CtEDO 18.12.2007 Auto

CASE OF OLSZEWSKA v. POLAND

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
18.12.2007
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 6-1
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF OLSZEWSKA v. POLAND (CtEDO, 2007)
HUDOC · oficial

CAUZUL CU OLSZEWSKA v. POLONIA (Declarația nr. 13024/05) HOTĂRÂREA STASBOURG 18 decembrie 2007 FINAL 18/03/2008 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Olszewska v. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința ca o cameră compusă din: Sir Nicolas Președintele Bratza Bonello Traja Garlicki Mijović Šikuta, P. Hirvelä, judecători și dl T.L. Grefierul de secțiune deliberat în privat la 27 noiembrie 2007, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 13024/05) împotriva Republicii Poloniei depusă Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național polonez, dna Halina Olszewska („reclamantul”), la 23 martie 2005. Guvernul polonez („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. La 3 octombrie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice plângerea privind durata procedurii către Guvern. În aplicarea articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să pronunțe asupra admisibilității și a meritelor cererii în același timp. De asemenea, aceasta a acordat prioritate cererii, în conformitate cu art. 41 din Regulamentul Curții. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1929 și trăiește în Białystok, Polonia. În 1940 tatăl reclamantului a fost arestat de NKVD (Comisariatul Popular Sovietic pentru Afaceri Interne) și a fost trimis cu familia sa în Kazakhstan. Mama reclamantului a murit în 1940 și tatăl ei a murit în Londra în 1967. În 1946, reclamantul și frații ei au revenit în Polonia. La 6 octombrie 1948 proprietatea aparținând părinților reclamantului a fost preluată de stat. În 1990, reclamantul și sora ei au fost desemnați împreună ca moștenitori ai tatălui lor. La 29 noiembrie 2001, reclamantul a solicitat guvernatorului Podlaski (Wojewoda Podlaski ) de a anula decizia din 1948, iar proprietatea părinților ei a revenit la ea. Cazul a fost transferat la Ministerul Agriculturii pentru a fi examinat. Apoi, reclamantul a scris Ministrului și alte autorități care se plâng că proprietatea nu a fost returnată la ea. 10. La 28 noiembrie 2003, ea s-a plâns la ministru în legătură cu inactivitatea sa. Întrucât nu a primit răspuns la plângerea sa, la 5 decembrie 2003, reclamantul, reprezentat de un avocat, a depus o plângere cu privire la inactivitatea ministrului la Curtea Supremă de Administrație (Naccelny Sād Administracyjny 11. În urma plângerii sale, la 5 ianuarie 2004, Curtea Supremă de Administrație a solicitat ministrului să-i furnizeze dosarul în termen de treizeci de zile. Se pare că ministrul nu a respectat această ordonanță. Cu toate acestea, ministrul a început să examineze meritele cazului reclamantului și a solicitat mai multe autorități să le ceară documente. 12. La 20 mai 2004, Curtea Administrativă Regională de Varșovia ( Wojewódzki Sād Administracyjny ), la care a fost transferată cazul, a informat reclamantul că, în ciuda cererilor repetate, ministrul nu a respectat ordinul de a prezenta dosarul. La 4 iunie 2004, ministrul a dat o decizie în care a rămas în judecată. Reclamantul a depus un recurs în care a solicitat reexaminarea deciziei și reluarea procedurii. 14. La 23 iunie 2004, reclamantul a urmat avizul Curții administrative regionale și a solicitat o amendă impusă ministrului. 15. La 3 august 2004, Curtea Administrativă Regională de Varșovia a respins plângerea reclamantului cu privire la inactivitatea ministrului. Curtea a constatat că, din moment ce ministrul a continuat procedura, inactivitatea nu mai exista. Avocatul reclamantului a depus un recurs de casă împotriva acestei decizii cu Curtea Administrativă Supremă. Cu toate acestea, a fost respinsă la 8 octombrie 2004, deoarece avocatul reclamantului nu a plătit taxele de judecată pentru recurs. 16. După decizia din 3 august 2004, reclamantul a retras cererea de impunere a unei amenzi, iar la 17 septembrie 2004, Curtea Administrativă Regională de Varșovia a întrerupt procedura relevantă. 17. La 6 aprilie 2005, ministrul a reluat procedura. 18. La 18 noiembrie 2005, ministrul Agriculturii a dat o decizie. El a anulat decizia din 1948 și a remis o parte din proprietate reclamantului. 19. La 7 decembrie 2005, Cooperativa Doroszki Agricultură, care a folosit terenul în cauză, a aderat la procedura ca parte și a depus un recurs împotriva deciziei. 20. La 22 mai 2006, ministrul și-a susținut decizia din 18 noiembrie 2005. Cooperativa Agricultură Doroszki a depus un recurs împotriva deciziei. 21. La 11 octombrie 2006, Curtea Administrativă Regională a pronunțat o hotărâre. Procedura este în așteptare în fața Curții Supreme de Administrație. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ ȘI PRATICĂ 23. În conformitate cu art. 35 din Codul de Procedură Administrativă („Codul”) din 1960, o autoritate administrativă ar trebui să decidă în fondul unui caz în termen de două luni. În cazul în care acest termen nu a fost respectat, autoritatea trebuie, în conformitate cu art. 36 din Codul, să informeze părțile cu privire la acest fapt, să explice motivele întârzierii și să stabilească un nou termen. 24. O parte la procedurile administrative poate prezenta o plângere în temeiul articolului 37 din Cod pentru a solicita autorității administrative relevante să elibereze o decizie în termenele stabilite în Cod. În plus, în cazul în care o autoritate nu a făcut acest lucru în mod persistent, o parte ar putea depune, în conformitate cu secțiunea 17, 26 și 30 din Legea din 1995 privind Curtea Supremă de Administrație („Legea din 1995”) în vigoare la momentul material, o plângere cu Curtea Supremă de Administrație împotriva incapacității autorității de a hotărî. 25. În cazurile în care acuzațiile de inactivitate au fost bine fundamentate, Curtea Supremă de Administrație ar putea obliga această autoritate să elibereze o decizie. În conformitate cu art. 30 din Lege, decizia Curții Supreme de Administrație a ordonat autorității de a pune capăt inactivității sale a fost obligatorie juridică autorității în cauză. În cazul în care autoritatea nu a respectat decizia, în temeiul articolului 31 din Legea de 1995 instanța i-ar putea impune o amendă. De asemenea, aceasta ar putea da o hotărâre cu privire la meritele cauzei administrative. 26. Începând cu 1 ianuarie 2004, Legea din 1995 a fost înlocuită cu Legea privind procedurile în fața instanțelor administrative din 30 august 2002 care prevede remedii similare. 27. La 15 mai 2000, Curtea Supremă de Administrație a pronunțat o hotărâre într-un caz IV SAB 143/99 în care a stat după cum urmează: „Nu contează cât de important a fost întârziarea în care s-a ocupat cazul, o decizie de rămânere a procedurii administrative înseamnă că inactivitatea unei autorități încetează să existe și că [Curtea Administrativă Supremă] nu poate permite o plângere în legătură cu inactivitatea și ordona autorității să elibereze o decizie într-un termen dat.” 28. Legea și practicile interne relevante privind remediile pentru lungimea excesivă a procedurii judiciare, în special dispozițiile aplicabile ale Actului de 2004, sunt prevăzute în hotărârile Curții în cazurile Charzyński c. Polonia nr. 15212/03 (dec.), §§ 12-23, ECHR 2005-V și Ratajczyk c. Polonia nr. 11215/02 (dec.), CEHR 2005-VIII și hotărârea în cazul Krasuski c. Polonia , nr. 61444/00, §§ 34-46, CEHR 2005-V. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 29. Reclamantul se plânge că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temp rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 30. Guvernul a contestat acest argument. 31. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 29 noiembrie 2001 și nu s-a încheiat încă. Astfel a durat până acum aproape 6 ani. Admisibilitatea 32. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs disponibile în temeiul legii poloneze în ceea ce privește durata excesivă a procedurilor administrative. Acestea au susținut că reclamantul a avut posibilitatea de a depune la instanțe civile poloneze o cerere de compensare pentru daunele cauzate de lungimea excesivă a procedurii administrative în fața ministrului agriculturii în temeiul articolului 417 din Codul civil. Guvernul a susținut, de asemenea, că reclamantul nu a depus un recurs la Curtea Supremă de Administrație împotriva hotărârii din 3 august 2004 a Curții de Administrație Regională. 33. Reclamantul nu a formulat comentarii cu privire la aceste argumente. 34. Curtea remarcă în primul rând că a examinat deja dacă după 18 de ani a fost examinată. Decembrie 2001 o cerere de compensare în tort, astfel cum prevede dreptul civil polonez, a constituit un remediu eficace în ceea ce privește plângerile privind durata procedurii. Acesta a susținut că nu s-au formulat argumente convingătoare care să demonstreze că art. 417 din Codul Civil ar putea fi invocat în acel moment în scopul de a solicita compensații pentru o lungime excesivă de proceduri sau că o astfel de acțiune oferă perspective rezonabile de succes (a se vedea Małasiewicz c. Polonia , nr. 22072/02, §§ 32-34, 14 octombrie 2003, și pentru procedura administrativă Boszko c. Polonia , nr. 4054/03, § 35, 5 decembrie 2006). Curtea nu vede motive pentru care să se îndepărteze de aceste concluzii în acest caz. 35. În al doilea rând, Curtea constată că reclamantul a depus o plângere cu privire la inactivitatea ministrului agriculturii în conformitate cu legislația internă (a se vedea punctul 10 mai sus). Această soluție a fost considerată de Curte ca fiind destinată să accelereze procesul de obținere a unei decizii administrative care să permită reclamantului să pună la dispoziția autorităților naționale în cauză emiterea unei decizii care să pună capăt procedurii respective “în un timp rezonabil” (a se vedea Bukowski c. Polonia (dec.), nr. 38665/97, 11 iunie 2002, Mazurek c. Polonia (dec), nr. 57464/00, 7 septembrie 2004 și Kołodziej c. Polonia (dec), nr. 47995/99, 18 octombrie 2005). 36. De asemenea, Curtea constată că reclamantul nu a contestat hotărârea Curții administrative regionale din 3 august 2004 în conformitate cu cerințele procedurale. Cu toate acestea, după cum a explicat Curtea Administrativă Regională în motivarea deciziei sale de respingere a plângerii reclamantei cu privire la inactivitate, deoarece procedura administrativă a fost rămasă de către ministru, inactivitatea ministrului a încetat să existe și instanța nu l-a putut obliga să ia o decizie într-un nou termen. Această interpretare a dreptului intern reflectă jurisprudența Curții Supreme de Administrație (a se vedea punctul 27 de mai sus). Curtea constată în continuare că obiecția Guvernului se limitează la o simplă declarație că reclamantul ar fi trebuit totuși să depună o plângere la Curtea Supremă de Administrație fără nici un argument privind dacă o astfel de plângere ar putea avea succes. Curtea reiterează că art. 35 § 1 din Convenție, care stabilește reglementarea privind epuizarea căilor interne de recurs, prevede distribuirea sarcinii de probă. Guvernul trebuie să declare că nu este epuizat să satisfacă Curtea faptul că remediul a fost eficace disponibil în teorie și în practică în momentul respectiv, adică, că este accesibil, a fost unul care a fost capabil de a furniza recurs în ceea ce privește plângerile reclamantei și a oferit perspective rezonabile de succes (a se vedea Selmouni c. France [GC], nr. 25803/94, § 76, CEDO 1999-V și Mifsud v. Franța (dec.), nr. 57220/00, § 15, CEDO 2002-VIII). În circumstanțele particulare ale cauzei, având în vedere jurisprudența menționată mai sus a Curții Supreme de Administrație, Curtea constată că obiecția guvernului nu a fost justificată. 37. Curtea concluzionează că, după epuizarea remediului disponibil prevăzut de dreptul intern, reclamantul nu a fost obligat să se lanse într-o altă încercare de a obține un recurs prin introducerea unei acțiuni civile de compensare. În consecință, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, reclamantul a epuizat căile de recurs interne. Din aceste motive, motivul Guvernului de inadmisibilitate din cauza neepuizării recoursurilor interne trebuie respins. 38. Curtea constată în continuare că această plângere nu este în mod evident bolnavă întemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și consideră că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEHR 2000-VII). 40. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 41. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Luând în considerare ceea ce a fost în joc pentru reclamant în cadrul procedurii interne și vârsta ei, aproape șase ani de proceduri pentru obținerea unui recurs trebuie considerat o perioadă foarte considerabilă (a se vedea Hałka și alții c. Polonia , nr. 71891/01, § 37, 2 iulie 2002). Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”; în consecință, s-a încălcat art. 6 § 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 42. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înălțimei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 1 000 000 de zloti polonezi (PLN) în ceea ce privește pecuniarul și PLN 150.000 pentru prejudiciu moral. 44. Guvernul a contestat aceste afirmații și le-a considerat exorbitante. 45. Curtea nu discerne nicio legătură cauzală dintre încălcarea constatată și daunele pecuniare presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit prejudiciu moral. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 2000 PLN pentru costurile și cheltuielile suportate atât la instanțe interne, cât și la Curte. 47. Guvernul a contestat cererile și a susținut că numai costurile suportate efectiv de reclamant în fața Curții ar trebui luate în considerare. 48. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea respinge cererea de costuri și cheltuieli în cadrul procedurii interne și consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului, care nu a fost reprezentat în fața Curții de către un avocat, suma de 100 EUR pentru procedura în fața Curții. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL DECIZIE UNANIMOUS DECLARĂ restul cererii admisibile; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; Deține (a) că statul contestat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3000 EUR (3 mii de euro) în ceea ce privește daunele nepecuniare și 100 EUR (1 sută de euro) pentru costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în zloty poloneze la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 18 decembrie 2007, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă