat promovării mărcii sau produsului, singurul criteriu obiectiv este cunoașterea de către public. Notorietatea nu rezultă nici necesar, nici automat din vechimea mărcii sau din investițiile făcute în publicitate.

Cunoașterea de către public nu poate fi stabilită decât prin sondaje, iar cele depuse la dosar de către apelante nu conduc la concluzia că mărcile A.Z. se bucură de o asemenea reputație. Astfel, studiul efectuat de S.V., la cererea reclamantei, ce investighează cunoașterea mărcii A.Z. pe segmentul mărcilor de produse pentru îngrijirea articulațiilor, este efectuat în anul 2006, astfel că nu poate fi considerat a evidenția gradul de cunoaștere a mărcii la momentul care interesează în speță, anul 2011, când a fost formulată acțiunea în contrafacere. Cum gradul de cunoaștere a unei mărci poate varia în timp, notorietatea se apreciază la un moment cât mai apropiat de data la care se invocă protecția lărgită.

Cât privește studiul realizat de G.F.K. în perioada mai - iunie 2011, menționat în motivele de apel, se poate observa că procentul de 52 % de cunoașterea mărcii A.Z., rezultat pe un eșantion de 586 repondenți, a fost determinat asistat, adică marca a fost recunoscută pornind de la o listă, în timp ce în cazul răspunsurilor spontane, gradul de cunoașterea a fost în procent de 15%. Cum gradul de cunoaștere asistată presupune sugerarea răspunsului prin citarea mărcii, procentul de 52% revelat de studiu, nu poate fi considerat a evidenția notorietatea mărcii . Pe de altă parte, trebuie menționat că reputația unei mărci, dacă este demonstrată, este un element care, printre altele, poate avea o anume importanță.

Mărcile cu un înalt grad distinctiv, în special datorită reputației lor, se bucură de o mai largă protecție decât mărcile cu un caracter distinctiv mai redus. Cu toate acestea, reputația unei mărci nu oferă temeiuri pentru prezumarea riscului de confuzie, numai datorită riscului de asociere în sens strict (c. 425/1998, Marca Mode CV vs. Adidas AG și Adidas Benelux). Cât privește reaua credință a intimatei la utilizarea fără drept a mărcii A.Z., curtea de apel a reținut că acțiunea în contrafacere este o specie a acțiunii în răspundere civilă delictuală și că, reținând lipsa riscului de confuzie, prima instanță a constatat că nu există o încălcare a dreptului la marcă al reclamantelor, adică faptă ilicită, nemaifiind, deci, necesar a se analiza forma vinovăției, asupra căreia apelantele înțeleg să se oprească prin referire la atitudinea subiectivă a intimatei în pretinsa utilizare a semnului înregistrat ca marcă.

Deși tribunalul se referă în considerentele sentinței la inexistența prejudiciului, Curtea constată că analiza acestei condiții a răspunderii civile delictuale este inutilă în condițiile în care nu s-a reținut o faptă ilicită săvârșită de intimată. Chiar dacă există o diminuare a vânzărilor apelantelor, în lipsa unei fapte ilicite a intimatei, aceasta din urmă nu poate fi obligată la repararea pagubei ce nu s-a dovedit a rezulta din acțiunea sau inacțiunea sa. Necesitatea protejării mărcilor A.Z. de concurenți precum R., prin înregistrarea mărcii S., nu poate fi reținută ca argument în combaterea relei credințe reținute de tribunal pentru anularea mărcii din urmă, căci depozitul a fost deturnat de la finalitatea sa normală, care este aceea de a distinge și a promova produsele și serviciile deponentului.

Având cunoștință despre drepturile anterioare ale intimatei, decurgând din numele comercial și afirmând că a urmărit prin înregistrarea mărcii protejarea propriei mărci, apelanta a urmărit înlăturarea concurenței, rezultând astfel și intenția de a-l împiedica pe intimat să utilizeze semnul. Sunt nefondate criticile privind modul de stabilire a cheltuielilor de judecată, neputând opera compensarea prevăzută de art. 276 C. proc. civ., care presupune ca pretențiile fiecărei părți să fii fost încuviințate în parte. Or, în speță, au fost încuviințate parțial pretențiile R., în timp ce pretențiile W. SA și SC W.R. S.R.L au fost respinse în totalitate. Solicitarea privind diminuarea onorariului de expert nu are suport legal, art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. reglementând doar posibilitatea reducerii onorariului avocatului. Față de considerentele expuse, având în vedere și disp. art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat și, în consecință, apelantele au fost obligate în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocatului în calea de atac. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta W.A. și intervenienta SC W.R. SRL, solicitând modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii reconvenționale formulate de W.A., a cererii reconvenționale formulată de W.R. SRL; admiterii cererii de intervenție proprie formulată de W.R. SRL.; admiterii cererii de intervenție în interesul W.A.

formulată de W.R. SRL și respingerii cererii de anulare a mărcii naționale 113128 - S. înregistrată de W.R. SRL. În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. 1. Instanța de apel a reținut că "notorietatea mărcii A., afirmată ca argument în aprecierea protecției lărgite, nu a fost dovedită, căci, pe lângă vechimea depozitului, importanța vânzărilor și a bugetului consacrat promovării mărcii sau produsului, singurul criteriu obiectiv este cunoașterea de către public. Notorietatea nu rezultă nici necesar, nici automat din vechimea mărcii sau din investițiile făcute în publicitate. Cunoașterea de către public nu poate fi stabilită decât prin sondaje, iar cele depuse la dosar de către apelante nu conduc la concluzia că mărcile A.Z.

se bucură de o asemenea reputație." Analizând dispozițiile Regulii 16 alin. (1) și (3) - (5) din Hotărârea nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, se poate concluziona cu ușurință faptul că instanța de apel a interpretat greșit regulile în baza cărora se stabilește notorietatea unei mărci, adăugând la lege prin argumentul pe care l-a utilizat pentru a stabili că marca A.Z. nu ar fi notorie. Instanța de apel a stabilit prin aplicarea și interpretarea greșită a legii că singurul criteriu obiectiv pentru stabilirea notorietății este sondajul, în condițiile în care legea prevede o serie de criterii ce pot fi luate în considerare alternativ, criterii a căror îndeplinire recurentele au probat-o.

Chiar dacă s-ar fi luat în considerare doar rezultatele studiului de piață, acesta ar fi fost necesar și suficient pentru a stabili că marca A.Z. este o marcă notorie, studiul demonstrând că: a. A.Z. a fost menționat de către cei mai mulți dintre respondenți atât spontan (15%), cât și asistat (52%). b. 25% dintre respondenții care au utilizat produse A.Z. în ultimul an l-au asociat corect cu producătorul, adică cu W. c. 6% dintre respondenți au considerat că atât A.Z., cât și S. sunt produse W. d. studiul a concluzionat faptul că A.Z. este lider de piață. Instanța de apel recunoaște volumul mare al vânzărilor și dimensiunea semnificativă a bugetului alocat activităților de marketing, însă interpretând în mod greșit dispozițiile legale, le înlătură, ajungând astfel să pronunțe o decizie nelegală.

2. Distinctivitatea mărcilor A.Z. și riscul de confuzie Atât instanța de fond, cât și cea de apel au stabilit că mărcile A.Z. fiind aluzive, niciunul dintre cele două elemente verbale nefiind suficient de puternic pentru a atrage în așa măsură atenția consumatorului, concluzia ar fi acea că marca este slab distinctivă, deci protecția este la rândul ei slabă. Acest argument este greșit pentru următoarele motive. În multe cazuri, așa cum este și cel dedus judecății, același element are atât un sens descriptiv, cât și un sens distinctiv. Prin folosirea continuă de către un distribuitor și/sau producător a unui element care descrie o trăsătură a produsului în legătură cu care este utilizat, consumatorul relevant se obișnuiește să înțeleagă prin acest semn nu numai trăsătura descrisă de semn, ci și desemnarea producătorului/distribuitorului care îl folosește.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a reținut în cauza Sabel BV v. Puma AG, C-251/95, parag. 24 - 25 următoarele: "Cu cât mai distinctivă este marca anterioara, cu atât mal mare va fi probabilitatea confuziei. De aceea nu este exclus ca similaritatea conceptuală rezultând din faptul că două mărci folosesc imagini cu un conținut semantic analog poate conduce la un risc de confuzie când marca anterioară are un caracter deosebit distinctiv fie în sine, fie prin reputația de care se bucură în rândurile publicului". Prin Decizia civilă nr. 2186 din 01 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, comparând marca Sirop de Pătlagină cu semnele Sirop de Pătlagină și Mugur de Brad, instanța a reținut că, fără a antama problema legalității înregistrării semnului ca marcă, Înalta Curte apreciază că marca în litigiu este o marcă slabă, dat fiind caracterul evocator, puțin distinctive al semnelor care o compun.

însă câta vreme semnul în litigiu este înregistrat ca marca, această înregistrare creează o prezumție de validitate și obliga la recunoașterea protecției mărcii, chiar dacă aceasta este o marcă slabă. Așadar, atât timp cât marca este înregistrata, titularul acesteia se bucură de toate drepturile conferite prin lege. Practica judiciară a reținut că nu se poate sancționa o marcă slabă, prin admiterea folosirii sau înregistrării unor semne care sunt similare mărcii anterioare printr-o conotație descriptivă comună. Astfel, instanțele române au dispus înregistrarea mărcii Diltirex, deși titularul mărcii anterioare Diurex a formulat opoziție. Instanțele au stabilit că marca anterioară este o marcă slabă ce induce în mintea consumatorului ideea că produsele comercializate sub această marcă sunt destinate a fi folosite pentru tratarea unor afecțiuni ale aparatului urinar.

Marca Diltirex, în schimb, nu putea fi asociată unei anumite destinații a produselor, motiv pentru care neavând o conotație evocatoare ea nu putea fi confundată de public cu marca anterioară. În consecință, dacă semnele ulterioare preiau tocmai sensul descriptiv (așa cum este în cazul de față, A.Z. - S.), ce generează presupusa slabă distinctivitate a mărcii anterioare, în cazul acesta A.Z., riscul de confuzie nu este diminuat, ci mărit. Tribunalul de primă Instanță al Comunităților Europene a concluzionat că similitudinea între două semne este mai mare pentru consumatorii care percep elementele comune ale celor două semne ca fiind descriptive decât pentru consumatorii care, din cauza nivelului de educație sau a preocupărilor lor, nu pot percepe sensul descriptiv al elementelor preluate.

Dat fiind faptul că semnul S. reprezintă în fapt o inversare a mărcilor A.Z. este evident faptul că publicul țintă va aprecia că cele două produse provin de la un singur producător/distribuitor, în speță de la recurentă dată fiind notorietatea de care se bucură mărcile A.Z. Printr-o altă critică s-a susținut riscul de confuzie creat prin utilizarea neautorizată de către R. a semnului S.. Astfel, în mod greșit instanța de apel a reținut că înscrisul reprezentând o captură a paginii web okazii.ro nu poate fi luată în considerare întrucât nu se precizează producătorul, neputându-se stabili dacă cel care a făcut oferta de vânzare a considerat că cele doua produse, A.Z.

și S. provin de la W. Raționamentul instanței este greșit: imaginile celor două produse concurente sunt însoțite de mențiunea W. Este, deci, de la sine înțeles că persoana care a postat anunțul de vânzare a considerat ca atât A.Z., cât și S. sunt vândute de W. A fost dovedit prejudiciul reprezentat de faptul că scăderea vânzărilor recurentelor a coincis cu creșterile înregistrate de R. 3. Legitimitatea înregistrării mărcii S. de către W.R. SRL. Înregistrarea mărcii S. de către W.R. SRL nu probează reaua-credință, ci necesitatea protejării mărcilor A.Z. de concurenți precum R.C. SRL, care a decis să mizeze pe fabricarea și comercializarea unui produs sub o marca ce seamănă puternic cu una care s-a impus deja pe piață, cu o marcă notorie.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru următoarele considerente. Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține, prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) și (3) - (5) din Hotărârea nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, că instanța de apel "a interpretat greșit regulile în baza cărora se stabilește notorietatea unei mărci, adăugând la lege prin argumentul pe care l-a utilizat pentru a stabili că marca A.Z.

nu ar fi notorie, și anume că singurul criteriu obiectiv pentru stabilirea notorietății este sondajul, în condițiile în care legea prevede o serie de criterii ce pot fi luate în considerare alternativ, criterii a căror îndeplinire recurentele au probat-o". În ceea ce privește temeiul de drept invocat de către recurente, este de precizat că Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 în vigoare la data formulării acțiunii în contrafacere, prin cererea reconvențională și cererea de intervenție principală, este cel adoptat prin H.G. nr. 1134/2010, în cadrul căruia normele la care au făcut trimitere recurentele legate de determinarea și dovedirea notorietății sunt prevăzute în art. 19 alin. (1), (5), (6) și art. 1 alin. (1) lit. l) - o). Pentru stabilirea notorietății unei mărci se impune luarea în considerare.

pe lângă gradul de cunoaștere a mărcii, a tuturor factorilor relevanți, cum ar fi cota de piață deținută de marcă, intensitatea, întinderea geografică și durata utilizării, amploarea investițiilor realizate pentru promovarea acesteia. De regulă, niciunul dintre acești factori nu este suficient în sine pentru a stabili larga cunoaștere a unei mărci, trebuind a se administra probe cu privire la mai mulți factori relevanți, dintre cei enumerați exemplificativ anterior. Notorietatea trebuie evaluată pe baza aprecierii globale a factorilor relevanți. Astfel, în mod greșit, susțin recurentele că criteriile prevăzute de lege pentru aprecierea notorietății, ce reies din prevederile art. 19 alin. (6) și art. 1 alin. (1) lit. l) - o) din H.G.

nr. 1134/2010 [alin. (3) și (5) din regula 16 a H.G. nr. 833/1998] trebuie luate în considerare alternativ. Acești factori relevanți sunt în directă legătură cu condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o marcă pentru a fi considerată notorie, și anume, să fie larg cunoscută pe teritoriul României și pentru segmentul de public din România căruia i se adresează produsele și serviciile la care se referă marca [art. 19 alin. (1) din H.G. nr. 1134/2010]. Într-adevăr, așa cum a susținut în apărare intimata reclamantă-pârâtă, reținând că singurul criteriu obiectiv pentru stabilirea notorietății unei mărci este cunoașterea de către public stabilită prin sondaje, instanța de apel nu a considerat că acesta ar fi și singurul criteriu, în general, de apreciere a notorietății.

Instanța de apel a opus criteriul obiectiv de apreciere a notorietății, reprezentat de gradul de cunoaștere a mărcii stabilit prin intermediul sondajelor, criteriilor subiective, reprezentate de importanța vânzărilor și bugetul consacrat promovării mărcii, care se bazează pe date provenind de la titularul mărcii. Astfel, nu se poate susține întemeiat că instanța ar fi interpretat greșit art. 19 alin. (5) al H.G. nr. 1134/2010 [alin. (4) al Regulii nr. 16 a H.G. nr. 833/1998] care prevede că notorietatea unei mărci poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, instanța de apel neînlăturând vreun mijloc de probă ca nefiind pertinent pentru a face dovada gradului de cunoaștere a mărcii în cauză, "A.Z.", la un moment cât mai apropiat formulării acțiunii în contrafacere.

Contrar celor susținute de către recurenta reclamantă, instanța de apel nu "recunoaște volumul mare al vânzărilor și dimensiunea semnificativă a bugetului alocat activităților de marketing", ci instanța de apel a reținut doar că au fost administrate probe privind "vechimea depozitului, importanța vânzărilor și a bugetului consacrat promovării mărcii sau produsului" și că "notorietatea nu rezultă nici necesar, nici automat din vechimea mărcii sau din investițiile făcute în publicitate". Aceste probe nu au fost înlăturate de către instanța de apel, ci aceasta a apreciat, în mod indirect, că gradul scăzut de cunoaștere a mărcii pe piață în cazul răspunsurilor spontane din cadrul studiului de piață întocmit de G.F.K.

nu poate fi contrabalansat de probele administrate în cauză, în susținerea criteriilor subiective, pentru a se concluziona fără rezerve că marca este cunoscută de o parte semnificativă a publicului. Poziția de lider pe piață în sine nu reprezintă o indicație majoră a reputației, dacă nu este asociată cu un grad suficient de ridicat de cunoaștere a mărcii. În ceea ce privește interpretarea rezultatelor studiului de piață întocmit de G.F.K., acesta fiind o probă administrată în cauză, nu se poate critica în recurs modul în care instanța de apel a interpretat-o, sub aspectul aprecierii puterii sale doveditoare, prin coroborare cu celelalte probe administrate, pentru a reține dovedirea unei anumite situații de fapt, conform art. 304 alin. (1) C. proc.

civ. Este nefondat și motivul de recurs referitor la distinctivitatea mărcii A.Z. și la riscul de confuzie. Recurentele (pârâta-reclamantă și intervenienta) au invocat ca temei de drept în susținerea acțiunii în contrafacere art. 36 din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data formulării acțiunii în contrafacere, fără a indica una dintre literele de la alin. (2) în care s-ar încadra semnul folosit de către reclamanta-pârâtă.

Instanța de apel a analizat, raportat la situația de fapt descrisă de către pârâta-reclamantă și intervenientă în cererea reconvențională și, respectiv, cererea de intervenție principală, motivele de apel din perspectiva art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, potrivit căruia titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă.

Recurentele nu au contestat în recurs această calificare implicită a temeiului de drept al cererilor prin restrângerea acestuia, neformulând, de altfel, nici motive de fapt prin care să susțină îndeplinirea celorlalte condiții ale art. 36 alin. (2) lit. c) (titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia), lit. a) nefiind în mod evident aplicabilă, întrucât marca și semnul în cauză nu sunt identice.

Prin acest motiv de recurs recurentele au criticat decizia sub aspectul reținerii faptului că mărcile A.Z. sunt slab distinctive, fiind compuse din două elemente verbale descriptive, ceea ce a dus la concluzia că și protecția lor este slabă. În speță, pentru a determina gradul de similaritate dintre marcă și semn, trebuie comparată marca individuală verbală "A.Z." și semnul "S.", folosit pentru comercializarea produselor destinate ameliorării afecțiunilor artrozei, acestea fiind produsele identice folosite de către cele două părți concurente pe piața produselor farmaceutice. Din punct de vedere vizual și fonetic între marca "A.Z." și semnul "S." există o similaritate scăzută.

Astfel, vizual marca "A.Z." începe cu particula artro și se termină cu particula stop, în timp ce semnul "S." începe cu particula stop și se termină cu particula artro la care este adăugată suplimentar litera z. Inversarea celor două elemente comune, ceea ce face ca acestea să aibă la început o serie diferită de litere, alături de adăugarea literei z finale în cazul semnului folosit în comerț de către intimată, schimbă percepția vizuală de ansamblu asupra cuvântului.

Auditiv (fonetic), marca recurentelor și semnul folosit de către intimată au în comun silabele "ar" și "sto", dar diferențele sunt date, pe lângă inversarea elementelor comune "artro" și "stop", care face ca silabele inițiale să fie deosebite, de adăugarea la final în cazul semnului "S." a literei "z", care determină pronunțarea acestuia cu accentuarea ultimei silabe, "troz", diferită astfel de silaba "tro", conținută de marca recurentelor, în poziție de mijloc, dar și de ultima silabă a mărcii înregistrate/folosite de recurente, "stop". Din punct de vedere conceptual (semantic) există un anumit grad de similaritate dat de folosirea unor cuvinte cu același înțeles descriptiv "artro" și "stop", diferența fiind dată de inversarea acestor elemente comune, în cazul semnului "S.", în cadrul căruia mai este adăugat un element de diferențiere, constând în litera z finală.

Similaritatea semantică, este contrabalansată de gradul foarte scăzut de similaritate fonetică și vizuală. Astfel, privite în ansamblu cele două semne sunt doar slab similare. În ceea ce privește riscul de confuzie acesta reprezintă riscul ca publicul să creadă că produsele sau serviciile despre care este vorba provin de la același producător sau de la un producător legat economic de titularul mărcii (C-39 din 97 Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Canon Kabushiki Kaisha v. Metro-Goldwyn-Meyer Inc., parag. 29). Riscul de confuzie trebuie apreciat global ținând cont de toate circumstanțele cazului. Riscul de confuzie implică o anumită interdependență între factorii relevanți, și în particular similaritate între mărci și între bunuri sau servicii.

Astfel, un grad de similaritate scăzut între bunuri sau servicii poate fi compensat de un grad mai mare de similaritate între mărci și viceversa. Mai mult, cu cât mai distinctivă este marca anterioară, cu atât mai mare este riscul de confuzie. Mărcile cu un caracter distinctiv puternic, ori per se, ori datorită reputației pe care o posedă pe piață, se bucură de o mai mare protecție decât mărcile cu un caracter distinctiv mai slab. (Canon, parag. 17 și urm). În determinarea caracterului distinctiv al mărcii și astfel în stabilirea dacă este puternic distinctivă este necesar să se facă o evaluare globală a capacității mai mari sau mai mici a mărcii de a identifica bunurile sau serviciile pentru care a fost înregistrată ca provenind de la un anumit producător și astfel să distingă acele bunuri sau servicii de cele ale altui producător.

(Windsurfing Chiemsee, C-108 din 97 și C-109/97, parag. 49). În cadrul acestei evaluări trebuie să se țină cont de toți factorii relevanți și în particular de caracteristicile inerente ale mărcii înglobând faptul dacă include sau nu un element descriptiv al bunurilor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată, partea din piață acoperită de marca, intensitatea, întinderea geografică și durata utilizării mărcii, importanța investițiilor realizate de întreprindere pentru promovare, proporția din mediile interesate care identifică produsele sau serviciile ca provenind de la o întreprindere determinată datorită mărcii ca și de declarații ale camerelor de comerț și industrie sau ale altor asociații profesionale.

(C-342 din 97 Loyd Schuhfabrik parag. 28 și urm.) Cu cât mai distinctivă este marca anterioară, cu atât mai mare este riscul de confuzie. Astfel, o marcă cu un caracter slab distinctiv cum ar fi cea care include elemente descriptive ale bunurilor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată sau una care nu este caracterizată prin trăsături neobișnuite sau originale se bucură de un grad de protecție mai mică decât o marcă înalt distinctivă, fie per se, fie datorită recunoașterii pe care o are pe piață. (Lloyd Schuhfabrik, parag. 20 și 23, Sabel parag. 24, Canon parag. 17) În ceea ce privește aprecierea riscului de confuzie se pornește de la ideea că percepția mărcilor în mintea consumatorului obișnuit al categoriei de produse și de servicii în discuție joacă un rol decisiv în aprecierea riscului de confuzie și că în mod normal acest consumator percepe marca în întregul ei și nu îi analizează diferitele detalii.

Consumatorul obișnuit este considerat ca fiind în mod rezonabil informat și în mod rezonabil atent și circumspect. Acest consumator obișnuit nu are șansa de a face o comparație directă între diferitele mărci și trebuie să acorde încredere imaginii lor imperfecte, pe care o păstrează în memorie. Nivelul de atenție al consumatorului mediu variază în funcție de categoria de produse și servicii în discuție. (C-342/97, Lloyd Schuhfabrik Meyer & Co. GmbH v. Klijsen Handel BV, parag. 26.) Cu privire la gradul de atenție mai ridicat al publicului căruia îi sunt destinate produsele desemnate de mărcile în cauză, față de produsele de larg consum, reținut de către instanța de apel, nu au fost formulate critici în recurs.

Categoria de bunuri și servicii implicată poate crește importanța unuia dintre aspectele similarității dintre semne (vizual, fonetic sau conceptual) în funcție de cum bunurile sunt comandate sau cumpărate. Similaritatea auditivă sau conceptuală dintre semne poate fi de mai mică importanță în cazul bunurilor care sunt de obicei examinate vizual înainte de a fi cumpărate. În acest caz impresia vizuală contează mai mult în examinarea riscului de confuzie. (C-342/97, Loyd Schuhfabrik, parag. 27). Acesta este și cazul în speță unde produsele protejate de mărcile în cauză sunt cumpărate de regulă din farmacii, fiind alese direct de pe rafturi de către cumpărător sau solicitate farmacistului. Or, din punct de vedere vizual și fonetic, așa cum s-a reținut mai sus similaritatea este foarte scăzută, ceea ce atrage și un risc de confuzie scăzut.

În analiza riscului de confuzie există și regula potrivit căreia cu cât sunt mai asemănătoare mărcile la început cu atât e mai mare riscul de confuzie, cu corolarul, dacă mărcile sunt diferite la început riscul de confuzie este mai mic. Acesta ultimă situație se regăsește în speță, unde marca invocată are la început particula "artro", iar semnul folosit în comerț de către intimată particula "stop". Mai mult, atât marca cât și semnul în cauză sunt compuse din elemente descriptive pentru produsul desemnat. Astfel, artro este o parte a unui cuvânt bine cunoscut și utilizat frecvent în domeniul farmaceutic, incluzând suplimentele alimentare, destinate tratării artrozelor, consumatorul neasociindu-l unui singur producător, în timp ce cuvântul stop, asociat elementului artro, duce cu gândul la trăsătura suplimentului alimentar de a opri durerea articulară și evoluția bolii degenerative, fiind, de asemenea, prin această alăturare, descriptiv și nu foarte imaginativ.

Un prim argument susținut de recurente a fost acela că marca "A.Z." ar avea atât un sens descriptiv, cât și un sens distinctiv, întrucât prin folosirea continuă a elementului descriptiv consumatorul relevant s-a obișnuit să înțeleagă prin acest semn și desemnarea producătorului/distribuitorului care îl folosește. Gradul de distinctivitate a unei mărci este relevant în aprecierea riscului de confuzie, având în vedere că o marca slab distinctivă este alcătuită în cea mai mare parte din elemente descriptive și doar într-o proporție redusă din elemente distinctive. Or, elementele descriptive ale mărcii sunt în domeniul public și nu fac obiectul protecției dreptului exclusiv al titularului. Astfel, când marca anterioară nu are o distinctivitate specială chiar diferențele minore între această marcă și semnul folosit în comerț de către un concurent vor fi suficiente pentru a exclude riscul de confuzie.

Chiar dacă nu s-a reținut că ar fi notorie, iar din probele administrate a rezultat un grad de cunoaștere a mărcii pe piață destul de scăzut, nu se poate nega existența unei anumite distinctivități dobândite a mărcii în întregul său, ținând cont de partea din piață acoperită de marcă, intensitatea, întinderea geografică și durata utilizării mărcii, importanța investițiilor realizate de întreprindere pentru promovare. Totuși, dat fiind gradul nu foarte ridicat de cunoaștere a mărcii pe piață nu se poate susține întemeiat că publicul relevant asociază automat elementele artro și stop cu recurentele în cauză, indiferent de ordinea în care acestea sunt așezate. Prin trimiterea la cauza Curții de Justiție a Comunităților Europene Sabel BV v. Puma AG, C-251/95, parag.

24-25 și următoarele, deși nu a arătat explicit, recurentele par să susțină ideea că, dat fiind faptul că mărcile în cauză ar avea un conținut semantic analog, asociat cu caracterul distinctiv deosebit dobândit datorită reputației de care s-ar bucura în rândurile publicului marca, ar exista un risc de confuzie cu semnul utilizat de către intimată. Fiind compusă din două elemente descriptive pentru produsul pentru identificarea căruia este folosită marca în cauză, acest fapt atrage și un grad foarte mare de descriptivitate a mărcii "A.Z.", făcând-o astfel slab distinctivă. Elementul distinctiv în cadrul mărcii reclamantei este reprezentat de modul de alăturare a celor două particule. Așa cum s-a reținut anterior, recurentele nu au reușit să facă dovada în prezenta cauză că marca "A.Z." ar fi larg cunoscută, și că astfel, ar fi dobândit prin utilizare un grad de distinctivitate deosebit.

Or, chiar în cauza Curții de Justiție a Comunităților Europene Sabel BV v. Puma AG, C-251/95, parag. 24-25, la care au făcut trimitere recurentele, simplul conținut conceptual analog, asociat cu o marcă având un conținut imaginativ scăzut, cum este și cazul mărcilor descriptive verbale