ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1297/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1297/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la

data de 31 octombrie 2012 sub nr. 42012/3/2012, reclamanta SC R. SA a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC M.F. SA și O.S.I.M., decăderea

pârâtei SC M.F. SA din drepturile conferite de marca națională O., pentru clasa

de produse 14, pe teritoriul României.

În motivarea cererii, reclamanta arătat că

pârâta SC M.F. SA nu a oferit pe teritoriul României, în ultimii 5 ani, produse

purtând marca națională O., deși înregistrarea a fost solicitată pentru clasa

de produse 14 conform Clasificării Internaționale de la Nisa încă din anul

1986, marca fiind înregistrată pe cale națională în anul 1990.

Reclamanta a invocat dispozițiile art. 46 alin.

(1) lit. a) ale Legii nr. 84/1998 și a arătat că funcția mărcii este aceea de a

permite identificarea serviciilor și produselor pentru a căror înregistrare a

fost cerută, astfel încât păstrarea unei mărci nefolosite constituie un abuz de

drept, o ocupație nejustificată a unui drept a cărui protecție este subordonată

condiției folosirii.

Prin nefolosire, marca deținută de pârâta SC

M.F. SA a fost deturnată de la scopul său inițial, devenind o marcă de blocaj,

nepermițându-se înregistrarea în România a unor mărci intens folosite și bine

cunoscute în multe țări ale lumii.

Pe de altă parte, „folosirea efectivă”

presupune, astfel cum se reține în doctrina de specialitate, îndeplinirea mai

multor condiții cumulative, printre care și acelea de a fi reală și serioasă.

Deși legea nu impune condiția ca exploatarea să fie publică, aceasta este

subînțeleasă, întrucât folosirea mărcii presupune cunoașterea ei de către

consumatori.

Cu privire la interesul său în formularea

cererii de decădere, a arătat că reglementarea legală în materia sancțiunii

decăderii prevede: „orice persoană interesată poate solicita Tribunalului

Municipiului București, oricând în cursul duratei de protecție a mărcii,

decăderea titularului din drepturile conferite de marcă.”, fără a face nicio

altă precizare cu privire la condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească o

persoană pentru a fi considerată „interesată” în condițiile legii, reglementare

care se regăsește și în cazul anulării mărcii.

Reclamanta consideră că acțiunea în decădere pe

care a introdus-o are la bază un interes legitim și este motivată de două

aspecte de fapt: SC R. SA este titulară a unui portofoliu de mărci înregistrate

la nivel comunitar și internațional conținând elementul verbal R., acestea

fiind foarte similare mărcii a cărei decădere o solicită; mărcile R. se bucură

de notorietate atât la nivel național, cât și comunitar și internațional pentru

produse din clasa 14.

A mai arătat că interesul său în promovarea

prezentei acțiuni se fundamentează pe gradul foarte ridicat de similaritate

existent între mărcile înregistrate notorii R. și marca O., a cărei decădere o

solicită, ambele fiind înregistrate pentru produse din clasa 14 conform

Clasificării de la Nisa.

Mărcile conflictuale au în componență practic

aceleași litere și o sonoritate cvasi-identică. Având în vedere faptul că

mărcile aparținând reclamantei sunt notorii și sunt folosite pentru produse

identice celor pentru care este înregistrată marca a cărei decădere o solicită,

apreciază că se poate concluziona cu certitudine că mărcile în conflict sunt

extrem de similare.

Reclamanta a mai precizat, în justificarea

interesului său procesual și faptul că, pe de o parte, dorește să înregistreze

și să dețină mărci puternice, iar pe de altă parte, apreciază că, odată cu

decăderea mărcii naționale O. se înlătură și posibilitatea pentru pârâtă de a

se profita de caracterul distinctiv al mărcilor sale.

De asemenea, după cum s-a apreciat în

practica judiciară de specialitate în materie, în categoria persoanelor

interesate a solicita decăderea din drepturile conferite de marcă intră și

concurenții, iar în cauza dedusă judecății, în condițiile în care mărcile

înregistrate de fiecare dintre părți se referă la produse identice apreciază că

interesul său este unul cât se poate de justificat.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta SC M.F.

SA a solicitat respingerea ca lipsită de interes și, în subsidiar, ca

neîntemeiată a cererii formulate de către reclamanta SC R. SA cu privire la

decăderea sa din drepturile asupra mărcii naționale „O.”

Prin sentința civilă nr. 689 din 04 aprilie

2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei de

interes în formularea acțiunii și a respins cererea de chemare în judecată ca

lipsită de interes.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a)

ale Legii nr. 84/1998, potrivit cu care „(1) Orice persoană interesată poate

solicita Tribunalului Municipiului București, oricând în cursul duratei de

protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă,

dacă: a) fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, marca

nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru

produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.”

Prima instanță a apreciat că reclamanta nu

dovedește calitatea de persoană interesată, nefiind titulară a unei mărci

similare mărcii „O.” sau persoană interesată să înregistreze această marcă.

Reclamanta și-a justificat interesul prin

calitatea sa de titulară a mărcii „R.” înregistrată pentru clasa 14, conform

Clasificării de la Nisa, la nivel comunitar (marcă verbală și marcă combinată)

și la nivel internațional (marcă verbală).

Tribunalul a apreciat că, în calitatea sa de

titular a mărcii R., reclamanta nu poate obține niciun folos practic prin

decăderea pârâtei SC M.F. SA din marca verbală O. nr. 014178 protejată la nivel

național din 31 octombrie 1986, deoarece, deși atât mărcile reclamantei cât și

marca pârâtei sunt înregistrate pentru produse din clasa 14, respectiv ceasuri,

între cele două mărci nu există niciun risc de confuzie; astfel, s-a apreciat

că similaritatea vizuală și auditivă între cele două mărci este una scăzută,

similaritatea fonetică este una medie, iar similaritatea conceptuală nu există,

având în vedere că marca reclamantei este una fantezistă, în timp ce marca

pârâtei este una sugestivă pentru instrumentele de măsurare a timpului prin

înțelesul pe care îl capătă în mintea publicului consumator, vorbitor de limba

română, prima parte a elementului verbal „O.”, sau întregul cuvânt prin

raportare la expresia sugerată de „ora exactă”.

S-a mai reținut că în analiza riscului de

confuzie, C.J.U.E. a apreciat în mod constant că o similaritate ridicată între

produse poate fi compensată printr-un grad mic de similaritate a mărcilor în

conflict.

Totodată, prima instanță a avut în vedere și

faptul că marca R., aparținând reclamantei, este o marcă notorie pentru produse

de lux, adresată unui public restrâns și bun cunoscător, care nu poate fi indus

în eroare de slaba similaritate cu marca pârâtei.

Reclamanta a arătat că urmărește să creeze

mărci puternice, ceea ce a și făcut (având în vedere portofoliul mărcilor R. pe

care le-a protejat), însă, dată fiind notorietatea dobândită de aceste mărci și

lipsa dovezilor în susținerea unui interes în crearea altor mărci, prima

instanță a apreciat că marca O. nu reprezintă o marcă pe care reclamanta ar

urmări să și-o aproprie și să o consolideze.

În ceea ce privește argumentul invocat în

sensul că reclamanta urmărește să-și consolideze poziția pe piață, tribunalul a

apreciat că interesul eliminării unui concurent de pe piață nu este legitim

protejat, concurența licită permițând pârâtei să-și păstreze marca și să o

folosească în acord cu interesele sale, în condițiile în care nu există nicio

dovadă că aceasta a fost înregistrată în scop de blocaj, cum susține reclamanta;

de altfel, în măsura în care marca ar fi fost înregistrată cu deturnarea de la

funcția sa esențială, reclamanta ar fi avut la îndemână o acțiune specifică,

respectiv acțiunea în anulare, iar nu acțiunea în decădere.

În consecință, prima instanță a admis

excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii, pe care o a

respins-o pentru acest considerent.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel

reclamanta SC R. SA, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței

atacate, respingerea excepției lipsei de interes a acesteia în formularea

acțiunii în decădere, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă, legal citată, nu a formulat

întâmpinare, solicitând prin concluziile orale respingerea apelului ca

nefondat.

Ulterior desființării, începând cu data de 01

martie 2014, a secției a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, din cadrul Curții de

Apel București, cauza a fost repartizată, secției a IV-a civilă, a aceleiași

instanțe, fiind înregistrată sub nr. 42015/3/2012*.

Prin Decizia civilă nr. 210/A din 14 mai 2014

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul reclamantei a fost

respins ca nefondat.

Pentru a decide în acest sens, în analiza

criticilor formulate prin motivele de apel, instanța a reținut următoarele:

În aprecierea existenței interesului -

condiție de exercițiu a acțiunii civile, se impune luarea în considerare a

dispozițiilor art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, reținute și de

prima instanță, care subsumează existenței interesului posibilitatea formulării

acțiunii.

În acord cu susținerea apelantei-reclamante, în

sensul că îndeplinirea acestei condiții se examinează în funcție de

împrejurările fiecărei cauze, instanța de apel a considerat că, în speță,

aceasta a fost corect evaluată de prima instanță.

Folosul practic obținut de reclamantă poate

consta exclusiv în înlăturarea unei înregistrări apte a încălca propriile

drepturi (în sensul că fie intră în conflict cu drepturile sale asupra mărcilor

deja înregistrate, în speță mărcile R.), fie s-ar opune înregistrării unei

mărci din considerente de similaritate sau identitate de semne și respectiv de

produse sau servicii, după caz.

În ambele ipoteze însă, interesul poate fi

reținut atunci când conflictul (existent sau potențial) îmbracă forma

identității sau a similarității dintre semnul înregistrat ca marcă (a cărei

decădere se cere) și semnul înregistrat sau posibil a fi înregistrat (în lipsa

mărcii pretins decăzute), situație în care se poate pune și problema riscului

de confuzie.

Cu caracter prealabil, instanța de apel a

apreciat că este necesar a se sublinia împrejurarea că simplul fapt că persoana

juridică titulară a mărcii a cărei decădere se cere este un concurent al

reclamantei (în sensul că își desfășoară activitatea profesională, comercială,

pe aceeași piață), nu este de natură a justifica interesul în formularea acțiunii

în decădere.

Acest argument, prin el însuși, nu este

suficient pentru a constitui un interes legitim protejat, a mai apreciat

instanța de apel, în sensul celor apreciate și de tribunal.

Dimpotrivă, dacă semnul înregistrat în

beneficiul pârâtei ar putea aduce vreo atingere drepturilor existente ale

reclamantei asupra mărcilor proprii sau intereselor sale legitime, s-ar putea

discuta despre existența interesului cerut pentru formularea acțiunii în

decădere.

În schimb, dacă actele intimatei-pârâte ar

constitui concurență neloială în sensul legii, apelanta-reclamantă ar avea la

dispoziție remediile procesuale specifice, între care nu se numără însă și

acțiunea în decăderea mărcii.

Instanța de apel a mai apreciat că împrejurarea

că marca nu este folosită de pârâtă nu este aptă per se a justifica un interes

în sensul dispozițiilor art. 46 alin. (1) din lege, potrivit cărora, orice

persoană fizică sau juridică poate pretinde un interes în înlăturarea unei așa-zise

mărci de blocaj.

Curtea de apel a reținut că nu acesta este

scopul legii, iar jurisprudența citată de apelanta-reclamantă susține

interpretarea textului în sensul că împrejurările concrete ale cauzei trebuie

să releve un folos practic legitim al reclamantului din acțiunea în decădere,

nu doar un interes general, public, ca pe piață să nu se găsească semne

înregistrate care nu mai au funcția mărcii.

În plus, s-a considerat că susținerea în

sensul că menținerea înregistrării unui semn care nu este folosit constituie un

abuz de drept nu poate fi evaluată în contextul apelului cu care a fost

învestită, date fiind limitele devoluțiunii de ceea ce s-a judecat la prima

instanță (verificarea existenței interesului pentru formularea acțiunii în

decădere), ci eventual în cadrul examinării legalității înregistrării mărcii

ori într-o acțiune în încălcarea dreptului reclamantei asupra propriilor mărci.

Cu referire la interesul procesual al

apelantei-reclamante în cauza de față, evaluând împrejurările de fapt care pot

constitui interes legitim în formularea cererii în decăderea pârâtei din

drepturile conferite de marcă, instanța de apel a reținut că se impune

analizarea existenței similarității semnelor O. și R., deoarece reclamanta a

pretins că existența pe piață a semnului pârâtei este aptă a produce un risc de

confuzie cu mărcile sale, astfel că din acesta, ar rezulta și vătămarea

suferită prin subzistența înregistrării și, deci, și interesul său în a cere

constatarea decăderii.

Curtea de apel a înlăturat susținerile

apelantei-reclamante în sensul existenței unei similarități ridicate între cele

două elemente verbale, având în vedere că, deși 4 din cele 5 caractere ale

semnului protejat în beneficiul pârâtei sunt regăsite și în cadrul elementului O.,

ele sunt așezate diferit, dând cuvântului o sonoritate diferită.

A susținut apelanta că diferențele din punct

de vedere fonetic sunt prea mici pentru a fi sesizabile, însă instanța de apel

a apreciat că aceste diferențe sunt suficiente pentru a distinge între cele

două semne, deși există un anumit grad de similaritate.

Mai mult, deși apelanta neagă posibilitatea

unei comparații conceptuale, tribunalul a reținut în mod corect că o asemenea

comparație este permisă, de vreme ce semnul R. este unul fantezist, iar O.

sugerează ideea de „oră exactă”, prin folosirea primelor două litere din cele

două cuvinte.

O asemenea impresie nu aparține, cum a

susținut apelanta, exclusiv celor interesați în mod special de această marcă,

ci oricărui consumator care are în fața un ceas marca O., deoarece asocierea

dintre ideea orei exacte și un ceas este proprie oricărei persoane cu judecată

rațională.

Chiar dacă produsele pentru care mărcile sunt

înregistrate sunt identice, instanța de apel a considerat că în mod corect s-a

constatat de către tribunal lipsa riscului de confuzie, inclusiv prin prisma

gradului ridicat de protecție de care se bucură mărcile reclamantei.

Deși apelanta a susținut corect că un grad

ridicat de distinctivitate conferă și o protecție pe măsură, instanța de apel a

apreciat că existența notorietății nu duce la o altă concluzie în sensul că se

impune o apreciere mai largă asupra similarității, potrivit celor invocate de

reclamantă, ca o similaritate mai scăzută să fie compensată de identitatea

produselor și de caracterul puternic distinctiv al semnului său.

În acest context, instanța de apel a considerat

relevant argumentul primei instanțe, în sensul că produsele reclamantei sunt

preponderent produse de lux și se adresează unui segment de public care, chiar

dacă nu este neapărat un cunoscător, are un grad de atenție mult mai ridicat

decât un consumator mediu.

Astfel, chiar dacă destinatarul produselor ce

poartă mărcile reclamantei nu ar avea suficiente cunoștințe despre piața de

profil, prețul ridicat al produselor împiedică confuzia dintre cele două semne

aflate în conflict.

De asemenea, au fost înlăturate argumentele

care valorifică atingerea adusă de existența mărcii pârâtei renumelui și

caracterului distinctiv al mărcilor reclamantei, deoarece constatarea inexistenței

riscului de confuzie face inutilă discuția dezvoltată de apelantă despre

diluția mărcilor sale.

În consecință, apelul reclamantei a fost

respins ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.

În termen legal, împotriva acestei decizii,

reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta susține că

decizia recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9); astfel, în esență, se arată că instanța de apel a interpretat eronat

dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) și ale art. 6 alin. (4) din Legea nr. 84/1998,

precum și principiile statuate de jurisprudența națională și europeană privind

evaluarea riscului de confuzie între mărci, a renumelui mărcilor R., cu

consecința profitării de caracterul distinctiv al acestora; în plus, instanța

de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 84/1998 în ceea ce privește noțiunea de interes.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel nu a motivat de

ce au fost înlăturate susținerile sale cu privire la existența interesului

determinat de renumele mărcii R., ignorând astfel dispozițiile art. 6 alin (4)

din Legea nr. 84/1998.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta

învederează că în analiza condiției interesului prevăzut de dispozițiile art. 46

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a interpretat într-o

manieră foarte restrictivă această condiție legală, limitând-o exclusiv la

ipoteza existenței riscului de confuzie, singurul, în opinia curții de apel, de

natură a determina un folos practic imediat în cadrul prezentei acțiuni.

În doctrina de specialitate însă, s-a

apreciat că interesul nu trebuie analizat în mod restrictiv, având în vedere

rațiunea pentru care legiuitorul a introdus sancțiunea decăderii.

Recurenta arată că, în aceste condiții, sfera

persoanelor interesate nu poate fi limitată doar la persoanele care formulează

o cerere de marcă și sunt împiedicate să o înregistreze sau persoanele care

încearcă să pună un produs pe piață și împotriva lor se formulează o acțiune în

contrafacere sau alte persoane care justifică un interes prin contracararea

efectivă a unor acte formale care fundamentează acțiunea în decădere.

Jurisprudența și doctrina de specialitate au

arătat că se justifică interesul de a solicita decăderea într-o paletă largă de

situații mediate, cum ar fi securizarea unei potențiale dezvoltări pe o piață,

prezervarea drepturilor conferite de o marcă anterior înregistrată, afirmarea

intenției de prestare sau de extindere a activității comerciale în România; de

asemenea, recurenta indică și alte exemple din jurisprudență în stabilirea

calității de persoană interesată în formularea unei cereri în decădere.

Se susține de recurentă că interesul său în

formularea acțiunii în decădere este justificat atât de calitatea de concurent

pe aceeași piață cât și de similaritatea mărcilor conflictuale (aspecte

reținute de instanța de fond și de apel) alături de renumele de care se bucură

mărcile sale R.; în aceste condiții nu este vorba doar de situația unui simplu

concurent care înlătură o marcă oarecare, ci a unui concurent care dorește să

înlăture o marcă similară ce poate profita de renumele mărcilor sale.

În plus, trebuie avută în vedere și o anumită

evoluție a pieței și, implicit, a legislației în domeniul mărcilor întrucât,

prin modificarea substanțială a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și

indicațiile geografice s-a armonizat cadrul legal românesc cu cel european și,

pe cale de consecință, s-a întărit responsabilitatea titularilor de marcă să le

protejeze cu atenție, expresie a faptului că piața este într-o continuă expansiune.

Aceasta presupune ca titularul de marcă să fie foarte diligent în a-și apăra

drepturile în două direcții, în sensul că trebuie să aprecieze singur dacă o

cerere de marcă este similară mărcii sale și să facă demersurile necesare să se

opună, dar și în sensul că trebuie să-și folosească propria marcă în mod

efectiv, conform legii, pentru a se pune la adăpost de o eventuală decădere.

În aceste condiții, în care, conform legii, O.S.I.M.

nu mai emite avize de refuz provizoriu pe motive relative și nu mai face din

oficiu un examen preliminar al drepturilor similare deja înregistrate pentru a

le opune la înregistrarea unei noi cereri, practic, foarte multe dintre mărcile

vechi, nefolosite și susceptibile de decădere, nu ar putea fi decăzute în mod

efectiv pentru că un concurent pe aceeași piață (care are deja o marcă similară

sau doar dorește să folosească un semn similar pe piață) nu ar putea solicita

decăderea, deoarece s-ar considera că nu are un interes legitim.

Instanța de apel admite faptul că reclamanta SC

R. SA ar justifica un interes în decăderea mărcii O. în situația în care există

similaritate între aceasta și mărcile anterioare R. și, respectiv, un potențial

conflict. De asemenea, reține că există un grad de similaritate între mărci

însă insuficient pentru a exista risc de confuzie. Cu toate acestea, instanța

de apel a înțeles să condiționeze deosebit de mult existența interesului de

existența riscului de confuzie (pe care însă nici nu l-a analizat temeinic)

precum și de necesitatea existenței unui folos practic imediat determinat de

existența unui conflict iminent.

Recurenta susține că o astfel de abordare

reprezintă o interpretare foarte restrictivă a dispozițiilor legale și în

dezacord cu spiritul legii precum și cu jurisprudența constantă în această

materie.

În ce privește necesitatea existenței unui

folos practic imediat determinat de iminența sau existența unui conflict

efectiv între mărci determină o restrângere nejustificată a dreptului recurentei-reclamante,

mai arată aceasta, de a-și proteja într-o modalitate cât mai diligentă și eficientă

mărcile înregistrate.

Prin interpretarea dată noțiunii de interes, instanța

de apel consideră că recurenta-reclamantă ar putea iniția demersuri legale doar

după ce mărcile anterioare R. ar fi încălcate în mod efectiv; or, aceasta ar însemna

că, pentru a justifica un interes, recurenta ar trebui să aștepte ca marca O.

să fie utilizată pe piață, să îi aducă prejudicii (care, cel mai probabil, nici

nu ar putea fi reparate), ceea ce nu poate fi acceptat; pe de altă parte, un

astfel de prejudiciu este iminent tocmai datorită faptului că marca O. beneficiază

de protecție, iar comercializarea pe piață ar putea începe oricând dacă nu

intervine decăderea.

În ceea ce privește condiția similarității

mărcilor, chiar instanța de apel a reținut că există o anumită similaritate,

însă nu suficientă pentru a conduce la existența unui risc de confuzie.

În opinia recurentei, este suficientă doar

reținerea similarității dintre mărci și a identității produselor pentru a se justifica

un interes într-o acțiune în decădere de marcă, având în vedere că existența

interesului s-a reținut și în situații în care un concurent ar demonstra simpla

intenție de a folosi o marcă similară; or, în cazul de față, recurenta este

titulară unor mărci înregistrate pe care le utilizează, mărci al căror renume

este incontestabil.

Concluzionând, pentru a se reține interesul

în promovarea cererii în decădere, este suficient ca instanța să verifice o

aparență a existenței unui potențial risc de confuzie, astfel încât existența

unei similarități a mărcilor este suficientă din acest punct de vedere.

A admite că doar în ipoteza existenței

riscului de confuzie însuși există interes în acțiunea de decădere înseamnă a

condiționa în mod excesiv o astfel de sancțiune legală îndreptată împotriva

titularilor neglijenți, de îndeplinirea unor condiții ce vizează în drept

condițiile de admitere a acțiunii în contrafacere sau de anulare.

În subsidiar, chiar dacă s-ar concluziona că

existenta unei similarități între mărci nu ar fi suficientă ci este necesar să

se analizeze existența riscului de confuzie, recurenta susține că și această

condiție este îndeplinită în cauză, astfel cum rezultă în urma unei analize

temeinice în acest sens, ținând cont de toate particularitățile cauzei și de

principiile statornicite în materie, iar nu în mod superficial și nemotivat,

astfel cum a procedat instanța de apel.

Deși instanța de apel a reținut că se impune

analizarea existenței similarității semnelor O. și R., nu a procedat la o

veritabilă analiză a acestor aspecte, ci s-a limitat la câteva argumente

fragmentate, fără să țină seama de principiile stabilite jurisprudențial și

doctrinar, atât la nivel național cât și comunitar.

Recurenta reiterează argumentele esențiale

pentru care apreciază că nu poate fi contestată existența similarității între

semnele conflictuale și nici riscul de confuzie.

Astfel, analiza comparativă a două mărci

conflictuale trebuie să se facă în mod global, la nivel vizual, fonetic și

conceptual.

Instanța de apel însă nu a delimitat aceste

aspecte în analiza sa, ci doar a reținut că „deși 4 din cele 5 caractere ale

semnului protejat în beneficiul pârâtei sunt regăsite și în cadrul elementului O.,

ele sunt așezate diferit, dând cuvântului o sonoritate diferită.”

În acest context, recurenta susține că instanța

a admis existența unui grad de similaritate la nivel vizual dată de prezența a

4 din 5 litere în mod identic în ambele mărci, dar cu toate acestea, a concluzionat

că poziționarea diferită a acestora le conferă o sonoritate diferită, ceea ce

este eronat.

Din perspectivă vizuală, trebuie observat că

cele două mărci conflictuale sunt compuse din elemente verbale scurte (4 și 5 litere)

care au în comun 4 litere identice; diferențele dintre acestea sunt doar

inversarea a două litere în partea de început și prezența literei „L” în partea

de mijloc a mărcilor anterioare; or, aceste diferențe nu pot contracara

similaritatea evidentă în condițiile în care semnele sunt scurte și elementele

de identitate vor fi percepute foarte clar; de altfel, jurisprudența comunitară

este constantă în a reține că în cazul elementelor verbale scurte, diferențele

dintre acestea trebuie să fie mai mari pentru a fi observate de public,

identitatea în 3 din 4 sau 5 litere fiind considerată un indiciu de

similaritate; în acest sens, se face trimitere la Decizia O.H.I.M. din 6

aprilie 2014 în cauza nr. 885/2013-1 privind conflictul dintre mărcile A. și I.

și Decizia O.H.I.M. în opoziția nr. B/2/009/416 din 18 decembrie 2012 privind

conflictul dintre G. și A. (Anexa nr. 1 la motivele de recurs).

La nivel fonetic, instanța de apel admite că

există un grad de similaritate însă apreciază că diferențele constatate sunt

suficiente pentru a distinge cele două semne.

În opinia recurentei, cele două diferențe

între mărcile conflictuale nu sunt de natură a asigura un grad de diferențiere

suficient, întrucât sonoritatea celor două mărci este cvasi-identică, aspect ce

se datorează mai ales faptului că literele conținute de cele două mărci

conflictuale sunt pregnante în această componență, iar aici ne referim mai ales

la partea de final "ex" comună și identică mărcilor; de asemenea,

trebuie remarcat și faptul că, din punct de vedere fonetic, existența literei „L.”

în partea de mijloc a mărcilor anterioare este practic insesizabilă în cadrul

pronunției din cauza poziționării între vocalele „O” și „E” care îi atenuează

considerabil prezența, a ritmului și a secvenței silabelor care determină ca

această literă să fie poziționată în cea de-a doua silabă.

Mai departe, instanța de apel a reținut că s-ar

putea face o analiză și la nivel conceptual întrucât „O.” sugerează ideea de

„oră exactă”, prin folosirea primelor litere din cele două cuvinte, iar această

impresie este transmisă „oricărui consumator care are în față un ceas marca O.,

deoarece asocierea dintre ideea orei exacte și un ceas este proprie oricărei persoane

cu judecată rațională.”

Recurenta învederează că instanța de apel

comite o gravă eroare în analiza similarității la nivel conceptual, întrucât a

adoptat susținerea părții adverse conform căreia marca atacată „O.” ar avea o

semnificație conceptuală (provenind de la expresia „ora exactă”), fără nicio

probă concludentă în acest sens.

Or, analiza la nivel conceptual nu trebuie

făcută într-o modalitate artificială și scoasă din context, ci trebuie dovedit

faptul că un element verbal sau mai multe transmit o anumită semnificație

consumatorului relevant. Din acesta perspectivă este evident că elementul

verbal O. nu are o semnificație pentru consumatorul relevant întrucât nu poate

fi identificat ca având o conotație semantică. Simplul fapt că s-a susținut verbal

(fără nicio probă) că la crearea acestei mărci s-au avut în vedere primele două

litere ale cuvintelor „ora exactă” nu poate fi primit ca relevant pentru

analiza conceptuală, deoarece elementul verbal O. nu semnifică „ora exactă” și

nici nu trimite consumatorul la această expresie, decât în situația în care

acesta este familiarizat cu industria de profil și cunoaște istoria ceasurilor O.

și considerentele ce au fost avute în vedere la crearea acestei mărci.

Instanța de apel a făcut o confuzie gravă între

ceea ce presupune analiza conceptuală a unei mărci (care în cazul de față

necesită aprecierea dacă elementul verbal O. are o semnificație clară pentru

consumatorul român) și o simplă susținere în sensul că acest element verbal ar

reprezenta un soi de acronim, fără a se dovedi acest lucru; recurenta mai arată

că nu contestă asocierea pe care consumatorul ar putea să o facă între ideea de

oră exactă și un ceas, ci contestă asocierea pe care instanța presupune că va

fi făcută în mod automat de către consumator între elementul verbal O. și

noțiunea de oră exactă.

Se mai învederează de către recurentă că în

mod greșit instanța de apel nu a avut în vedere renumele mărcilor R., criteriu

important în reținerea riscului de confuzie.

Renumele mărcii R. este consecința promovării

intense și consistente la nivel mondial a acestei mărci cu privire la produsele

oferite (clasa 14), de foarte bună calitate, marca recurentei fiind astfel recunoscută

ca fiind celebră pe întreg mapamondul, nu numai pe teritoriul României; de

asemenea, se menționează faptul că celebritatea mărcilor R. a fost recunoscută

de către intimată și confirmată de instanțele anterioare, astfel încât,

recurenta apreciază ca fiind o chestiune intrată în puterea lucrului judecat;

cu toate acestea, face referire la câteva dovezi pe care le consideră utile în

reținerea acestui aspect (anexele 2-6 la motivele de recurs).

Instanța de apel în mod greșit a reținut că

nu există risc de confuzie în cauză.

Având în vedere gradul de similaritate al

mărcilor conflictuale, distinctivitatea și renumele mărcilor anterioare, precum

și identitatea produselor protejate, recurenta conchide în sensul existenței

riscului de confuzie.

Astfel, se invocă jurisprudența C.J.U.E. în

acest sens, conform căreia în evaluarea existenței unui risc de confuzie

trebuie apreciat în ce măsură publicul consumator poate considera că produsele

comercializate sub mărcile comparate provin de la aceeași companie sau de la

companii care au o legătură economică. Or, având în vedere aspectele arătate

deja, precum și faptul că pentru produsele în discuție gradul de atenție al

publicului relevant este mediu, este evident că un consumator va achiziționa un

produs O. crezând că provine de la aceeași companie, sau chiar că este un

produs R., confundându-le în mod direct.

Un alt element menționat de C.J.U.E. în

jurisprudența sa constă în interdependența dintre factorii a căror influență

este determinantă pentru constatarea existenței riscului de confuzie.

Această interdependență vizează faptul că un

grad mai mare de similaritate a mărcilor poate compensa un grad de similaritate

mai redus al produselor și invers. În acest context, recurenta precizează că jurisprudența

O.H.I.M. este constantă în a aprecia că asemănările dintre semne vor fi

reținute mai mult de către consumator decât diferențele; acest principiu este

cu atât mai mult aplicabil în prezenta cauză întrucât asemănările sunt foarte

mari (identitate între 4 litere din cele 5 conținute de marca anterioară și

poziționate atât în partea de început, care este de natura a fi reținută mai

ușor de către consumator, cât și în partea de finală, în mod identic.

Nu în ultimul rând, renumele mărcilor

anterioare R. și deci, gradul ridicat de cunoaștere al acestora are un rol

esențial în analiza existenței riscului de confuzie.

În considerentele deciziei recurate, instanța

de apel a reținut că „existența notorietății nu duce la o altă concluzie în

sensul că se impune o apreciere mai largă asupra similarității”; or, o astfel

de concluzie se bazează pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale și a

principiilor de analiză a riscului de confuzie, în condițiile în care C.J.U.E.

a arătat faptul că mărcile cu un grad de distinctivitate ridicat, dobândit prin

folosirea intensivă pe piață, se bucură, totodată, și de un grad ridicat de

protecție, iar posibilitatea apariției unui risc de confuzie în cadrul

publicului consumator este mai mare în cazul unei astfel de mărci.

În aceste condiții, în mod greșit instanțele

anterioare au apreciat că existența renumelui și a unui grad ridicat de

distinctivitate prin folosirea intensivă și de durată pe piață nu este de

natură a influența analiza mărcilor, decizia recurată necuprinzând vreo

motivare din perspectiva acestei concluzii.

Recurenta mai susține, din perspectiva

aceluiași motiv de nelegalitate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), că instanța de

apel a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 privitoare

la renumele mărcilor sale.

Astfel, instanța de apel nu a ținut cont de

efectele pe care existența renumelui le are asupra cauzei considerând că

trebuie „înlăturate argumentele care valorifică atingerea adusă de existența

renumelui și caracterului distinctiv al mărcilor reclamantei, deoarece

constatarea că nu există risc de confuzie face inutilă discuția dezvoltată de

apelantă despre diluția mărcilor sale.”

O astfel de concluzie a instanței de apel

reflectă cu claritate încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr.

84/1998, deoarece, pentru reținerea renumelui, nu trebuie analizată și

existența riscului de confuzie, astfel încât în mod nelegal s-a condiționat

analiza renumelui de existența riscului de confuzie.

Legea nr. 84/1998 nu prevede o astfel de

condiționare iar în contextul dat, instanța trebuia să analizeze pe de o parte

similaritatea dintre mărci și riscul de confuzie ținând cont de gradul de

distinctivitate ridicat al mărcilor R. și de renumele acestora (în temeiul art.

6 alin. (1)), iar pe de altă parte trebuia să analizeze profitarea de renumele

și de caracterul distinctiv al mărcilor recurentei; or, în acest ultim caz, nu

este necesară dovedirea existenței riscului de confuzie ci este suficientă

asocierea pe care consumatorul ar putea să o facă între mărci, în detrimentul

caracterului distinctiv sau al renumelui mărcilor R. (conform art. 6 alin. (4) lit.

a) din lege.

C.J.U.E., fiind chemată să răspundă la o

întrebare preliminară privind protecția ce trebuie acordată mărcilor de renume,

a apreciat că riscul de asociere între mărci intervine în situația în care

publicul, fiind deja familiar cu marca anterioară de renume, este expus la

marca ulterioară. Doctrina și practica judiciară la nivel comunitar au

prezentat care sunt condițiile în care se poate reține existența profitului

necuvenit de pe urma renumelui mărcii, delimitând cazurile în care

distinctivitatea mărcii anterioare de renume ar fi afectată.

Pentru a se stabili că marca ulterioară ar

profita de renumele mărcilor anterioare este necesar să se demonstreze că, având

în vedere toți factorii relevanți, consumatorul relevant va stabili o legătură

(sau o asociere) între semne.

Recurenta arată că, astfel cum rezultă din în

jurisprudența C.J.U.E., nu este vorba despre o cerință suplimentară față de

dispozițiile legale ci reprezintă un aspect care reflectă nevoia de a determina

dacă asocierea pe care consumatorul ar putea să o facă între semne este de

natură a afecta caracterul distinctiv al mărcilor anterioare, după ce au fost

analizați toți factorii relevanți ai cauzei. Necesitatea unei astfel de

„legături” între mărcile conflictuale în mintea consumatorilor nu este

precizată în mod expres în dispozițiile legale însă a fost confirmată în mai

multe decizii de referință la nivel european (Decizia din data de 23/10/2003 în

Cauza C-408/01, „Adidas” parag. 29, 31 și Decizia din 27 noiembrie 2008, în

Cauza C-252/07, „Intel Corporation”, parag. 66).

Așadar, în cazul mărcilor de renume, nu este

necesar să se dovedească existența riscului de confuzie, ci este suficient să

existe o legătură în mintea consumatorului între marca ulterioară și marca de

renume pe care o cunoaște, legătură care ar duce la un transfer de

atractivitate și, în consecință, la profitarea de renume.

Cum mărcile în conflict sunt similare, iar produsele

protejate sunt identice și, în plus, mărcile recurentei se bucură de renume

pentru această categorie de produse (clasa 14), există cu certitudine riscul ca

atractivitatea mărcilor R. să fie transferată către marca O. și să conducă

pentru intimată la profitarea de renumele și investițiile majore efectuate de

recurentă.

Pe de altă parte, afectarea distinctivității

mărcii R. prin diluare, poate interveni în cazul în care consumatorii încetează

să asocieze marca de renume în mod direct și imediat cu o anumită gamă de produse

care își au originea la un anumit întreprinzător, în cazul de față compania SC

R. SA, și încep să o asocieze cu diferite produse/servicii, care au origini

distincte; această capacitate de identificare a mărcii poate fi redusă parțial

sau pierdută din cauza faptului că alte persoane, în afara titularului,

folosesc același semn sau un semn similar pentru comercializarea de

produse/servicii.

În consecință, consumatorii vor fi determinați

să asocieze produsele „O.” cu cele R. aparținând recurentei, profitând de

renumele acestora din urmă; consumatorii pot crede că produsele sunt licențiate

în mod oficial de SC R. SA către SC M.F. SA, ceea ce va produce o scădere a

vânzărilor recurentei la nivelul României și o diluare a mărcii; mai mult,

consumatorii ar putea fi atrași de marca O., tocmai datorită recunoașterii de

care se bucură mărcile R., ceea ce ar facilita considerabil comercializarea de

produse din clasa 14 (ceasuri) sub marca intimatei, profitându-se în mod

nejustificat de legătura pe care consumatorii o vor face cu mărcile R. Chiar

dacă un consumator ar face foarte clar diferența între ele, achiziționarea unui

ceas O. se va face tocmai datorită asemănării ridicate cu R.; de asemenea, se

precizează că jurisprudența relevantă este constantă în acest sens (de ex., o

Decizie recentă a Diviziei de Opoziții din cadrul O.H.I.M. a reținut că prin

înregistrarea mărcii „G.S.” s-ar profita de renumele și distinctivitatea mărcii

anterioare G. pentru produse identice.

Prin urmare, prin folosirea mărcii ulterioare

s-ar putea produce un transfer de atractivitate de la marca de renume „R.”

către marca intimatei „O.” cu privire la care se solicită decăderea, care

astfel poate beneficia de o valoare adăugată (o imagine de excelență, de

calitate a produselor) de natură a influența alegerea consumatorului în

favoarea produselor pârâtei; de asemenea, trebuie avut în vedere faptul că

noțiunea de profit necuvenit, astfel cum este definită de dispozițiile legale

invocate, nu implică în mod automat existența unei intenții sau a relei

credințe în obținerea acestui beneficiu necuvenit, în condițiile în care pârâta

poate beneficia de calitățile pentru care este renumită marca anterioară, chiar

și fără a prejudicia imaginea acesteia.

Recurenta reiterează argumentul că a efectuat

investiții semnificative (timp, resurse financiare, logistice, reclamă etc.) în

promovarea mărcilor sale atât în România cât și în întreaga lume, pentru a

construi renumele de care mărcile „R.” se bucură în prezent, și datorită acestor

investiții, s-ar putea profita de renumele mărcilor sale, astfel încât

folosirea pe piață a mărcii „O.” poate fi mult mai atractivă pentru publicul

relevant datorită similarității ridicate cu mărcile „R.”

Intimata-pârâtă SC M.F. SA a formulat

întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei recurate prin

respingerea recursului ca nefondat.

Recursul formulat este fondat, potrivit celor

ce urmează.

Cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanta SC R. SA împotriva pârâtei SC M.F. SA are ca obiect decăderea pârâtei

din drepturile asupra mărcii naționale „O.”, marcă individuală, verbală (depozit

din 31 octombrie 1986), înregistrată pentru produse din clasa 14 - ceasuri de

mână cuarț-analogic din Clasificarea de la Nisa.

Temeiul juridic al cererii îl constituie dispozițiile

art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (republicată) privind mărcile

și indicațiile geografice, text potrivit cu care:

„(1) Orice persoană

interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în cursul duratei de

protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă

dacă:

a) fără motive

justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data

înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri

efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care

aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru

o perioadă neîntreruptă de 5 ani.”

După cum reiese din

conținutul acestei norme, precum și din economia actului normativ de referință,

legea nu definește sintagma de „persoană interesată” în formularea cererii de

decădere din drepturile conferite de marcă, astfel încât, în mod constant, în

jurisprudență, s-a considerat, în interpretarea acestui text, că instanța

învestită cu o cerere în decădere va stabili, în raport cu circumstanțele

concrete ale fiecărei cauze, dacă titularul acesteia are sau nu interes în

promovarea cererii.

Într-o atare

evaluare, instanța va fi ținută a verifica această condiție de exercițiu al

acțiunii civile pe baza criteriilor privind interesul procesual, anume de a fi

direct, personal, legitim, născut și actual.

În speță,

recurenta-reclamantă și-a justificat interesul în promovarea cererii în

decăderea pârâtei din drepturile asupra mărcii O., invocând calitatea sa de

titular al unui portofoliu de mărci comunitare și internaționale (verbale și

combinate, cu element figurativ)

conținând elementul verbal R.

, pentru produse din

aceeași clasă 14 a Clasificării de la Nisa - ceasuri de mână; în consecință,

s-a susținut un grad foarte ridicat de similaritate între mărcile sale și marca

pârâtei, toate fiind destinate a fi aplicate unor produse identice; totodată, reclamanta

a susținut că mărcile sale se bucură de

notorietate atât la nivel național, cât și

comunitar și internațional pentru produsele din clasa 14 (ceasuri de mână), astfel

încât dacă pârâta va fi decăzută din drepturile asupra mărcii sale, în

condițiile legii, se înlătură și posibilitatea pentru aceasta de a profita de

caracterul distinctiv al mărcilor sale, în cazul reluării folosirii.

În același timp,

recurenta a mai susținut că în categoria persoanelor interesate a solicita

decăderea din drepturile conferite de marcă intră și concurenții, iar în cauza

dedusă judecății, în condițiile în care mărcile înregistrate de fiecare dintre

părți se referă la produse identice, aceasta a arătat că interesul său este

unul cât se poate de justificat.

Înalta Curte constată

că instanțele de fond, pe baza situației de fapt reținute în cauză, au stabilit

că interesul procesual în formularea cererii în decădere, inițiată de titularul

unor mărci pretins similare și destinate a fi aplicate unor produse identice,

nu se constată a fi o cerință îndeplinită în cauză decât în măsura în care se

reține riscul de confuzie, după constatarea identității de produse și a

similarității mărcilor, într-o analiză juridică identică celei presupuse de

soluționarea unei cereri în contrafacerea mărcilor reclamantei (art. 36 alin.

(2) lit. b) din Legea nr. 84/1998) ori o cerere în anularea înregistrării

mărcii pârâtei (art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (2) lit. b).

Înalta Curte

apreciază că o atare analiză a interesului în formularea cererii în decăderea

pârâtei din drepturile asupra mărcii O., încalcă dispozițiile art. 46 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 84/1998, întrucât se adaugă la lege; verificarea riscului

de confuzie și, mai mult decât atât, confirmarea interesului în formularea

cererii de decădere numai după constatarea existenței riscului de confuzie

reprezintă o cerință excesivă, contrară voinței legiuitorului la momentul

edictării condiției referitoare la persoanele interesate ce pot formula o

cerere în decăderea titularului din drepturile asupra mărcii, de natură a

condiționa accesul la instanță de cerințele specifice unor cereri în justiție

având un alt obiect.

Deși, astfel cum s-a

reținut, interesul în formularea cererii în decădere presupune verificarea

criteriilor interesului procesual de a fi născut, direct, personal, legitim și

actual, nu trebuie omis că aceste cerințe trebuie analizate prin raportare la

particularitățile cererilor formulate în această materie și cu luarea în

considerare a argumentelor invocate de titularul acțiunii, astfel încât

instanța va fi ținută să verifice aceste cerințe și prin prisma finalității

afirmate de reclamant.

Înalta Curte constată

că prima instanță a infirmat calitatea reclamantei de persoană interesată în

promovarea cererii în decădere indicându-i o altă cale procedurală (acțiunea în

concurență neloială), întrucât

interesul eliminării unui concurent de pe piață nu este

legitim protejat; la rândul său, curtea de apel a considerat că, pe lângă

acțiunea în concurență neloială, reclamanta ar putea recurge la formularea unei

cereri în anularea înregistrării mărcii pârâtei ori o cerere în contrafacerea

mărcilor sale, întrucât drepturile asupra mărcilor proprii nu sunt în niciun

fel vătămate prin existența mărcii pârâtei.

În plus, instanța de

apel a constatat că folosul practic urmărit prin promovarea cererii în

decăderea titularului din drepturile asupra mărcii, nu poate fi reținut în

cazul unui interes general, public în sensul ca pe piață să nu se găsească

semne înregistrate (mărci de blocaj) care nu mai îndeplinesc funcțiile mărcii.

Niciuna dintre aceste

constatări nu corespunde premisei inserate în dispozițiile art. 46 alin. (1)

din Legea nr. 84/1998, întrucât, în caz contrar, textul ar rămâne fără

aplicabilitate în ce privește posibilitatea formulării cererii în decădere de

către titularul unor alte mărci identice sau similare destinate a fi aplicate

unor produse/servicii identice sau similare, așadar, de către competitor direct

cu titularul mărcii inactive, pe aceeași piață.

Totodată, Înalta

Curte constată că, în ce-l privește pe reclamantul care este titularul unei mărci

identice sau similare textul nu prevede caracterul subsidiar al cererii în

decăderea din drepturile asupra unei mărci care, în mod nejustificat, nu este

folosită efectiv de titularul ei, fie față de cererea în anulare înregistrării

acelei mărci, fie față de cererea în contrafacere ori cea în concurență

neloială.

Căile procesuale

indicate de instanțele de fond nu reprezintă căi efective și eficiente pentru

recurenta reclamantă.

Astfel, cererea în

contrafacere nu poate fi formulată împotriva unui alt titular de marcă.

Cererea în anularea

înregistrării mărcii formulată după un interval mai mare de 5 ani de la înregistrare,

nu mai poate fi promovată decât pentru ipoteza înregistrării cu rea-credință.

Or, pe lângă împrejurarea că marca pârâtei a fost solicitată spre înregistrare

la 31 octombrie 1986 (fila 20 dosar primă instanță), mărcile al căror titular

este reclamanta, beneficiază de protecție în România fie de la 1 ianuarie 2007,

data aderării României la U.E. (situația mărcilor comunitare), date fiind

dispozițiile 159 a alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 40/1994 (succedat

de Regulamentul nr. 207/2009, în vigoare, în prezent), fie din anul 2008 (data

cererii de înregistrare a mărcii internaționale), potrivit susținerilor

reclamantei din cererea de chemare în judecată.

În ce privește

cererea în concurență neloială, nici aceasta nu ar putea fi formulată decât

împotriva unui competitor prezent în mod efectiv pe piața produselor în care și

recurenta activează, după cum este circumscrisă de lege unei alte finalități

decât aceea de decădere a pârâtei din drepturile conferite de marcă pentru nefolosirea

efectivă a mărcii, fără motive justificate, în intervalul prevăzut de lege.

Totodată, acțiunea în

decădere nu corespunde interesului eliminării unui competitor de pe piață,

contrar celor reținute de instanțele de fond, întrucât eventuala admitere a

cererii în decădere conduce la pierderea dreptului asupra mărcii pe care titularul

său nu a exploatat-o în mod efectiv, în condițiile prevăzute de lege, iar nu la

eliminarea de pe piață a acelui concurent, întrucât acesta nu își pierde

capacitatea de folosință (fie că este persoană fizică, fie că este persoană

juridică), după cum acesta poate concura în continuare pe piață dacă în fondul

său de comerț se regăsește și dreptul asupra altor mărci.

În consecință,

eliminarea de pe piață a acelui competitor nu poate fi acceptat ca efect direct

al admiterii unei cereri în decădere, întrucât efectul nemijlocit al admiterii

unei cereri în decădere este doar pierderea dreptului asupra mărcii, finalitate

legitimă ce corespunde unei proceduri prevăzute de lege prin norme clare și

predictibile (art. 46 alin. (1) lit. a) și urm. din Legea nr. 84/1998).

Nici constatarea

lipsei unui efect direct în patrimoniul sau cu privire la situația juridică a

portofoliului mărcilor recurentei-reclamante în cazul admiterii cererii în

decăderea pârâtei din drepturile conferite de marcă nu poate conduce la

infirmarea interesului procesual în cauză, întrucât, indiferent de titularul acțiunii

(solicitantul înregistrării unei mărci identice sau similare cu cea pentru care

se cere dec