ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1582/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1582/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1)

C.proc.civ., asupra recursului de față;

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la

data de

07

mai

2012, reclamantul G.C.O.

a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General,

Consiliul General al Municipiului București, D.C., D.R., C.A., C.M., M.L., P.O.,

P.L. și P.C.L., solicitând să se dispună, în temeiul art. 1, 2 și urm. din

Legea nr. 10/2001 și art. 555 din noul C. civ. (care are, în esență, același

conținut ca și art. 480 din vechea reglementare), obligarea pârâților să îi

lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în str. C.D., București,

compus din două corpuri de clădire și teren în suprafață totală de 534,50 m.p.,

înscris în cartea funciară în baza contractului de vânzare -cumpărare

autentificat din 12 februarie 1926 de Tribunalul Ilfov și transcris sub nr.

1989/1926.

Pârâții D.R.M., E.D.C.B.G., P.O., P.L. și P.C.L.

au formulat întâmpinare la acțiunea reclamantului, prin care au invocat, față de

dispozițiile legale în materie și în raport cu sentința civilă nr. 7571 pronunțată

în data de 20 octombrie 1997 de Judecătoria sectorului 5 București, în Dosarul

nr. 6055/1996, rămasă definitivă și irevocabilă, excepția inadmisibilității cererii

de chemare în judecată și, pe cale de consecință, să se dispună respingerea acesteia,

precum și obligarea reclamantului la plata către pârâți a cheltuielilor ocazionate

de proces.

Prin încheierea de ședință din data de 09

iulie 2013 s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1898 din 29 octombrie

2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul G.C.O., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiul București,

E.D.C.B.G., D.R.M., C.A., G.M. și G.P., M.L., P.O., P.L., P.C.L.; a fost obligat

reclamantul către pârâtul M.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000

RON.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 12 februarie 1926 de Tribunalul Ilfov și transcris sub nr. 1989/1926, bunicii

reclamantului au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București,

str. C.D., pe care au terminat de edificat o construcție începută.

În anul 1950, prin Decretul nr. 92/1950, imobilul

menționat a fost naționalizat, în favoarea statului, de la bunica reclamantului,

care la acel moment, prin recăsătorire, se numea I.M. (poziția nr. xx în anexa la

Decretul nr. 92/1950).

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O. și a principiului

subsidiarității mecanismului convențional față de sistemele naționale (astfel cum

este acesta reflectat în art. 13 și 35 parag. 1 din Convenție), judecătorul național

este primul judecător al drepturilor și libertăților convenționale.

Pe cale de consecință, cauza a fost analizată

inclusiv prin prisma prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a

jurisprudenței instanței europene împotriva României în materia protecției dreptului

de proprietate, analiză care a fost impusă instanțelor naționale inclusiv prin decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În speță, fiecare parte a invocat un drept de

proprietate asupra bunului revendicat, astfel încât, trebuie verificat dacă atât

reclamantul, cât și pârâții beneficiază de un „bun actual” în sensul C.E.D.O.

În ceea ce privește pârâții se constată că au

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, în temeiul unor contracte

de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului

București.

Aceste contracte nu au fost anulate până în acest

moment de către instanțele de judecată și, având în vedere că la ora actuală pârâții

au posesia imobilului, precum și prevederile art. 969 C .civ., trebuie apreciat

că aceștia au „un bun actual” în sensul Convenției constând în dreptul de proprietate

transmis în baza actului de vânzare-cumpărare menționat.

Textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

vorbește de faptul că reclamantul păstrează calitatea de proprietar avută la data

preluării imobilului și nu de faptul că se recunoaște retroactiv dreptul de proprietate.

Astfel, în cauză există situația unui conflict

dintre două drepturi de proprietate, egal protejate de către C.E.D.O., dar care

aparțin unor titulari cu interese contrarii, situație la care face referire și decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție: «Din cauza inconsecvenței și

deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate,

nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată

prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația

de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același

timp, a principiului securității raporturilor juridice»

Admiterea acțiunii în revendicare în favoarea

reclamantului, fie respingerea acesteia, ceea ce semnifică o soluție favorabilă

pârâților, este prevăzută de lege și urmărește respectarea dreptului de proprietate

al părților asupra unui imobil preluat fără titlu de către stat și înstrăinat de

către un non dominus unui terț, iar o soluție favorabilă pârâților (rezultată din

respingerea prezentei acțiuni în revendicare) ar răspunde unei exigențe convenționale

relative la respectarea securității juridice.

În această cauză, trebuie aplicate de către instanță

criteriile de preferabilitate a unui titlu în cadrul acțiunii în revendicare de

drept comun, astfel cum sunt ele consacrate de doctrină și în mod constant analizate

în practica judecătorească.

Totodată, în analiza sa, tribunalul a ținut cont

de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul legii nr.

33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul

nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în

cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit

că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor

juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către

stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în

care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă,

când, spre exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului

nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios

european, jurisprudență la care reclamantul face ample referiri, este aceea că încercarea

instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate

cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate,

iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse

în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în

trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza

Raicu c. României).

Ca premisă, tribunalul a apreciat că situația

juridică de incertitudine în care se află părțile litigante, este consecința regimului

statal totalitar, unicul responsabil de reprimarea drepturilor legitime ale persoanelor

printr-un abuz fără precedent, cauzator de prejudicii materiale și morale de imensă

gravitate, factor de natură să conducă în prezent la situația inechitabilă în care

există două părți ce se pot prevala cu bună-credință de titluri de proprietate

valabile, instanțele fiind obligate să decidă preferabilitatea unui drept în detrimentul

celuilalt.

Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

statuează următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului

statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința

bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau

a altor contribuții ori a amenzilor”.

Noțiunea de „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul

nr. 1 menționat anterior poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială

(ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană

ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță,

în baza căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de

a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova

împotriva Republicii Cehe).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat

în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile

ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei),

în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția,

adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept

de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care

întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).

Curtea Europeană a apreciat că simpla solicitare

de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță

legitimă.

În domeniul de față, un bun actual în patrimoniul

unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Maria Atanasiu și alții împotriva

României).

Tribunalul a constatat că reclamantului nu i-a

fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu

de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv

pentru care tribunalul a apreciat că acesta nu se poate prevala de existența unui

„bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter

economic proteguit de acest articol.

Pe de altă parte, valabilitatea titlurilor pârâților

a fost consolidată prin împlinirea termenelor în care se putea promova acțiunea

în declararea nulității contractelor, motiv pentru care tribunalul a considerat

că aceștia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În acest context este de menționat faptul că pretinsa rea-credință a pârâților la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 este

un aspect ce are relevanță exclusiv în cadrul unei acțiuni în declararea nulității

acestui act juridic (buna-credință salvgardând actul juridic), iar nu în ipoteza

unei acțiuni în revendicare.

Totodată, tribunalul a mai reținut că prin sentința

civilă nr. 7571/1997 a Judecătoriei sector 5 s-a statuat că preluarea imobilului

s-a efectuat cu respectarea condițiilor Decretului nr. 92/1950, acest aspect fiind

luat în considerare și în raport de jurisprudența C.E.D.O.

Totodată, în jurisprudența sa constantă, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri

să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se

țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele

care au dobândit să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului

care cândva a confiscat aceste bunuri.

În această situație creată de către stat prin

încălcarea gravă a legalității și implicit a drepturilor fundamentale ale omului,

soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul pârâților

persoane fizice a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăți prin

atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată

de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în

natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Față de aceste considerente, tribunalul a constatat

că, în urma comparării de titluri, titlul pârâților este mai bine caracterizat,

astfel încât acțiunea reclamantului urmează a fi respinsă.

În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul, față

de soluția pronunțată și existând cerere dovedită pentru cheltuielile de judecată,

a obligat reclamantul către pârâtul M.L. la cheltuieli de judecată în sumă de 2000

RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul

G.C.O., criticând-o ca netemeinică și nelegală.

Intimații M.L., G.M. și G.P. au formulat întâmpinare,

prin care au solicitat, în esență, respingerea apelului ca nefondat.

Nu s-au solicitat și administrat probe noi în

faza apelului.

Prin decizia civilă nr.

385 A din 13 octombrie

2014, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a

respins, ca nefondat,

apelul formulat de apelantul reclamant G.C.O. împotriva sentinței civile nr.

1898 din 29 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în Dosarul nr. 16177/3/2012, în contradictoriu cu intimații pârâți C.A., Consiliul

General al Municipiului București, D.R.M., E.D.C.B.G., G.M., G.P., M.L., Municipiul

București prin Primarul General, P.C.L., P.L. și P.O.; a obligat pe apelant în favoarea

intimatului M.L. la plata sumei de 919.5 RON cheltuieli de judecată.

Analizând sentința apelată în raport de criticile

formulate și de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a apreciat

ca nefondat apelul formulat pentru considerentele expuse în continuare:

Astfel, Curtea reține că prima instanță a

fost învestită cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri formulată de

apelantul reclamant, în calitate de moștenitor al autorilor săi, foști proprietari

ai imobilului situat în str. C.D., București, compus din două corpuri de clădire

și teren în suprafață totală de 534,50 m.p., care a fost preluat de la aceștia în

anul 1950, prin Decretul nr. 92/1950, acțiune formulată în contradictoriu cu intimații

pârâți, proprietari ai apartamentelor ce compun imobilul-construcție în temeiul

unor contracte de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Instanța de control judiciar reține că Tribunalul

a avut în vedere că cererea de revendicare de față, este întemeiată pe prevederile

generale ale art. 563 Noul C. civ. și pe prevederile art. 1 din Primul Protocol

adițional la C.E.D.O. și a efectuat compararea titlurilor de proprietate ale părților

în litigiu dând eficiență în cauză, însă, și criteriilor prevăzute de legislația

specială aplicabilă imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 în interpretarea dată acestei legislații, obligatorie pentru

instanțe potrivit prevederilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., de

decizia pronunțată în recursul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

respectiv decizia nr. 33/2008 publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, ținându-se

seama de deciziile C.E.D.O. relevante, și cu deosebire, de considerentele hotărârii

Curții Europene în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, publicată în

M. Of. nr. 778/22.11.2010.

Potrivit considerentelor deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție se statua că „în urma examinării hotărârilor

menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a

stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor

juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi

lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Mai mult, s-a reținut în considerentele aceleiași

decizii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că „(...) este însă necesar

a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe

între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul

în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției -

o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale,

unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect-, dacă acțiunea în revendicare

împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea

terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

În acest sens este relevantă decizia Curții Europene

a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a

arătat că:

„Curtea acceptă că obiectivul general al legilor

de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de

proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea,

consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează

noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă

luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de

a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul

de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat și în Cauza Raicu contra

României).

De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor

juridice nu poate fi ignorată.

Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe,

garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului

acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor

contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței

dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între

altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza

Brumărescu contra României, parag. 61).

Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative,

precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o

astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui

bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate

unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității

raporturilor juridice.

În atare situație, soluția ar avea efectul privării

uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna că nu statul

să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci

un particular.

Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri

constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese

că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile

reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează

să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.”

Curtea a reținut că potrivit jurisprudenței organelor

Convenției, obiectul protecției art. 1 îl formează așadar patrimoniul persoanei

de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare

economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun

ce face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei

interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și indentificabil.

În prezenta cauză prezintă interes cea de-a două

condiție (lit. b), ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de

principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea Cameră, hotărârea din data de 28

septembrie 2004):

a) Art. 1 nu recunoaște dreptul la proprietate;

privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie în principiu un act

instantaneu și nu creează o situație continuă de „privare de drept”. În consecință,

privările de proprietate anterioare ratificării Convenției nu intră în câmpul de

aplicare a acesteia rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);

b) Reclamantul nu poate susține existența unei

încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziția ori măsura contestată se raportează

la un „bun” în sensul Convenției; noțiunea de bun poate include fie „bunuri actuale”,

fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al

unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de recunoaștere a unui drept de

proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un „bun” în sensul

art. 1; aceeași este situația creanțelor condiționale, stinse ca urmare a nerealizării

condiției (Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei, Gratzinger et Gratzingerova

c. Republicii Cehe, Drăculeț c. României, 6 decembrie 2007).

c) Art. 1 nu impune statelor contractante nici

o obligație privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenției;

statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislației privind restituirea

bunurilor, precum și condițiile restituirii (a se vedea și Păduraru c. României);

d) Dacă însă statele, după ratificarea Convenției

și a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație privind restituirea totală ori parțială

a bunurilor preluate într-un regim anterior, o astfel de legislație dă naștere unui

nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite

condițiile prevăzute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei);

e) noțiunea de „speranță legitimă”: trebuie distins

între o simplă speranță oricât de legitimă moral - și speranța legitimă, care trebuie

să aibă o natură concretă și să se întemeieze pe o dispoziție legală, ori pe un

act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară; dacă existența unui drept este controversată

în dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de

instanțe, nu există o speranță legitimă (Jantner c. Slovaciei).

f) un interes patrimonial (creanță) nu poate fi

considerat o „valoare patrimonială” susceptibilă de a constitui un „bun” în sensul

art. 1 decât dacă ea are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu,

dacă este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor judecătorești;

o contestație reală, ori caracter serios al pretențiilor afirmate nu sunt suficiente

pentru existența unei speranțe legitime.

Aplicând principiile enunțate la cauza de față,

Curtea a constatat că apelantul reclamant nu mai are în patrimoniul său un vechi

drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv

și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive a imobilului realizate

în temeiul Decretului nr. 92/1950 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea

efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

În acest sens, instanța de apel a înlăturat toate

susținerile apelantului cu privire la existența în patrimoniul său a vreunui drept

de proprietate asupra imobilului litigios și cu privire la preferabilitatea titlului

acestuia.

Din această perspectivă apelantul susține că ar

mai avea în patrimoniul său „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului și că existența acestui bun ar fi în măsură a da naștere

în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului

preluat abuziv, în condițiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către intimații pârâți.

Contrar susținerilor nefondate ale apelantului,

instanța de apel apreciază, că în conformitate cu jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, că acesta nu mai are în patrimoniul său un „bun” și nici o

„speranță legitimă”, în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a

bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției.

Inexistența în patrimoniul apelantului a unui

„bun”, în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură

a imobilului preluat în perioada comunistă, este corectă în raport de jurisprudența

din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai

recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate

asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui

nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate

de către un stat membru.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie

care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin

jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun,

speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp

și nici o creanță condițională (parag. nr. 36 din cauza Mătieș împotriva României).

De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot

Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul

că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care

au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui

stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare

în acest sens.

Ceea ce este esențial este că nu se mai recunoaște

în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a obține restituirea efectivă a bunului

și se aduce în discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul legislației

adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

În cauză de față, se constată că apelantul nu

mai are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv,

câtă vreme în conformitate cu cele reținute în jurisprudența C.E.D.O. nu se poate

prevala de o hotărâre judecătorească definitivă și executorie care să-i fi recunoscut

calitatea de proprietar și să fi dispus expres în partea dispozitivă restituirea

bunului către fostul proprietar (parag. nr. 140 din hotărârii Curții Europene în

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010),

însă în patrimoniul acestuia s-a născut, în temeiul legislației speciale adoptate

de către Statul Român, vocația de dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare,

dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și dacă

îndeplinește condițiile legale.

Instanța de apel a constatat că, în cadrul acțiunii

în revendicare formulată de către fostul proprietar se compară situația intimaților

pârâți, care au în patrimoniul lor un drept de proprietate actual asupra imobilului

litigios și situația apelantului reclamant, care nu are în patrimoniul său un drept

la restituirea efectivă a imobilului litigios și care ar putea pretinde numai un

drept de indemnizare pentru imobilul preluat abuziv, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Inexistența dreptului la restituirea efectivă

în natură a imobilului preluat de stat din patrimoniul apelantului reclamant atrage

drept consecință respingerea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri,

deoarece apelantul nu mai poate opune vechiul său drept de proprietate, în scopul

de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece

a pierdut acest drept în mod definitiv și irevocabil.

În prezent, în cadrul acțiunii în revendicare

formulată pe calea dreptului comun are relevanță numai împrejurarea că apelantul

nu mai are în patrimoniul său un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., în sensul

de drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.

Această împrejurare este relevantă pentru soluționarea

acțiunii în revendicare, deoarece ne aflăm în ipoteza în care apelantul nu poate

invoca nici un drept la restituirea efectivă în natură a bunului, în schimb intimații-pârâți

invocă un drept de proprietate actual asupra imobilului în litigiu.

Comparând cele două situații juridice în mod corect

a constatat prima instanță, contrar susținerilor apelantului ce apar ca nefondate,

că poziția intimaților-pârâți este preferabilă, deoarece aceștia au în patrimoniul

lor un drept de proprietate asupra imobilului, pe care îl posedă în fapt și invocă

în favoarea lor un titlu valabil, în temeiul căruia au dobândit un drept actual.

În schimb, apelantul nu are în patrimoniul lui

nici un drept de proprietate actual, respectiv dreptul de a dobândi restituirea

efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci s-ar putea naște în favoarea sa

un drept de indemnizare, care nu poate fi invocat în contra pârâților, pentru a

se dobândi în mod efectiv restituirea în natură a imobilului litigios.

Titlul invocat de către apelantul reclamant nu

mai poate da naștere la un drept la restituirea în natură a imobilului, având în

vedere că imobilul a ieșit în mod definitiv din patrimoniul foștilor proprietari

și a intrat în mod legal în patrimoniul unor terțe persoane.

Din această perspectivă, sunt corecte considerentele

primei instanțe cu privire la inexistența în patrimoniul apelantului-reclamant a

unui bun, care intră sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

Curtea a mai reținut că, prin compararea titlurilor

exhibate de către părțile litigante, numai intimații-pârâți au un drept de proprietate

asupra bunului în patrimoniul lor. De asemenea, Curtea a constatat că apelantul

nu avea nici o speranță legitimă la redobândirea efectivă a apartamentului litigios,

în temeiul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul fusese

vândut intimaților încă din anul 1997 și, din acest motiv obiectiv, nu putea fi

restituit în natură de către autorități în temeiul Legii nr. 10/2001.

Argumentele invocate sunt în concordanță și cu

Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin care s-a reținut faptul că revendicarea este o acțiune reală,

iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce

lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o

cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit

în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit

într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

Mai mult, instanța de apel constată că titlul

de proprietate al intimaților s-a consolidat, nefiind contestat în justiție de apelant,

fiind incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care consacră

preferabilitatea titlului intimaților-pârâți

Curtea a constatat că în condițiile în care titlurile

de proprietate al intimaților nu au fost anulate în conformitate cu prevederile

art. 46 din Legea nr. 10/2001, acestea, contrar susținerilor vădit nefondate ale

apelantului, sunt pe deplin valabile astfel că în mod corect i s-a dat eficiență

de către Tribunal.

Chestiunea bunei credințe a cumpărătorului are,

în speță valențele unei prezumții absolute, nesusceptibile a fi răsturnată prin

proba contrară pentru că o atare chestiune este de natură a afecta însăși valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare, iar dreptul la acțiune, respectiv cel de a formula

acțiunea în constatarea nulității era prescris la data promovării acțiunii în revendicare

de față. Mai mult, apelantul nu se poate prevala de o pretinsă rea credință a intimaților

câtă vreme, dacă ar fi fost dovedită înlăuntrul termenului imperativ prevăzut de

prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, (ceea ce nu este cazul în speță

unde ca urmare a neparcurgerii procedurii prevăzute de lege apelantul este decăzut

din dreptul de a mai solicita și obține desființarea contractului încheiat de foștii

chiriași), aceasta putea conduce la o eventuală izbândă a apelantului în acțiunea

în anulare a contractului foștilor chiriași, însă nu are nici o valență juridică

în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, unde se analizează

existența în patrimoniul fiecărei părți a unui bun în sensul CEDO, iar nu atitudinea

acestora la data dobândirii respectivului bun.

Cu privire la susținerile apelantului-reclamant

potrivit cărora prima instanță nu a avut în vedere faptul că nu va obține o despăgubire

reală în lipsa restituirii în natură a imobilului litigios, Curtea a arătat că legiuitorul

a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a

dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin

echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foștii proprietari

pot obține despăgubiri în echivalent, în condițiile legii speciale de reparație.

Chiar dacă cuantumul despăgubirilor și data obținerii

acestora nu sunt stabilite cu certitudine, Curtea a apreciat că vătămarea produsă

apelantului este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce intimaților-pârâți,

dacă aceștia ar fi pierdut protecția juridică a dreptului de proprietate în cadrul

acțiunii în revendicare.

Această concluzie derivă din împrejurarea că apelantul

are posibilitatea efectivă de a obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat,

în condițiile Legii nr. 10/2001.

Sub acest aspect, pentru intimații-pârâți, cuantumul

despăgubirilor și data acordării acestora ar fi mult mai improbabilă, decât situația

apelantului, având în vedere că aceștia ar trebui să declanșeze o nouă acțiune și

să realizeze cheltuieli suplimentare, existând riscul ca în acest interval de timp

să piardă posesia locuinței pe care o ocupă.

Comparând situația celor două părți, Curtea a

apreciat că este mai dificilă situația intimaților-pârâți, care au fost de bună-credință,

care au dobândit un bun cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, care nu

au nicio culpă pentru situația creată, care au beneficiat de prerogativele drepturilor

lor de proprietate, fără a fi tulburați, și care folosesc spațiul respectiv, ca

locuință efectivă necesară desfășurării normale a vieții.

În raport de aceste aspecte, Curtea a constatat

că în mod legal și corect prima instanță a acordat preferabilitate titlurilor de

proprietate ale intimaților pârâți și împrejurării că acest caracter trebuie să

ofere o protecție juridică sporită.

De asemenea, Curtea a avut în vedere că dreptul

la un „bun”, de care beneficiază intimații-pârâți este mai protejat din punct de

vedere juridic și datorită efectelor principiul securității raporturilor juridice

și a siguranței acestora. În acest sens, Curtea a constatat că apelantul invocă

jurisprudența C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru

încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, prin care s-a subliniat

că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, o încălcare a

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Or, chiar din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul

în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt

încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Majoritatea condamnărilor pentru încălcarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, au fost determinate de împrejurarea

că foști proprietari au pierdut în fața instanțelor naționale și nu au obținut o

despăgubire efectivă din partea Statutului Român, nu pentru că s-a acordat prevalență

titlului de proprietate al foștilor chiriași.

În multe rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a afirmat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

este determinată de lipsa totală a despăgubirilor, nu de faptul că Legea nr. 10/2001,

ar crea în mod greșit o situație favorabilă foștilor chiriași, care au devenit proprietari

și care exercită prerogativele dreptului de proprietate.

De asemenea, în toate cauzele împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut implicit imposibilitatea Statului

Român de a restitui în natură imobilele naționalizate, care au fost vândute și a

transformat obligația de restituire în natură în obligația patrimonială de a plăti

valoarea de circulație a imobilului.

Prin obligarea Statului Român la plata valorii

bunului, s-a evidențiat împrejurarea că nu se pot crea neajunsuri unui particular,

pentru lipsa adoptării unor măsuri eficiente de despăgubire de către Statul Român.

Sunt nefondate și susținerile apelantului care

susține practic că restituirea în natură a imobilului se impunea drept unica măsura

reparatorie posibila cuvenită datorită lipsei unei compensări rezonabile, proporționale

a deposedării, datorită ineficienței acordării despăgubirilor prevăzute de legislația

națională în raport de considerentele Curții C.E.D.O. din cauza Maria Atanasiu și

ale celor obligatorii pentru instanțele judecătorești ale deciziei în interesul

legii nr. 27/2011, prin ultimele reținându-se că „exigențele coerenței și certitudinii

statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale,

inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor

violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

rezida din ineficiența mecanismului de despăgubire stabilit de către Statul român,

care până la momentul pronunțării hotărârii nu fusese în măsură să pună la punct

un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen

rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt

inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005,

nu era funcțional.

Cu atât mai mult nu se mai poate vorbi de o încălcare

a jurisprudenței C.E.D.O. după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2103 care a fost

adoptată în îndeplinirea obligațiilor stabilite pentru Statul român prin hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, și prin care s-au

luat măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a

dreptului la restituire sau la despăgubire pentru toate părțile interesate, inclusiv

pentru foștii proprietari, astfel încât să le poată fi acestora garantată protecția

efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot

C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere

pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale

sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în

aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și

pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei

și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită,

presupunând intervenția diverselor autorități interne” (parag. 233).

De altfel, chiar dacă, în situația în care există

o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă,

devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se

pot prevala de existența unui „bun”, în sensul Convenției, garanțiile oferite de

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în

cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor

garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la

care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil

de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative

sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.”

Curtea a constatat că prevederile Legii nr. 165/2013

corespund exigențelor stabilite prin hotărârea pilot menționată, deoarece permit

stabilirea despăgubirilor prevăzând reguli de procedură clare și simplificate, stabilind

termene constrângătoare pentru toate etapele administrative, făcând posibilă exercitarea

unui control jurisdicțional efectiv.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

a obligat pe apelant, ca parte căzută în pretenții, la plata în favoarea intimatului

M.L. a sumei de 919.5 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul G.C.O.

Structurând motivele de recurs, în esență, se

invocă, nelegalitatea deciziei recurate pentru aceleași motive de nelegalitate care

au făcut obiectul apelului declarat împotriva sentinței triunalului, reclamantul

susținând, în același sens, că au fost interpretate și aplicate greșit în cauză

prevederile art. 1, 2 și urm. din Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările

ulterioare, ale art. 555 din noul C. civ. (care are, în esență, același conținut

ca și art. 480 din vechea reglementare) și ale Protocolului nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

text care, în baza

art. 20 din Constituția României, face parte din dreptul intern și prevalează asupra

normelor acestuia

.

Referirile la jurisprudența

C.E.D.O. și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care le conține decizia atacată,

nu reușesc - în opinia recurentului reclamant - să elucideze un aspect evident al

soluției pronunțate, și anume acela că ambele instanțe au considerat greșit că este

preferabil și prevalează titlul de proprietate al pârâților în raport cu cel al

reclamantului.

Se solicită, pe cale de consecință, să se constate

incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în

temeiul prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să se dispună modificarea

deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantului și, drept urmare, admiterea

acțiunii astfel cum a fost precizată.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate,

Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Criticile formulate prin motivele de recurs vizează,

în esență, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului reglementat de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea atacată a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Exercitând, exclusiv, un control de legalitate

asupra hotărârii atacate, Înalta Curte constată că imobilul a cărui restituire în

natură se solicită pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, introdusă pe

rolul instanțelor de judecată

la data de 0 mai 2012,

intră sub incidența Legii nr. 10/2001, republicată,

regimul său juridic fiind cel reglementat de art. 1 alin. (2) coroborat cu art.

3 alin. (1) lit. a) din această lege, potrivit cu care, pentru a putea solicita

restituirea în natură a unui imobil preluat în mod abuziv în perioada de referință

a legii, persoana care se consideră îndreptățită trebuie să fi avut calitatea de

proprietar la data preluării de către stat.

Situația juridică a imobilului în litigiu, coroborat

cu faptul existenței acestuia în patrimoniul pârâților, și nu la reclamant, au condus

la concluzia că imobilul asupra căruia s-a pretins recunoașterea dreptului de proprietate

și restituirea prin hotărâre judecătorească în procesul pendinte a fost preluat

în proprietatea statului în mod abuziv, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

nefiind restituit în baza legilor speciale.

Așadar, din situația de fapt stabilită în speță

și necontestată sub niciun aspect, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă

aplicare a legii incidente la situația de fapt, urmând a confirma soluțiile pronunțate,

cu consecința respingerii recursului de față.

Prin acțiunea în revendicare de față pornită în

anul 2012, întemeiată pe dreptul comun în materie, respectiv art. 555 din noul C.

civ. (care are, în esență, același conținut ca și art. 480 din vechea reglementare)

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, se urmărește redobândirea în proprietate a imobilului

care a fost preluat în mod abuziv de la autorul recurentului reclamant în cauză.

În aplicarea corectă a legii incidente la situația

dedusă judecății, instanțele anterioare nu au putut face abstracție de faptul că

acțiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă cu mult

după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație, edictată în materia

imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situației imobilului

în litigiu, de care recurentul reclamant nu a uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.

În speță, este de necontestat, prin urmare, că

anterior prezentei solicitări de restituire a bunului, reclamantul nu au uzat de

procedura specială de restituire reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a apreciat în mod corect,

pe întreg parcursul procesului, că acțiunea în revendicare astfel cum a fost formulată

de reclamant, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului comun în materie,

ci trebuie să fie soluționată cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative

ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, altfel, ar fi eludată.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege specială de

reparație, care prevede în ce condiții asemenea imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice

numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și

jurisprudențială în aplicarea dreptului comun în materie.

Faptul că acțiunea în revendicare a fost introdusă

cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea

menționată este pe deplin aplicabilă în această speță.

Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate

de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât și

la cele preluate fără titlu, astfel că după intrarea sa în vigoare, dispozițiile

C. civ. nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această

situație.

În consecință, în privința imobilelor care cad

sub incidența legii speciale, după data de 14 februarie 2001, acțiunea în revendicare

de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de legea specială

de reparație.

În aceste condiții se apreciază că în etapele

procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația

de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant”

și cel al asigurării stabilității raporturilor juridice civile.

În sensul acestor considerente este și Decizia

în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în secții unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu,

a unui drept de opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul

imobilelor preluate abuziv de stat și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat

prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, că atâta

vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a

adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui

în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie

de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De asemenea, problema raportului dintre legea

specială și legea generală a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite și prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din

4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel judecate este obligatorie

pentru instanțele de judecată, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii în interesul

legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și

acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă

cu regula non bis in idem și cu principiul securității raporturilor juridice consacrat

în jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului

comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege

nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al

reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile

art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.”

Prin urmare, instanța supremă a statuat că parcurgerea

sa