ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1189/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1189/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul primei

instanțe la data de 19 mai 2009, reclamanții Facultatea de Drept din București,

Z.D.Ș.O. și I.M. au chemat în judecată pe pârâții SC A.C.M. SA București și

Municipiul București, prin primarul general, pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate că statul nu a avut niciodată și nici nu are un titlu

valabil asupra imobilului situat în București, sector 1, format din teren în

suprafață totală de 6 776 mp, respectiv să fie obligată societatea pârâtă să

lase, reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în

litigiu.

Reclamanții au

susținut, în esență, că terenul în litigiu a trecut în mod abuziv în

proprietatea statului, prin Hotărârea de expropriere din 21 martie 1946, emisă în

baza Legii nr. 187/1945, și că, în prezent, acesta se află în posesia pârâtei, fiind

dobândit în urma unor transmisiuni succesive.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480 C. civ., respectiv art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin sentința civilă nr.

314 din 14 martie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

cererea reclamanților, ca inadmisibilă.

S-a reținut că,

pentru imobilul în litigiu, reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii

nr. 10/2001, lege specială, care se aplică prioritar în raport de dreptul comun

în materia imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform Deciziei

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii,

astfel că, în lipsa notificării și în condițiile în care reclamanții nu au

dovedit existența unui bun actual în patrimoniul lor, constând în dreptul de

proprietate asupra imobilului revendicat, ei nu mai pot pretinde restituirea

bunului nici în temeiul legii speciale și nici în baza dreptului comun.

Prin Decizia civilă nr.

13/A din 9 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în

majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile reclamanților.

Instanța de apel a apreciat

că termenul de ”inadmisibilitate” a acțiunii este elementul esențial care a

creat ambiguitate asupra existenței dreptului reclamanților de acces la

instanță. Or, inadmisibilitatea acțiunii nu înseamnă că reclamanții nu au beneficiat

de dreptul de acces la o instanță, ci, așa cum rezultă din analiza efectuată de

instanța de fond, că dreptul reclamanților nu poate fi valorificat pe calea

procedurală aleasă. Apelarea la cuvântul „inadmisibilitate” ține de

terminologia utilizată de instanța de fond, dar nu a reprezentat o restricție

pentru analiza judiciară a dreptului litigios.

În Decizia nr. 53/2007

pronunțată în interesul legii, în materia imobilelor expropriate, Înalta Curte

de Casație și Justiție a precizat că, dispozițiile art. 481 C. civ.

nu mai

pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De

asemenea, instanța supremă s-a referit la dispoziții care „nu sunt aplicabile acțiunilor

având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”, respectiv

la faptul „cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în

revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de

persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă

cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în

jurisprudența C.E.D.O”.

Termenul de

inadmisibilitate este utilizat în practica judiciară în materia restituirii

imobilelor naționalizate, atunci când acțiunea este întemeiată pe o lege

inaplicabilă sau pe un temei legal abrogat, dar respingerea cererii, ca

inadmisibilă, nu înseamnă o restricție a analizei judiciare a dreptului dedus

judecății.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut și că „Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea

dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil”

deoarece legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001, conferă acces deplin și liber

la trei grade de jurisdicție.

Instanța de fond,

deși a respins acțiunea reclamanților, ca inadmisibilă, a analizat, în totalitate,

natura dreptului dedus judecății, legea aplicabilă și contextul jurisprudențial,

atât pe cel creat de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și pe cel creat de

C.E.D.O., rezultând că, reclamanții au beneficiat de o judecată pe fond, în

sensul de judecată completă a tuturor pretențiilor lor, în ansamblul

condițiilor de fapt și de drept existente la data sesizării instanței.

Reclamanții au

posibilitatea legală de a formula o acțiune în revendicare a bunului trecut în

proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 numai dacă

dovedesc că sunt exceptați de la procedura legii speciale sau dacă, din motive

independente de voința lor, nu au putut utiliza procedura specială și aceasta

numai dacă bunul nu a fost înstrăinat unei alte persoane, de bună-credință,

astfel cum a reținut instanța supremă în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în

interesul legii, cu scopul clar de a unifica practica judiciară sub aspectul

opțiunii între legea specială și legea generală.

Cu toate că instanța

supremă a reținut că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare” și cu toate că reclamanții

nu au dovedit nici că sunt exceptați de la procedura legii speciale și nici că

nu au formulat notificarea din motive independente de voința lor, totuși,

aceștia au formulat o acțiune în revendicare, după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008,

susținând neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, neconcordanțe pe care le-au supus analizei instanței.

Apelanții au

susținut, implicit, că sunt exceptați de la aplicarea Legii nr. 10/2001,

deoarece potrivit dispozițiilor acestei legi nu pot obține restituirea bunului

în natură.

În principiu,

potrivit legii speciale, bunurile sunt restituite în natură, dar există cauze

legale ce fac imposibilă restituirea în natură, potrivit acestei legi.

Existența acestor cauze nu deschide dreptul părților interesate la obținerea

bunului în natură, prin promovarea acțiunii în revendicare, astfel cum au

susținut reclamanții, deoarece, în primul rând, această imposibilitate legală nu

este o exceptare de la aplicarea Legii nr. 10/2001, ci o soluție legislativă

propusă de legea specială și, în al doilea rând, acceptarea primei interpretări

(propusă de reclamanți) ar conduce la eludarea dispozițiilor legii speciale

prin aplicarea dispozițiilor de drept comun, cu consecința acceptării ignorării

dispozițiilor speciale, ori de câte ori este imposibilă restituirea bunului în

natură, ceea ce, în mod evident, nu a reprezentat voința legiuitorului, iar

acest aspect controversat de interpretare a legii a fost soluționat prin Decizia

nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii.

Astfel, dacă bunul

trecut în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 nu

poate fi obținut în natură, în baza legii speciale, el nu poate fi revendicat

nici în baza dreptului comun.

S-a apreciat că nu

are relevanță împrejurarea că instanța de fond a reținut în mod greșit că

reclamanții nu au formulat notificare, cât timp, aceasta a analizat, pe fond,

dacă reclamanții se află în posesia unui bun actual - dacă aceștia dețin un

„bun”, în sensul în care această noțiune autonomă este interpretată în

jurisprudența C.E.D.O. - și a ajuns la concluzia că reclamanții nu au dovedit

existența în patrimoniul lor actual a bunului revendicat, concluzia instanței

de fond fiind în concordanță cu considerentele deciziei pilot pronunțată de C.E.D.O.,

în cauza Atanasiu împotriva României.

S-au reținut în

cuprinsul acestei hotărâri, următoarele considerente, relevante și în contextul

cauzei pendinte: „140. Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând

cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute

în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma

acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,

care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menționată mai sus, §§ 65 și

75). 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și

nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un

mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea

unei despăgubiri. 142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o

"valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a

interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. 143. În speță, Curtea

observă că nici o instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a

recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se

restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful

19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost

ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui

apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun

actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar

putea prevala.

Împotriva deciziei instanței

de apel au formulat cereri de recurs,

reclamanții (I) F.D.U. din București și (II) Z.D.Ș.O.,

prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate, întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

(I)

Recurenta-reclamantă F.D.U. din București a susținut că hotărârea atacată a

fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, în conformitate cu

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., o hotărâre poate fi casată, dacă a

fost pronunțată fără a cerceta fondul litigios, respectiv printr-o greșită

interpretare a normelor de drept material incidente în cauză. Acest motiv de

casare privește nu numai legile civile în sens restrâns, ci toatele normele

juridice obligatorii pentru instanță, inclusiv principiile statuate prin

hotărâri ale C.E.D.O. ale Drepturilor Omului și decizii ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțate în recursuri în interesul legii.

Instanțele fondului au

procedat greșit, considerând că imobilul care face obiectul prezentului litigiu

este unul dintre acelea guvernat de Legea nr. 10/2001, sub aspectul

revendicării acestui bun în natură. Astfel, s-a susținut că, la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - la data de 14 februarie 2001 -

terenul revendicat se afla în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate, respectiv SC A.C. SA, astfel încât el nu făcea obiectul Legii nr. 10/2001,

sub acest aspect, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001: „Art. 21 alin. (1) Imobilele - terenuri și construcții -

preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data

intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau

companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept

public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare.

(2) Prevederile alin.

(I) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică

centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat

minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau

părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a

imobilului a cărui restituire în natură este cerută."

Sub aspectul

restituirii în natură, pentru ca un imobil să facă obiectul Legii nr. 10/2001,

trebuia ca acesta, la momentul intrării în vigoare a actului normativ, să fi

fost deținut de o regie autonomă, societate sau companie națională, societate

comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice să fie

acționar majoritar, sau de către orice altă entitate aflată sub control statal

la această dată.

Terenul în litigiu nu

se afla, la data de 14 februarie 2001, la o unitate deținătoare, astfel cum

aceasta este definită de art. 21 din Lege. Legea nr. 10/2001 nu prevede niciun

mecanism de restituire în natură a imobilelor care, la data intrării în vigoare

a acesteia, nu se aflau în deținerea unităților deținătoare susamintite. Pentru

asemenea situații, Legea nr. 10/2001 prevede numai despăgubiri, în condițiile

acestui act normativ, însă această situație trebuie privită și prin prisma Deciziei

nr. 830/2008 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, care a statuat cu

privire la acest aspect, după cum urmează: „Prin urmare, toate persoanele care

au depus cereri în termenul legal se află într-o situație juridică identică, și

anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul

bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptățite vor beneficia de

restituirea în natură a respectivelor bunuri (...) Or, simpla împrejurare de

fapt - soluționarea cu întârziere a notificărilor de societățile comerciale

integral privatizate - nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și

rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ

tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea

în natură, aflate, așa cum s-a arătat în prealabil, în situații identice."

Prin respingerea, ca

inadmisibilă, a acțiunii în revendicare formulată de persoana îndreptățită,

instanțele anterioare au lipsit reclamanta de liberul acces la justiție, sub

aspectul restituirii în natură a imobilului respectiv. Într-adevăr, Legea nr. 10/2001

este o lege specială, care reglementează situația imobilelor preluate în mod

abuziv de statul român în perioada 1945 - 1989, imobilul revendicat

încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia. În acest sens, legea prevede

o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor

preluate de stat, procedură care, din acest punct de vedere, este una specială

în raport de dispozițiile dreptului comun. Aceste argumente interzic reclamantei

accesul la acțiunea în revendicare de drept comun doar în aparență, întrucât trebuie

făcută o distincție între diferite categorii de imobile preluate de stat,

respectiv în funcție de situația juridică a acestor imobile la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Numai pentru

imobilele preluate abuziv și care se aflau în posesia statului la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

este una obligatorie, sub aspectul revendicării acestora în natură, cu

excluderea altor mijloace de drept comun.

În ce privește

celelalte imobile, deținute de societăți comerciale la care statul nu mai era

acționar majoritar la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de

acest act normativ (care, așa cum am arătat mai sus, permite numai despăgubiri

materiale, iar nu restituirea în natură) este una facultativă pentru reclamanți

și, mai mult, neexclusivă, sub aspectul revendicării în natură a imobilului

respectiv.

Dispozițiile art. 1 alin.

(1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, texte care se regăsesc în cap. I

- Dispoziții generale, stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor;

art. 9 alin. (1), primul din capitolul referitor la restituirea în natură sau

măsuri reparatorii prin echivalent, prevede că „Imobilele preluate în mod

abuziv, indiferent de posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în

starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice

sarcini".

Este evident că

legiuitorul reglementează, prin acest articol, situația imobilelor care se mai

aflau în proprietatea statului sau organelor sale, deoarece numai acestea ar

putea fi restituite în natură „indiferent în posesia cui se află în

prezent". Concluzia este întărită de coroborarea acestui text cu cele

prevăzute la art. 21 și următoarele din aceeași lege, care se referă la

procedura de restituire: aceasta vizează doar ipoteza acelor imobile care se

mai aflau în posesia statului. Astfel, pentru restituirea în natură a unor astfel

de imobile, calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este obligatorie, pe când,

pentru obținerea unor măsuri reparatorii prin echivalent, procedura prevăzută

de acest act normativ este obligatorie.

Pe de altă parte,

niciun text de lege nu interzice introducerea unei acțiuni în revendicare pe

drept comun, pentru imobilele care la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

nu erau deținute de unitățile amintite, această concluzie nefiind contrazisă de

Decizia nr. 33/2008, care permite introducerea unei acțiuni în revendicare

pentru acele imobile care nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 și pentru acele

situații când Legea nr. 10/2001 este contrară Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Imobilul revendicat

de reclamantă nu face obiectul Legii nr. 10/2001, sub aspectul restituirii

acestuia în natură. Ca atare, instanțele de fond au interpretat în mod greșit

dispozițiile acestui act normativ, în momentul în care au respins, ca

inadmisibilă, acțiunea în revendicare.

Dacă s-ar admite

soluția contrară, în conformitate cu care reclamanta ar fi obligată la urmarea

procedurii Legii nr. 10/2001, fiind inadmisibilă o acțiune în revendicare de

drept comun, soluția ar fi una contrară jurisprudenței C.E.D.O., întrucât ar

încălca exigențele articolului 6 alin. (1) din Convenție. Acesta garantează

fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu

privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale civile.

Chiar dacă nu este absolut, acest drept trebuie să fie efectiv, astfel încât

limitările nu îl pot afecta în esența sa. C.E.D.O. a decis astfel, în cauza

Faimblat c. României, pronunțată la data de 13 ianuarie 2009, ulterior Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție: In plus, simplul fapt că

partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface

exigențele art. 6 parag. 1: se impune respectarea cerinței ca gradul de acces

asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților

interesate „dreptul la o instanță", având în vedere principiul supremației

dreptului într-o societate democratică. Acesta se întâmplă mai ales atunci

când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanță decât pentru

a-și vedea acțiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii; De asemenea,

Curtea reamintește că dreptul la o instanță judecătorească nu se rezumă numai

la un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre

definitivă, ci că el cuprinde și speranța legitimă că această hotărâre va fi

executată. Protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității

presupun obligația administrației de a se conforma unei sentințe sau decizii

pronunțate în domeniul respectiv de cel mai înalt organ jurisdicțional în materie

administrativă al statului."

Instanța de apel a

respins aplicabilitatea principiilor statuate în cauza Faimblat, considerând că

în această cauză s-a pus problema accesului la o instanță, iar nu acela al

respingerii revendicării formulate de reclamanții, ca inadmisibile.

Cauza Faimblat

privea, într-adevăr, trimiterea la o procedură ineficientă, principiul statuat

de către C.E.D.O. în această decizie este unul în deplină concordanță cu cauza

Atanasiu și alții împotriva României și cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, acela că dacă o acțiune în revendicarea imobilului

confiscat este respinsă ca inadmisibilă, alternativa petentului pentru

realizarea dreptului său trebuie să prezinte garanția efectivității.

C.E.D.O. a reținut,

prin decizie obligatorie, că procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001

încalcă în mod efectiv art. 6 din Convenție, întrucât condiționează accesul la

un tribunal de parcurgerea prealabilă a unei proceduri administrative, care

tinde să devină o cale de drept efectivă. Mai mult, Curtea a decis că respingerea

ca inadmisibilă de către instanțele românești a unei acțiuni în revendicare

întemeiate pe alt fundament legal decât dispozițiile Legii nr. 10/2001 încalcă

de asemenea dreptul la un proces echitabil și într-un termen rezonabil,

întrucât accesul la justiție devine iluzoriu și teoretic, și nu este în măsură

să asigure într-un termen rezonabil plata unei indemnizații în favoarea

persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Așadar, se poate

observa că, în măsura în care, din orice motiv, reclamanților, nu le este

deschisă calea procedurală a Legii nr. 10/2001 - act normativ care, în opinia

obligatorie a C.E.D.O., nu îndeplinește exigențele art. 6 din Convenție, pentru

a nu exista o încălcare a dreptului reclamanților de acces la un tribunal, în

sensul Convenției Europene, calea acțiunii în revendicare trebuie să le rămână

accesibilă.

Din acest punct de

vedere, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii prin prisma

jurisprudenței C.E.D.O., întrucât respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în

revendicare pune reclamanta în imposibilitatea de a mai putea vreodată solicita

restituirea în natură a imobilului confiscat în mod abuziv și fără ca

temeinicia unei asemenea cereri să fi fost vreodată cercetată în fond. Această

interpretare este, de altfel, în consonanță cu dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998.

În cazul în care

instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în

cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost

regulat citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului,

instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a

pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de același grad. Înalta Curte de

Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată

instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei

administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția

cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței

competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit

legii.

De asemenea, s-a

susținut că toate criticile de mai sus pot fi încadrate și în ipoteza motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

(II) Recursul reclamantului

Z.D.Ș.O. a susținut că soluția pronunțată este nelegală, întrucât prima

instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii față de dispozițiile

Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe considerentul

greșit că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul ce

face obiectul revendicării, deși acesta intra în domeniul de aplicație al Legii

nr. 10/2001, astfel încât, ulterior intrării în vigoare a legii speciale, o

acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai este admisibilă.

Tribunalul a pornit

de la o premisă eronată, respectiv de la o situație de drept contrară probelor

administrate până la momentul pronunțării, în scopul construirii unui

raționament juridic ce nu are fundament în situația de fapt prezentată și în

textele legale invocate.

Astfel, pe de o parte

retine ca reclamantul nu a urmat procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001, iar

pe de alta parte că nu are relevanță faptul că imobilul a fost preluat fără

titlu valabil, întrucât prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001

cuprind aceasta posibilitate.

Decizia instanței de

apel este netemeinică și nelegală pentru faptul că, deși a inițiat procedura

administrativă, aceasta nu a fost finalizată din cauze independente de

reclamanți, în condițiile în care, entitatea notificată - SC P. SA- nu a

înțeles să procedeze la declinarea competenței de soluționare a notificării cu

privire la imobilul ce face obiectul acțiunii. Mai mult, prin demersuri proprii,

reclamanții au aflat de actele de înstrăinare încheiate succesiv, în condițiile

în care notificarea nu primise nicio soluționare.

Faptul că, în

considerentele hotărârii, instanța de fond a reținut că terenul în litigiu face

parte din vechiul imobil moșia Băneasa Dămăroaia, cu o suprafață de 193

hectare, proprietatea autorului C.S., imobil preluat de stat prin Procesul

verbal întocmit la data de 21 martie 1946 de Comitetul Local de expropriere din

com. Băneasa, nu înseamnă că a analizat dreptul reclamantului în raport de

titlurile opuse de parați.

Singura analiză pe

care o fac cele două instanțe privește „admisibilitatea" acțiunii în

raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv dacă bunul imobil se

încadrează în sfera de aplicare a legii speciale. Restituirea în natură în

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, este posibilă doar în

situația în care imobilul solicitat se află, la data intrării în vigoare a

legii, în deținerea uneia dintre persoanele juridice prevăzute de alin. (1) și

(2) din art. 21 al Legii nr. 10/2001.

Or, la data de 10

ianuarie 2002, imobilul se afla în capitalul social al SC A.C. SA, societate

care nu se încadrează în categoriile prevăzute de art. 21, nefiind unitate cu

capital de stat, situație care, potrivit jurisprudenței ce urmează Deciziei nr.

33/2008 a instanței supreme, lasă deschisă persoanei îndreptățite, calea

acțiunii în revendicare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta este formulat în raport de Decizia

nr. 830/2008 a Curții Constituționale, doar „pentru imobilele preluate cu titlu

valabil evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv ". Curtea Constituționala a reținut astfel că, toate persoanele

care au depus cereri în termenul legal se află într-o situație juridică

identică, dobândind vocația la măsuri reparatorii, „cu precizarea că în cazul

bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptățite vor beneficia de

restituirea în natură a respectivelor bunuri". Faptul că noua reglementare

(art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005) operează o modificare sub

aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat

fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea

notificărilor, are drept consecința modificarea în mod esențial a regimului

juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, cu încălcarea

principiului tempus regit actum și a dispozițiilor constituționale cuprinse în art.

15 alin. (2) privind neretroactivitatea.

Așadar, pentru

restituirea în natura a imobilelor preluate fără titlu valabil și aflate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la

art. 21 din Legea nr. 10/2001, foștii proprietari pot formula acțiune în

revendicare. În cadrul unei astfel de acțiuni, instanța urmează sa analizeze

valabilitatea titlului statului și, în cazul în care acesta lipsește, fiind

evidenta exceptarea de la aplicarea dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001,

se poate pronunța pe fondul cererii în revendicare, în raport de probatoriul

administrat pentru dovada dreptului de proprietate al reclamanților.

Din considerentele

celor doua hotărâri, rezultă că au fost ignorate dispozițiile Deciziei nr. 33/2008,

în sensul că, deși instanța supremă stabilește ca trebuie să se verifice, pe

fond, și dacă pârâtul acțiunii în revendicare are, la rândul său un „bun"

în sensul Convenției, instanța nu face nicio analiza a titlului statului,

apreciind că „nu are relevanță în cauză (...) împrejurarea că imobilul a intrat

în patrimoniul statului fără titlu. Or, prin Decizia nr. 830/2008, art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 a rămas neschimbat, astfel încât este evidenta

relevanta acestui aspect în analiza aplicabilității dispozițiilor legii

speciale în cauza dedusa judecații.

Totodată, potrivit

Deciziei nr. 33/2008 era necesar ca instanța de fond să verifice eficiența

procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 în raport de circumstanțele concrete

ale cauzei, respectiv în ce măsură dreptul reclamanților la măsuri reparatorii

(prin restituire în natură, sau echivalent) poate fi realizat. Procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă nici pe departe o

cale de drept efectivă pentru analiza cererii de restituire în natură, ci doar

un drept procesual iluzoriu, întrucât acțiunea a fost respinsă fără a se

analiza fondul dreptului material.

Instanța de fond a

soluționat cauza prin admiterea unei excepții procesuale peremptorii, ce

vizează exercițiul dreptului la acțiune, analiza efectuată în cauză fiind

formală, raportându-se doar la caracterul special al Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond citează opinii ale jurisprudenței naționale și ale C.E.D.O.,

încercând a motiva inadmisibilitatea acțiunii în revendicare a unui bun preluat

abuziv de stat în condițiile în care există o lege specială care, până la acest

moment, nu ne-a oferit un remediu adecvat, ci doar a evidențiat ineficientă

reglementărilor privind retrocedarea.

Decizia nr. 33/2008

nu consacră inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introduse după apariția

Legii nr. 10/2001, întrucât este posibil ca reclamantul într-o astfel de

acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocol și trebuie

să i se asigure accesul la justiție. C.E.D.O. apreciază că există un „bun"

atunci când a avut loc o recunoaștere de către instanțele naționale a dreptului

de proprietate asupra imobilului în litigiu, în patrimoniul petenților, fie ca

reprezentând „bunuri actuale",„valori sau interese patrimoniale" sau

„speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

In jurisprudența

națională s-a reținut că, în aprecierea existenței unui „bun", nu este

necesar ca, printr-o hotărâre judecătorească prealabilă, să fie constatată

nevalabilitatea titlului statului, fiind suficient ca, prin hotărârea

judecătorească dată asupra litigiului în care se opun titlurile de proprietate,

să se rețină caracterul nevalabil al preluării. În situația în care s-ar

constata nevalabilitatea titlului statului, aceasta ar echivala cu

recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului reclamanților de proprietate,

deci a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat, constând în

interesul de a li se restitui în natură imobilul.

Odată ce instanța de

fond nu a verificat valabilitatea titlului statului, astfel cum impunea

judecarea primului petit al cererii reclamanților, nu se putea aprecia cu

privire la existența unui bun în sensul art. 1 din Protocol. Astfel, s-a creat

premisa care a permis celor două instanțe să argumenteze teza inadmisibilităii

acțiunii față de faptul că reclamanții nu au un „bun" în înțelesul

normelor sus menționate.

Cu referire la

aprecierile C.E.D.O. în cauza Faimblat c. României, instanța de fond nu a

menționat „scopul legitim" care ar justifica restricționarea accesului reclamanților

la justiție pentru realizarea unui drept, și nu a analizat raportul de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de stat prin

puterea legislativă și cea judecătorească.

Astfel, s-ar putea

concluziona că scopul statului este de a împiedica judecarea acțiunilor în

revendicare privind imobilele ce ar fi putut face sau fac obiectul Legii nr. 10/2001,

pentru a se evita posibila admitere a acestora, cu o consecință, deja cunoscută,

de obligarea a statului la despăgubiri în favoarea terțului dobânditor al

bunului de la stat.

Excepția nulității

recursului este neîntemeiată.

S-a susținut corect

că, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate

de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea

atacată.

Constatăm așadar, cu

prioritate, că, instanțele anterioare au prezentat întreaga situație de fapt a

cauzei pendinte, expunând în mod concret și considerentele pentru care au ajuns

la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, în privința

raportului juridic litigios.O situație de nelegalitate pentru a fi analizată în

recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau

aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor

anterioare, ceea ce în cauză s-a și întâmplat, recurentul-reclamant invocând,

nu numai formal, ipoteze concrete de pretinsă nelegalitate ce pot fi analizate

din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursurile

declarate, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor

recurenților-reclamanți, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C.

proc. civ. - înțelegând astfel, să răspundă criticilor de nelegalitate, prin

considerente comune - după cum urmează:

Important de reținut

este faptul că, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aspect ce rezultă atât

din terminologia folosită pentru redarea obiectului cererii de chemare în

judecată, cât și din temeiul de drept al cererii - art. 480 C. civ., respectiv art.

6 din Legea nr. 213/1998.

Sub aspectul

situației de fapt, instanțele anterioare au stabilit că imobilul în litigiu

face parte din categoria imobilelor a căror situație juridică este reglementată

de Legea nr. 10/2001, respectiv faptul că reclamanții au declanșat și procedura

specială instituită de această lege.

Recurenții-reclamanți

au susținut, în esență, că instanța de apel, prin pronunțarea deciziei atacate,

a nesocotit normele de drept material aplicabile, întrucât numai pentru

imobilele preluate abuziv și care se aflau în posesia statului la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

este una obligatorie, sub aspectul revendicării acestora în natură, cu

excluderea altor mijloace de drept comun.

Au insistat astfel pe

ideea că trebuie făcută o distincție între diferitele categorii de imobile

preluate de stat, respectiv în funcție de situația juridică a acestor imobile

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În privința imobilului în

litigiu, s-a susținut că acesta, la data de 14 februarie 2001, se afla în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, respectiv SC A.C. SA, astfel

încât acesta nu făcea obiectul Legii nr. 10/2001, sub aspectul restituirii în

natură. În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001, sub aspectul restituirii în natură, pentru ca un imobil să facă

obiectul legii, trebuia ca acesta să fi fost deținut de o regie autonomă,

societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice să fie acționar majoritar, sau de către

orice altă entitate aflată sub control statal la această dată.

O astfel de critică

nu poate fi primită, întrucât nescotește atât normele de drept material

aplicabile, cât și interpretarea corectă a acestora prin prisma jurisprudenței

Înaltei Curți de Casație și Justiție și a C.E.D.O.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin două decizii pronunțate în interesul legii, Decizia nr.

53/2007 și Decizia nr. 33/2008, a configurat în termeni foarte clari și

neechivoci care sunt coordonatele soluționării acțiunilor în revendicare întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobile

de natura celor la care se referă Legea nr. 10/2001 (imobile preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

Decizia nr. 53/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a

statuat că

Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și

prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele vizate de reglementare.

Pentru a se ajunge la o astfel de interpretare, instanța supremă a avut în

vedere atât dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia - "bunurile preluate

de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații" - cât și

jurisprudența Curții Constituționale, care, în privința domeniului de aplicare

a Legii nr. 10/2001, a statuat în termeni clari: această lege, în limitele date

de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul

comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor

preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Configurând astfel

domeniul de aplicare a

Legii nr. 10/2001, în

contextul sistemului normativ intern, instanța supremă a constatat totodată că

Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și

accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul

reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul

deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1)

și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Numai

persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să

utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicare.

Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei

Curți de Casație și Justiție care a vizat chiar "admisibilitatea

acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001

", a reconfirmat toate aceste statuări.

Din perspectiva

normelor dreptului intern, instanța supremă a statuat că, atâta timp cât pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta. S-a dat astfel eficiență principiului de drept care guvernează

concursul dintre legea specială și legea generală - principiul specialia

generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

S-a reținut totodată

că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele

preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act

normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot

constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

De principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula

electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudenta C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).

Din perspectiva

raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția

europeană a drepturilor omului (inclusiv principiile statuate prin

jurisprudența C.E.D.O.), instanța supremă a statuat, pe de o parte că, persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate

deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă

că aceasta are pe deplin asigurat accesul la justiție, iar, pe de altă parte,

existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Din

această ultimă perspectivă, in

stanța de apel a procedat, așa cum era și firesc -

clarificând prioritar situația de fapt a cauzei pendinte, inclusiv aspectul

referitor la existența notificării pentru restituirea imobilului în litigiu -

la examinarea pe fond a acțiunii în revendicare, în sensul verificării

existenței în patrimoniul reclamanților a unui „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concluzia

judicioasă fiind aceea că reclamanții nu au făcut dovada că dețin un „bun

actual” în patrimoniul lor, în accepțiunea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și a jurisprudenței europene care să le permită

restituirea în natură a imobilului revendicat.

Instanța de

contencios european a reținut în cuprinsul hotărârii - pilot din 12 octombrie

2010 în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, că există un „bun

actual” în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar

dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care, nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143 din

hotărâre), aspect evidențiat de instanța de apel în justificarea soluției

pronunțată.

Prin

urmare,

nu

este suficient ca fostul proprietar ori moștenitorul acestuia să se legitimeze

cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest

titlu să-i fi fost reconfirmat, cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o

hotărâre judecătorească, ipoteză care nu se identifică în cazul situației de

față. Mai mult, instanța europeană a subliniat că simpla constatare a

nelegalității naționalizării printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un

titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (paragraful 143 din

hotărârea Maria Atanasiu și alții contra României).

În conținutul

hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010, C.E.D.O. a interpretat Convenția și art.

1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă, reținând că de la

intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr.

247/2005, dreptul intern prevede un mecanism

pentru a se ajunge, fie la restituirea

bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Mai mult, s-a statuat că

transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către

partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Date fiind aceste

considerente pe care instanța de apel nu le putea ignora, concluzia este că

soluționarea acțiunii în revendicare a avut la bază criteriile redate în

decizia nr. 33/2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii, în contextul

jurisprudenței instanței de contencios european, care de fiecare dată, pentru

situații similare celor ale reclamanților, a reafirmat ideea că protecția pe

care o oferă articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este

acordată proprietarului pentru „bunurile sale”, respectiv că acesta ocrotește

un bun actual existent și nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de

proprietate. „Simpla speranță de restituire”, în absența îndeplinirii

condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în

proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce

privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop,

nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în

consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de

cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de

restituire.

S-a susținut totodată

că, pentru imobilele deținute de societăți comerciale la care statul nu mai era

acționar majoritar la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 -

care

permite

numai despăgubiri materiale, nu restituirea în natură - ar fi una facultativă

pentru reclamanți și, mai mult, neexclusivă, sub aspectul revendicării în

natură a imobilului respectiv. O astfel de susținere nu poate fi primită,

întrucât nesocotește nu numai modalitatea în care legiuitorul a înțeles să

reglementeze într-o anumită materie, respectiv, procedura de soluționare a

notificărilor, la care de altfel reclamanții au și apelat, ci și jurisprudența

de până acum a instanțelor naționale și internaționale.

Raționamentul juridic

propus de reclamanți este greșit, deoarece afirmă că imposibilitatea legală a

restituirii imobilului în natură în baza legii speciale este cauza principală a

deschiderii accesului spre acțiunea în revendicare de drept comun. Or, această

interpretare este exclusă expres de către Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, și de practica

judiciară a instanței supreme în materia analizată.

S-a susținut că s-a

constatat greșit că imobilul în litigiu este unul dintre acelea guvernat de

Legea nr. 10/2001, sub aspectul revendicării acestui bun în natură. Analiza pe

care au redat-o reclamanții și care vizează anumite ipoteze concrete

reglementate de Legea nr. 10/2001 - art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 21

alin. (1) și (2), art. 29 din Lege, în privința căruia s-a pronunțat

Decizia nr. 830/2008 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale - nu o poate

face instanța învestită în condițiile dreptului comun, ci entitatea competentă

să soluționeze notificarea reclamanților și ulterior, dacă va fi cazul,

instanța de judecată, după o procedură distinctă, specială.

Prin respingerea

acțiunii în revendicare, instanțele anterioare nu i-au lipsit pe reclamanți de

liberul acces la justiție, sub aspectul restituirii în natură a imobilului în

litigiu, cât timp acestea au ajuns la o astfel de soluție după o analiză a

fondului raportului juridic litigios, în contextul de învestire strict

configurat de către reclamanți - acțiune în revendicare, analiză ce a implicat

exclusiv existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților.

Statul Român a

adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta consecințele negative ale

abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe

specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori

acordarea altor forme de despăgubiri.

P

rin reglementarea unei proceduri speciale de

restituire a imobilelor naționalizate - o limitare stabilită de însuși

legiuitorul - s-a urmărit asigurarea stabilității circuitului civil a

imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a acestor imobile. Sub

aspectul dreptului de acces la justiție, instanța de apel a concluzionat corect

că acesta este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare

prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, în condițiile și pe căile prevăzute

de legea specială.

Curtea Constituțională

a statuat în jurisprudența sa constantă că liberul acces la justiție presupune

accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție.

Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a

procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din

dispozițiile Constituției, motiv pentru care, pentru situații deosebite,

legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de

exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să

nu fie afectat.

În cauză, nu a

existat un refuzul al instanței de a pronunța o soluție cu privire la

valabilitatea titlului statului și prin aceasta nu s-a produs o restrângere a

dreptului de acces la justiție, câtă vreme Legea nr. 10/2001, în accepțiunea de

lege specială, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar

Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii pronunțat,

a statuat în mod explicit că legea specială se referă atât la imobilele

preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil,

așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu există suprapunere în ceea

ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative - art. 480 C.

civ. și Legea nr. 10/2001 - nu poate fi primit.

Criticile

recurenților-reclamanți au vizat și pretinse deficiențe ale sistemului

reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sancționate

în mod constant în jurisprudența C.E.D.O. Este important astfel de subliniat că

nu se mai poate vorbi despre o astfel de încălcare a jurisprudenței C.E.D.O.,

după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de

la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile

care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1

din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în

contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție. În acest sens, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, act

normativ ce

a urmărit, instituirea unui cadru

eficient pentru realizarea mecanismului de restituire, respectiv

asigurarea

accesului tuturor persoanelor îndreptățite la măsurile repa