ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 473/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 473/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 473/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 31 octombrie 2012 sub nr. x/3/2012, pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

SC B. SA și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, decăderea

pârâtei SC B. SA din drepturile conferite de marca națională C., înregistrată,

pentru produse din clasa 14.

În drept, cererea

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) ale Legii

nr. 84/1998.

Prin sentința

nr. 689 din 04 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins cererea de chemare în judecată ca lipsită de interes, admițând,

în prealabil, excepția cu acest obiect.

În motivarea sentinței,

tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană

interesată, nefiind titulară a unei mărci similare mărcii C.

sau persoană interesată să înregistreze această marcă.

Reclamanta și-a

justificat interesul prin calitatea sa de titulară a mărcii D. înregistrată

pentru clasa 14, conform Clasificării de la Nisa, la nivel comunitar (marcă

verbală) și (marcă combinată) și la nivel internațional

(marcă verbală).

Tribunalul a apreciat

că, în calitatea sa de titular a mărcii D., reclamanta nu poate obține

niciun folos practic prin decăderea pârâtei SC B. SA din marca verbală

C. protejată la nivel național din 31 octombrie 1986, deoarece, deși

atât mărcile reclamantei cât și marca pârâtei sunt înregistrate pentru

produse din clasa 14, respectiv ceasuri, între cele două mărci nu există

niciun risc de confuzie; astfel, s-a apreciat că similaritatea vizuală

și auditivă între cele două mărci este una scăzută,

similaritatea fonetică este una medie, iar similaritatea conceptuală nu

există, având în vedere că marca reclamantei este una fantezistă,

în timp ce marca pârâtei este una sugestivă pentru instrumentele de măsurare

a timpului prin înțelesul pe care îl capătă în mintea publicului

consumator, vorbitor de limba română, prima parte a elementului verbal C. sau

întregul cuvânt prin raportare la expresia sugerată de „ora exactă”.

S-a mai reținut

că în analiza riscului de confuzie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene

a apreciat în mod constant că o similaritate ridicată între produse poate

fi compensată printr-un grad mic de similaritate a mărcilor în conflict.

Totodată,

prima instanță a avut în vedere și faptul că marca D., aparținând

reclamantei, este o marcă notorie pentru produse de lux, adresată unui

public restrâns și bun cunoscător, care nu poate fi indus în eroare de

slaba similaritate cu marca pârâtei.

Reclamanta a arătat

că urmărește să creeze mărci puternice, ceea ce a și

făcut (având în vedere portofoliul mărcilor D. pe care le-a protejat),

însă, dată fiind notorietatea dobândită de aceste mărci și

lipsa dovezilor în susținerea unui interes în crearea altor mărci, prima

instanță a apreciat că marca C. nu reprezintă o marcă pe

care reclamanta ar urmări să și-o aproprie și să o consolideze.

În ceea ce privește

argumentul invocat în sensul că reclamanta urmărește să-și

consolideze poziția pe piață, tribunalul a apreciat că interesul

eliminării unui concurent de pe piață nu este legitim protejat, concurența

licită permițând pârâtei să-și păstreze marca și să

o folosească în acord cu interesele sale, în condițiile în care nu există

nicio dovadă că aceasta a fost înregistrată în scop de blocaj, cum

susține reclamanta; de altfel, în măsura în care marca ar fi fost înregistrată

cu deturnarea de la funcția sa esențială, reclamanta ar fi avut la

îndemână o acțiune specifică, respectiv acțiunea în anulare,

iar nu acțiunea în decădere.

Prin decizia

nr. 210 din 14 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței

menționate.

Prin decizia

nr. 1297 din 15 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta

SC A. SA împotriva deciziei menționate, ce a fost modificată, în sensul

că a fost admis apelul formulat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței

nr. 689 din 4 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

a fost anulată sentința apelată și s-a trimis cauza aceleiași

instanțe de apel pentru evocarea fondului.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că, în cadrul cererii în decăderea

din drepturile asupra unei mărci naționale, întemeiată pe dispozițiile

art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, instanța va fi ținută

a verifica această condiție de exercițiu al acțiunii civile

pe baza criteriilor privind interesul procesual, anume de a fi direct, personal,

legitim, născut și actual, în contextul în care legea nu definește

sintagma de „persoană interesată” în formularea cererii de decădere

iar în mod constant, în jurisprudență, s-a considerat, în interpretarea

acestui text, că instanța învestită cu o cerere în decădere

va stabili, în raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, dacă

titularul acesteia are sau nu interes în promovarea cererii.

Înalta Curte a

apreciat că analiza interesului în formularea cererii în decăderea pârâtei

din drepturile asupra mărcii C., realizată de către instanțele

de fond în mod identic celei presupuse de soluționarea unei cereri în contrafacerea

mărcilor reclamantei [art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998] ori

o cerere în anularea înregistrării mărcii pârâtei [art. 47 alin. (1)

lit. b) rap. la art. 6 alin. (2) lit. b)], încalcă dispozițiile art. 46

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, întrucât se adaugă la lege.

Verificarea riscului

de confuzie și, mai mult decât atât, confirmarea interesului în formularea

cererii de decădere numai după constatarea existenței riscului de

confuzie reprezintă o cerință excesivă, contrară voinței

legiuitorului la momentul edictării condiției referitoare la persoanele

interesate ce pot formula o cerere în decăderea titularului din drepturile

asupra mărcii, de natură a condiționa accesul la instanță

de cerințele specifice unor cereri în justiție având un alt obiect.

Criteriile interesului

procesual de a fi născut, direct, personal, legitim și actual, trebuie

analizate prin raportare la particularitățile cererilor formulate în această

materie și cu luarea în considerare a argumentelor invocate de titularul acțiunii,

astfel încât instanța va fi ținută să verifice aceste cerințe

și prin prisma finalității afirmate de reclamant.

Înalta Curte a

constatat că niciuna dintre constatările prin care instanțele de

fond au infirmat calitatea reclamantei de persoană interesată în promovarea

cererii în decădere, indicându-i o altă cale procedurală (acțiunea

în concurență neloială), nu corespunde premisei inserate în dispozițiile

art. 46 alin. (1) din legea nr. 84/1998, întrucât textul ar rămâne fără

aplicabilitate în ce privește posibilitatea formulării cererii în decădere

de către titularul unor alte mărci identice sau similare destinate a fi

aplicate unor produse/servicii identice sau similare, așadar, de către

competitor direct cu titularul mărcii inactive, pe aceeași piață.

Totodată,

Înalta Curte a constatat că, în ce-l privește pe reclamantul care este

titularul unei mărci identice sau similare, textul nu prevede caracterul subsidiar

al cererii în decăderea din drepturile asupra unei mărci care, în mod

nejustificat, nu este folosită efectiv de titularul ei, fie față

de cererea în anulare înregistrării acelei mărci, fie față de

cererea în contrafacere ori cea în concurență neloială, iar căile

procesuale indicate de instanțele de fond nu reprezintă căi efective

și eficiente pentru recurenta reclamantă.

Totodată,

acțiunea în decădere nu corespunde interesului eliminării unui competitor

de pe piață, contrar celor reținute de instanțele de fond, întrucât

eventuala admitere a cererii în decădere conduce la pierderea dreptului asupra

mărcii pe care titularul său nu a exploatat-o în mod efectiv, în condițiile

prevăzute de lege, iar nu la eliminarea de pe piață a acelui concurent,

întrucât acesta nu își pierde capacitatea de folosință (fie că

este persoană fizică, fie că este persoană juridică), după

cum acesta poate concura în continuare pe piață dacă în fondul său

de comerț se regăsește și dreptul asupra altor mărci.

În consecință,

eliminarea de pe piață a acelui competitor nu poate fi acceptat ca efect

direct al admiterii unei cereri în decădere, întrucât efectul nemijlocit al

admiterii unei cereri în decădere este doar pierderea dreptului asupra mărcii,

finalitate legitimă ce corespunde unei proceduri prevăzute de lege prin

norme clare și predictibile [art. 46 alin. (1) lit. a) și urm. din Legea

nr. 84/1998].

Nici constatarea

lipsei unui efect direct în patrimoniul sau cu privire la situația juridică

a portofoliului mărcilor recurentei-reclamante în cazul admiterii cererii în

decăderea pârâtei din drepturile conferite de marcă nu poate conduce la

infirmarea interesului procesual în cauză, întrucât, indiferent de titularul

acțiunii (solicitantul înregistrării unei mărci identice sau similare

cu cea pentru care se cere decăderea, ori un competitor pe aceeași piață

care intenționează extinderea planurilor sale de afaceri pe teritoriul

României și/sau în legătură cu produse identice sau similare desemnate

de o marcă identică sau similară unei mărci inactive etc.),

pronunțarea decăderii din drepturile asupra mărcii pârâtului nu are

niciodată un alt efect decât stingerea dreptului la marcă în patrimoniul

acestuia și disponibilizarea acelui semn pe piață.

Ca atare, Înalta

Curte nu a putut reține că această finalitate prevăzută

de lege nu corespunde unui folos practic, ci unui interes general, public, întrucât

aceasta privește specificul evaluării noțiunii de persoană interesată

în formularea cererii de decădere, care trebuie raportată la circumstanțele

particulare ale fiecărei cauze.

În acest context,

Înalta Curte a constatat că împrejurările susținute de către

recurentă din această perspectivă sunt apte pentru a justifica interesul

acesteia în solicitarea decăderii pârâtei din drepturile conferite de marca

C., pornind de la premisa calității sale de concurent pe aceeași

piață.

Astfel, s-a reținut

că recurenta s-a prevalat de calitatea sa de titular al unui portofoliu de

mărci comunitare și internaționale (verbale și combinate, cu

element figurativ) conținând elementul verbal D., pentru aceleași produse

din clasa 14 a Clasificării de la Nisa – ceasuri de mână, susținându-se

că între mărcile sale și marca pârâtei C., înregistrată pentru

produse identice, există un grad ridicat de similaritate.

Totodată,

a susținut că mărcile sale se bucură de notorietate atât la

nivel național, cât și comunitar și internațional pentru produsele

indicate din clasa 14, astfel încât, dacă pârâta va fi decăzută din

drepturile asupra mărcii sale, în condițiile legii, se înlătură

și posibilitatea pentru aceasta de a profita de caracterul distinctiv al mărcilor

sale, în cazul reluării folosirii.

Astfel cum deja

s-a arătat, este excesiv a se pretinde necesitatea constatării riscului

de confuzie pentru justificarea interesului procesual în promovarea cererii, astfel

încât, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 84/1998 și în limitele sale interne, Înalta Curte, în contextul

circumstanțelor relevante ale cauzei – împrejurările susținute de

recurentă ca fiind apte să demonstreze interesul procesual, apreciază

că este suficientă reținerea identității produselor și

a similarității semnelor.

Identitatea între

produsele protejate prin mărcile reclamantei și marca pârâtei nu a fost

contestată de pârâtă; în plus, ambele instanțe de fond au reținut

în acest sens.

Prin decizia recurată

însă, instanța de apel a constatat că între mărcile reclamantei

și marca pârâtei nu există un grad suficient de similaritate pentru a

conduce la reținerea existenței riscului de confuzie.

Or, pe lângă

împrejurarea că, în contextul justificării interesului procesual în acțiunea

de decădere, analiza similarității mărcilor nu poate fi supusă

testului gradului de similaritate care să conducă la reținerea riscului

de confuzie însuși, Înalta Curte a apreciat că semnele sunt similare.

Astfel, în cadrul

comparației sumare ce este permisă în acest context, s-a constatat că

atât la nivel vizual cât și fonetic mărcile sunt similare, similaritate

ce nu poate fi însă reținută și la nivel conceptual.

Instanțele

de fond au reținut (de o manieră implicită) notorietatea mărcilor

reclamantei, însă instanța de apel nu a dat acestei constatări cel

puțin valoarea caracterului puternic distinctiv al mărcilor reclamantei,

în sensul jurisprudenței CJUE care, printr-o jurisprudență constantă

reține creșterea gradului de distinctivitate al unei mărci prin folosire

îndelungată în timp (Cauza Sabel, C – 251/95); pe de altă parte, instanța

de apel, chiar în cadrul verificării similarității (în evaluarea

riscului de confuzie) a ignorat o altă regulă aplicată și ea

în mod constant de Curtea de la Luxembourg, anume cea prin care s-a reținut

că identitatea sau similaritatea ridicată a produselor/serviciilor compensează

similaritatea semnelor și invers.

În cadrul comparației

vizuale, importante sunt asemănările; marca pârâtei C. și două

dintre mărcile reclamantei sunt verbale – D., iar cea de-a treia este o combinată

cu element figurativ, dar care, de asemenea, include același element verbal;

în consecință, se poate constata că mărcile verbale comparate

sunt compuse din 4 și, respectiv 5 litere, având sufixul comun „EX”, în timp

ce primele două litere sunt inversate („RO”/„OR”); aceste constatări sunt

suficiente pentru a se conchide că ele sunt similare.

În plan fonetic,

și instanța de apel a reținut un anumit nivel de similaritate; se

constată însă că diferențele verbale nu sunt suficiente pentru

a se reține că mărcile sunt diferite, având în vedere că ambele

sunt compuse din două silabe cu o sonoritate foarte asemănătoare,

decurgând din aceeași cadență a rostirii.

În ce privește

nivelul conceptual, Înalta Curte a constatat că în mod greșit instanța

de apel a considerat că este posibilă realizarea comparației și

în acest plan, dat fiind că ambele mărci sunt fanteziste fără

o semnificație proprie în limba română (limba vorbită pe teritoriul

relevant, fiind criteriul ce trebuie luat în considerarea într-o astfel de analiză);

astfel, în ce privește marca C. a pârâtei s-a reținut, fără

a se argumenta o atare concluzie, ca fiind evidentă asocierea pe care face

publicul relevant între ideile de oră exactă și ceas.

Înalta Curte a

apreciat că nu orice concept trebuie să fie definit sau să i se stabilească

în mod artificial un conținut semantic, cu atât mai puțin atunci când

semnele verbale sunt fanteziste; pe de altă parte, explicația pentru care

instanța de apel a optat, stabilind înțelesul semantic al mărcii

verbale a pârâtei, nu are corespondent în regulile lingvistice unanim acceptate;

astfel, instanța de apel trebuia să se raporteze la eventuale abrevieri

numai dacă acestea erau corecte, să verifice, pe baza regulilor morfologiei,

posibilitatea compunerii unor cuvinte noi, cu semnificație distinctă,

rezultate din alăturarea unor eventuale prescurtări ori doar elidarea

vocalei finale „a” de la „ora”, în condițiile în care nici adjectivul „exactă”

nu are prescurtarea „ex.” etc.; în plus, în contextul aprecierii caracterului distinctiv

intrinsec al unui semn verbal, reținerea cuvântului ca fiind unul fantezist

este preferabilă celei în care se optează pentru explicarea lui prin intermediul

unei sintagme evocatoare (de natură a altera caracterul distinctiv al semnului).

În consecință,

având în vedere identitatea produselor cărora atât mărcile reclamantei

cât și marca pârâtei le sunt destinate a li se aplica (ceasuri de mână),

precum și similaritatea acestor mărci, rezultă că în cauză

este îndeplinită cerința ca cererea în decăderea pârâtei din drepturile

conferite de marca C. să fie formulată de o persoană interesată

- reclamanta, competitor direct, pe aceeași piață, titulară

a mărcilor D.

Au fost înlăturate

celelalte critici ale recurentei privind greșita aplicare a dispozițiilor

art. 6 alin. (2) lit. a) sau art. 6 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, aceste norme

nefiind incidente pentru verificarea interesului în formularea cererii în decăderea

din drepturile asupra mărcii.

Cauza a fost reînregistrată

la Curtea de Apel București sub nr. x/3/2012**.

Prin decizia

nr.

484

din 21 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței nr. 689

din 04 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea și a dispus

decăderea pârâtei din drepturile conferite de marca națională C.

pentru clasa de produse 14, cu 3080 euro cheltuieli de judecată.

În judecarea fondului

după casare, ținând seama de dezlegările date de instanța de

recurs, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a constatat

că probele administrate în apel în scopul dovediri utilizării mărcii,

sarcină ce îi revine pârâtei, conform art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998,

nu sunt de natură a conduce la concluzia că exploatarea a fost efectivă,

reală, neechivocă și serioasă, pentru prevenirea sancțiunii

decăderii.

Astfel, a fost

depusă la dosar o factură emisă de SC B. SA, în care la denumirea

produselor se menționează: „ceas de mână nefuncțional”, fără

indicarea mărcii aplicate produsului, astfel că nu poate fi considerat

un act de exploatare efectivă, reală.

Procesul verbal

al adunării generale, din care reiese decizia de relansare a mărcii, nu

dovedește că semnul a făcut obiectul exploatării, formele de

manifestare ale acesteia fiind, conform doctrinei și practicii judiciare: expunerea

mărcii în cataloagele de produse și de prețuri, aplicarea mărcii

pe ambalajele în care sunt vândute produse, publicitatea mărcii. Intenția

de folosire a mărcii, dedusă din hotărârea adunării generale

a acționarilor, nu poate fi echivalată cu un act de utilizare a acesteia,

fiind, cel mult, un act pregătitor de exploatare.

Situațiile

financiare din 2009-2012 nu dovedesc, de asemenea, utilizarea mărcii, căci

existența unei activități comerciale ce se oglindește în bilanț

nu demonstrează că actele de comerț au avut ca obiect produsele pentru

care a fost înregistrată marca.

Înscrisurile referitoare

la campania de relansare a mărcii C. pot demonstra intenția de a folosi

marca, studiul depus la dosar nefiind o formă de manifestare a folosinței

reale, publice a mărcii, adică o folosință despre care consumatorii

și comercianții au cunoștință. Nu rezultă că

acest studiu de relansare a mărcii a fost urmat de punerea în vânzare a produselor

prin circuite comerciale normale.

Apărarea

potrivit căreia sistarea utilizării mărcii a fost justificată

de criza economică nu poate fi reținută, sintagma „fără

motive justificate” trebuie interpretată într-o manieră restrictivă,

titularul mărcii fiind obligat să dovedească fapte și împrejurări

cu privire la care el nu are nicio putere, care nu fac parte din riscurile normale

ale întreprinderii și care au făcut imposibilă folosirea mărcii.

Potrivit doctrinei și jurisprudenței, dificultățile interne

ale întreprinderii, ca insuficiența capitalurilor, sau de ordin economic general,

ca perioadele de recesiune sau o concurență foarte activă, nu fac

aparte din categoria motivelor justificate în nefolosirea mărcii.

Nefiind dovedită

minima utilizare a mărcii în perioada relevantă (2011-2007) și nici

imposibilitatea folosirii din motive independente de voința titularului, sunt

întrunite condițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, pentru

decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, pentru clasa

de produse pentru care a fost înregistrată.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs pârâta SC B. SA, criticând-o pentru nelegalitate

pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând,

în esență, următoarele:

Standardul la

care s-a raportat instanța de apel pentru a verifica îndeplinirea condițiilor

reglementate de art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, conchizând în sensul

neutilizării efective a mărcii fără motive justificate pe perioada

de 5 ani anterioară cererii de decădere, a fost unul care reflectă

un veritabil abuz de drept.

Întrucât sancțiunea

decăderii din dreptul la marcă produce efecte echivalente exproprierii,

analiza judecătorului în astfel de cazuri trebuie să fie extrem de atentă

și să determine dacă exercitarea drepturilor de către titularul

mărcii supuse cenzurii instanței produce vreun efect de blocaj nelegitim

sau nu.

Mai exact, este

vorba despre analiza efectelor utile (opuse) a două drepturi: dreptul proprietarului

unei mărci de a lua decizii în acord cu principiile unei piețe libere,

mai exact, dreptul proprietarului unei mărci de a decide cu privire la activitățile

utile unei întreprinderi care acționează pe o piață liberă

și dreptul terțului de a solicita exproprierea de marcă.

O analiză

similară a fost făcută de Curtea de Apel a Marii Britanii în cauza

La Mer, în care a respins cererea de decădere, cu motivarea că soluția

Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza Ansul reprezintă

un simplu ghid de interpretare a legislației europene, care nu trebuie aplicat

tale quale. Instanța a arătat că nu există un test cantitativ

sau calitativ care să determine ce înseamnă folosirea unei mărci

în sensul normei incidente și că fiecare caz impune o analiză proprie,

adecvată contextului.

În cauză,

în condițiile în care exercitarea drepturilor derivate din marca C. nu produce

vreun astfel de efect de blocaj nelegitim, instanța de apel s-a raportat la

un standard de probațiune foarte oneros pentru titularul mărcii, limitând

în același timp mijloacele de probă ale pârâtei la înscrisuri (proba cu

martori a fost respinsă la termenul din data de 09 septembrie 2015).

Recurenta a susținut

că, prin probele administrate, a dovedit utilizarea efectivă a mărcii

C., în sensul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, pe o perioadă

de cinci ani de zile anterioară datei formulării cererii de chemare în

judecată (31 octombrie 2012).

Astfel, la data

de 25 ianuarie 2008, fapt atestat de factura, ceasurile de mână marca C. erau

în continuare vândute către parteneri ai societății, la prețuri

reduse, în vederea recondiționării și comercializării pe piață

sub aceeași marcă.

Factura nu menționa

marca ceasurilor, însă reținând această împrejurare pentru a descalifica

înscrisul drept probă a utilizării efective a mărcii, în contextul

în care a respins proba cu martori aptă să clarifice natura ceasurilor

și scopul tranzacției (au fost transferate 6247 de ceasuri marea C. în

vederea recondiționării), instanța de apel a încălcat garanțiile

procesuale ale societății.

În orice caz,

eventualele dubii cu privire la ponderea unei probe nu puteau fi interpretate împotriva

pârâtei, conform principiului in dubio pro reo, așa cum a procedat instanța

de apel.

Recurenta a criticat,

totodată, aprecierea instanței de apel în sensul că efectul crizei

economice din anul 2008 asupra activității societății nu a justificat

sistarea temporară a producției de ceasuri C. la finele anului 2008, susținând

că această apreciere echivalează cu a impune titularului mărcii

să se sinucidă economic și a continua o producție în condiții

evidente de pierdere economică sigură.

Începând cu anul

2012, așa cum rezultă din procesul verbal al Adunării Generale a

Acționarilor din data de 18 mai 2012, date fiind rezultatele financiare pozitive

din primele luni (confirmate de bilanțul final al anului 2012, conform căruia

B. a înregistrat profituri în acel an), acționarii au decis reluarea producției

și comercializării de ceasuri marca C. în condiții de piață

viabile. Prin urmare, au mandatat consiliul de administrație pentru efectuarea

demersurilor necesare în acest sens. Astfel, s-a decis că pentru rentabilizarea

producției este nu doar oportună, dar și necesară o operațiune

de rebranding, drept pentru care a fost concepută campania de promovare a mărcii

cu accente pronunțat naționale.

Întrucât procesul

de rentabilizare a mărcii a fost demarat cu mai bine de 3 luni de zile înaintea

înregistrării cererii de chemare în judecată, nu sunt îndeplinite nici

condițiile art. 46 alin. (3) teza a 2-a din Legea nr. 84/1998.

La termenul de

judecată din 26 februarie 2016, intimata - reclamantă a invocat nulitatea

recursului pârâtei, susținând că motivele de recurs conțin critici

de netemeinicie a deciziei recurate, cu referire la modalitatea în care instanța

de apel a apreciat probele administrate, neputând fi încadrate în cazurile prevăzute

de art. 304 C. proc. civ.

Examinând cu prioritate

excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că

nu este fondată, pentru următoarele considerente:

În conformitate

cu dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă

nu a fost motivat în termenul legal, respectiv prin cererea de recurs sau înăuntrul

termenului de recurs, astfel cum prevede art. 303 alin. (1), termenul de recurs

fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii, potrivit art. 301 C. proc. civ.

Absența formulării

unor critici de nelegalitate care să întrunească exigențele unor

motive de recurs posibil a fi analizate din perspectiva art. 304 C. proc. civ. echivalează

cu nemotivarea recursului în termenul legal.

Pentru ca recursul

să fie considerat ca fiind motivat, este necesară demonstrarea încălcării

de către instanță a dispozițiilor legale invocate, cu referire

la considerentele reținute de instanța de apel în sprijinul soluției

adoptate, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului de legalitate

din partea instanței de recurs.

Acest control

judiciar nu are în vedere situația de fapt și probele administrate, întrucât

reevaluarea acestor elemente interesează temeinicia deciziei recurate, care

nu face obiectul vreunui caz de recurs dintre cele descrise în art. 304 C. proc.

civ., acestea vizând exclusiv legalitatea hotărârii atacate pe calea recursului.

Pe de altă

parte, instanța de recurs poate face încadrarea juridică adecvată,

în măsura în care se arată în concret în ce constă pretinsa nelegalitate

a deciziei recurate, astfel cum prevede art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Este relevantă,

așadar, finalitatea urmărită prin criticile formulate, chiar dacă

partea nu a indicat în mod expres un anumit caz de recurs ca fiind incident în cauză

ori a făcut referire la un temei juridic greșit.

Din considerentele

expuse, rezultă că sancțiunea nulității recursului nu operează,

dacă din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că este posibilă

încadrarea cel puțin a unora dintre acestea în vreunul dintre cazurile de modificare

ori de casare descrise de art. 304 C. proc. civ.

Împrejurarea că

recursul conține și susțineri care nu reprezintă veritabile

critici de nelegalitate, fie referitoare la situația de fapt și la probele

administrate, fie critici formale, care nu corespund unor aprecieri regăsite

în decizia recurată, după cum se va arăta în continuare, nu impune

aplicarea sancțiunii nulității recursului. Dacă pot fi identificate

critici de nelegalitate, acestea vor fi analizate, înlăturându-se doar susținerile

ce nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs.

În raport de cele

arătate anterior, se constată, în cauză, din motivarea recursului,

că anumite susțineri ale recurentei – pârâte pot fi încadrate în cazul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la încălcarea

sau greșita aplicare a legii de către instanța de apel, temei juridic

invocat, de altfel, în cuprinsul cererii de recurs.

Este de precizat

că, la termenul de judecată din 26 februarie 2016, în combaterea excepției

nulității recursului invocate de către intimata – reclamantă,

pârâta SC B. SA a susținut, în esență, că, prin primul motiv

de recurs, a înțeles să critice aplicarea greșită de către

instanța de apel a criteriilor de apreciere a utilizării efective a unei

mărci, rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii

Europene.

Recurenta a avut

în vedere, în special, hotărârea pronunțată în cauza Ansul, în raport

de care instanța de apel, în aprecierea caracterului serios de utilizare a

mărcii, nu s-a bazat pe toate faptele și circumstanțele relevante

necesare pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a mărcii,

care includ caracteristicile pieții, domeniul și frecvența utilizării

unei mărci.

Din cuprinsul

susținerilor formulate în scris prin cererea de recurs depusă în termenul

legal, se poate desprinde, într-adevăr, intenția recurentei de a critica

modul de aplicare, de către instanța de apel, a criteriilor de apreciere

a utilizării mărcii în legătură cu care se solicită decăderea

pârâtei din drepturi. Astfel, s-a făcut referire la conținutul analizei

presupuse de o cerere cu acest obiect, precum și la cauza Ansul, în care Curtea

de Justiție a Uniunii Europene a interpretat prevederile din directiva referitoare

la mărci, ce au fost transpuse în art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Cu toate acestea,

instanța de apel, deși a reținut inițial că probele administrate

în apel nu au demonstrat că exploatarea a fost efectivă, reală, neechivocă

și serioasă, pentru prevenirea sancțiunii decăderii, în realitate,

a conchis în sensul că pârâta nu a dovedit o minimă utilizare a mărcii.

Astfel, unica

factură depusă la dosar, emisă de SC B. SA, nu indică marca

aplicată produsului „ceas de mână nefuncțional”, în timp ce nici

procesul verbal al adunării generale, din care reiese decizia de relansare

a mărcii, ori situațiile financiare din 2009-2012, nu reprezintă

dovezi ale exploatării semnului înregistrat ca marcă de către pârâtă.

Determinarea caracterului

efectiv al utilizării unei mărci, prin prisma criteriilor desprinse din

jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, presupune, în

prealabil, dovedirea existenței unor acte de utilizare a mărcii, de natura

celor menționate în decizia recurată (expunerea mărcii în cataloagele

de produse și de prețuri, aplicarea mărcii pe ambalajele în care

sunt vândute produse, publicitatea mărcii), al căror caracter efectiv,

în sensul unei exploatări reale, neechivoce, serioase și publice, să

poată fi evaluat în aprecierea incidenței sancțiunii decăderii.

Or, cât timp instanța

de apel a constatat că marca nu a fost utilizată deloc de către pârâtă

în perioada de referință, iar această apreciere de fapt, conturată

pe baza probelor administrate, nu poate fi cenzurată de către instanța

de recurs, verificarea preconizată de către recurentă nu are obiect.

În acest context,

se constată că susținerile recurentei vizând criteriile de apreciere

a utilizării efective a mărcii sunt formale și nu sunt apte a permite

controlul de legalitate al deciziei recurate, neputând fi luate în considerare drept

critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

În schimb, urmează

a fi avută în vedere, în cadrul primului motiv de recurs, critica privind respingerea

de către instanța de apel a probei testimoniale solicitate de către

pârâtă pentru dovedirea folosirii mărcii și limitarea probațiunii

la care era îndreptățită pârâta la înscrisuri, cu consecința

încălcării drepturilor procesuale ale părții.

Cu toate că

recurenta – pârâtă nu a indicat textul sau textele de lege pretins ignorate

sau aplicate în mod greșit de către instanța de apel, din cuprinsul

susținerilor sale pe aspectul în discuție reiese că se face referire

la prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și

indicațiile geografice, potrivit cărora „

Dovada folosirii mărcii

incumbă titularului acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc

de probă”.

Din această

perspectivă, urmează a fi evaluat modul de aplicare în cauză de către

instanța de apel a dispoziției legale citate.

Prin cel de-al

doilea motiv de recurs, s-a criticat interpretarea dată de către instanța

de apel sintagmei „fără motive justificate”, cu referire la neutilizarea

mărcii, din cuprinsul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, urmând

ca această instanță de recurs să verifice modul de aplicare

a normei prin decizia recurată, din perspectiva motivului de recurs pe acest

aspect.

Drept urmare,

excepția nulității recursului este nefondată și va fi respinsă

ca atare.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu ocazia examinării

excepției nulității recursului, s-au arătat considerentele pentru

care Înalta Curte consideră că, în cadrul primului motiv de recurs, doar

susținerile referitoare la neîncuviințarea de către instanța

de apel a probei testimoniale reprezintă critici de nelegalitate a deciziei

recurate, din perspectiva aplicării art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998,

potrivit căruia „

Dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia

și poate fi făcută prin orice mijloc de probă”.

Prin motivele

de recurs, pârâta a pretins că a solicitat proba cu martori pentru

clarificarea naturii

ceasurilor și a scopului tranzacției menționate în factura din

25 ianuarie 2008, care nu menționa marca ceasurilor, urmând a se dovedi, în

acest fel, că au fost transferate 6247 de ceasuri marca C. în vederea recondiționării,

însemnând că ceasurile de mână marca C. erau în continuare vândute către

parteneri ai societății, la prețuri reduse, în vederea recondiționării

și comercializării pe piață sub aceeași marcă.

Din actele de

procedură întocmite în dosarul în care s-a pronunțat decizia recurată,

nu rezultă că asemenea susțineri au fost formulate în fața instanței

de apel.

În cadrul evocării

fondului de către instanța de apel, ca urmare a casării deciziei

și a anulării hotărârii primei instanțe de către Înalta

Curte în ciclul procesual anterior, pârâta a depus note de ședință

pentru termenul de judecată din 09 septembrie 2015, prin care a solicitat admiterea

probei cu înscrisuri și martori, pe care partea s-a obligat să îi prezinte

la următorul termen de judecată. A menționat că dorește

să arate că, în speță, lipsește temeiul de fapt care ar

permite încadrarea cererii reclamantei în ipoteza din art. 46 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 84/1998.

În cuprinsul încheierii

de ședință de la termenul din 09 septembrie 2015, la care a fost

respinsă administrarea probei testimoniale a fost respinsă, se menționează

că pârâta a solicitat încuviințarea acestei probe în dovedirea utilizării

mărcii.

Așadar, nu

există nici un indiciu că recurenta a solicitat proba testimonială

pentru dovedirea împrejurării transferului a

6247 de ceasuri marca

C. în vederea recondiționării și, de altfel, nu s-au indicat în concret

faptele ce urmau a fi probate în acest fel.

Pentru ca instanța

de judecată să aprecieze dacă dovezile „pot să aducă dezlegarea

pricinii”, în termenii art. 167 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că proba

solicitată este pertinentă, concludentă și utilă cauzei,

și să arate în încheierea de ședință prin care proba a

fost admisă „faptele ce vor trebui dovedite”, este necesar ca partea însăși

să indice împrejurările concrete pe care tinde a le demonstra prin proba

solicitată. Mai mult, această precizare se impune și pentru aprecierea

admisibilității probei, pentru a se determina, în cazul probei cu martori,

dacă nu se urmărește, în realitate, dovedirea unui act juridic, și

nu a unui fapt, cu încălcarea art. 1191 C. civ. din 1864.

Din aceste motive,

în cazul cererii în decădere din dreptul la marcă, nu este suficientă

indicarea generică a dovedirii utilizării mărcii ca obiect al probei

testimoniale, iar întrucât sarcina probei revine titularului mărcii, conform

art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, așadar pârâtei, îndeplinirea acestei

obligații implica respectarea tuturor exigențelor procedurale referitoare

la propunerea și administrarea probelor, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

În aceste condiții,

recurenta – pârâtă nu se poate prevala de neîndeplinirea propriilor obligații

procesuale pentru a invoca încălcarea de către instanța de apel a

drepturilor sale procesuale, prin respingerea probei testimoniale, motiv pentru

care nu pot fi primite susținerile pe acest aspect.

În plus, împrejurarea

referitoare la pretinsul

transfer a

6247 de ceasuri marca

C. în vederea recondiționării a fost menționată prin motivele

de recurs pentru prima dată în prezentul proces, astfel încât, din perspectiva

mijloacelor procedurale uzitate de către parte, susținerea sa îmbracă

forma unei apărări noi, inadmisibilă în recurs, în aplicarea

art. 292 alin. (1) și art. 316 C. proc. civ.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de recurs, se reține că recurenta a criticat

interpretarea

dată de către instanța de apel sintagmei „fără motive justificate”,

cu referire la neutilizarea mărcii, din cuprinsul art. 46 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 84/1998, susținând că formularea normei include situația

financiară precară a societății în anii 2009 – 2010, cauzată

de criza economică internațională resimțită în România

începând cu anul 2008.

Potrivit acestei

norme, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă poate fi

solicitată dacă „fără motive justificate, într-o perioadă

neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor,

marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru

produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă

această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă

de 5 ani”.

Pe acest temei,

instanța de apel a apreciat că

sintagma „fără motive justificate”

trebuie interpretată într-o manieră restrictivă, titularul mărcii

fiind obligat să dovedească fapte și împrejurări cu privire

la care el nu are nicio putere, care nu fac parte din riscurile normale ale întreprinderii

și care au făcut imposibilă folosirea mărcii. Dificultățile

interne ale întreprinderii, ca insuficiența capitalurilor, sau de ordin economic

general, ca perioadele de recesiune sau o concurență foarte activă,

nu fac parte din categoria motivelor justificate în nefolosirea mărcii.

Interpretarea

dată de către instanța de apel corespunde celei regăsite în

jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în condițiile

în care noțiunea „motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată” din

directiva de apropiere a legislațiilor statelor membre referitoare la mărci

are un conținut autonom și trebuie să primească o interpretare

uniformă în întreaga Uniune Europeană, astfel cum a statuat CJUE în hotărârea

pronunțată în cauza C–246/05 Armin Häupl (pgf. 43 – 45). Așadar,

interpretarea dată

art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998

trebuie să concorde cu cea dată dispoziției din directivă transpuse

în legea națională.

În dispozitivul

acelei hotărâri, CJUE a arătat că „reprezintă motive întemeiate

pentru neutilizarea unei mărci obstacolele care prezintă o legătură

directă cu această marcă, de natură să facă utilizarea

acesteia imposibilă sau nerezonabilă și care sunt independente de

voința titularului respectivei mărci”.

În considerentele

hotărârii, CJUE a indicat că „t

rebuie să se analizeze de la caz la

caz dacă o schimbare a strategiei comerciale a unei întreprinderi pentru evitarea

obstacolului în cauză ar face nerezonabilă utilizarea mărcii respective”

(pgf. 54).

În acest context,

simpla prezență a unei împrejurări precum situația financiară

precară a titularului mărcii (chiar dovedită) nu prezumă nici

caracterul insurmontabil pentru titularul mărcii al crizei economice internaționale

și nici caracterul imposibil sau nerezonabil al utilizării mărcii,

aceste consecințe trebuind dovedite de către partea care le pretinde,

respectiv de către pârâta din cauză.

Or, pârâta nu

a înfățișat alte probe decât dovada pierderilor suferite de societate

în perioada 2009 – 2011, fără a se proba situația financiară

anterioară, din care să reiasă cel puțin legătura cu criza

economică din anul 2008, precum și modul de utilizare a mărcii anterior

anului 2009, pentru a face măcar plauzibilă afirmația sistării

utilizării mărcii din motivul survenit în anul 2008. De asemenea, pârâta

nu a probat strategia aplicată de conducerea societății pentru redresarea

economică și faptul că eventuala schimbare a strategiei comerciale

a făcut nerezonabilă utilizarea mărcii.

Recurenta a susținut

că a fost obligată să se concentreze pe linia de activitate care

i-a permis obținerea de venituri imediate, respectiv activități imobiliare,

dar, pe lângă faptul că nu a probat această susținere, nu a

demonstrat că utilizarea mărcii ar fi fost imposibilă, cu atât mai

mult cu cât nu și-a încetat activitatea și nu reiese din înscrisurile

de la dosar că profilul de activitate al societății ar fi fost modificat.

În consecință,

față de criteriile de apreciere a motivelor justificate pentru neutilizarea

mărcii, arătate anterior, în mod corect a apreciat instanța de apel

că nu s-a dovedit existența unor asemenea motive în cauză, drept

pentru care vor fi înlăturate criticile recurentei pe acest aspect.

Față

de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în

aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În baza art. 274

C. proc. civ., va obliga pe recurenta – pârâtă SC B. SA la plata sumei de 3.000

euro, în echivalent în RON, la data plății, către intimata – reclamantă

SC A. SA, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform facturii din 26

ianuarie 2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei nr. 484 din 21 octombrie

2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenta

– pârâtă SC B. SA la plata sumei de 3.000 euro, în echivalent în RON, la data

plății, către intimata – reclamantă SC A. SA, cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 26 februarie 2016.