ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3372/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința nr. 1469 din 18 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, s-a respins excepția tardivității cererii, s-a admis acțiunea reclamantelor K.K.C. și W.S.K.SC, în contradictoriu cu pârâții A.R. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și s-a dispus, în consecință, anularea mărcilor „B.”. În motivarea cererii, s-a reținut, în esență, că reclamantele sunt titularele mărcilor comunitare „A.” înregistrată la data de 9 decembrie 1998 și înregistrată la data de 7 ianuarie 1999, iar pârâtul este titularul mărcile contestate, prima fiind înregistrată marca „B.I.C.”.

Cât privește excepția tardivității invocată de către pârât, s-a apreciat că este neîntemeiată, atât cu privire la cererea în anulare pentru motivul art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, deoarece acțiunea poate fi introdusă oricând în perioada de protecție a mărcii, cât și în privința cererii întemeiate pe dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, data formulării cererii - 28 noiembrie 2007 – situându-se în interiorul termenului de 5 ani de la data înregistrării mărcii (3 aprilie 2003 – a celei mai vechi mărci a pârâtului). Pe fondul cauzei, în ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) și d) din Legea nr. 84/1998, s-a constatat că mărcile „A.” și „B.” sunt similare, creând atât riscul de confuzie, cât și pe cel de asociere.

Astfel, deși mărcile „B.” mai conțin și alte elemente verbale, acestea din urmă nu sunt de natură a identifica în mod individual produsele respective, ci au doar o aparență de indicativ tehnic care diferențiază între ele produsele comercializate sub mărcile „B.”. În plus, la înregistrarea mărcii „B.I.C.” s-a depus declarație de renunțare la exclusivitate pentru sintagma „industria construcțiilor”, așa încât singurul element al mărcii pentru care se poate aprecia asupra distinctivității este elementul verbal „B.” și elementul grafic. Ca atare, elementele verbale auxiliare individualizează produsele doar în cadrul „familiei” de produse „B.”, fără ca existența lor în cadrul mărcii să confere acesteia caracter distinctiv în raport cu orice altă marcă.

În schimb, elementul verbal „B.” din cadrul mărcilor are rolul de a diferenția „familia” de produse „B.” de alte produse comercializate sub alt nume sau altă marcă. Însă, întrucât acest element este similar cu elementul verbal „A.” din cadrul mărcilor reclamantelor, prezența în ambele familii de mărci a elementelor „A.” și „B.” este de natură să determine consumatorul fie să confunde produsele comercializate sub cele două mărci (având în vedere că, din punct de vedere fonetic, cele două elemente verbale principale ale celor două familii de mărci sunt aproape identice, diferind doar ultima literă), fie să asocieze produsele comercializate sub mărcile respective (considerând că sunt produse ale aceluiași producător).

Pe de altă parte, elementul verbal principal al mărcilor - „A.” și „B.” - este asociat unui element grafic identic ca formă, respectiv unui pătrat, acest fapt sporind riscul de confuzie.

La data înregistrării mărcilor „B.”, mărcile „A.” nu erau protejate pe teritoriul României, însă, din probele administrate rezultă că la momentul depunerii cererilor de înregistrare a mărcilor „B.” produsele identificate prin mărcile „A.” erau deja comercializate în România și dobândiseră notorietate pentru consumatorii din domeniu, dovadă fiind facturile fiscale prin care s-a probat comercializarea de către reclamantă a produselor sale pe teritoriul României începând cu anul 1995, activitățile desfășurate de reclamantă în România începând din anul 2001, respectiv participarea intensă la târguri și expoziții, organizarea de seminarii și concursuri probată cu înscrisuri, precum și locurile 1 și 2 pe piață ocupate de reclamantă începând cu anul 2003, astfel cum rezultă din studiul realizat de I.G., inclusiv locul 2 în topul firmelor specializate realizat în raport cu cifra de afaceri.

În ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, așa cum a recunoscut la interogatoriu, pârâtul a deținut funcția de director de vânzări și marketing în cadrul H.B. Romania până în anul 2003. În topul firmelor specializate întocmit de I.G., această firmă apărea începând cu anul 2003 ca ocupând locul 1 în raport cu cifra de afaceri, reclamanta ocupând locul 2. De asemenea, ambele firme își disputau primele locuri raportat la alte criterii (cote de piață pentru diverși adezivi, productivitate etc.). Ca atare, cele două firme erau principali competitori pe piața specializată, iar din funcția de director de vânzări și marketing la firma competitoare, pârâtul a avut în mod cert posibilitatea de a cunoaște produsele comercializate de reclamante sub marca „A.”.

Ulterior, pârâtul a înregistrat mărcile „B.” pentru aceleași produse ca și cele comercializate de reclamante sub marca „A.”. De altfel, pârâtul nu a oferit nicio explicație asupra modului în care a ajuns la alegerea elementului verbal „B.”, ceea ce întărește prezumția că alegerea acestui element verbal s-a făcut tocmai în vederea asocierii produselor comercializate sub mărcile ce cuprind acest element verbal cu produsele comercializate sub mărcile „A.”, beneficiind astfel de notorietatea acestora din urmă, aspect care conturează reaua-credință a pârâtului A.R. la înregistrarea mărcilor „B.”. În plus, la înregistrarea primei mărci „B.” s-a emis aviz de refuz provizoriu, unul din motivele invocate în acest aviz fiind și existența mărcii internaționale „A.”, însă pârâtul a invocat în procedura de înregistrarea că nu ar avea cunoștință că s-ar comercializa în România produse sub marca respectivă.

Or, este evident că la momentul derulării procedurii de înregistrare a mărcii „B. Industria Construcțiilor”, pârâtul cunoștea de existența pe piața românească a produselor „A.”, susținerea contrară fiind făcută în martie 2003, moment la care pârâtul era încă director de vânzări la principalul competitor pe piața de profil pentru produsele comercializate sub mărcile „A.”. Prin decizia nr. 59 din 18 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinței menționate și s-a admis apelul declarat de pârâtul A.R. împotriva aceleiași sentințe, în sensul schimbării în parte și a respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, păstrându-se celelalte dispoziții ale sentinței, cu obligarea reclamantelor la cheltuieli de judecată în fond și apel.

Prin decizia nr. 6920 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 42210/3/2007, au fost respinse cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a fost admis recursul declarat de către reclamante împotriva deciziei menționate, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea deciziei, s-a arătat că nu s-au avut în vedere în analiza cauzei apărările formulate de ambele părți sub aspectul conversiei mărcilor comunitare în mărci naționale, deoarece cererea cu acest obiect, cu invocarea protecției anterioare conferite de data de depozit, inclusiv din depozitul mărcilor internaționale, reprezintă o cerere formulată după închiderea dezbaterilor în fața instanței de recurs, prin concluziile scrise și, totodată, o cerere nouă, inadmisibil a fi formulată în dosarul de recurs, cu aplicarea art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ.

În ceea ce privește cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a reținut că aspectul esențial din cererea formulată în cauză vizează aplicarea dreptului comunitar și recunoașterea efectelor unei mărci comunitare anterior aderării României la Uniunea Europeană, or nu poate fi acceptată o cerere preliminară în interpretarea unor norme europene cu privire la elemente care au avut loc în întregime anterior datei aderării României la Uniunea Europeană. Aceasta deoarece România a devenit membră a Uniunii Europene în anul 2007, astfel încât numai din acest an îi este aplicabilă legislația comunitară în mod direct, conform art. 3 și 4 alin. (2) din Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană.

În aceste condiții, s-a apreciat că nu se mai justifică sesizarea Curții cu celelalte întrebări preliminare formulate, care depindeau de prima întrebare formulată în cauză. În ceea ce privește legalitatea deciziei, s-a constatat că reclamantele nu dețin o marcă înregistrată în România, care să beneficieze de protecție pe teritoriul României, potrivit art. 4 din Legea nr. 84/1998, și, de altfel, nici nu au pretins prin acțiune că s-ar afla. O astfel de apărare, prin invocarea protecției conferită de o marcă națională, a fost formulată după punerea în discuție de către pârât a conversiei mărcilor comunitare, nefiind primită de Înalta Curte pentru argumentele arătate. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că protecția de care se bucurau mărcile internaționale nu mai avea printre țările desemnate România la data formulării cererii de chemare în judecată din cauză.

Astfel, potrivit extraselor din Registrul Internațional al Mărcilor (depuse în vol. III al dosarului de fond), la datele de 17 martie 1997, respectiv 19 martie 1997, au fost înregistrate pe cale internațională, de către K.K.C. W.S.K.SC, marca „A.” cu element figurativ, respectiv marca verbală „A.”, România fiind printre țările desemnate prin aceste înregistrări. La datele de 17 martie 2007, respectiv 19 martie 2007, reclamantele au solicitat și obținut reînnoirea înregistrării pentru un număr mai mic de state decât cele pentru care se realizase înregistrarea inițială, România nemaifiind printre cele desemnate.

În aceste condiții, protecția conferită reclamantelor pe teritoriul României, unde produc efecte mărcile a căror anulare o solicită, de înregistrarea celor două mărci internaționale a încetat în luna martie 2007. Reclamantele nu au contestat considerentele deciziei de apel sub acest aspect, însă s-au prevalat de dispozițiile art. 34 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 40/94 privind marca comunitară, ca fiind aplicabil la data introducerii acțiunii și care instituie principiul seniorității mărcilor comunitare în baza unor înregistrări anterioare internaționale.

Cum în mod corect a reținut instanța de apel, acest aspect nu prezintă relevanță pentru soluționarea litigiului de față, atât timp cât la data înregistrării în România a mărcilor a căror anulare se solicită România nu devenise membră a Uniunii Europene, calitate pe care a dobândit-o la data de 1 ianuarie 2007, condiții în care o marcă comunitară înregistrată înainte de această dată nu poate reprezenta o marcă anterioară, care să-și producă efectele pe teritoriul României și în raport cu care să se poată analiza un posibil conflict, în sensul normei legale incidente. Reclamantele urmăresc să extindă protecția mărcilor comunitare de la datele de depozit ale mărcilor internaționale, cu mult înainte de data aderării României la Uniunea Europeană, ceea ce nu le creează niciun folos practic față de perioada de timp în care s-au înregistrat mărcile a căror anulare se solicită.

În condițiile în care la data înregistrării mărcilor a căror anulare se solicită nu erau aplicabile dispozițiile comunitare pe teritoriul României, trebuie analizată protecția de care ar fi beneficiat marca pretins notorie de către reclamantele recurente, atât timp cât, p otrivit art. 48 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 lit. d) din Legea nr. 84 /1998, se poate solicita anularea unei mărci care este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau similare, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii.

În aplicarea normelor incidente, respectiv art. 3 lit. c) și art. 20 din lege, precum și regula nr. 15 pct. 4 lit. a) și 16 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, în aprecierea notorietății unei mărci este necesară stabilirea ponderii cunoașterii în cadrul segmentului de public relevant din România, utilizator al produselor/serviciilor protejate sub semnul respectiv, și nu în raport de clasele de produse/servicii, sau toate acestea, protejate prin mărcile a căror anulare se solicită. În condițiile existenței unei mărci notorii, se impune refuzul de înregistrare sau anularea mărcii înregistrate, total sau parțial, în funcție de gradul de suprapunere cu cea notorie.

După cum susțin și reclamantele recurente, utilizarea mărcilor în fiecare teritoriu național în mod direct și nemijlocit de către titularii mărcilor ar fi cu neputință având în vedere condițiile în care se exercită în practică raporturile de comerț internațional, distribuția mărfurilor sau prestarea serviciilor. Astfel, reclamantele fac trimitere în susținerea acestui mod de derulare a operațiunilor de comerț la dispozițiile art. 46 din Legea nr. 84/1998, în numerotarea inițială, care asimilează cu folosirea efectivă a unei mărci folosirea de către un terț cu consimțământul titularului, arătând că ar fi dovedit încă de la prima instanță că filiala din România – SC A.C. SRL- este o societate deținută de către cele două recurente și că aceasta este licențiată, iar în baza unei astfel de licențieri a utilizat și utilizează și în prezent mărcile „A.” în România.

Modul de derulare a activităților în România prin filiala SC A.C. SRL a fost detaliat, de altfel, și prin cererea de chemare în judecată, cu referire inclusiv la grupurile de companii din care fac parte reclamantele recurente, printre care și grupul de companii A.W. În acest context, deși analizează numai o parte dintre actele materiale de utilizare a mărcii, reținute de tribunal, instanța de apel face acest lucru în raport de o societate comercială apreciată ca fiind terț, fără a lămuri raporturile comerciale ale societății persoană juridică română și fără a se pronunța asupra relevanței în cauză a dispozițiilor legale susmenționate relative la folosirea efectivă a unei mărci.

Totodată, deși le reține printre considerentele care au justificat sentința primei instanțe, instanța de apel nu a analizat toate modalitățile de utilizare a mărcilor, care ar fi atras notorietatea mărcilor în fața tribunalului, o analiză a acestora neputând fi făcută direct în faza recursului. În ceea ce privește cererea de anulare a mărcilor pentru înregistrare cu rea – credință, în temeiul art. 48 lit. c din Legea nr. 84/1998, a fost analizată de instanța de apel făcându-se distincție între titularii mărcilor a căror anulare se solicită. Astfel, s-a reținut că înregistrarea primei mărci ce conține cuvântul „B.”, respectiv “B.

Industria Construcțiilor”, nu s-a realizat de către pârât, ci de către SC B. SRL, pârâtul devenind asociat la această din urmă societate ulterior momentului la care s-a finalizat procedura de înregistrare a acestei mărci, fără a se evoca și dovedi existența vreunei legături între activitatea acestei societăți și conduita avută de către pârât anterior momentului la care acesta din urmă a devenit asociat la această persoană juridică.

Referitor la celelalte mărci deținute de către pârât, în privința cărora reclamantele au solicitat anularea, instanța de apel a apreciat că atâta vreme cât, la data promovării acțiunii, reclamantele nu erau titulare ale drepturilor pe care le invocă, respectiv titulare ale unor mărci anterior înregistrate și/sau ale unor mărci devenite notorii anterior înregistrării mărcilor deținute de pârât, nu există temei spre a se reține că pârâtul ar fi înregistrat aceste mărci cu intenția ilicită de a prejudicia drepturile anterioare ale reclamantelor. Sub primul aspect, reclamantele recurente s-au apărat prin întâmpinarea formulată în dosarul de apel, față de critica de apel referitoare la titularul primei mărci în discuție, subliniind reaua credință a antecesorului - SC B. SRL și preluarea mărcii cu toate viciile acesteia de către noul titular - pârâtul A.R., apărare asupra căreia curtea de apel nu s-a pronunțat.

Pe de altă parte, înregistrarea mărcii cu rea credință, prevăzută de art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, reprezintă un motiv de anulare distinct de conflictul cu marcă anterioară. Dacă s-ar condiționa dreptul la acțiune în anularea înregistrării pentru rea credință de calitatea de titular al unei mărci anterioare, reglementarea din art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 ar deveni superfluă, deoarece titularul mărcii anterioare are la dispoziție acțiunea în anulare întemeiată pe art. 48 alin. (1) lit. b) din lege, în care nu este ținut să facă decât dovada conflictului, nu și a relei credințe. Fiind vorba de anularea înregistrării cu rea credință și nu despre încălcarea unui drept la marcă anterior protejat, pentru a justifica acțiunea, reclamantele nu trebuie să facă dovada că dețineau, la data înregistrării cererilor de către pârât, o marcă anterior înregistrată sau o marcă notorie.

Limitându-se la aspectul reținut în motivare, instanța de apel nu a făcut o cercetare a fondului nici în ceea ce privește valabilitatea, în contextul juridic relevant, a mărcilor înregistrate de către pârât. Pe de altă parte, deși instanța de apel a reținut că este real reproșul reclamantelor în sensul că prima instanță ar fi apreciat în mod eronat faptul că mărcile „A.” nu erau protejate pe teritoriul României la data înregistrării mărcilor a căror anulare se solicită, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acest aspect nu este de natură să ducă la schimbarea soluției față de cele reținute mai sus cu privire la critica aferentă de recurs.

Nu s-au încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității în analizarea drepturilor conferite de mărci anterioare, imputat a fi în conflict cu mărci înregistrate ulterior, din perspective deținerii unor astfel de mărci, o asemenea cercetare fiind impusă de norma legală invocată în susținerea acțiunii de către reclamantele recurente. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 42210/3/2007*, iar prin decizia nr. 114 din 11 iulie 2012, această instanță a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamante și pârâtul A.R.

Pentru a decide astfel, s-a reținut că reclamantele au invocat drepturile asupra următoarelor mărci: - marca comunitară „A.” (marcă verbală), protejată în România, cu prioritatea de care se bucură marca înregistrată internațional IR 672.607, conform art. 34 al Regulamentul CE nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 cu privire la marca comunitară (CTMR), prin urmare cu prioritate din data de 19 martie 1997 acordat cu privire la produse din clasa 1: chimicale și materiale de construcții, adezivi pentru construcții; clasa 2 pentru vopsele și coloranți și clasa 19 pentru materiale de construcții (nemetalice) ciment, var, mortar, ipsos si pietriș; ipsos prefabricat, mortar prefabricat, amestecuri de ipsos, amestecuri de mortar, amestecuri pentru asfalt și amestecuri pentru pavaje; - marca comunitară „A.” (marcă figurativă), protejată în România, cu prioritatea de care se bucură marca înregistrată internațional IR 671.403 conform art. 34 al Regulamentul CE nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 cu privire la marca comunitară (CTMR), prin urmare cu prioritate din data de 17 martie 1997 acordat cu privire la produse din clasa 1: chimicale și materiale de construcții, adezivi pentru construcții; clasa 2 pentru vopsele si coloranți și clasa 19 pentru materiale de construcții (nemetalice) ciment, var, mortar, ipsos și pietriș; ipsos prefabricat, mortar prefabricat,

amestecuri de ipsos, amestecuri de mortar, amestecuri pentru asfalt și amestecuri pentru pavaje. Prin decizia de casare, s-a reținut cu putere de lucru judecat că Înalta Curte nu a avut în vedere apărările formulate de ambele părți sub aspectul conversiei mărcilor comunitare în mărci naționale, întreaga analiză a cauzei, inclusiv prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, s-a grefat pe cererea reclamantelor prin care acestea au invocat în cauză drepturile conferite de mărci comunitare, cu senioritatea invocată a celor internaționale. S-a mai reținut că protecția conferită reclamantelor, pe teritoriul României, unde produc efecte mărcile a căror anulare o solicită, de înregistrarea celor două mărci internaționale a încetat în luna martie 2007, în timp ce mărcile pârâtului au fost înregistrate în perioada 2003-2006.

Astfel, pentru perioada de referință, 2003-2006, reclamantele erau titularele celor două mărci internaționale, cu protecție inclusiv pe teritoriul României. Pârâtul a înregistrat mărcile B. I.C.; „B.” ADT 90; „B.” GLC 46; „B.” ADX 12; „B.” ADF 35; „B.” CHR 15; „B.” PENTRU PROFESIONIȘTI; „B.” PENTRU PROFESIONIȘTI GLF 48; „B.”

PENTRU PROFESIONIȘTI GLI 49; „B.” PENTRU PROFESIONIȘTI MTI 80; „B.” PENTRU

PROFESIONIȘTI GLC 46; „B.” PENTRU PROFESIONIȘTI GRD 05; „B.” PENTRU PROFESIONIȘTI LTZ 85; „B.” PENTRU PROFESIONIȘTI SAP 71, prima fiind înregistrată marca „B.I.C.”, la data de 3 aprilie 2003, iar ultima în 2006. În ceea ce privește apelul reclamantelor, Curtea a constatat că problema de drept invocată a fost deja soluționată prin considerentele deciziei de casare pronunțate de instanța supremă, în sensul că reclamantele nu pot opune pârâtului o marcă anterioară, în absența unei mărci naționale (și în condițiile înlăturării susținerilor privind conversia mărcii comunitare în marcă națională) și ale lipsei de relevanță a dispozițiilor art. 34 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 40/94 privind marca comunitară, invocate atât prin recurs, cât și prin apel, privind principiul seniorității mărcilor comunitare în baza unor înregistrări anterioare internaționale, pentru argumentele dezvoltate în decizia de casare.

Argumentul din apelul reclamantelor, în sensul că mărcile „A.” erau mărci anterioare opozabile mărcilor „B.”, solicitate ulterior la înregistrare de către pârât, este un argument incomplet, deoarece nu face distincția cu privire la care dintre mărci se referă: internaționale sau comunitare, apelul reclamantelor fiind ambiguu formulat și motivat sub acest aspect. În esență, reclamantele au invocat prin apelul formulat o extindere a protecției mărcilor comunitare de la datele de depozit ale mărcilor internaționale, cu mult înainte de data aderării României la Uniunea Europeană, chestiune rezolvată deja de către instanța supremă prin considerentele deciziei de casare în sensul respingerii sale.

De asemenea, reclamantele au invocat, în esență, și calitatea lor de titulare ale mărcilor internaționale cu protecție pe teritoriul României la data înregistrării mărcilor pârâtului, aspect recunoscut de instanța supremă prin considerentele deciziei de casare, fără ca prin aceasta să se impună o modificare a dispozitivului sentinței, apelul acestora apărând ca lipsit de interes procesual față de aspectul deja constatat de instanța supremă. De altfel, din cererea de chemare în judecată, reiese că reclamantele au invocat atât mărcile internaționale, cât și senioritatea mărcilor comunitare dedusă din înregistrarea mărcilor internaționale, apărarea pârâtului în sens contrar nefiind susținută de conținutul cererii introductive de instanță.

În ceea ce privește apelul pârâtului, s-a apreciat că sunt nefondate criticile legate de motivul de nulitate reglementat de art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, în sensul că, în mod corect, prima instanță a reținut că mărcile „A.” și „B.” sunt similare, creând atât riscul de confuzie, cât și pe cel de asociere. Sub aspectul similarității mărcilor, instanța de apel a reținut că, din punct de vedere verbal, deși mărcile „B.” mai conțin și alte elemente verbale, acestea din urmă nu sunt de natură a identifica în mod individual produsele respective, ci au doar o aparență de indicativ tehnic care diferențiază între ele produsele comercializate sub mărcile „B.”.

În plus, la înregistrarea mărcii „B.” I.C. s-a realizat declarația de renunțare la exclusivitate pentru sintagma I.C., așa încât singurul element al mărcii pentru care se poate aprecia asupra distinctivității este elementul verbal „B.” și elementul grafic. Ca atare, elementele verbale auxiliare individualizează produsele doar în cadrul „familiei” de produse „B.”, fără ca existența lor în cadrul mărcii să confere acesteia caracter distinctiv în raport cu orice altă marcă. În schimb, elementul verbal „B.” din cadrul mărcilor are rolul de a diferenția „familia” de produse „B.” de alte produse comercializate sub alt nume sau altă marcă. Or, între „B.M.” și „B.M.”, similaritățile verbale și fonetice sunt evidente și necontestabile.

Faptul că ambele denumiri provin din același cuvânt („bau”) face ca cele două denumiri să se prezinte ca forme similare, fiind omonime onomastice parțiale; cele două forme se deosebesc doar printr-un sunet în poziție finală, fapt care le apropie de paronimele lexicale de substituție; dacă la paronimele lexicale sensul cuvintelor diferențiază cele două cuvinte, la paronimele onomastice, lipsa de sens, specifică numelor proprii, apropie cele două forme care devin omonime. La paronimele lexicale, dar mai ales la cele onomastice, similitudinea de formă creează fenomenul de confuzie paronimică. Din punct de vedere vizual, elementele dominante sunt, în cazul mărcilor în litigiu, cele verbale, elementele grafice, constând în esență în încadrarea în pătrate sau dreptunghiuri, nefiind suficient de sugestive pentru a atrage atenția consumatorului asupra lor în principal.

În plus, elementul verbal principal al mărcilor „A.” și „B.” este asociat unui element grafic identic ca formă, respectiv unui pătrat, acest fapt sporind similaritatea vizuală. Din punct de vedere conceptual, argumentele pârâtului nu pot fi reținute, deoarece acesta face o analiză pe litere, iar nu pe structura logică a mărcilor verbale; ambele mărci conțin particula „bau”, care potrivit limbii germane înseamnă „construcție”.

Însă, întrucât acest element este similar cu elementul verbal „A.” din cadrul mărcilor reclamantelor, prezența în ambele familii de mărci a elementelor „A.” și „B.” este de natură să determine consumatorul fie să confunde produsele comercializate sub cele două mărci (având în vedere că, din punct de vedere fonetic, cele două elemente verbale principale ale celor două familii de mărci sunt aproape identice, diferind doar ultima literă), fie să asocieze produsele comercializate sub mărcile respective (considerând că sunt produse ale aceluiași producător). În ceea ce privește marca 069xxx, Curtea a reținut că elementul grafic reprezentat de pătratul negru este comun ambelor mărci aflate în conflict, așa ca nu numai că nu reprezintă un element de distincție, ci un element de asemănare vizuală care se adaugă elementelor verbale comune, sporind riscul de confuzie.

Este nefondat și argumentul pârâtului, în sensul că, din punct de vedere conceptual, nu reiese cu claritate existența unui element verbal „A.”; se susține că fontul special cu care este redactat acest element verbal este de natură a crea confuzie între „A.” și IT 3 AU. Or, un consumator specializat se informează mai întâi la nivel verbal despre marca produselor pe care dorește să le achiziționeze, astfel că primul impact este cel auditiv (fonetic), dedus din cunoașterea elementului verbal component al mărcii, indiferent de modul de scriere sau de așezare a scrierii; după impactul auditiv, forma sau așezarea scrierii nu face decât să atașeze o imagine elementului verbal, imagine care nu mai poate suferi neclarități în ceea ce privește descifrarea elementului verbal, deja asimilat.

Cât privește susținerea că elementele verbale BAU si MIX sunt editate cu un font specific, de natură a genera o distinctivitate vizuală între cele două mărci combinate, Curtea a constatat că fontul de scriere a literelor nu este un caracter cu putere de distincție propriu-zisă între cele două mărci în conflict; pe lângă faptul că mărcile reclamantelor conțin combinație de litere mari cu litere mici, iar mărcile pârâtului litere mari (identitate parțială), fonturile nu sunt esențial diferite; pe de altă parte, chiar și esențial diferite, scrierea cu fonturi diferite nu reprezintă un element care să înlăture riscul de confuzie în mintea consumatorului, deoarece acesta poate în mod natural considera că reprezintă o nouă înfățișare a mărcii mai vechi cunoscute, iar nu neapărat o altă marcă aparținând unul alt comerciant.

Sub aspectul similarității produselor, s-a constatat că există identitate între produsele pentru care sunt înregistrate mărcile reclamantelor și cele pentru care sunt înregistrate mărcile pârâtului.

Sub acest aspect, pârâtul nu a invocat un contraargument pertinent, singura apărare formulată de acesta fiind aceea că marca „A.” reprezintă în fapt numele comercial al producătorului (A.B.G.), iar produsele de tip adezivi, mortar și tencuieli sunt comercializate sub marca M., iar nu sub marca „A.”; societățile reclamante sunt în fapt deținătoarele drepturilor de control asupra societăților „A.” din Europa, fără însă ca acestea să producă în mod efectiv produse; marca sub care aceste produse sunt comercializate este M. Întrucât pentru compararea mărcilor în conflict se au în vedere mărcile astfel cum au fost înregistrate de către părți și cum au fost invocate, Curtea a constatat că reclamantele au invocat cele două mărci „A.”, iar nu modul de folosire combinat cu alte semne sau denumiri, cu atât mai puțin semnul M. Cât privește susținerea pârâtului în sensul că hotărârea instanței de fond conține referiri la mărci care nu au format cadrul procesual al judecății de fond, respectiv marca 063xxx, s-a constatat că, nici în cuprinsul considerentelor, nici în dispozitivul sentinței, nu există vreo referire la această marcă.

Curtea a respins și susținerea că particula „bau” nu poate fi protejată în mod individual, deoarece se regăsește în peste 10 mărci comunitare și peste 400 de mărci internaționale, dintre care peste 60 anterioare mărcilor reclamantelor, respectiv nu mai are caracter distinctiv, fiind utilizată în mod curent pentru a desemna produsele vizate, respectiv materialele de construcții. Mărcile reclamantelor sunt formate din elementul verbal „A.”, iar fragmentarea acestuia și analizarea doar a elementului „bau” este neconformă raționamentului necesar pentru verificarea conflictului de mărci.

Pe de altă parte, Curtea a considerat că, în mod corect, prima instanță a apreciat că celelalte elemente ale mărcilor, respectiv elementele verbale precum „industria construcțiilor”, nu sunt distinctive, reprezentând coduri sau prescurtări aferente produselor cu înțeles slab cunoscut consumatorilor, a căror atenție nu va fi reținută în principal de aceste coduri: cu atât mai mult, situându-se spre finalul mărcilor, în privința lor se poate aplica prin analogie raționamentul referitor la sufixe; sufixele și terminațiile cuvintelor nu au caracter distinctiv, acest aspect fiind stabilit deja în mod repetat în practica instanței europene.

Această concluzie nu intră în contradicție cu regula statuată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în sensul că „riscul de confuzie trebuie analizat în mod global din punctul de vedere al percepției consumatorului asupra mărcilor și produselor sau serviciilor, fiind necesar a fi luate în considerare toate elementele care intră în compoziția mărcilor, de natură vizuală, auditivă, fonetică, conceptuală”; concluzia că terminațiile cuvintelor sau partea finală a mărcilor pârâtului nu au caracter distinctiv vine tocmai în urma aplicării raționamentului de mai sus, deoarece în ansamblul mărcilor pârâtului, aceste elemente finale nu au caracter esențial și nici dominant.

Cât privește invocarea de către pârât a faptului că, din perspectiva analizei desfășurate atât asupra produselor M., cât și a întregii activități comerciale desfășurate în conexiune indirectă cu marca „A.”, reiese că rațiunea juridică a protecției mărcii „A.” a fost aceea de a întări protecția unui nume comercial, Curtea a constatat că o asemenea susținere nu este relevantă; chiar dacă există și numele comercial „A.”. Ceea ce se invocă de către reclamante în prezenta cauză este protecția mărcilor, iar existența unui nume comercial omonim nu înlătură dreptul la protecția mărcii. Curtea a reținut deja că nu M. este marca invocată de reclamante ca fiind încălcată, ci „A.”; faptul că pe anumite produse sunt folosite concomitent nu este de natură să înlăture dovada folosirii distinctive a mărcii „A.”.

Pe de altă parte, reclamantele nu au numele comercial „A.”, ci K.K.C. și W.S.K.S.C., astfel că susținerea legată de folosirea mărcii ca și nume comercial este nefondată. În ceea ce privește riscul de confuzie, s-a constatat, în primul rând, că publicul relevant este unul specializat, al cărui grad de atenție este ridicat, fiind vorba despre materiale de construcții, care nu reprezintă o categorie de bunuri de larg consum, ce sa fie achiziționate prin alegere simplă sau rapidă. Astfel, publicul specializat se va informa în prealabil, dar chiar și așa, față de identitatea de produse și similaritatea ridicată a mărcilor, există un risc de confuzie, inclusiv în forma riscului de asociere, foarte ridicat.

Odată înlăturată susținerea pârâtului referitoare la marca M., rezultă că ceea ce se compară sunt mărcile „A.” și „B.”, care sunt similare din punct de vedere verbal, vizual și conceptual și sunt aplicate acelorași categorii de produse. Astfel, nu se poate evita crearea în mintea consumatorului, fie și specializat în domeniul pieței relevante – mortare și adezivi de construcții - și bine informat, a asocierii între producători sau a confuziei între producători; cu atât mai mult, câtă vreme raționamentul trebuie să privească consumatorul mediu informat (din cadrul categoriei specializate de pe piața relevantă), faptul că acest consumator este mai diligent nu este de natură să îl apere de riscul de confuzie sau de asociere, în raport de similaritatea ridicată a mărcilor aplicate unor produse din categorii identice.

Similaritatea fonetică este de natură chiar să ducă considerarea celor două tipuri de produse ca aparținând aceluiași producător, deoarece un consumator specializat este atent la produs, iar nu neapărat la micile diferențe vizuale sau fonetice dintre mărci. Curtea a constatat, astfel, că sunt îndeplinite condițiile din art. 6 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, pentru anularea unei mărci, respectiv similaritatea cu o marcă anterioară, este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară. Curtea a reținut, însă, în subsidiar, că sunt întrunite și condițiile de anulare a unei mărci prevăzute de art. 48 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998.

Instanța supremă a statuat deja, prin decizia de casare, că în raport cu aceste dispoziții legale și Regulamentul de aplicare a legii se analizează protecția de care ar fi beneficiat marca pretins notorie de către reclamantele recurente, întrucât la data înregistrării mărcilor a căror anulare se solicită nu erau aplicabile dispozițiile comunitare pe teritoriul României. În raport de considerentele instanței de casare, s-au analizat, în primul rând, raporturile comerciale ale societății persoană juridică română cu reclamantele și relevanța în cauză a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 84/1998 relative la folosirea efectivă a unei mărci. S-a reținut că, prin declarația autentică dată sub prestare de jurământ („affidavit”), având valoarea unei declarații autentice notariale, reprezentantul reclamantelor a arătat că marca „A.” este o marcă de bază a concernului W. și este folosită în România de către societatea SC „A.” R.C.

SRL, pe baza unei licențe încheiate cu deținătorii drepturilor de marcă. SC „A.” R.C. SRL este o filială 100% deținută de „A.” B.G., societate de tip holding a concernului W./A., aceasta utilizând de la înființarea sa din 1995 mărcile „A.” în România. La dosarul de primă instanță a fost depus și contractul de licență din 15 iulie 2004 încheiat între reclamante și societatea română. Din înscrisurile depuse la dosarul de primă instanță, reiese că SC „A.” R.C. SRL este o filială 100% deținută de „A.” B.G., societate de tip holding a concernului W./A., aceasta utilizând de la înființarea sa din 1995 mărcile „A.” în România. De la înființarea sa în anul 1995, societatea a utilizat și exploatat în mod continuu mărcile „A.” în România pentru materiale și sisteme de construcții (adezivi, mortare, gleturi, sape, tencuieli decorative).

Aceste aspecte reies din declarația numitului L.C.L., care a fost președinte al Consiliului de Administrație al societății din 1995 și până în prezent. Se mai reține că investițiile și fabricile „A.” din România se cifrează la cca. 20 milioane de Euro până în prezent, cu o investiție preconizată într-o nouă fabrică de cca. 12 milioane Euro. Prima fabrică din București a fost inaugurată în iunie 2001 și a început să producă și să pună pe piață produse „A.” începând cu aceeași dată. În anul 2000, produsele „A.” au pătruns în lanțul de magazine M.C.C., la un an de la deschiderea în România. În anii 2001 și 2002, SC „A.” R.C. SRL a stabilit raporturi similare și a vândut produsele „A.” prin intermediul lanțurilor B. și P., imediat ce acestea s-au stabilit în România.

Societatea a primit de-a lungul timpului numeroase diplome de recunoaștere profesională: diploma de onoare acordată de Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, locul III, în cadrul Topului Național al Firmelor ediția 2002 pe baza rezultatelor economico-financiare obținute în anul 2001; diploma pentru locul I acordată de Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, în cadrul Topului Național al Firmelor ediția 2004, pentru activitatea desfășurată în anul 2003; diploma pentru locul II, acordată de Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, în cadrul Topului Național al Firmelor ediția 2005, pentru activitatea desfășurată în anul 2004, în industria altor produse din minerale nemetalice.

De asemenea, s-a dovedit că cifra de afaceri și a bugetului de marketing „A.” Romania a crescut din 2001 de la cca. 8 milioane Euro și respectiv de cca. 217.613 Euro la cca. 46 milioane Euro respectiv 1.824.000 Euro pentru anul 2008. Produsele marca „A.” au fost folosite pentru restaurarea câtorva obiective de importanță istorică, cum ar fi Muzeul de Istorie din Alba Iulia, Teatrul de Stat din Oradea, Teatrul de Stat din Arad, Opera Națională București. Din studiul I.G., intitulat „Piața adezivilor și mortarelor”, România, 2001-2011, reiese că societatea românească „A.” R.C. SRL se afla pe locul II în cadrul competitorilor specializați, după H.B.R. SRL, în același top 10 pe locul 9 aflându-se „B.” SRL, pentru perioada relevantă (2001-2011).

S-a mai făcut dovada desfășurării a numeroase campanii publicitare, în anul 2005 fiind deschisă în România de către societatea românească „A.” R.C. SRL cea mai mare fabrică de mortare uscate; marca este aplicată pe mijloace de transport de mare tonaj; au fost depuse la dosar facturi pentru sume mari de vânzare aferente anilor 2001-2003, facturi emise de societatea românească „A.” R.C. SRL. Astfel, mărcile „A.” erau larg cunoscute pe teritoriul României și pentru segmentul de public din România căruia i se adresau produsele sau serviciile la care se referă marca, respectiv consumatorii de pe piața materialelor de construcții, la momentul înregistrării mărcilor pârâtului (2002-2005).

Astfel, categoria de consumatori potențiali era reprezentată de consumatorii de materiale și sisteme de construcții (adezivi, mortare, gleturi, sape, tencuieli decorative); desfacerea produselor se făcea prin centre proprii (magazine) de distribuire a produselor la care se referă marca (în revistele de reclamă sun evidențiate pe harta României cel puțin 8 magazine mari de desfacere care acoperă toate regiunile țării); s-a dovedit și desfășurarea de activități de promovare a produselor la care se referă marca, inclusiv publicitatea și prezentarea acestora în târguri, seminarii, evenimente speciale și proiecte. În ceea ce privește întinderea utilizării, în raport de cantitatea de produse cărora li se aplică marca și care sunt comercializate, s-a constatat că această întindere acoperea întreaga țară, fiind comercializate cantități mari, în raport de cifra de afaceri în creștere a societății românești.

Curtea a apreciat că s-a dovedit și cunoașterea largă, la nivelul teritoriului României, pentru perioada relevantă, a mărcii a cărei protecție este solicitată ca notorie și chiar în afara acestui teritoriu (a se vedea declarația președintelui consiliului de administrație din care reiese comercializarea în țările vecine). Gradul de cunoaștere a mărcii notorii rezultând din măsura în care o marcă ocupă piața românească, ca urmare a utilizării pentru anumite produse, este ridicat, față de locul 2 ocupat pe piața relevantă în raport de cifra de afaceri și cea a bugetului de marketing; Curtea a reținut, astfel, că această cunoaștere era cvasiunanimă în rândul consumatorului specializat, cu un grad mediu de atenție și informare.

S-a mai constatat că societatea românească SC „A.” R.C. SRL este terț față de reclamante, dar folosirea mărcilor de către aceasta s-a făcut în mod clar cu consimțământul reclamantelor; consecința logică a acestei împrejurări este aceea că s-a dovedit folosirea efectivă a mărcilor notorii „A.” de către reclamante prin intermediul societății românești, în sensul art. 46 alin. (1) lit. a) din lege, potrivit cu care este asimilată folosirii efective a mărcii și folosirea mărcii de către un terț, cu consimțământul titularului acesteia. Astfel, sunt îndeplinite și condițiile art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998. În ceea ce privește invocarea pasivității reclamantelor vreme de 5 ani, Curtea a constatat că, prin neatacarea soluției date excepției tardivității acțiunii în anulare, acest aspect nu mai poate fi repus în discuție; or, indirect, pârâtul invocă situația reglementată de art. 49 din lege.

Acest articol este în strânsă legătură cu art. 48 alin. (3) din lege; dacă s-a constatat cu titlu irevocabil și cu putere de lucru judecat că termenul de 5 ani de la înregistrarea mărcilor pârâtului reglementat de art. 48 alin. (3) din lege nu a fost depășit, rezultă că nici termenul de 5 ani din art. 49 nu s-a împlinit, susținerile pârâtului fiind nefondate sub acest aspect. Apelanta a mai invocat gradul de distinctivitate scăzut al mărcilor „A.”, fiind mărci slabe, evocatoare, ca urmare a faptului că au în compunere elementul verbal „Bau”, care este descriptiv, însemnând construcție în limba română.

Curtea a reținut drept contraargument aspectele declarate în cadrul expertizei lingvistice depuse la dosarul de primă instanță, din care reiese că denumirile „A.” și „B.” au la bază cuvântul german „bau”, substantiv masculin cu semnificația „construcție, clădire, construire, structură, mod de construcție”, denumirile analizate fiind transparente pentru utilizatorul german (vorbitor de limbă germană) și obscure pentru utilizatorul român, cu excepția cunoscătorilor de limbă germană. Astfel, semnificația cuvântului „bau” este necunoscută consumatorului vorbitor de limbă română (care reprezintă cvasiunanimitatea consumatorului din România de pe piața relevantă), motiv pentru care nu se poate susține lipsa de distinctivitate a particulei „bau”.

Cât privește argumentul că produsele comercializate de către SC „B.” SRL au devenit larg cunoscute, iar riscul de confuzie cu produse comercializate sub mărcile „A.” ori M. este practic inexistent, Curtea a constatat că acest aspect prezintă o relevanță subsumată problemei dacă mărcile sub care sunt comercializate produsele de către SC „B.” SRL au fost legal înregistrate, fără încălcarea unui drept de proprietate intelectuală anterior; altfel spus, eventuala dobândire de către mărcile pârâtului a unei importanțe pe piață nu are relevanță sub aspectul verificării legalității înregistrării lor, deoarece renumele ulterior nu poate acoperi viciile de înregistrare a mărcilor.

În ceea ce privește reaua credință, în raport de considerentele deciziei de casare, s-a reținut că, într-adevăr, SC „B.” SRL a fost înființată în anul 2002, având ca obiect principal de activitate producția de materiale destinate industriei construcțiilor, în special adezivi, fiind o societate deținută de către numita A.M.R. Marca națională 052xxx, I.C. a fost înregistrată la data de 30 mai 2002 și utilizată începând cu această dată de către societate. La data de 07 octombrie 2003, pârâtul apelant a devenit asociat al acestei societăți cu o participare de 80%. Curtea a reținut că, deși nu pârâtul a fost cel care a înregistrat această marcă, ea fiind înregistrată la data de 30 mai 2002, nu poate fi ignorat principiul potrivit căruia preluarea mărcii pe cale de cesiune se face cu toate viciile ei.

Or, la data de 30 mai 2002, societatea SC „B.” SRL avea cunoștință de existența pe piață a competitorului direct SC A. R.C. SRL, acest aspect reieșind din studiul I.G., intitulat „Piața adezivilor și mortarelor”, România, 2001-2011; acesta a reținut că societatea românească A. R.C. SRL se afla pe locul II în cadrul competitorilor specializați, după H.B.R. SRL, în același top 10 pe locul 9 aflându-se B. SRL. Este o prezumție simplă aceea că în cadrul primelor 10 firme de top de pe piața relevantă, acestea se cunoșteau între ele; astfel, nu se poate reține buna-credință la momentul înregistrării mărcii naționale 052xxx, I.C., preluarea de către pârât fiind făcută cu toate viciile acesteia. Pe de altă parte, reclamantele nu au dovedit legătura dintre societatea SC B. SRL și pârât anterior efectuării cesiunii, simpla prezumție că au existat anumite raporturi premergătoare cesiunii nefiind suficientă.

Cu toate acestea, acest aspect nu duce la înlăturarea relei credințe reținute deja la înregistrarea mărcii 052xxx. Cât privește reaua credință la înregistrarea celorlalte mărci, așa cum a recunoscut la interogatoriu, pârâtul a deținut funcția de director de vânzări și marketing în cadrul H.B.R. până în anul 2003, firmă direct competitoare a SC A. R.C. SRL și SC B. SRL. De asemenea, ambele firme își disputau primele locuri raportat la alte criterii (cote de piață pentru diverși adezivi, productivitate etc.). Ca atare, cele două firme fiind principali competitori pe piața specializată, iar pârâtul ocupând funcția de director de vânzări și marketing la firma competitoare, din această funcție a avut în mod evident posibilitatea de a cunoaște produsele comercializate de reclamante sub marca „A.”.

Ulterior, pârâtul a înregistrat mărcile „B.” pentru aceleași produse ca și cele comercializate de reclamante sub marca „A.”. Cât privește explicațiile oferite de pârât pentru alegerea denumirii „B.”, acestea au fost contradictorii și insuficiente, astfel că nu pot oferi temeiuri pentru a dovedi buna sa credință, față de calitatea sa de persoană extrem de informată în domeniul pieței relevante la momentul înregistrării mărcilor. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul A.R., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: 1. Instanța de apel a depășit cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, acordând ceea ce nu s-a cerut.

Dispozițiile legale invocate drept temei al cererii introductive, respectiv art. 48 alin. (1) lit. b) și art. 6 lit. c) și d) din Legea nr. 84/1998, impun pentru reclamante obligația de a identifica în mod expres drepturile anterioare cu care mărcile a căror anulare se solicită intră în conflict. Reclamantele au invocat anterioritatea numai în raport de mărcile comunitare „A.” (marcă verbală) și (marcă figurativă), fără a indica mărcile internaționale „A.” ca drepturi anterioare. Marca internațională „A.” (verbală) este menționată cu titlu exemplificativ. Abia prin motivele de apel, reclamantele au invocat anterioritatea decurgând din mărcile internaționale, or o asemenea modificare a cadrului procesual este de natură să încalce dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. În aceste condiții, instanța de apel și-a depășit atribuțiile în identificarea situației de fapt, respectiv a conflictului de mărci prin determinarea ca drepturi anterioare a mărcilor internaționale „A.”, cu toate că instanța de apel a reținut că aceste drepturi nu au fost invocate de către reclamante ca drepturi anterioare. Cel mult, s-ar putea considera că ar fi putut fi avută în vedere marca verbală „A.”, deși anularea unei mărci în temeiul unor drepturi anterioare nu poate fi realizată prin indicarea cu titlu exemplificativ a unei mărci. De altfel, prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că valabilitatea înregistrării unei mărci se realizează în raport cu data înregistrării unei mărci, și nu cu data formulării cererii de chemare în judecată, motiv pentru care s-a apreciat că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Referirile reclamantelor la mărcile internaționale au privit numai aplicarea principiului seniorității acestora în cadrul sistemului de protecție comunitar, astfel încât nu pot fi considerate de către instanța de judecată ca invocări distincte ale unor drepturi derivând din protecția internațională. Invocarea seniorității în temeiul dispozițiilor art. 34 din Regulamentul privind marca comunitară nu poate fi interpretată ca o protecție independentă sau ca o constituire de drepturi distincte. În ceea ce privește conflictul cu mărcile comunitare, care includ senioritatea mărcilor internaționale, atât Curtea de Apel București cât și înalta Curte de Ca