Swat împotriva Poloniei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 13545/03) îndreptată împotriva Republicii Poloniei și care a fost adresată Curții de către un cetățean al acestui stat, D. Andrzej Swat („reclamantul"), pe 14 aprilie 2003 în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D. Adam Bodnar, care lucrează la Fundația Helsinki din Varșovia. Guvernul polonez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, D. Jakub Wołąsiewicz, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susținea încălcarea dreptului lui de a vedea cauza sa examinată într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție. În plus, din perspectiva art. 13 din Convenție, se plângea de lipsa de eficacitate a unui recurs intern pe care-l utilizase pentru a se plânge de durata procedurii.

Pe 7 mai 2006, Curtea a hotărât să comunice petiția Guvernului. Prevalând dispozițiile art. 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp recevabilitatea și bunul-fundament al cauzei. ÎN FAPT I.

Pe 27 noiembrie 1996, reclamantul a introduit o acțiune în fața tribunalului de district al Varșoviei, solicitând a fi declarat titular al unui contract de muncă în cursul unei anumite perioade. Reclamantul a cerut de asemenea tribunalului să-l reintegreze în funcțiile pe care le exercitase anterior și să-i ordone fosta sa angajatoare să-i plătească salariile neachitate.

Tribunalul de district s-a ocupat mai întâi de întrebarea referitoare la existența contractului de muncă și în măsura aceasta, printr-o sentință din 26 mai 1998, a respins cererea reclamantului. Acesta a făcut recurs.

Pe 26 noiembrie 1998, tribunalul regional a respins apelul. Reclamantul a depus recurs de casație.

Printr-o sentință pronunțată pe 7 septembrie 1999, Curtea Supremă a acceptat recursul, a anulat sentința tribunalului regional și a trimis cauza acestuia pentru reconsiderare. A estimat că întrebarea esențială la soluționarea litigiului, și anume aceea a determina care era natura funcțiilor exercitate de reclamant și ale relației juridice existente între commitent și el, nu fusese corespunzător examinată.

Pe 8 mai 2000, tribunalul regional a anulat sentința tribunalului de district din 26 noiembrie 1998 și a trimis dosarul acestuia pentru reexamen.

Printr-o sentință parțială din 17 aprilie 2003, tribunalul de district a acceptat cererea reclamantului și l-a declarat titular al unui contract de muncă în perioada dată. Partea adversă a apelat.

Pe 6 februarie 2004, tribunalul regional a respins apelul.

Pe 17 septembrie 2004, reclamantul a introdus, pe baza art. 5 din legea din 2004, un recurs critică nd durata procedurii. A invitat tribunalul să constate caracterul excesiv al acesteia și să-i acorde de aceea o indemnitate de 10.000 PLN, suma maximă prevăzută de lege.

Pe 17 noiembrie 2004, tribunalul regional din Varșovia a respins recursul. A estimat că durata procedurii era datorată complexității cauzei și faptului că părțile utilizaseră diferite căi de recurs. Tribunalul a observat absența amânărilor din partea autorităților judecătorești, considerând că, în ciuda numărului mare de instanțe, acestea se pronunțaseră la intervale regulate. Deși a recunoscut existența unor întârzieri pasagere în cursul procedurii în fața tribunalului de district care statuează ca jurisdicție de trimitere, tribunalul regional a subliniat că acestea eram datorite în esență aglomerării rolului pe care această jurisdicție îl cunoștea la acea epocă. A estimat de asemenea că reclamantul contribuise la durata procedurii, în special prin lărgirea cererii inițiale la două rânduri în cursul celui de-al șaselea an al acesteia. În concluzie, ținând seama de circumstanțele cauzei, durata procedurii nu depășise timpul strict necesar pentru soluționarea litigiului.

Printr-o sentință din 28 ianuarie 2005, tribunalul de district s-a pronunțat asupra restului prețuitelor reclamantului, și anume asupra cererii sale de reintegrare în funcții și asupra celei referitoare la plata salariilor neachitate, și în măsura aceasta a constatat prescripția acțiunii. Pe 29 martie 2005, acesta a apelat.

Ședința de apel, inițial fixată pentru 16 septembrie 2005, a fost amânată deoarece părțile informaseră tribunalul de dorința lor de a ajunge la o soluțiune amiabilă a litigiului. În octombrie 2005, proiectul soluției în cauză a fost prezentat tribunalului de avocații părților.

Pe 9 decembrie 2005, reclamantul a introdus, pentru a doua oară, recursul destinat constatării durai excesive a procedurii. A precizat că contestă durata procedurii în ansamblu, adică întreaga perioadă scursă de la introducerea acțiunii sale în noiembrie 1996. Reclamantul a susținut că în speță prelungirea procedurii era datorită în esență erorilor de apreciere pe care le-au comis tribunalele, în particular în cursul primilor cinci ani ai procedurii, care avuseseră ca rezultat anulările ulterioare ale sentințelor pronunțate în litigiu. Reclamantul a reafirmat că din cauza lungimii procedurii suferise o daună și solicitase, cu titlu de indemnitate, 10.000 PLN.

Pe 10 ianuarie 2006, părțile au ajuns la o soluție amiabilă care punea capăt litigiului. De aceea, tribunalul regional a anulat sentința tribunalului de district și a abandonat procedura.

Pe 7 martie 2006, curtea de apel din Varșovia s-a pronunțat asupra recursului reclamantului. Cu toate acestea, s-a considerat competentă doar în ceea ce privește o parte din fapte, și anume cele posterioare datei introducerii primului recurs. Curtea de apel a susținut că, în conformitate cu principiul autorității lucrului judecat, nu putea examina faptele asupra cărora altă jurisdicție se pronunțase deja în mod definitiv. Deci, în măsura în care portasem asupra perioadei examinate în cadrul primului recurs al reclamantului, recursul prezent a fost declarat inadmisibil. Cât despre faptele posterioare acestei perioade, curtea de apel a respins recursul, considerând că de la data indicată procedura decursese prompt. La marginea motivului sentinței, curtea de apel a observat că o jurisdicție chemată să se pronunțe asupra caracterului rezonabil al duratei unei proceduri nu putea se pronunța asupra binelui-fundament al deciziilor pronunțate pe fond al litigiului. II.

Art. 2 din acea lege citit împreună cu art. 5 prevede că o parte la o procedură care este în curs putea sesiza tribunalul competent cu o acțiune destinată constatării duratei excesive a procedurii. De surcroît, persoana interesată putea cere ca măsuri corespunzătoare să fie luate de autorități pentru a accelera marșul procedurii. Îi era de asemenea posibil să ceară acordarea unei indemnități destinate compensării daunei pe care ar fi putut-o suferi din cauza duratei procedurii.

Conform art. 12 din legea din 2004, tribunalul respinge recursul atunci când acesta se dovedește neîntemeiat. În schimb, atunci când acceptă recursul, tribunalul constată că procedura care face obiectul acestuia a cunoscut o durată excesivă. De plus, la cererea formulată de persoana interesată, tribunalul putea soma jurisdicția pusă în cauză să efectueze actele de procedură corespunzătoare în termenul alocat. Atunci când acceptă recursul, tribunalul putea, la cererea formulată de persoana interesată, să i acorde acesteia o indemnitate într-o sumă maximă de 10.000 PLN.

Conform art. 14 din legea din 2004, la expirarea termenului de doisprezece luni de la data unei decizii adoptate în conformitate cu art. 12, sau la expirarea termenului de șase luni în cazul unei proceduri de execuție, un reclamant putea forma un nou recurs în cadrul aceleiași proceduri.

Conform art. 16 din legea din 2004, o parte la o procedură nefiind forma un recurs în conformitate cu art. 5, putea căuta, pe baza art. 417 din codul civil, obținerea unei reparații cu titlu de daună suferită din cauza duratei procedurii, cu condiția ca aceasta să fi luat capăt. ÎN DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea observă că procedura a început în noiembrie 1996 și s-a încheiat pe 10 ianuarie 2006. Perioada de luat în considerare se extinde deci pe aproximativ 9 ani și 2 luni. A. Privind recevabilitatea Privind excepția Guvernului rezultând din neepuizare a căilor de recurs interne

Guvernul susține că reclamantul a omis epuizarea căilor de recurs interne. În particular, ar fi putut se plângă de durata procedurii prin intermediul acțiunii în indemnizație, în conformitate cu art. 16 din legea din 2004 citit împreună cu art. 417 din codul civil.

Reclamantul susține că la două rânduri a utilizat, fără succes, recursul prevăzut de art. 5 din legea din 2004.

Curtea observă că în speță niciun din recursurile formulate de reclamant nu a reușit. Totuși reamintește că acțiunea utilizată de reclamant este considerată ca fiind o cale de droit eficace cu privire la motivele care poartă asupra lungimii procedurilor judiciale (Michalak c. Polonia (decizie), nr. 24549/03, §§ 37-43). De altfel, în conformitate cu ceea ce s-a spus în cauza Cichla (Cichla c. Polonia, nr. 18036/03, § 26, 10 octombrie 2006), reclamantul fiindu-și utilizat o dată recursul prevăzut de legea din 2004, nu mai era obligat să introducă altul.

În considerare a celor de mai sus, Curtea estimează că căile de recurs interne au fost epuizate, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție.

De aceea respinge excepția Guvernului.

Spus asta, Curtea constată că motivul nu este evident neîntemeiat, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de nerecevabilitate. Prin urmare trebuie declarat recevabil. B. Privind fondul

Guvernul susține că reclamantul a contribuit la durata procedurii, în special prin lărgirea cererii inițiale în cursul celui de-al cincilea an al acesteia.

Reclamantul combate teza Guvernului.

Curtea reamintește că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază urmărind circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente și enjeu-ul litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Privind prezenta cauză, Curtea observă de la început că chiar și presupunând că procedura ar fi putut avea un anumit grad de complexitate, acest factor de una singură nu putea justifica o durată ca cea a speciei. Cât despre comportamentul reclamantului, acesta nu pare a fi contribuit, în mod semnificativ, la durata procedurii. În măsura în care comportamentul autorităților judecătorești, Curtea observă că întrebarea esențială la soluționarea prezentului litigiu – aceea de a determina dacă reclamantul era sau nu titular al unui contract de muncă – a fost soluționată în mod definitiv doar în cursul celui de-al optulea an al procedurii care ulterior duraseră încă aproximativ doi ani să se încheie printr-o soluție amiabilă încheiată la inițiativa părților. Deși acceptă că factori cum ar fi complexitatea cauzei sau numărul mare al jurisdicțiilor chemată se pronunțe asupra litigiului pot constitui motive care – în anumită măsură – pot justifica durata unei proceduri, totuși, după un anumit timp, aceste motive nu mai pot legitima durata integrală a unei proceduri ca cea a cazului de spică care s-a extins pe o perioadă de mai mult de nouă ani. De surcroît, atunci când durata procedurii merge dincolo de anumite limite, chiar și absența amânărilor din partea autorităților nu mai constituie un motiv valabil care să permită considerarea că condiția „termenului rezonabil" fusese satisfăcută. Aceasta este valabilă mai ales pentru litigiile de muncă, cauze în care, din cauza naturii specifice, este necesară o diligență deosebită (Nibbio c. Italia, nr. 12854/87, 26 februarie 1992, A 228-A, § 18).

Curtea a tratat în multe rânduri cauze ridicând întrebări similare cu cea a cazului prezent și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, concluzionează că în speță Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument susceptibil de a justifica durata totală a procedurii litigioase.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că în speță a existat încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. II.

Curtea consideră că acest motiv este legat de cel de mai sus. Prin urmare trebuie declarat recevabil. B. Privind fondul

Curtea reamintește că art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite invocarea drepturilor și libertăților Convenției, așa cum pot fi consacrate în aceasta. Prin urmare această dispoziție are ca rezultat exigența unui recurs intern care autorizează „instanța națională competentă" să cunoască conținutului motivului bazat pe Convenție și să ofere reparația corespunzătoare (...). De surcroît, recursul exigit de art. 13 trebuie să fie „efectiv" în practică cât și în drept (Wille c. Liechtenstein, nr. 28396/95, 28 octombrie 1999). Privind mai în particular durata procedurilor, mijloacele pe care le-ar avea un reclamant în dreptul intern pentru a se plânge de acestea nu sunt „eficace", în sensul art. 13 din Convenție, decât atunci când pot „preveni apariția sau continuarea presupusei încălcări" sau „furniza persoanei interesate o reparație corespunzătoare pentru orice încălcare deja produsă". Art. 13 deschide deci o opțiune în materie: un recurs este „efectiv" de îndată ce permite fie intervenția mai devreme a deciziei jurisdicțiilor sezisate, fie furnizarea justiciabilului unei reparații adecvate pentru amânările deja suportate (Krasuski c. Polonia, nr. 61444/00, 14 iunie 2006, §§ 65-66).

Curtea reamintește de asemenea că autoritățile naționale sunt în principiu mai bine plasate decât o curte internațională pentru a aprecia circumstanțele cauzei. Cu toate acestea aprecierea acestora trebuie efectuată în conformitate cu principiile înscrise în Convenție așa cum au fost dezvoltate de Curte în jurisprudența sa. Curtea a afirmat de multe ori că durata unei proceduri trebuie apreciată în fiecare specie urmărind circumstanțele cauzei. Abordarea adoptată de Curte constă în examinarea duratei procedurii în toate fazele și în ansamblu (Majewski c. Polonia din 11 octombrie 2005; nr. 52690/99; §§ 34-35).

Privind prezenta cauză, Curtea observă că la două rânduri reclamantul a introdus recursuril în conformitate cu art. 5 și 14 din legea din 2004. Cu toate acestea niciunul n-a reușit. Privind primul recurs, Curtea observă că la data la care tribunalul regional s-a pronunțat asupra acestuia aproximativ șapte ani și zece luni se scurseseră deja de la începutul procedurii. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate fi de acord cu concluzia la care jurisdicția internă a ajuns în speță privind respectarea art. 6 § 1 din Convenție, cu atât mai mult cu cât motivele pe care le-a invocat în sprijinul soluției sale, cum ar fi aglomerarea rolului tribunalelor și presupusa complexitate a cauzei, nu ar putea în caz de spică fi considerate ca valabile. Din aceste motive, Curtea nu poate admite că aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii a fost efectuată de tribunalul intern în conformitate cu criteriile rezultând din jurisprudența sa. Cât despre al doilea recurs, format aproximativ un an după data la care tribunalul s-a pronunțat asupra recursului inițial, Curtea observă că curtea de apel, considerând-se legată de principiul autorității lucrului judecat, l-a declarat inadmisibil privind perioada anterioară datei introducerii de către reclamant a primului recurs, și și-a limitat examinarea la perioada posterioară acestei date extinzându-se pe aproximativ un an și doi luni. După opinia Curții, abordarea adoptată în speță de tribunalul intern nu este în conformitate cu principiile care se degajă din jurisprudența sa conform căreia durata unei proceduri trebuie examinată în ansamblu (a se vedea Majewski precitat). Curtea observă în această privință că de la data la care jurisdicția internă s-a pronunțat asupra primului recurs al reclamantului un timp suplimentar s-a mai scurs fără ca o decizie pe fond al litigiului să intervină. Or, această circumstanță este susceptibilă de a influența aprecierea duratei procedurii luată în ansamblu, adică de la luna noiembrie 1996. Deci, în măsura în care în speță s-a vorbit de o situație dinamică, susceptibilă de a evolua în timp, argumentul rezultând din autoritatea lucrului judecat pe care s-a bazat jurisdicția internă pentru a declara recursul reclamantului inadmisibil nu ar putea fi considerat pertinent. De fapt, nu se ar putea vorbi despre identitatea de obiect asupra care s-a operat aprecierea a două jurisdicții sezisate. De aceea jurisdicția care s-a pronunțat asupra recursului ulterior al reclamantului era obligată să ia în considerare durata procedurii în ansamblu. Curtea nu ar putea admite concepția contrară decât în cazul în care primul recurs ar fi fost examinat în conformitate cu jurisprudența sa. Or, nu a fost cazul în speță.

În considerare a celor ce spune acum, Curtea constată că în speță recursurile utilizate de reclamant nu au produs efecte conforme Convenției, deoarece nu au permis accelerarea procedurii litigioase nici nu au rezultat în acordarea unei indemnități reclamantului.

Din acest motiv, Curtea concluzionează că în speță a existat de asemenea încălcare a art. 13 din Convenție. III.

Reclamantul solicită 44.335,20 PLN (aproximativ 11.660 euro (EUR)) cu titlu de prejudiciu material și 12.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul estimează că sumele solicitate de reclamant sunt exorbitante.

Curtea nu observă o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și dauna material susținută și respinge această cerere. În schimb, consideră că este oportun să acorde reclamantului 6.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Frais și cheltuieli

Reclamantul solicită de asemenea 200 PLN (aproximativ 53 EUR) pentru cheltuieli și costuri suportate în fața instanțelor interne. Această sumă reprezintă de fapt suma cheltuielilor pe care a trebuit s-o plătească la introducerea celor doi recurși destinați constatării duratei excesive a procedurii. Având în vedere că niciun din aceste recursuridnu a reușit, cheltuielile în cauză nu i-au fost rambursate.

Guvernul estimează că prețuitele reclamantului sunt neîntemeidate.

Curtea reamintește că atunci când constată o încălcare a Convenției, poate acorda plata cheltuielilor și costurilor suportate în fața instanțelor interne, dar doar atunci când au fost suportate pentru a preveni sau face corectare de către acestea presupusa încălcare (...) (Martinie c. Franța [GC], nr. 58765/00, 12 aprilie 2006, § 62). Estimează că în speță este oportun să acorde reclamantului cheltuielile suportate din cauza introducerii recursurilor destinați constatării duratei excesive a procedurii litigioase. Deci, ținând seama de elementele în posesia sa și criteriile menționate mai sus, Curtea estimează rezonabilă suma solicitată și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția recevabilă; 2. Constată că a existat încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Constată că a existat încălcare a art. 13 din Convenție; 4. Constată, a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 6.500 EUR (șase mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral și 53 EUR (cincizeci și trei euro) cu titlu de cheltuieli și costuri, de convertit în zloti polonezi la rata aplicabilă la data plății, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 decembrie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. T.L. Early Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 13545/03) dirigée contre la République de Pologne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Andrzej Swat (« le requérant »), a saisi la Cour le 14 avril 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M. Adam Bodnar, travaillant à la Fondation de Helsinki de Varsovie. Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères

Le requérant alléguait la violation de son droit à voir cause examinée dans un délai raisonnable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. En outre, sous l'angle de l'article 13 de la Convention, il se plaignait de l'absence du caractère efficace d'un recours interne qu'il a utilisé pour se plaindre de la durée de la procédure.

Le 7 mai 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 27 novembre 1996, le requérant intenta auprès du tribunal de district de Varsovie une action tendant à le voir déclarer titulaire d'un contrat de travail au cours d'une certaine période. Le requérant demanda également au tribunal de le réintégrer dans les fonctions qu'il avait exercées antérieurement et de sommer son ancien employeur de lui verser des salaires impayées.

Le tribunal de district se pencha au préalable sur la question relative à l'existence du contrat de travail et dans cette mesure, par un jugement du 26 mai 1998, il rejeta la demande du requérant. Ce dernier fit appel.

Le 26 novembre 1998, le tribunal régional rejeta l'appel. Le requérant se pourvut en cassation.

Par un jugement prononcé le 7 septembre 1999, la Cour Suprême accueillit le pourvoi, annula le jugement du tribunal régional et renvoya l'affaire à ce dernier pour reconsidération. Elle estima que la question essentielle à la solution du litige, soit celle de savoir quelle était la nature des fonctions exercées par le requérant et du lien juridique existant entre le commanditaire et lui n'avait pas été dûment examinée.

Le 8 mai 2000, le tribunal régional annula le jugement du tribunal de district du 26 novembre 1998 et renvoya le dossier à ce dernier pour réexamen.

Par un jugement partiel du 17 avril 2003, le tribunal de district accueillit la demande du requérant et le déclara titulaire d'un contrat de travail pendant une période donnée. La partie adverse interjeta appel.

Le 6 février 2004, le tribunal régional rejeta l'appel.

Le 17 septembre 2004, le requérant introduisit, sur le fondement de l'article 5 de la loi de 2004, un recours critiquant la longueur de la procédure. Il invita le tribunal à constater la durée excessive de celle-ci et à lui octroyer de ce fait une indemnité de 10.000 PLN, soit la somme maximale prévue par la loi.

Le 17 novembre 2004, le tribunal régional de Varsovie rejeta le recours. Il estima que la durée de la procédure était due à la complexité de la cause ainsi qu'au fait pour les parties d'avoir fait l'usage de différentes voies de recours. Le tribunal releva l'absence d'atermoiements des autorités judiciaires considérant que, malgré le grand nombre des instances, celles-ci avaient statué à des intervalles réguliers. Bien qu'il ait reconnu l'existence de retards passagers au cours de la procédure devant le tribunal de district statuant en tant que juridiction de renvoi, le tribunal régional souligna que ceux-ci étaient dus essentiellement à l'engorgement du rôle que cette juridiction avait connu à l'époque. Il estima également que le requérant avait contribué à la durée de la procédure, en particulier en élargissant sa demande initiale à deux reprises au cours de la sixième année de celle-ci. En conclusion, vu les circonstances de la cause, la durée de la procédure n'avait pas dépassé le temps strictement nécessaire à la solution du litige.

Par un jugement du 28 janvier 2005, le tribunal de district se prononça sur le restant des prétentions du requérant, à savoir sur sa demande tendant à sa réintégration dans les fonctions ainsi que sur celle relative au versement des impayés de salaire, et dans cette mesure il constata la prescription de l'action. Le 29 mars 2005, ce dernier fit appel.

L'audience d'appel, initialement fixée au 16 septembre 2005, fut ajournée étant donné que les parties avaient informé le tribunal de leur volonté de parvenir à un règlement amiable du litige. En octobre 2005, le projet du règlement en question fut soumis au tribunal par les avocats des parties.

Le 9 décembre 2005, le requérant introduisit, pour la deuxième fois, le recours tendant à faire constater la durée excessive de la procédure. Il précisa qu'il contestait la durée de la procédure dans son ensemble, soit la période entière qui s'était écoulée depuis l'introduction de son action en novembre 1996. Le requérant affirma qu'en l'espèce, l'allongement de la procédure était dû essentiellement aux erreurs d'appréciation qu'avaient commises les tribunaux, en particulier au cours des cinq premières années de la procédure, lesquelles avaient entraîné les annulations subséquentes des jugements prononcés dans le litige. Le requérant réaffirma que du fait de la longueur de la procédure, il avait subi un préjudice et sollicita, au titre de l'indemnité, 10 000 PLN.

Le 10 janvier 2006, les parties parvinrent à un règlement amiable mettant fin au litige. Par conséquent, le tribunal régional annula le jugement du tribunal de district et abandonna la procédure.

Le 7 mars 2006, la cour d'appel de Varsovie statua sur le recours du requérant. Toutefois, elle ne se reconnut compétente qu'en ce qui concernait une partie des faits, soit ceux postérieurs à la date de l'introduction de son premier recours. La cour d'appel affirma que, conformément au principe de l'autorité de la chose jugée, elle ne pouvait examiner les faits sur lesquels une autre juridiction s'était déjà prononcée de manière définitive. Ainsi, dans la mesure où il portait sur la période examinée dans le cadre du premier recours du requérant, le recours présent fut déclaré irrecevable. Quant aux faits postérieurs à ladite période, la cour d'appel rejeta le recours considérant que, depuis la date indiquée, la procédure s'était déroulée promptement. En marge de la motivation de son jugement la cour d'appel releva qu'une juridiction appelée à statuer sur le caractère raisonnable de la durée d'une procédure ne pouvait se prononcer au sujet du bien-fondé des décisions rendues sur le fond du litige. II.

L'article 2 de ladite loi lu conjointement avec l'article 5 dispose qu'une partie à une procédure qui est pendante, peut saisir le tribunal compétent d'une action tendant au constat de la durée excessive de la procédure. De surcroît, la personne intéressée peut demander que les mesures appropriées soient prises par les autorités afin d'accélérer la marche de la procédure. Il lui est également possible de demander l'octroi d'une indemnité destinée à compenser le préjudice qu'elle aurait pu subir du fait de la durée de la procédure.

Aux termes de l'article 12 de la loi de 2004, le tribunal rejette le recours lorsqu'il s'avère infondé. En revanche, lorsqu'il accueille le recours, le tribunal constate que la procédure qui en fait l'objet, a connu une durée excessive. De plus, à la demande formulée par l'intéressé, le tribunal peut sommer la juridiction mise en cause d'accomplir les actes de procédure appropriés dans le délai imparti. Lorsqu'il accueille le recours, le tribunal peut, à la demande formulée par l'intéressé, octroyer à ce dernier une indemnité d'un montant maximal de 10.000 PLN.

Aux termes de l'article 14 de la loi de 2004, à l'expiration du délai de douze mois à compter de la date d'une décision adoptée conformément à l'article 12, ou bien à l'expiration du délai de six mois dans le cas d'une procédure d'exécution, un requérant peut former un nouveau recours dans le cadre de la même procédure.

Aux termes de l'article 16 de la loi de 2004, une partie à une procédure n'ayant pas formé de recours conformément à l'article 5, peut rechercher, sur le fondement de l'article 417 du code civil, l'octroi d'une réparation au titre de son préjudice subi du fait de la durée de la procédure, à condition que celle-ci ait pris fin. EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

La Cour note que la procédure a débuté en novembre 1996 et s'est terminée le 10 janvier 2006. La période à prendre en considération s'étend dès lors sur environ 9 années et 2 mois. A. Sur la recevabilité Sur l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement de voies de recours internes

Le Gouvernement affirme que le requérant a omis d'épuiser les voies de recours internes. En particulier, il aurait pu se plaindre de la durée de la procédure au moyen de l'action indemnitaire, conformément à l'article 16 de la loi de 2004 lu conjointement avec l'article 417 du code civil.

Le requérant soutient qu'à deux reprises, il a utilisé, sans succès, le recours prévu par l'article 5 de la loi de 2004.

La Cour note qu'en l'espèce, aucun de recours formés par le requérant n'a abouti. Elle rappelle cependant que l'action utilisée par le requérant est réputée être une voie de droit efficace au regard des griefs portant sur la longueur des procédures judicaires ( Michalak c. Pologne (déc), n o 24549/03, §§ 37-43). Par ailleurs, conformément à ce qui a été dit dans l'affaire Cichla ( Cichla c. Pologne , n o 18036/03, §26, 10 octobre 2006), le requérant ayant utilisé une fois le recours prévu par la loi de 2004 n'était plus tenu d'en engager un autre .

En considération de ce qui précède, la Cour estime que les voies de recours internes ont été épuisées, conformément à l'article 35 § 1 de la Convention.

Dès lors, elle rejette l'exception du Gouvernement.

Ceci dit, la Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement affirme que le requérant a contribué à la durée de la procédure, notamment en élargissant sa demande initiale au cours de la cinquième année de celle-ci.

Le requérant combat la thèse du Gouvernement.

La Cour rappelle que la durée raisonnable d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, §43, CEDH 2000-VII).

S'agissant de la présente affaire la Cour relève d'emblée qu'à supposer même que la procédure ait pu revêtir un certain degré de complexité, ce facteur à lui seul ne saurait justifier une durée comme celle de l'espèce. Quant au comportement du requérant, celui-ci ne semble pas avoir contribué, de manière significative, à la durée de la procédure. Pour autant qu'il s'agisse du comportement des autorités judicaires, la Cour note que la question essentielle à la solution du présent litige – celle de savoir si le requérant était ou non titulaire d'un contrat de travail –a été tranchée de manière définitive seulement au cours de la huitième année de la procédure laquelle par la suite avait duré encore environ deux années pour se terminer par un règlement amiable conclu à l'initiative de parties. Bien qu'elle admette que les facteurs tels que la complexité de la cause ou le grand nombre des juridictions appelées à se prononcer sur le litige puissent constituer des raisons qui – dans une certaine mesure - peuvent justifier la durée d'une procédure, toutefois, au bout d'un certain temps, ces raisons ne peuvent plus légitimer la durée intégrale d'une procédure comme celle du cas d'espèce laquelle s'est étendue sur une période de plus de neuf années. De surcroît, lorsque la durée de la procédure va au-delà de certaines limites, même l'absence de retards de la part des autorités ne constitue plus une raison valable permettant de considérer que la condition du « délai raisonnable » avait été satisfaite. Cela vaut notamment pour les litiges du travail, affaires dans lesquelles, en raison de leur nature spécifique, une diligence particulière s'impose ( Nibbio c. Italie , n o 12854/87, 26 février 1992, A 228-A, §18).

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas présent et a constaté la violation de l'article 6 §1 de la Convention. Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, elle conclut qu'en l'espèce, le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument susceptible de justifier la durée totale de la procédure litigeuse.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu'en l'espèce, il y a eu violation de l'article 6 §1 de la Convention. II.

La Cour considéré que ce grief est lié à celui ci-dessus. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle que l'article 13 garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de s'y prévaloir des droits et libertés de la Convention, tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant « l'instance nationale compétente » à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié (...). De surcroît, le recours exigé par l'article 13 doit être « effectif » en pratique comme en droit ( Wille c. Lichtenstein, n o 28396/95, 28 octobre 1999). S'agissant plus particulièrement de la durée des procédures, les moyens dont un requérant dispose en droit interne pour s'en plaindre ne sont « effectifs », au sens de l'article 13 de la Convention, que lorsqu'ils peuvent « empêcher la survenance ou la continuation de la violation alléguée » ou « fournir à l'intéressé un redressement approprié pour toute violation s'étant déjà produite ». L'article 13 ouvre donc une option en la matière : un recours est « effectif » dès lorsqu'il permet soit d'intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés ( Krasuski c. Pologne, n o 61444/00, 14 juin 2006, §§ 65-66).

La Cour rappelle également que les autorités nationales sont en principe mieux placées qu'une cour internationale pour apprécier les circonstances de la cause. Toutefois, leur appréciation doit s'effectuer en conformité avec les principes inscrits dans la Convention tels qu'ils ont été développés par la Cour dans sa jurisprudence. La Cour a maintes fois affirmé que la durée d'une procédure doit s'apprécier dans chaque espèce suivant les circonstances de la cause. L'approche adoptée par la Cour consiste à examiner la durée de la procédure dans toutes ses phases ainsi que dans son ensemble ( Majewski c. Pologne du 11 octobre 2005; nº52690/99 ; §§34-35).

S'agissant de la présente affaire, la Cour note qu'à deux reprises, le requérant a introduit les recours conformément aux articles 5 et 14 de la loi de 2004. Toutefois, aucun n'a abouti. Concernant le premier recours, la Cour observe qu'à la date à laquelle le tribunal régional a statué sur celui-ci environ sept années et dix mois s'étaient déjà écoulés depuis le début de la procédure. Dans ces circonstances, la Cour ne peut souscrire à la conclusion à laquelle la juridiction interne est parvenue en l'espèce au titre de l'examen du respect de l'article 6 § 1 de la Convention, d'autant plus que les raisons qu'elle avait invoquées à l'appui de sa solution, telles l'encombrement du rôle des tribunaux ainsi que la prétendue complexité de la cause, ne sauraient en l'occurrence être considérées comme valables. Pour ces motifs, la Cour ne peut admettre que l'appréciation du caractère raisonnable de la durée de la procédure a été opérée par le tribunal interne en conformité avec les critères découlant de sa jurisprudence. Quant au deuxième recours, formé environ une année après la date à laquelle le tribunal avait statué sur le recours initial, la Cour note que la cour d'appel, s'estimant liée par le principe de l'autorité de la chose jugée, l'a déclaré irrecevable s'agissant de la période antérieure à la date de l'introduction par le requérant de son premier recours, et a limité son examen à la période postérieure à cette date s'étendant sur environ une année et deux mois. De l'avis de la Cour, l'approche adoptée en l'espèce par le tribunal interne n'est pas conforme aux principes qui se dégagent de sa jurisprudence aux termes de laquelle la durée d'une procédure doit être examinée dans son ensemble (voir, Majewski précité). La Cour note à cet égard que depuis la date à laquelle la juridiction interne avait statué sur le premier recours du requérant un laps de temps supplémentaire s'est encore écoulé sans qu'intervienne une décision sur le fond du litige. Or, cette circonstance est susceptible d'influer sur l'appréciation de la durée de la procédure prise dans son ensemble, soit à compter du mois de novembre 1996. Ainsi, dans la mesure où en l'espèce, il s'agissait d'une situation dynamique, susceptible d'évoluer dans le temps, l'argument tiré de l'autorité de la chose jugée sur lequel s'est fondée la juridiction interne pour déclarer le recours du requérant irrecevable ne saurait être considéré comme pertinent. En fait, l'on ne saurait parler de l'identité d'objet sur lequel portait l'appréciation de deux juridictions saisies. C'est pour cette raison que la juridiction qui a statué sur le recours subséquent du requérant était tenue de prendre en compte la durée de la procédure dans son ensemble. La Cour ne saurait admettre la conception contraire sauf dans le cas où le premier recours aurait été examiné en conformité sa jurisprudence. Or, tel n'a pas été le cas en l'espèce.

En considération de ce qui vient d'être dit, la Cour constate qu'en l'espèce, les recours utilisés par le requérant n'ont pas produits d'effets conformes à la Convention étant donné qu'ils n'ont pas permis d'accélérer la procédure litigeuse ni n'ont abouti à l'octroi d'une indemnité au requérant.

Pour ce motif, la Cour conclut qu'en l'espèce il y a eu également violation de l'article 13 de la Convention. III.

Le requérant réclame 44335,20 PLN ( environ 11660 euros (EUR)) au titre du préjudice matériel et 12 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral subi.

Le Gouvernement estime que les sommes demandées par le requérant sont exorbitantes.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 6 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 200 PLN (environ 53 EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes. Cette somme représente en fait le montant des frais qu'il a dû acquitter lors de l'introduction de ses deux recours tendant à constater la durée excessive de la procédure. Étant donné qu'aucun de ces recours n'a abouti, les frais en question ne lui ont pas été remboursés.

Le Gouvernement estime que les prétentions du requérant sont infondées.

La Cour rappelle que lorsqu'elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions internes, mais uniquement lorsqu'ils ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation (...) ( Martinie c. France [GC], n o 58765/00, 12 avril 2006, § 62). Elle estime qu'en l'espèce, il convient d'accorder au requérant les frais engagés du fait de l'introduction des recours tendant à constater la durée excessive de la procédure litigeuse. Ainsi, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme demandée et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit , a) que l ' État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 6 500 EUR (six mille cinq cents euros) pour dommage moral et 53 EUR (cinquante-trois euros) au titre des frais et dépens à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 décembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. T.L. Early Nicolas bratza Greffier Président