ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 473/2016

Decizia nr. 473/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 31 octombrie 2012 sub nr. x/3/2012, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC B. SA și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, decăderea pârâtei SC B. SA din drepturile conferite de marca națională C., înregistrată, pentru produse din clasa 14. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) ale Legii nr. 84/1998. Prin sentința nr. 689 din 04 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată ca lipsită de interes, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană interesată, nefiind titulară a unei mărci similare mărcii C. sau persoană interesată să înregistreze această marcă. Reclamanta și-a justificat interesul prin calitatea sa de titulară a mărcii D. înregistrată pentru clasa 14, conform Clasificării de la Nisa, la nivel comunitar (marcă verbală) și (marcă combinată) și la nivel internațional (marcă verbală).

Tribunalul a apreciat că, în calitatea sa de titular a mărcii D., reclamanta nu poate obține niciun folos practic prin decăderea pârâtei SC B. SA din marca verbală C. protejată la nivel național din 31 octombrie 1986, deoarece, deși atât mărcile reclamantei cât și marca pârâtei sunt înregistrate pentru produse din clasa 14, respectiv ceasuri, între cele două mărci nu există niciun risc de confuzie; astfel, s-a apreciat că similaritatea vizuală și auditivă între cele două mărci este una scăzută, similaritatea fonetică este una medie, iar similaritatea conceptuală nu există, având în vedere că marca reclamantei este una fantezistă, în timp ce marca pârâtei este una sugestivă pentru instrumentele de măsurare a timpului prin înțelesul pe care îl capătă în mintea publicului consumator, vorbitor de limba română, prima parte a elementului verbal C. sau întregul cuvânt prin raportare la expresia sugerată de „ora exactă”.

S-a mai reținut că în analiza riscului de confuzie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat în mod constant că o similaritate ridicată între produse poate fi compensată printr-un grad mic de similaritate a mărcilor în conflict. Totodată, prima instanță a avut în vedere și faptul că marca D., aparținând reclamantei, este o marcă notorie pentru produse de lux, adresată unui public restrâns și bun cunoscător, care nu poate fi indus în eroare de slaba similaritate cu marca pârâtei. Reclamanta a arătat că urmărește să creeze mărci puternice, ceea ce a și făcut (având în vedere portofoliul mărcilor D. pe care le-a protejat), însă, dată fiind notorietatea dobândită de aceste mărci și lipsa dovezilor în susținerea unui interes în crearea altor mărci, prima instanță a apreciat că marca C. nu reprezintă o marcă pe care reclamanta ar urmări să și-o aproprie și să o consolideze.

În ceea ce privește argumentul invocat în sensul că reclamanta urmărește să-și consolideze poziția pe piață, tribunalul a apreciat că interesul eliminării unui concurent de pe piață nu este legitim protejat, concurența licită permițând pârâtei să-și păstreze marca și să o folosească în acord cu interesele sale, în condițiile în care nu există nicio dovadă că aceasta a fost înregistrată în scop de blocaj, cum susține reclamanta; de altfel, în măsura în care marca ar fi fost înregistrată cu deturnarea de la funcția sa esențială, reclamanta ar fi avut la îndemână o acțiune specifică, respectiv acțiunea în anulare, iar nu acțiunea în decădere. Prin decizia nr. 210 din 14 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței menționate.

Prin decizia nr. 1297 din 15 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei menționate, ce a fost modificată, în sensul că a fost admis apelul formulat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței nr. 689 din 4 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost anulată sentința apelată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe de apel pentru evocarea fondului.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, în cadrul cererii în decăderea din drepturile asupra unei mărci naționale, întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, instanța va fi ținută a verifica această condiție de exercițiu al acțiunii civile pe baza criteriilor privind interesul procesual, anume de a fi direct, personal, legitim, născut și actual, în contextul în care legea nu definește sintagma de „persoană interesată” în formularea cererii de decădere iar în mod constant, în jurisprudență, s-a considerat, în interpretarea acestui text, că instanța învestită cu o cerere în decădere va stabili, în raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, dacă titularul acesteia are sau nu interes în promovarea cererii.

Înalta Curte a apreciat că analiza interesului în formularea cererii în decăderea pârâtei din drepturile asupra mărcii C., realizată de către instanțele de fond în mod identic celei presupuse de soluționarea unei cereri în contrafacerea mărcilor reclamantei [art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998] ori o cerere în anularea înregistrării mărcii pârâtei [art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (2) lit. b)], încalcă dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, întrucât se adaugă la lege.

Verificarea riscului de confuzie și, mai mult decât atât, confirmarea interesului în formularea cererii de decădere numai după constatarea existenței riscului de confuzie reprezintă o cerință excesivă, contrară voinței legiuitorului la momentul edictării condiției referitoare la persoanele interesate ce pot formula o cerere în decăderea titularului din drepturile asupra mărcii, de natură a condiționa accesul la instanță de cerințele specifice unor cereri în justiție având un alt obiect. Criteriile interesului procesual de a fi născut, direct, personal, legitim și actual, trebuie analizate prin raportare la particularitățile cererilor formulate în această materie și cu luarea în considerare a argumentelor invocate de titularul acțiunii, astfel încât instanța va fi ținută să verifice aceste cerințe și prin prisma finalității afirmate de reclamant.

Înalta Curte a constatat că niciuna dintre constatările prin care instanțele de fond au infirmat calitatea reclamantei de persoană interesată în promovarea cererii în decădere, indicându-i o altă cale procedurală (acțiunea în concurență neloială), nu corespunde premisei inserate în dispozițiile art. 46 alin. (1) din legea nr. 84/1998, întrucât textul ar rămâne fără aplicabilitate în ce privește posibilitatea formulării cererii în decădere de către titularul unor alte mărci identice sau similare destinate a fi aplicate unor produse/servicii identice sau similare, așadar, de către competitor direct cu titularul mărcii inactive, pe aceeași piață.

Totodată, Înalta Curte a constatat că, în ce-l privește pe reclamantul care este titularul unei mărci identice sau similare, textul nu prevede caracterul subsidiar al cererii în decăderea din drepturile asupra unei mărci care, în mod nejustificat, nu este folosită efectiv de titularul ei, fie față de cererea în anulare înregistrării acelei mărci, fie față de cererea în contrafacere ori cea în concurență neloială, iar căile procesuale indicate de instanțele de fond nu reprezintă căi efective și eficiente pentru recurenta reclamantă.

Totodată, acțiunea în decădere nu corespunde interesului eliminării unui competitor de pe piață, contrar celor reținute de instanțele de fond, întrucât eventuala admitere a cererii în decădere conduce la pierderea dreptului asupra mărcii pe care titularul său nu a exploatat-o în mod efectiv, în condițiile prevăzute de lege, iar nu la eliminarea de pe piață a acelui concurent, întrucât acesta nu își pierde capacitatea de folosință (fie că este persoană fizică, fie că este persoană juridică), după cum acesta poate concura în continuare pe piață dacă în fondul său de comerț se regăsește și dreptul asupra altor mărci.

În consecință, eliminarea de pe piață a acelui competitor nu poate fi acceptat ca efect direct al admiterii unei cereri în decădere, întrucât efectul nemijlocit al admiterii unei cereri în decădere este doar pierderea dreptului asupra mărcii, finalitate legitimă ce corespunde unei proceduri prevăzute de lege prin norme clare și predictibile [art. 46 alin. (1) lit. a) și urm. din Legea nr. 84/1998].

Nici constatarea lipsei unui efect direct în patrimoniul sau cu privire la situația juridică a portofoliului mărcilor recurentei-reclamante în cazul admiterii cererii în decăderea pârâtei din drepturile conferite de marcă nu poate conduce la infirmarea interesului procesual în cauză, întrucât, indiferent de titularul acțiunii (solicitantul înregistrării unei mărci identice sau similare cu cea pentru care se cere decăderea, ori un competitor pe aceeași piață care intenționează extinderea planurilor sale de afaceri pe teritoriul României și/sau în legătură cu produse identice sau similare desemnate de o marcă identică sau similară unei mărci inactive etc.), pronunțarea decăderii din drepturile asupra mărcii pârâtului nu are niciodată un alt efect decât stingerea dreptului la marcă în patrimoniul acestuia și disponibilizarea acelui semn pe piață.

Ca atare, Înalta Curte nu a putut reține că această finalitate prevăzută de lege nu corespunde unui folos practic, ci unui interes general, public, întrucât aceasta privește specificul evaluării noțiunii de persoană interesată în formularea cererii de decădere, care trebuie raportată la circumstanțele particulare ale fiecărei cauze. În acest context, Înalta Curte a constatat că împrejurările susținute de către recurentă din această perspectivă sunt apte pentru a justifica interesul acesteia în solicitarea decăderii pârâtei din drepturile conferite de marca C., pornind de la premisa calității sale de concurent pe aceeași piață.

Astfel, s-a reținut că recurenta s-a prevalat de calitatea sa de titular al unui portofoliu de mărci comunitare și internaționale (verbale și combinate, cu element figurativ) conținând elementul verbal D., pentru aceleași produse din clasa 14 a Clasificării de la Nisa – ceasuri de mână, susținându-se că între mărcile sale și marca pârâtei C., înregistrată pentru produse identice, există un grad ridicat de similaritate. Totodată, a susținut că mărcile sale se bucură de notorietate atât la nivel național, cât și comunitar și internațional pentru produsele indicate din clasa 14, astfel încât, dacă pârâta va fi decăzută din drepturile asupra mărcii sale, în condițiile legii, se înlătură și posibilitatea pentru aceasta de a profita de caracterul distinctiv al mărcilor sale, în cazul reluării folosirii.

Astfel cum deja s-a arătat, este excesiv a se pretinde necesitatea constatării riscului de confuzie pentru justificarea interesului procesual în promovarea cererii, astfel încât, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 și în limitele sale interne, Înalta Curte, în contextul circumstanțelor relevante ale cauzei – împrejurările susținute de recurentă ca fiind apte să demonstreze interesul procesual, apreciază că este suficientă reținerea identității produselor și a similarității semnelor. Identitatea între produsele protejate prin mărcile reclamantei și marca pârâtei nu a fost contestată de pârâtă; în plus, ambele instanțe de fond au reținut în acest sens.

Prin decizia recurată însă, instanța de apel a constatat că între mărcile reclamantei și marca pârâtei nu există un grad suficient de similaritate pentru a conduce la reținerea existenței riscului de confuzie. Or, pe lângă împrejurarea că, în contextul justificării interesului procesual în acțiunea de decădere, analiza similarității mărcilor nu poate fi supusă testului gradului de similaritate care să conducă la reținerea riscului de confuzie însuși, Înalta Curte a apreciat că semnele sunt similare. Astfel, în cadrul comparației sumare ce este permisă în acest context, s-a constatat că atât la nivel vizual cât și fonetic mărcile sunt similare, similaritate ce nu poate fi însă reținută și la nivel conceptual.

Instanțele de fond au reținut (de o manieră implicită) notorietatea mărcilor reclamantei, însă instanța de apel nu a dat acestei constatări cel puțin valoarea caracterului puternic distinctiv al mărcilor reclamantei, în sensul jurisprudenței CJUE care, printr-o jurisprudență constantă reține creșterea gradului de distinctivitate al unei mărci prin folosire îndelungată în timp (Cauza Sabel, C – 251/95); pe de altă parte, instanța de apel, chiar în cadrul verificării similarității (în evaluarea riscului de confuzie) a ignorat o altă regulă aplicată și ea în mod constant de Curtea de la Luxembourg, anume cea prin care s-a reținut că identitatea sau similaritatea ridicată a produselor/serviciilor compensează similaritatea semnelor și invers.

În cadrul comparației vizuale, importante sunt asemănările; marca pârâtei C. și două dintre mărcile reclamantei sunt verbale – D., iar cea de-a treia este o combinată cu element figurativ, dar care, de asemenea, include același element verbal; în consecință, se poate constata că mărcile verbale comparate sunt compuse din 4 și, respectiv 5 litere, având sufixul comun „EX”, în timp ce primele două litere sunt inversate („RO”/„OR”); aceste constatări sunt suficiente pentru a se conchide că ele sunt similare. În plan fonetic, și instanța de apel a reținut un anumit nivel de similaritate; se constată însă că diferențele verbale nu sunt suficiente pentru a se reține că mărcile sunt diferite, având în vedere că ambele sunt compuse din două silabe cu o sonoritate foarte asemănătoare, decurgând din aceeași cadență a rostirii.

În ce privește nivelul conceptual, Înalta Curte a constatat că în mod greșit instanța de apel a considerat că este posibilă realizarea comparației și în acest plan, dat fiind că ambele mărci sunt fanteziste fără o semnificație proprie în limba română (limba vorbită pe teritoriul relevant, fiind criteriul ce trebuie luat în considerarea într-o astfel de analiză); astfel, în ce privește marca C. a pârâtei s-a reținut, fără a se argumenta o atare concluzie, ca fiind evidentă asocierea pe care face publicul relevant între ideile de oră exactă și ceas.

Înalta Curte a apreciat că nu orice concept trebuie să fie definit sau să i se stabilească în mod artificial un conținut semantic, cu atât mai puțin atunci când semnele verbale sunt fanteziste; pe de altă parte, explicația pentru care instanța de apel a optat, stabilind înțelesul semantic al mărcii verbale a pârâtei, nu are corespondent în regulile lingvistice unanim acceptate; astfel, instanța de apel trebuia să se raporteze la eventuale abrevieri numai dacă acestea erau corecte, să verifice, pe baza regulilor morfologiei, posibilitatea compunerii unor cuvinte noi, cu semnificație distinctă, rezultate din alăturarea unor eventuale prescurtări ori doar elidarea vocalei finale „a” de la „ora”, în condițiile în care nici adjectivul „exactă” nu are prescurtarea „ex.” etc.; în plus, în contextul aprecierii caracterului distinctiv intrinsec al unui semn verbal, reținerea cuvântului ca fiind unul fantezist este preferabilă celei în care se optează pentru explicarea lui prin intermediul unei sintagme evocatoare (de natură a altera caracterul distinctiv al semnului).

În consecință, având în vedere identitatea produselor cărora atât mărcile reclamantei cât și marca pârâtei le sunt destinate a li se aplica (ceasuri de mână), precum și similaritatea acestor mărci, rezultă că în cauză este îndeplinită cerința ca cererea în decăderea pârâtei din drepturile conferite de marca C. să fie formulată de o persoană interesată - reclamanta, competitor direct, pe aceeași piață, titulară a mărcilor D. Au fost înlăturate celelalte critici ale recurentei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (2) lit. a) sau art. 6 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, aceste norme nefiind incidente pentru verificarea interesului în formularea cererii în decăderea din drepturile asupra mărcii.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București sub nr. x/3/2012**. Prin decizia nr. 484 din 21 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței nr. 689 din 04 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea și a dispus decăderea pârâtei din drepturile conferite de marca națională C. pentru clasa de produse 14, cu 3080 euro cheltuieli de judecată. În judecarea fondului după casare, ținând seama de dezlegările date de instanța de recurs, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a constatat că probele administrate în apel în scopul dovediri utilizării mărcii, sarcină ce îi revine pârâtei, conform art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, nu sunt de natură a conduce la concluzia că exploatarea a fost efectivă, reală, neechivocă și serioasă, pentru prevenirea sancțiunii decăderii.

Astfel, a fost depusă la dosar o factură emisă de SC B. SA, în care la denumirea produselor se menționează: „ceas de mână nefuncțional”, fără indicarea mărcii aplicate produsului, astfel că nu poate fi considerat un act de exploatare efectivă, reală. Procesul verbal al adunării generale, din care reiese decizia de relansare a mărcii, nu dovedește că semnul a făcut obiectul exploatării, formele de manifestare ale acesteia fiind, conform doctrinei și practicii judiciare: expunerea mărcii în cataloagele de produse și de prețuri, aplicarea mărcii pe ambalajele în care sunt vândute produse, publicitatea mărcii. Intenția de folosire a mărcii, dedusă din hotărârea adunării generale a acționarilor, nu poate fi echivalată cu un act de utilizare a acesteia, fiind, cel mult, un act pregătitor de exploatare.

Situațiile financiare din 2009-2012 nu dovedesc, de asemenea, utilizarea mărcii, căci existența unei activități comerciale ce se oglindește în bilanț nu demonstrează că actele de comerț au avut ca obiect produsele pentru care a fost înregistrată marca. Înscrisurile referitoare la campania de relansare a mărcii C. pot demonstra intenția de a folosi marca, studiul depus la dosar nefiind o formă de manifestare a folosinței reale, publice a mărcii, adică o folosință despre care consumatorii și comercianții au cunoștință. Nu rezultă că acest studiu de relansare a mărcii a fost urmat de punerea în vânzare a produselor prin circuite comerciale normale.

Apărarea potrivit căreia sistarea utilizării mărcii a fost justificată de criza economică nu poate fi reținută, sintagma „fără motive justificate” trebuie interpretată într-o manieră restrictivă, titularul mărcii fiind obligat să dovedească fapte și împrejurări cu privire la care el nu are nicio putere, care nu fac parte din riscurile normale ale întreprinderii și care au făcut imposibilă folosirea mărcii. Potrivit doctrinei și jurisprudenței, dificultățile interne ale întreprinderii, ca insuficiența capitalurilor, sau de ordin economic general, ca perioadele de recesiune sau o concurență foarte activă, nu fac aparte din categoria motivelor justificate în nefolosirea mărcii.

Nefiind dovedită minima utilizare a mărcii în perioada relevantă (2011-2007) și nici imposibilitatea folosirii din motive independente de voința titularului, sunt întrunite condițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, pentru decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, pentru clasa de produse pentru care a fost înregistrată. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta SC B. SA, criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Standardul la care s-a raportat instanța de apel pentru a verifica îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, conchizând în sensul neutilizării efective a mărcii fără motive justificate pe perioada de 5 ani anterioară cererii de decădere, a fost unul care reflectă un veritabil abuz de drept.

Întrucât sancțiunea decăderii din dreptul la marcă produce efecte echivalente exproprierii, analiza judecătorului în astfel de cazuri trebuie să fie extrem de atentă și să determine dacă exercitarea drepturilor de către titularul mărcii supuse cenzurii instanței produce vreun efect de blocaj nelegitim sau nu. Mai exact, este vorba despre analiza efectelor utile (opuse) a două drepturi: dreptul proprietarului unei mărci de a lua decizii în acord cu principiile unei piețe libere, mai exact, dreptul proprietarului unei mărci de a decide cu privire la activitățile utile unei întreprinderi care acționează pe o piață liberă și dreptul terțului de a solicita exproprierea de marcă.

O analiză similară a fost făcută de Curtea de Apel a Marii Britanii în cauza La Mer, în care a respins cererea de decădere, cu motivarea că soluția Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza Ansul reprezintă un simplu ghid de interpretare a legislației europene, care nu trebuie aplicat tale quale. Instanța a arătat că nu există un test cantitativ sau calitativ care să determine ce înseamnă folosirea unei mărci în sensul normei incidente și că fiecare caz impune o analiză proprie, adecvată contextului.

În cauză, în condițiile în care exercitarea drepturilor derivate din marca C. nu produce vreun astfel de efect de blocaj nelegitim, instanța de apel s-a raportat la un standard de probațiune foarte oneros pentru titularul mărcii, limitând în același timp mijloacele de probă ale pârâtei la înscrisuri (proba cu martori a fost respinsă la termenul din data de 09 septembrie 2015). Recurenta a susținut că, prin probele administrate, a dovedit utilizarea efectivă a mărcii C., în sensul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, pe o perioadă de cinci ani de zile anterioară datei formulării cererii de chemare în judecată (31 octombrie 2012). Astfel, la data de 25 ianuarie 2008, fapt atestat de factura, ceasurile de mână marca C. erau în continuare vândute către parteneri ai societății, la prețuri reduse, în vederea recondiționării și comercializării pe piață sub aceeași marcă.

Factura nu menționa marca ceasurilor, însă reținând această împrejurare pentru a descalifica înscrisul drept probă a utilizării efective a mărcii, în contextul în care a respins proba cu martori aptă să clarifice natura ceasurilor și scopul tranzacției (au fost transferate 6247 de ceasuri marea C. în vederea recondiționării), instanța de apel a încălcat garanțiile procesuale ale societății. În orice caz, eventualele dubii cu privire la ponderea unei probe nu puteau fi interpretate împotriva pârâtei, conform principiului in dubio pro reo, așa cum a procedat instanța de apel.

Recurenta a criticat, totodată, aprecierea instanței de apel în sensul că efectul crizei economice din anul 2008 asupra activității societății nu a justificat sistarea temporară a producției de ceasuri C. la finele anului 2008, susținând că această apreciere echivalează cu a impune titularului mărcii să se sinucidă economic și a continua o producție în condiții evidente de pierdere economică sigură. Începând cu anul 2012, așa cum rezultă din procesul verbal al Adunării Generale a Acționarilor din data de 18 mai 2012, date fiind rezultatele financiare pozitive din primele luni (confirmate de bilanțul final al anului 2012, conform căruia B. a înregistrat profituri în acel an), acționarii au decis reluarea producției și comercializării de ceasuri marca C. în condiții de piață viabile.

Prin urmare, au mandatat consiliul de administrație pentru efectuarea demersurilor necesare în acest sens. Astfel, s-a decis că pentru rentabilizarea producției este nu doar oportună, dar și necesară o operațiune de rebranding, drept pentru care a fost concepută campania de promovare a mărcii cu accente pronunțat naționale. Întrucât procesul de rentabilizare a mărcii a fost demarat cu mai bine de 3 luni de zile înaintea înregistrării cererii de chemare în judecată, nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 46 alin. (3) teza a 2-a din Legea nr. 84/1998. La termenul de judecată din 26 februarie 2016, intimata - reclamantă a invocat nulitatea recursului pârâtei, susținând că motivele de recurs conțin critici de netemeinicie a deciziei recurate, cu referire la modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate, neputând fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că nu este fondată, pentru următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, respectiv prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, astfel cum prevede art. 303 alin. (1), termenul de recurs fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii, potrivit art. 301 C. proc. civ. Absența formulării unor critici de nelegalitate care să întrunească exigențele unor motive de recurs posibil a fi analizate din perspectiva art. 304 C. proc. civ. echivalează cu nemotivarea recursului în termenul legal.

Pentru ca recursul să fie considerat ca fiind motivat, este necesară demonstrarea încălcării de către instanță a dispozițiilor legale invocate, cu referire la considerentele reținute de instanța de apel în sprijinul soluției adoptate, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului de legalitate din partea instanței de recurs. Acest control judiciar nu are în vedere situația de fapt și probele administrate, întrucât reevaluarea acestor elemente interesează temeinicia deciziei recurate, care nu face obiectul vreunui caz de recurs dintre cele descrise în art. 304 C. proc. civ., acestea vizând exclusiv legalitatea hotărârii atacate pe calea recursului. Pe de altă parte, instanța de recurs poate face încadrarea juridică adecvată, în măsura în care se arată în concret în ce constă pretinsa nelegalitate a deciziei recurate, astfel cum prevede art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. Este relevantă, așadar, finalitatea urmărită prin criticile formulate, chiar dacă partea nu a indicat în mod expres un anumit caz de recurs ca fiind incident în cauză ori a făcut referire la un temei juridic greșit. Din considerentele expuse, rezultă că sancțiunea nulității recursului nu operează, dacă din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că este posibilă încadrarea cel puțin a unora dintre acestea în vreunul dintre cazurile de modificare ori de casare descrise de art. 304 C. proc. civ. Împrejurarea că recursul conține și susțineri care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, fie referitoare la situația de fapt și la probele administrate, fie critici formale, care nu corespund unor aprecieri regăsite în decizia recurată, după cum se va arăta în continuare, nu impune aplicarea sancțiunii nulității recursului.

Dacă pot fi identificate critici de nelegalitate, acestea vor fi analizate, înlăturându-se doar susținerile ce nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs. În raport de cele arătate anterior, se constată, în cauză, din motivarea recursului, că anumite susțineri ale recurentei – pârâte pot fi încadrate în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la încălcarea sau greșita aplicare a legii de către instanța de apel, temei juridic invocat, de altfel, în cuprinsul cererii de recurs. Este de precizat că, la termenul de judecată din 26 februarie 2016, în combaterea excepției nulității recursului invocate de către intimata – reclamantă, pârâta SC B. SA a susținut, în esență, că, prin primul motiv de recurs, a înțeles să critice aplicarea greșită de către instanța de apel a criteriilor de apreciere a utilizării efective a unei mărci, rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recurenta a avut în vedere, în special, hotărârea pronunțată în cauza Ansul, în raport de care instanța de apel, în aprecierea caracterului serios de utilizare a mărcii, nu s-a bazat pe toate faptele și circumstanțele relevante necesare pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a mărcii, care includ caracteristicile pieții, domeniul și frecvența utilizării unei mărci. Din cuprinsul susținerilor formulate în scris prin cererea de recurs depusă în termenul legal, se poate desprinde, într-adevăr, intenția recurentei de a critica modul de aplicare, de către instanța de apel, a criteriilor de apreciere a utilizării mărcii în legătură cu care se solicită decăderea pârâtei din drepturi.

Astfel, s-a făcut referire la conținutul analizei presupuse de o cerere cu acest obiect, precum și la cauza Ansul, în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat prevederile din directiva referitoare la mărci, ce au fost transpuse în art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998. Cu toate acestea, instanța de apel, deși a reținut inițial că probele administrate în apel nu au demonstrat că exploatarea a fost efectivă, reală, neechivocă și serioasă, pentru prevenirea sancțiunii decăderii, în realitate, a conchis în sensul că pârâta nu a dovedit o minimă utilizare a mărcii. Astfel, unica factură depusă la dosar, emisă de SC B. SA, nu indică marca aplicată produsului „ceas de mână nefuncțional”, în timp ce nici procesul verbal al adunării generale, din care reiese decizia de relansare a mărcii, ori situațiile financiare din 2009-2012, nu reprezintă dovezi ale exploatării semnului înregistrat ca marcă de către pârâtă.

Determinarea caracterului efectiv al utilizării unei mărci, prin prisma criteriilor desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, presupune, în prealabil, dovedirea existenței unor acte de utilizare a mărcii, de natura celor menționate în decizia recurată (expunerea mărcii în cataloagele de produse și de prețuri, aplicarea mărcii pe ambalajele în care sunt vândute produse, publicitatea mărcii), al căror caracter efectiv, în sensul unei exploatări reale, neechivoce, serioase și publice, să poată fi evaluat în aprecierea incidenței sancțiunii decăderii. Or, cât timp instanța de apel a constatat că marca nu a fost utilizată deloc de către pârâtă în perioada de referință, iar această apreciere de fapt, conturată pe baza probelor administrate, nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs, verificarea preconizată de către recurentă nu are obiect.

În acest context, se constată că susținerile recurentei vizând criteriile de apreciere a utilizării efective a mărcii sunt formale și nu sunt apte a permite controlul de legalitate al deciziei recurate, neputând fi luate în considerare drept critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate. În schimb, urmează a fi avută în vedere, în cadrul primului motiv de recurs, critica privind respingerea de către instanța de apel a probei testimoniale solicitate de către pârâtă pentru dovedirea folosirii mărcii și limitarea probațiunii la care era îndreptățită pârâta la înscrisuri, cu consecința încălcării drepturilor procesuale ale părții.

Cu toate că recurenta – pârâtă nu a indicat textul sau textele de lege pretins ignorate sau aplicate în mod greșit de către instanța de apel, din cuprinsul susținerilor sale pe aspectul în discuție reiese că se face referire la prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, potrivit cărora „ Dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc de probă”. Din această perspectivă, urmează a fi evaluat modul de aplicare în cauză de către instanța de apel a dispoziției legale citate. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a criticat interpretarea dată de către instanța de apel sintagmei „fără motive justificate”, cu referire la neutilizarea mărcii, din cuprinsul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, urmând ca această instanță de recurs să verifice modul de aplicare a normei prin decizia recurată, din perspectiva motivului de recurs pe acest aspect.

Drept urmare, excepția nulității recursului este nefondată și va fi respinsă ca atare. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Cu ocazia examinării excepției nulității recursului, s-au arătat considerentele pentru care Înalta Curte consideră că, în cadrul primului motiv de recurs, doar susținerile referitoare la neîncuviințarea de către instanța de apel a probei testimoniale reprezintă critici de nelegalitate a deciziei recurate, din perspectiva aplicării art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, potrivit căruia „ Dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc de probă”.

Prin motivele de recurs, pârâta a pretins că a solicitat proba cu martori pentru clarificarea naturii ceasurilor și a scopului tranzacției menționate în factura din 25 ianuarie 2008, care nu menționa marca ceasurilor, urmând a se dovedi, în acest fel, că au fost transferate 6247 de ceasuri marca C. în vederea recondiționării, însemnând că ceasurile de mână marca C. erau în continuare vândute către parteneri ai societății, la prețuri reduse, în vederea recondiționării și comercializării pe piață sub aceeași marcă. Din actele de procedură întocmite în dosarul în care s-a pronunțat decizia recurată, nu rezultă că asemenea susțineri au fost formulate în fața instanței de apel.

În cadrul evocării fondului de către instanța de apel, ca urmare a casării deciziei și a anulării hotărârii primei instanțe de către Înalta Curte în ciclul procesual anterior, pârâta a depus note de ședință pentru termenul de judecată din 09 septembrie 2015, prin care a solicitat admiterea probei cu înscrisuri și martori, pe care partea s-a obligat să îi prezinte la următorul termen de judecată. A menționat că dorește să arate că, în speță, lipsește temeiul de fapt care ar permite încadrarea cererii reclamantei în ipoteza din art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998. În cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din 09 septembrie 2015, la care a fost respinsă administrarea probei testimoniale a fost respinsă, se menționează că pârâta a solicitat încuviințarea acestei probe în dovedirea utilizării mărcii.

Așadar, nu există nici un indiciu că recurenta a solicitat proba testimonială pentru dovedirea împrejurării transferului a 6247 de ceasuri marca C. în vederea recondiționării și, de altfel, nu s-au indicat în concret faptele ce urmau a fi probate în acest fel. Pentru ca instanța de judecată să aprecieze dacă dovezile „pot să aducă dezlegarea pricinii”, în termenii art. 167 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că proba solicitată este pertinentă, concludentă și utilă cauzei, și să arate în încheierea de ședință prin care proba a fost admisă „faptele ce vor trebui dovedite”, este necesar ca partea însăși să indice împrejurările concrete pe care tinde a le demonstra prin proba solicitată. Mai mult, această precizare se impune și pentru aprecierea admisibilității probei, pentru a se determina, în cazul probei cu martori, dacă nu se urmărește, în realitate, dovedirea unui act juridic, și nu a unui fapt, cu încălcarea art. 1191 C. civ.

din 1864. Din aceste motive, în cazul cererii în decădere din dreptul la marcă, nu este suficientă indicarea generică a dovedirii utilizării mărcii ca obiect al probei testimoniale, iar întrucât sarcina probei revine titularului mărcii, conform art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, așadar pârâtei, îndeplinirea acestei obligații implica respectarea tuturor exigențelor procedurale referitoare la propunerea și administrarea probelor, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. În aceste condiții, recurenta – pârâtă nu se poate prevala de neîndeplinirea propriilor obligații procesuale pentru a invoca încălcarea de către instanța de apel a drepturilor sale procesuale, prin respingerea probei testimoniale, motiv pentru care nu pot fi primite susținerile pe acest aspect.

În plus, împrejurarea referitoare la pretinsul transfer a 6247 de ceasuri marca C. în vederea recondiționării a fost menționată prin motivele de recurs pentru prima dată în prezentul proces, astfel încât, din perspectiva mijloacelor procedurale uzitate de către parte, susținerea sa îmbracă forma unei apărări noi, inadmisibilă în recurs, în aplicarea art. 292 alin. (1) și art. 316 C. proc. civ.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, se reține că recurenta a criticat interpretarea dată de către instanța de apel sintagmei „fără motive justificate”, cu referire la neutilizarea mărcii, din cuprinsul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, susținând că formularea normei include situația financiară precară a societății în anii 2009 – 2010, cauzată de criza economică internațională resimțită în România începând cu anul 2008. Potrivit acestei norme, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă poate fi solicitată dacă „fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani”.

Pe acest temei, instanța de apel a apreciat că sintagma „fără motive justificate” trebuie interpretată într-o manieră restrictivă, titularul mărcii fiind obligat să dovedească fapte și împrejurări cu privire la care el nu are nicio putere, care nu fac parte din riscurile normale ale întreprinderii și care au făcut imposibilă folosirea mărcii. Dificultățile interne ale întreprinderii, ca insuficiența capitalurilor, sau de ordin economic general, ca perioadele de recesiune sau o concurență foarte activă, nu fac parte din categoria motivelor justificate în nefolosirea mărcii.

Interpretarea dată de către instanța de apel corespunde celei regăsite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în condițiile în care noțiunea „motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată” din directiva de apropiere a legislațiilor statelor membre referitoare la mărci are un conținut autonom și trebuie să primească o interpretare uniformă în întreaga Uniune Europeană, astfel cum a statuat CJUE în hotărârea pronunțată în cauza C–246/05 Armin Häupl (pgf. 43 – 45). Așadar, interpretarea dată art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 trebuie să concorde cu cea dată dispoziției din directivă transpuse în legea națională. În dispozitivul acelei hotărâri, CJUE a arătat că „reprezintă motive întemeiate pentru neutilizarea unei mărci obstacolele care prezintă o legătură directă cu această marcă, de natură să facă utilizarea acesteia imposibilă sau nerezonabilă și care sunt independente de voința titularului respectivei mărci”.

În considerentele hotărârii, CJUE a indicat că „t rebuie să se analizeze de la caz la caz dacă o schimbare a strategiei comerciale a unei întreprinderi pentru evitarea obstacolului în cauză ar face nerezonabilă utilizarea mărcii respective” (pgf. 54). În acest context, simpla prezență a unei împrejurări precum situația financiară precară a titularului mărcii (chiar dovedită) nu prezumă nici caracterul insurmontabil pentru titularul mărcii al crizei economice internaționale și nici caracterul imposibil sau nerezonabil al utilizării mărcii, aceste consecințe trebuind dovedite de către partea care le pretinde, respectiv de către pârâta din cauză.

Or, pârâta nu a înfățișat alte probe decât dovada pierderilor suferite de societate în perioada 2009 – 2011, fără a se proba situația financiară anterioară, din care să reiasă cel puțin legătura cu criza economică din anul 2008, precum și modul de utilizare a mărcii anterior anului 2009, pentru a face măcar plauzibilă afirmația sistării utilizării mărcii din motivul survenit în anul 2008. De asemenea, pârâta nu a probat strategia aplicată de conducerea societății pentru redresarea economică și faptul că eventuala schimbare a strategiei comerciale a făcut nerezonabilă utilizarea mărcii.

Recurenta a susținut că a fost obligată să se concentreze pe linia de activitate care i-a permis obținerea de venituri imediate, respectiv activități imobiliare, dar, pe lângă faptul că nu a probat această susținere, nu a demonstrat că utilizarea mărcii ar fi fost imposibilă, cu atât mai mult cu cât nu și-a încetat activitatea și nu reiese din înscrisurile de la dosar că profilul de activitate al societății ar fi fost modificat. În consecință, față de criteriile de apreciere a motivelor justificate pentru neutilizarea mărcii, arătate anterior, în mod corect a apreciat instanța de apel că nu s-a dovedit existența unor asemenea motive în cauză, drept pentru care vor fi înlăturate criticile recurentei pe acest aspect.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta – pârâtă SC B. SA la plata sumei de 3.000 euro, în echivalent în RON, la data plății, către intimata – reclamantă SC A. SA, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform facturii din 26 ianuarie 2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei nr. 484 din 21 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurenta – pârâtă SC B. SA la plata sumei de 3.000 euro, în echivalent în RON, la data plății, către intimata – reclamantă SC A. SA, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2016.