ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1189/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 19 mai 2009, reclamanții Facultatea de Drept din București, Z.D.Ș.O. și I.M. au chemat în judecată pe pârâții SC A.C.M. SA București și Municipiul București, prin primarul general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că statul nu a avut niciodată și nici nu are un titlu valabil asupra imobilului situat în București, sector 1, format din teren în suprafață totală de 6 776 mp, respectiv să fie obligată societatea pârâtă să lase, reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu. Reclamanții au susținut, în esență, că terenul în litigiu a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, prin Hotărârea de expropriere din 21 martie 1946, emisă în baza Legii nr. 187/1945, și că, în prezent, acesta se află în posesia pârâtei, fiind dobândit în urma unor transmisiuni succesive.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., respectiv art. 6 din Legea nr. 213/1998. Prin sentința civilă nr. 314 din 14 martie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea reclamanților, ca inadmisibilă. S-a reținut că, pentru imobilul în litigiu, reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, lege specială, care se aplică prioritar în raport de dreptul comun în materia imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii, astfel că, în lipsa notificării și în condițiile în care reclamanții nu au dovedit existența unui bun actual în patrimoniul lor, constând în dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, ei nu mai pot pretinde restituirea bunului nici în temeiul legii speciale și nici în baza dreptului comun.

Prin Decizia civilă nr. 13/A din 9 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile reclamanților. Instanța de apel a apreciat că termenul de ”inadmisibilitate” a acțiunii este elementul esențial care a creat ambiguitate asupra existenței dreptului reclamanților de acces la instanță. Or, inadmisibilitatea acțiunii nu înseamnă că reclamanții nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanță, ci, așa cum rezultă din analiza efectuată de instanța de fond, că dreptul reclamanților nu poate fi valorificat pe calea procedurală aleasă. Apelarea la cuvântul „inadmisibilitate” ține de terminologia utilizată de instanța de fond, dar nu a reprezentat o restricție pentru analiza judiciară a dreptului litigios.

În Decizia nr. 53/2007 pronunțată în interesul legii, în materia imobilelor expropriate, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, dispozițiile art. 481 C. civ. nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. De asemenea, instanța supremă s-a referit la dispoziții care „nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”, respectiv la faptul „cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O”.

Termenul de inadmisibilitate este utilizat în practica judiciară în materia restituirii imobilelor naționalizate, atunci când acțiunea este întemeiată pe o lege inaplicabilă sau pe un temei legal abrogat, dar respingerea cererii, ca inadmisibilă, nu înseamnă o restricție a analizei judiciare a dreptului dedus judecății. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut și că „Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil” deoarece legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001, conferă acces deplin și liber la trei grade de jurisdicție.

Instanța de fond, deși a respins acțiunea reclamanților, ca inadmisibilă, a analizat, în totalitate, natura dreptului dedus judecății, legea aplicabilă și contextul jurisprudențial, atât pe cel creat de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și pe cel creat de C.E.D.O., rezultând că, reclamanții au beneficiat de o judecată pe fond, în sensul de judecată completă a tuturor pretențiilor lor, în ansamblul condițiilor de fapt și de drept existente la data sesizării instanței.

Reclamanții au posibilitatea legală de a formula o acțiune în revendicare a bunului trecut în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 numai dacă dovedesc că sunt exceptați de la procedura legii speciale sau dacă, din motive independente de voința lor, nu au putut utiliza procedura specială și aceasta numai dacă bunul nu a fost înstrăinat unei alte persoane, de bună-credință, astfel cum a reținut instanța supremă în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, cu scopul clar de a unifica practica judiciară sub aspectul opțiunii între legea specială și legea generală.

Cu toate că instanța supremă a reținut că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare” și cu toate că reclamanții nu au dovedit nici că sunt exceptați de la procedura legii speciale și nici că nu au formulat notificarea din motive independente de voința lor, totuși, aceștia au formulat o acțiune în revendicare, după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008, susținând neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanțe pe care le-au supus analizei instanței. Apelanții au susținut, implicit, că sunt exceptați de la aplicarea Legii nr. 10/2001, deoarece potrivit dispozițiilor acestei legi nu pot obține restituirea bunului în natură.

În principiu, potrivit legii speciale, bunurile sunt restituite în natură, dar există cauze legale ce fac imposibilă restituirea în natură, potrivit acestei legi.

Existența acestor cauze nu deschide dreptul părților interesate la obținerea bunului în natură, prin promovarea acțiunii în revendicare, astfel cum au susținut reclamanții, deoarece, în primul rând, această imposibilitate legală nu este o exceptare de la aplicarea Legii nr. 10/2001, ci o soluție legislativă propusă de legea specială și, în al doilea rând, acceptarea primei interpretări (propusă de reclamanți) ar conduce la eludarea dispozițiilor legii speciale prin aplicarea dispozițiilor de drept comun, cu consecința acceptării ignorării dispozițiilor speciale, ori de câte ori este imposibilă restituirea bunului în natură, ceea ce, în mod evident, nu a reprezentat voința legiuitorului, iar acest aspect controversat de interpretare a legii a fost soluționat prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii.

Astfel, dacă bunul trecut în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 nu poate fi obținut în natură, în baza legii speciale, el nu poate fi revendicat nici în baza dreptului comun. S-a apreciat că nu are relevanță împrejurarea că instanța de fond a reținut în mod greșit că reclamanții nu au formulat notificare, cât timp, aceasta a analizat, pe fond, dacă reclamanții se află în posesia unui bun actual - dacă aceștia dețin un „bun”, în sensul în care această noțiune autonomă este interpretată în jurisprudența C.E.D.O. - și a ajuns la concluzia că reclamanții nu au dovedit existența în patrimoniul lor actual a bunului revendicat, concluzia instanței de fond fiind în concordanță cu considerentele deciziei pilot pronunțată de C.E.D.O., în cauza Atanasiu împotriva României.

S-au reținut în cuprinsul acestei hotărâri, următoarele considerente, relevante și în contextul cauzei pendinte: „140. Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menționată mai sus, §§ 65 și 75). 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speță, Curtea observă că nici o instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cereri de recurs, reclamanții (I) F.D.U. din București și (II) Z.D.Ș.O., prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.: (I) Recurenta-reclamantă F.D.U. din București a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., o hotărâre poate fi casată, dacă a fost pronunțată fără a cerceta fondul litigios, respectiv printr-o greșită interpretare a normelor de drept material incidente în cauză. Acest motiv de casare privește nu numai legile civile în sens restrâns, ci toatele normele juridice obligatorii pentru instanță, inclusiv principiile statuate prin hotărâri ale C.E.D.O. ale Drepturilor Omului și decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recursuri în interesul legii. Instanțele fondului au procedat greșit, considerând că imobilul care face obiectul prezentului litigiu este unul dintre acelea guvernat de Legea nr. 10/2001, sub aspectul revendicării acestui bun în natură.

Astfel, s-a susținut că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - la data de 14 februarie 2001 - terenul revendicat se afla în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, respectiv SC A.C. SA, astfel încât el nu făcea obiectul Legii nr. 10/2001, sub acest aspect, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001: „Art. 21 alin. (1) Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

(2) Prevederile alin. (I) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută." Sub aspectul restituirii în natură, pentru ca un imobil să facă obiectul Legii nr. 10/2001, trebuia ca acesta, la momentul intrării în vigoare a actului normativ, să fi fost deținut de o regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice să fie acționar majoritar, sau de către orice altă entitate aflată sub control statal la această dată.

Terenul în litigiu nu se afla, la data de 14 februarie 2001, la o unitate deținătoare, astfel cum aceasta este definită de art. 21 din Lege. Legea nr. 10/2001 nu prevede niciun mecanism de restituire în natură a imobilelor care, la data intrării în vigoare a acesteia, nu se aflau în deținerea unităților deținătoare susamintite.

Pentru asemenea situații, Legea nr. 10/2001 prevede numai despăgubiri, în condițiile acestui act normativ, însă această situație trebuie privită și prin prisma Deciziei nr. 830/2008 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, care a statuat cu privire la acest aspect, după cum urmează: „Prin urmare, toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situație juridică identică, și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri (...) Or, simpla împrejurare de fapt - soluționarea cu întârziere a notificărilor de societățile comerciale integral privatizate - nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea în natură, aflate, așa cum s-a arătat în prealabil, în situații identice." Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare formulată de persoana îndreptățită, instanțele anterioare au lipsit reclamanta de liberul acces la justiție, sub aspectul restituirii în natură a imobilului respectiv.

Într-adevăr, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945 - 1989, imobilul revendicat încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia. În acest sens, legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, procedură care, din acest punct de vedere, este una specială în raport de dispozițiile dreptului comun. Aceste argumente interzic reclamantei accesul la acțiunea în revendicare de drept comun doar în aparență, întrucât trebuie făcută o distincție între diferite categorii de imobile preluate de stat, respectiv în funcție de situația juridică a acestor imobile la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Numai pentru imobilele preluate abuziv și care se aflau în posesia statului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una obligatorie, sub aspectul revendicării acestora în natură, cu excluderea altor mijloace de drept comun. În ce privește celelalte imobile, deținute de societăți comerciale la care statul nu mai era acționar majoritar la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de acest act normativ (care, așa cum am arătat mai sus, permite numai despăgubiri materiale, iar nu restituirea în natură) este una facultativă pentru reclamanți și, mai mult, neexclusivă, sub aspectul revendicării în natură a imobilului respectiv.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, texte care se regăsesc în cap. I - Dispoziții generale, stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor; art. 9 alin. (1), primul din capitolul referitor la restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, prevede că „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini". Este evident că legiuitorul reglementează, prin acest articol, situația imobilelor care se mai aflau în proprietatea statului sau organelor sale, deoarece numai acestea ar putea fi restituite în natură „indiferent în posesia cui se află în prezent". Concluzia este întărită de coroborarea acestui text cu cele prevăzute la art. 21 și următoarele din aceeași lege, care se referă la procedura de restituire: aceasta vizează doar ipoteza acelor imobile care se mai aflau în posesia statului.

Astfel, pentru restituirea în natură a unor astfel de imobile, calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este obligatorie, pe când, pentru obținerea unor măsuri reparatorii prin echivalent, procedura prevăzută de acest act normativ este obligatorie. Pe de altă parte, niciun text de lege nu interzice introducerea unei acțiuni în revendicare pe drept comun, pentru imobilele care la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu erau deținute de unitățile amintite, această concluzie nefiind contrazisă de Decizia nr. 33/2008, care permite introducerea unei acțiuni în revendicare pentru acele imobile care nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 și pentru acele situații când Legea nr. 10/2001 este contrară Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Imobilul revendicat de reclamantă nu face obiectul Legii nr. 10/2001, sub aspectul restituirii acestuia în natură. Ca atare, instanțele de fond au interpretat în mod greșit dispozițiile acestui act normativ, în momentul în care au respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare. Dacă s-ar admite soluția contrară, în conformitate cu care reclamanta ar fi obligată la urmarea procedurii Legii nr. 10/2001, fiind inadmisibilă o acțiune în revendicare de drept comun, soluția ar fi una contrară jurisprudenței C.E.D.O., întrucât ar încălca exigențele articolului 6 alin. (1) din Convenție. Acesta garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale civile.

Chiar dacă nu este absolut, acest drept trebuie să fie efectiv, astfel încât limitările nu îl pot afecta în esența sa. C.E.D.O. a decis astfel, în cauza Faimblat c. României, pronunțată la data de 13 ianuarie 2009, ulterior Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție: In plus, simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6 parag. 1: se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate „dreptul la o instanță", având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică.

Acesta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanță decât pentru a-și vedea acțiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii; De asemenea, Curtea reamintește că dreptul la o instanță judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci că el cuprinde și speranța legitimă că această hotărâre va fi executată. Protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității presupun obligația administrației de a se conforma unei sentințe sau decizii pronunțate în domeniul respectiv de cel mai înalt organ jurisdicțional în materie administrativă al statului." Instanța de apel a respins aplicabilitatea principiilor statuate în cauza Faimblat, considerând că în această cauză s-a pus problema accesului la o instanță, iar nu acela al respingerii revendicării formulate de reclamanții, ca inadmisibile.

Cauza Faimblat privea, într-adevăr, trimiterea la o procedură ineficientă, principiul statuat de către C.E.D.O. în această decizie este unul în deplină concordanță cu cauza Atanasiu și alții împotriva României și cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acela că dacă o acțiune în revendicarea imobilului confiscat este respinsă ca inadmisibilă, alternativa petentului pentru realizarea dreptului său trebuie să prezinte garanția efectivității. C.E.D.O. a reținut, prin decizie obligatorie, că procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 încalcă în mod efectiv art. 6 din Convenție, întrucât condiționează accesul la un tribunal de parcurgerea prealabilă a unei proceduri administrative, care tinde să devină o cale de drept efectivă.

Mai mult, Curtea a decis că respingerea ca inadmisibilă de către instanțele românești a unei acțiuni în revendicare întemeiate pe alt fundament legal decât dispozițiile Legii nr. 10/2001 încalcă de asemenea dreptul la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, întrucât accesul la justiție devine iluzoriu și teoretic, și nu este în măsură să asigure într-un termen rezonabil plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Așadar, se poate observa că, în măsura în care, din orice motiv, reclamanților, nu le este deschisă calea procedurală a Legii nr. 10/2001 - act normativ care, în opinia obligatorie a C.E.D.O., nu îndeplinește exigențele art. 6 din Convenție, pentru a nu exista o încălcare a dreptului reclamanților de acces la un tribunal, în sensul Convenției Europene, calea acțiunii în revendicare trebuie să le rămână accesibilă.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., întrucât respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare pune reclamanta în imposibilitatea de a mai putea vreodată solicita restituirea în natură a imobilului confiscat în mod abuziv și fără ca temeinicia unei asemenea cereri să fi fost vreodată cercetată în fond. Această interpretare este, de altfel, în consonanță cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de același grad.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii. De asemenea, s-a susținut că toate criticile de mai sus pot fi încadrate și în ipoteza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (II) Recursul reclamantului Z.D.Ș.O.

a susținut că soluția pronunțată este nelegală, întrucât prima instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii față de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe considerentul greșit că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul ce face obiectul revendicării, deși acesta intra în domeniul de aplicație al Legii nr. 10/2001, astfel încât, ulterior intrării în vigoare a legii speciale, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai este admisibilă. Tribunalul a pornit de la o premisă eronată, respectiv de la o situație de drept contrară probelor administrate până la momentul pronunțării, în scopul construirii unui raționament juridic ce nu are fundament în situația de fapt prezentată și în textele legale invocate.

Astfel, pe de o parte retine ca reclamantul nu a urmat procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001, iar pe de alta parte că nu are relevanță faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, întrucât prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 cuprind aceasta posibilitate. Decizia instanței de apel este netemeinică și nelegală pentru faptul că, deși a inițiat procedura administrativă, aceasta nu a fost finalizată din cauze independente de reclamanți, în condițiile în care, entitatea notificată - SC P. SA- nu a înțeles să procedeze la declinarea competenței de soluționare a notificării cu privire la imobilul ce face obiectul acțiunii. Mai mult, prin demersuri proprii, reclamanții au aflat de actele de înstrăinare încheiate succesiv, în condițiile în care notificarea nu primise nicio soluționare.

Faptul că, în considerentele hotărârii, instanța de fond a reținut că terenul în litigiu face parte din vechiul imobil moșia Băneasa Dămăroaia, cu o suprafață de 193 hectare, proprietatea autorului C.S., imobil preluat de stat prin Procesul verbal întocmit la data de 21 martie 1946 de Comitetul Local de expropriere din com. Băneasa, nu înseamnă că a analizat dreptul reclamantului în raport de titlurile opuse de parați. Singura analiză pe care o fac cele două instanțe privește „admisibilitatea" acțiunii în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv dacă bunul imobil se încadrează în sfera de aplicare a legii speciale. Restituirea în natură în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, este posibilă doar în situația în care imobilul solicitat se află, la data intrării în vigoare a legii, în deținerea uneia dintre persoanele juridice prevăzute de alin. (1) și (2) din art. 21 al Legii nr. 10/2001.

Or, la data de 10 ianuarie 2002, imobilul se afla în capitalul social al SC A.C. SA, societate care nu se încadrează în categoriile prevăzute de art. 21, nefiind unitate cu capital de stat, situație care, potrivit jurisprudenței ce urmează Deciziei nr. 33/2008 a instanței supreme, lasă deschisă persoanei îndreptățite, calea acțiunii în revendicare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta este formulat în raport de Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, doar „pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv ". Curtea Constituționala a reținut astfel că, toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situație juridică identică, dobândind vocația la măsuri reparatorii, „cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri". Faptul că noua reglementare (art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005) operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, are drept consecința modificarea în mod esențial a regimului juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea.

Așadar, pentru restituirea în natura a imobilelor preluate fără titlu valabil și aflate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 din Legea nr. 10/2001, foștii proprietari pot formula acțiune în revendicare. În cadrul unei astfel de acțiuni, instanța urmează sa analizeze valabilitatea titlului statului și, în cazul în care acesta lipsește, fiind evidenta exceptarea de la aplicarea dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, se poate pronunța pe fondul cererii în revendicare, în raport de probatoriul administrat pentru dovada dreptului de proprietate al reclamanților.

Din considerentele celor doua hotărâri, rezultă că au fost ignorate dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, în sensul că, deși instanța supremă stabilește ca trebuie să se verifice, pe fond, și dacă pârâtul acțiunii în revendicare are, la rândul său un „bun" în sensul Convenției, instanța nu face nicio analiza a titlului statului, apreciind că „nu are relevanță în cauză (...) împrejurarea că imobilul a intrat în patrimoniul statului fără titlu. Or, prin Decizia nr. 830/2008, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a rămas neschimbat, astfel încât este evidenta relevanta acestui aspect în analiza aplicabilității dispozițiilor legii speciale în cauza dedusa judecații.

Totodată, potrivit Deciziei nr. 33/2008 era necesar ca instanța de fond să verifice eficiența procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv în ce măsură dreptul reclamanților la măsuri reparatorii (prin restituire în natură, sau echivalent) poate fi realizat. Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă nici pe departe o cale de drept efectivă pentru analiza cererii de restituire în natură, ci doar un drept procesual iluzoriu, întrucât acțiunea a fost respinsă fără a se analiza fondul dreptului material. Instanța de fond a soluționat cauza prin admiterea unei excepții procesuale peremptorii, ce vizează exercițiul dreptului la acțiune, analiza efectuată în cauză fiind formală, raportându-se doar la caracterul special al Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond citează opinii ale jurisprudenței naționale și ale C.E.D.O., încercând a motiva inadmisibilitatea acțiunii în revendicare a unui bun preluat abuziv de stat în condițiile în care există o lege specială care, până la acest moment, nu ne-a oferit un remediu adecvat, ci doar a evidențiat ineficientă reglementărilor privind retrocedarea. Decizia nr. 33/2008 nu consacră inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introduse după apariția Legii nr. 10/2001, întrucât este posibil ca reclamantul într-o astfel de acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție. C.E.D.O. apreciază că există un „bun" atunci când a avut loc o recunoaștere de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri actuale",„valori sau interese patrimoniale" sau „speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

In jurisprudența națională s-a reținut că, în aprecierea existenței unui „bun", nu este necesar ca, printr-o hotărâre judecătorească prealabilă, să fie constatată nevalabilitatea titlului statului, fiind suficient ca, prin hotărârea judecătorească dată asupra litigiului în care se opun titlurile de proprietate, să se rețină caracterul nevalabil al preluării. În situația în care s-ar constata nevalabilitatea titlului statului, aceasta ar echivala cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului reclamanților de proprietate, deci a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat, constând în interesul de a li se restitui în natură imobilul. Odată ce instanța de fond nu a verificat valabilitatea titlului statului, astfel cum impunea judecarea primului petit al cererii reclamanților, nu se putea aprecia cu privire la existența unui bun în sensul art. 1 din Protocol.

Astfel, s-a creat premisa care a permis celor două instanțe să argumenteze teza inadmisibilităii acțiunii față de faptul că reclamanții nu au un „bun" în înțelesul normelor sus menționate. Cu referire la aprecierile C.E.D.O. în cauza Faimblat c. României, instanța de fond nu a menționat „scopul legitim" care ar justifica restricționarea accesului reclamanților la justiție pentru realizarea unui drept, și nu a analizat raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de stat prin puterea legislativă și cea judecătorească. Astfel, s-ar putea concluziona că scopul statului este de a împiedica judecarea acțiunilor în revendicare privind imobilele ce ar fi putut face sau fac obiectul Legii nr. 10/2001, pentru a se evita posibila admitere a acestora, cu o consecință, deja cunoscută, de obligarea a statului la despăgubiri în favoarea terțului dobânditor al bunului de la stat.

Excepția nulității recursului este neîntemeiată. S-a susținut corect că, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată.

Constatăm așadar, cu prioritate, că, instanțele anterioare au prezentat întreaga situație de fapt a cauzei pendinte, expunând în mod concret și considerentele pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, în privința raportului juridic litigios.O situație de nelegalitate pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare, ceea ce în cauză s-a și întâmplat, recurentul-reclamant invocând, nu numai formal, ipoteze concrete de pretinsă nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Analizând recursurile declarate, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor recurenților-reclamanți, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - înțelegând astfel, să răspundă criticilor de nelegalitate, prin considerente comune - după cum urmează: Important de reținut este faptul că, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aspect ce rezultă atât din terminologia folosită pentru redarea obiectului cererii de chemare în judecată, cât și din temeiul de drept al cererii - art. 480 C. civ., respectiv art. 6 din Legea nr. 213/1998. Sub aspectul situației de fapt, instanțele anterioare au stabilit că imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, respectiv faptul că reclamanții au declanșat și procedura specială instituită de această lege.

Recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel, prin pronunțarea deciziei atacate, a nesocotit normele de drept material aplicabile, întrucât numai pentru imobilele preluate abuziv și care se aflau în posesia statului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una obligatorie, sub aspectul revendicării acestora în natură, cu excluderea altor mijloace de drept comun. Au insistat astfel pe ideea că trebuie făcută o distincție între diferitele categorii de imobile preluate de stat, respectiv în funcție de situația juridică a acestor imobile la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În privința imobilului în litigiu, s-a susținut că acesta, la data de 14 februarie 2001, se afla în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, respectiv SC A.C.

SA, astfel încât acesta nu făcea obiectul Legii nr. 10/2001, sub aspectul restituirii în natură. În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, sub aspectul restituirii în natură, pentru ca un imobil să facă obiectul legii, trebuia ca acesta să fi fost deținut de o regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice să fie acționar majoritar, sau de către orice altă entitate aflată sub control statal la această dată. O astfel de critică nu poate fi primită, întrucât nescotește atât normele de drept material aplicabile, cât și interpretarea corectă a acestora prin prisma jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și a C.E.D.O.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin două decizii pronunțate în interesul legii, Decizia nr. 53/2007 și Decizia nr. 33/2008, a configurat în termeni foarte clari și neechivoci care sunt coordonatele soluționării acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobile de natura celor la care se referă Legea nr. 10/2001 (imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele vizate de reglementare.

Pentru a se ajunge la o astfel de interpretare, instanța supremă a avut în vedere atât dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia - "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații" - cât și jurisprudența Curții Constituționale, care, în privința domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, a statuat în termeni clari: această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Configurând astfel domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în contextul sistemului normativ intern, instanța supremă a constatat totodată că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicare. Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a vizat chiar "admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ", a reconfirmat toate aceste statuări.

Din perspectiva normelor dreptului intern, instanța supremă a statuat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. S-a dat astfel eficiență principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - principiul specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. S-a reținut totodată că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).

Din perspectiva raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului (inclusiv principiile statuate prin jurisprudența C.E.D.O.), instanța supremă a statuat, pe de o parte că, persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că aceasta are pe deplin asigurat accesul la justiție, iar, pe de altă parte, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Din această ultimă perspectivă, in stanța de apel a procedat, așa cum era și firesc - clarificând prioritar situația de fapt a cauzei pendinte, inclusiv aspectul referitor la existența notificării pentru restituirea imobilului în litigiu - la examinarea pe fond a acțiunii în revendicare, în sensul verificării existenței în patrimoniul reclamanților a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concluzia judicioasă fiind aceea că reclamanții nu au făcut dovada că dețin un „bun actual” în patrimoniul lor, în accepțiunea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și a jurisprudenței europene care să le permită restituirea în natură a imobilului revendicat.

Instanța de contencios european a reținut în cuprinsul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, că există un „bun actual” în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care, nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143 din hotărâre), aspect evidențiat de instanța de apel în justificarea soluției pronunțată. Prin urmare, nu este suficient ca fostul proprietar ori moștenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să-i fi fost reconfirmat, cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză care nu se identifică în cazul situației de față.

Mai mult, instanța europeană a subliniat că simpla constatare a nelegalității naționalizării printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (paragraful 143 din hotărârea Maria Atanasiu și alții contra României). În conținutul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010, C.E.D.O. a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă, reținând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Mai mult, s-a statuat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Date fiind aceste considerente pe care instanța de apel nu le putea ignora, concluzia este că soluționarea acțiunii în revendicare a avut la bază criteriile redate în decizia nr. 33/2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii, în contextul jurisprudenței instanței de contencios european, care de fiecare dată, pentru situații similare celor ale reclamanților, a reafirmat ideea că protecția pe care o oferă articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este acordată proprietarului pentru „bunurile sale”, respectiv că acesta ocrotește un bun actual existent și nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate.

„Simpla speranță de restituire”, în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire. S-a susținut totodată că, pentru imobilele deținute de societăți comerciale la care statul nu mai era acționar majoritar la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 - care permite numai despăgubiri materiale, nu restituirea în natură - ar fi una facultativă pentru reclamanți și, mai mult, neexclusivă, sub aspectul revendicării în natură a imobilului respectiv.

O astfel de susținere nu poate fi primită, întrucât nesocotește nu numai modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze într-o anumită materie, respectiv, procedura de soluționare a notificărilor, la care de altfel reclamanții au și apelat, ci și jurisprudența de până acum a instanțelor naționale și internaționale. Raționamentul juridic propus de reclamanți este greșit, deoarece afirmă că imposibilitatea legală a restituirii imobilului în natură în baza legii speciale este cauza principală a deschiderii accesului spre acțiunea în revendicare de drept comun. Or, această interpretare este exclusă expres de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, și de practica judiciară a instanței supreme în materia analizată.

S-a susținut că s-a constatat greșit că imobilul în litigiu este unul dintre acelea guvernat de Legea nr. 10/2001, sub aspectul revendicării acestui bun în natură. Analiza pe care au redat-o reclamanții și care vizează anumite ipoteze concrete reglementate de Legea nr. 10/2001 - art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (2), art. 29 din Lege, în privința căruia s-a pronunțat Decizia nr. 830/2008 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale - nu o poate face instanța învestită în condițiile dreptului comun, ci entitatea competentă să soluționeze notificarea reclamanților și ulterior, dacă va fi cazul, instanța de judecată, după o procedură distinctă, specială.

Prin respingerea acțiunii în revendicare, instanțele anterioare nu i-au lipsit pe reclamanți de liberul acces la justiție, sub aspectul restituirii în natură a imobilului în litigiu, cât timp acestea au ajuns la o astfel de soluție după o analiză a fondului raportului juridic litigios, în contextul de învestire strict configurat de către reclamanți - acțiune în revendicare, analiză ce a implicat exclusiv existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților. Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta consecințele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri.

P rin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate - o limitare stabilită de însuși legiuitorul - s-a urmărit asigurarea stabilității circuitului civil a imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a acestor imobile. Sub aspectul dreptului de acces la justiție, instanța de apel a concluzionat corect că acesta este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială. Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa constantă că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție.

Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile Constituției, motiv pentru care, pentru situații deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat.

În cauză, nu a existat un refuzul al instanței de a pronunța o soluție cu privire la valabilitatea titlului statului și prin aceasta nu s-a produs o restrângere a dreptului de acces la justiție, câtă vreme Legea nr. 10/2001, în accepțiunea de lege specială, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii pronunțat, a statuat în mod explicit că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu există suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative - art. 480 C. civ.

și Legea nr. 10/2001 - nu poate fi primit. Criticile recurenților-reclamanți au vizat și pretinse deficiențe ale sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sancționate în mod constant în jurisprudența C.E.D.O. Este important astfel de subliniat că nu se mai poate vorbi despre o astfel de încălcare a jurisprudenței C.E.D.O., după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

În acest sens, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, act normativ ce a urmărit, instituirea unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire, respectiv asigurarea accesului tuturor persoanelor îndreptățite la măsurile repa