CtEDO 18.12.2007 AI

AFFAIRE SWAT c. POLOGNE

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
18.12.2007
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de l'art. 6-1;Violation de l'art. 13
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
AFFAIRE SWAT c. POLOGNE (CtEDO, 2007)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA

CAUZA

SWAT c. POLONIA

(Cerere nr. 13545/03)

18 decembrie 2007

18/03/2008

Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi corecturi de formă.

În cauza Swat c. Polonia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), în sesiune compusă din:

președinte,

DL. J. Casadevall,

D-na L. Mijović,

judecători,

și DL. T.L. Early,

grefier de secțiune,

După ce a deliberat în ședință de birou pe 27 noiembrie 2007,

Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la acea dată:

1.

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 13545/03) îndreptată împotriva Republicii Poloniei și care a fost adresată Curții de către un cetățean al acestui stat, D. Andrzej Swat („reclamantul"), pe 14 aprilie 2003 în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

2.

Reclamantul este reprezentat de D. Adam Bodnar, care lucrează la Fundația Helsinki din Varșovia. Guvernul polonez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, D. Jakub Wołąsiewicz, din ministerul Afacerilor Externe.

3.

Reclamantul susținea încălcarea dreptului lui de a vedea cauza sa examinată într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție. În plus, din perspectiva art. 13 din Convenție, se plângea de lipsa de eficacitate a unui recurs intern pe care-l utilizase pentru a se plânge de durata procedurii.

4.

Pe 7 mai 2006, Curtea a hotărât să comunice petiția Guvernului. Prevalând dispozițiile art. 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp recevabilitatea și bunul-fundament al cauzei.

I.

5.

Reclamantul s-a născut în 1950 și locuiește la Varșovia.

6.

Pe 27 noiembrie 1996, reclamantul a introduit o acțiune în fața tribunalului de district al Varșoviei, solicitând a fi declarat titular al unui contract de muncă în cursul unei anumite perioade. Reclamantul a cerut de asemenea tribunalului să-l reintegreze în funcțiile pe care le exercitase anterior și să-i ordone fosta sa angajatoare să-i plătească salariile neachitate.

7.

Tribunalul de district s-a ocupat mai întâi de întrebarea referitoare la existența contractului de muncă și în măsura aceasta, printr-o sentință din 26 mai 1998, a respins cererea reclamantului. Acesta a făcut recurs.

8.

Pe 26 noiembrie 1998, tribunalul regional a respins apelul. Reclamantul a depus recurs de casație.

9.

Printr-o sentință pronunțată pe 7 septembrie 1999, Curtea Supremă a acceptat recursul, a anulat sentința tribunalului regional și a trimis cauza acestuia pentru reconsiderare. A estimat că întrebarea esențială la soluționarea litigiului, și anume aceea a determina care era natura funcțiilor exercitate de reclamant și ale relației juridice existente între commitent și el, nu fusese corespunzător examinată.

10.

Pe 8 mai 2000, tribunalul regional a anulat sentința tribunalului de district din 26 noiembrie 1998 și a trimis dosarul acestuia pentru reexamen.

11.

Printr-o sentință parțială din 17 aprilie 2003, tribunalul de district a acceptat cererea reclamantului și l-a declarat titular al unui contract de muncă în perioada dată. Partea adversă a apelat.

12.

Pe 6 februarie 2004, tribunalul regional a respins apelul.

13.

Pe 17 septembrie 2004, reclamantul a introdus, pe baza art. 5 din legea din 2004, un recurs critică nd durata procedurii. A invitat tribunalul să constate caracterul excesiv al acesteia și să-i acorde de aceea o indemnitate de 10.000 PLN, suma maximă prevăzută de lege.

14.

Pe 17 noiembrie 2004, tribunalul regional din Varșovia a respins recursul. A estimat că durata procedurii era datorată complexității cauzei și faptului că părțile utilizaseră diferite căi de recurs. Tribunalul a observat absența amânărilor din partea autorităților judecătorești, considerând că, în ciuda numărului mare de instanțe, acestea se pronunțaseră la intervale regulate. Deși a recunoscut existența unor întârzieri pasagere în cursul procedurii în fața tribunalului de district care statuează ca jurisdicție de trimitere, tribunalul regional a subliniat că acestea eram datorite în esență aglomerării rolului pe care această jurisdicție îl cunoștea la acea epocă. A estimat de asemenea că reclamantul contribuise la durata procedurii, în special prin lărgirea cererii inițiale la două rânduri în cursul celui de-al șaselea an al acesteia. În concluzie, ținând seama de circumstanțele cauzei, durata procedurii nu depășise timpul strict necesar pentru soluționarea litigiului.

15.

Printr-o sentință din 28 ianuarie 2005, tribunalul de district s-a pronunțat asupra restului prețuitelor reclamantului, și anume asupra cererii sale de reintegrare în funcții și asupra celei referitoare la plata salariilor neachitate, și în măsura aceasta a constatat prescripția acțiunii. Pe 29 martie 2005, acesta a apelat.

16.

Ședința de apel, inițial fixată pentru 16 septembrie 2005, a fost amânată deoarece părțile informaseră tribunalul de dorința lor de a ajunge la o soluțiune amiabilă a litigiului. În octombrie 2005, proiectul soluției în cauză a fost prezentat tribunalului de avocații părților.

17.

Pe 9 decembrie 2005, reclamantul a introdus, pentru a doua oară, recursul destinat constatării durai excesive a procedurii. A precizat că contestă durata procedurii în ansamblu, adică întreaga perioadă scursă de la introducerea acțiunii sale în noiembrie 1996. Reclamantul a susținut că în speță prelungirea procedurii era datorită în esență erorilor de apreciere pe care le-au comis tribunalele, în particular în cursul primilor cinci ani ai procedurii, care avuseseră ca rezultat anulările ulterioare ale sentințelor pronunțate în litigiu. Reclamantul a reafirmat că din cauza lungimii procedurii suferise o daună și solicitase, cu titlu de indemnitate, 10.000 PLN.

18.

Pe 10 ianuarie 2006, părțile au ajuns la o soluție amiabilă care punea capăt litigiului. De aceea, tribunalul regional a anulat sentința tribunalului de district și a abandonat procedura.

19.

Pe 7 martie 2006, curtea de apel din Varșovia s-a pronunțat asupra recursului reclamantului. Cu toate acestea, s-a considerat competentă doar în ceea ce privește o parte din fapte, și anume cele posterioare datei introducerii primului recurs. Curtea de apel a susținut că, în conformitate cu principiul autorității lucrului judecat, nu putea examina faptele asupra cărora altă jurisdicție se pronunțase deja în mod definitiv. Deci, în măsura în care portasem asupra perioadei examinate în cadrul primului recurs al reclamantului, recursul prezent a fost declarat inadmisibil. Cât despre faptele posterioare acestei perioade, curtea de apel a respins recursul, considerând că de la data indicată procedura decursese prompt. La marginea motivului sentinței, curtea de apel a observat că o jurisdicție chemată să se pronunțe asupra caracterului rezonabil al duratei unei proceduri nu putea se pronunța asupra binelui-fundament al deciziilor pronunțate pe fond al litigiului.

II.

20.

Pe 17 septembrie 2004, a intrat în vigoare legea adoptată pe 17 iunie 2004, care a introdus, în sistemul juridic polonez, o cale de recurs împotriva duratei excesive a procedurilor judecătorești (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki).

21.

Art. 2 din acea lege citit împreună cu art. 5 prevede că o parte la o procedură care este în curs putea sesiza tribunalul competent cu o acțiune destinată constatării duratei excesive a procedurii. De surcroît, persoana interesată putea cere ca măsuri corespunzătoare să fie luate de autorități pentru a accelera marșul procedurii. Îi era de asemenea posibil să ceară acordarea unei indemnități destinate compensării daunei pe care ar fi putut-o suferi din cauza duratei procedurii.

22.

Conform art. 12 din legea din 2004, tribunalul respinge recursul atunci când acesta se dovedește neîntemeiat. În schimb, atunci când acceptă recursul, tribunalul constată că procedura care face obiectul acestuia a cunoscut o durată excesivă. De plus, la cererea formulată de persoana interesată, tribunalul putea soma jurisdicția pusă în cauză să efectueze actele de procedură corespunzătoare în termenul alocat. Atunci când acceptă recursul, tribunalul putea, la cererea formulată de persoana interesată, să i acorde acesteia o indemnitate într-o sumă maximă de 10.000 PLN.

23.

Conform art. 14 din legea din 2004, la expirarea termenului de doisprezece luni de la data unei decizii adoptate în conformitate cu art. 12, sau la expirarea termenului de șase luni în cazul unei proceduri de execuție, un reclamant putea forma un nou recurs în cadrul aceleiași proceduri.

24.

Conform art. 16 din legea din 2004, o parte la o procedură nefiind forma un recurs în conformitate cu art. 5, putea căuta, pe baza art. 417 din codul civil, obținerea unei reparații cu titlu de daună suferită din cauza duratei procedurii, cu condiția ca aceasta să fi luat capăt.

I.

25.

Reclamantul susține încălcarea dreptului lui de a vedea cauza sa examinată într-un termen rezonabil, așa cum prevede art. 6 § 1 din Convenție. Dispoziția invocată de reclamant este formulată după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)"

26.

Guvernul se opune acestei teze.

27.

Curtea observă că procedura a început în noiembrie 1996 și s-a încheiat pe 10 ianuarie 2006. Perioada de luat în considerare se extinde deci pe aproximativ 9 ani și 2 luni.

A.

Privind recevabilitatea

Privind excepția Guvernului rezultând din neepuizare a căilor de recurs interne

28.

Guvernul susține că reclamantul a omis epuizarea căilor de recurs interne. În particular, ar fi putut se plângă de durata procedurii prin intermediul acțiunii în indemnizație, în conformitate cu art. 16 din legea din 2004 citit împreună cu art. 417 din codul civil.

29.

Reclamantul susține că la două rânduri a utilizat, fără succes, recursul prevăzut de art. 5 din legea din 2004.

30.

Curtea observă că în speță niciun din recursurile formulate de reclamant nu a reușit. Totuși reamintește că acțiunea utilizată de reclamant este considerată ca fiind o cale de droit eficace cu privire la motivele care poartă asupra lungimii procedurilor judiciale (Michalak c. Polonia (decizie), nr. 24549/03, §§ 37-43). De altfel, în conformitate cu ceea ce s-a spus în cauza Cichla (Cichla c. Polonia, nr. 18036/03, § 26, 10 octombrie 2006), reclamantul fiindu-și utilizat o dată recursul prevăzut de legea din 2004, nu mai era obligat să introducă altul.

31.

În considerare a celor de mai sus, Curtea estimează că căile de recurs interne au fost epuizate, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție.

32.

De aceea respinge excepția Guvernului.

33.

Spus asta, Curtea constată că motivul nu este evident neîntemeiat, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de nerecevabilitate. Prin urmare trebuie declarat recevabil.

B.

Privind fondul

34.

Guvernul susține că reclamantul a contribuit la durata procedurii, în special prin lărgirea cererii inițiale în cursul celui de-al cincilea an al acesteia.

35.

Reclamantul combate teza Guvernului.

36.

Curtea reamintește că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază urmărind circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente și enjeu-ul litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

37.

Privind prezenta cauză, Curtea observă de la început că chiar și presupunând că procedura ar fi putut avea un anumit grad de complexitate, acest factor de una singură nu putea justifica o durată ca cea a speciei. Cât despre comportamentul reclamantului, acesta nu pare a fi contribuit, în mod semnificativ, la durata procedurii. În măsura în care comportamentul autorităților judecătorești, Curtea observă că întrebarea esențială la soluționarea prezentului litigiu – aceea de a determina dacă reclamantul era sau nu titular al unui contract de muncă – a fost soluționată în mod definitiv doar în cursul celui de-al optulea an al procedurii care ulterior duraseră încă aproximativ doi ani să se încheie printr-o soluție amiabilă încheiată la inițiativa părților. Deși acceptă că factori cum ar fi complexitatea cauzei sau numărul mare al jurisdicțiilor chemată se pronunțe asupra litigiului pot constitui motive care – în anumită măsură – pot justifica durata unei proceduri, totuși, după un anumit timp, aceste motive nu mai pot legitima durata integrală a unei proceduri ca cea a cazului de spică care s-a extins pe o perioadă de mai mult de nouă ani. De surcroît, atunci când durata procedurii merge dincolo de anumite limite, chiar și absența amânărilor din partea autorităților nu mai constituie un motiv valabil care să permită considerarea că condiția „termenului rezonabil" fusese satisfăcută. Aceasta este valabilă mai ales pentru litigiile de muncă, cauze în care, din cauza naturii specifice, este necesară o diligență deosebită (Nibbio c. Italia, nr. 12854/87, 26 februarie 1992, A 228-A, § 18).

38.

Curtea a tratat în multe rânduri cauze ridicând întrebări similare cu cea a cazului prezent și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, concluzionează că în speță Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument susceptibil de a justifica durata totală a procedurii litigioase.

39.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că în speță a existat încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

II.

40.

Reclamantul se plânge că recursurile pe care le-a utilizat pentru a se plânge de durata procedurii s-au dovedit în practică ineficace. Invocă art. 13 din Convenție, formulat după cum urmează:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la obținerea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane acționând în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

A.

Privind recevabilitatea

41.

Curtea consideră că acest motiv este legat de cel de mai sus. Prin urmare trebuie declarat recevabil.

B.

Privind fondul

42.

Curtea reamintește că art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite invocarea drepturilor și libertăților Convenției, așa cum pot fi consacrate în aceasta. Prin urmare această dispoziție are ca rezultat exigența unui recurs intern care autorizează „instanța națională competentă" să cunoască conținutului motivului bazat pe Convenție și să ofere reparația corespunzătoare (...). De surcroît, recursul exigit de art. 13 trebuie să fie „efectiv" în practică cât și în drept (Wille c. Liechtenstein, nr. 28396/95, 28 octombrie 1999). Privind mai în particular durata procedurilor, mijloacele pe care le-ar avea un reclamant în dreptul intern pentru a se plânge de acestea nu sunt „eficace", în sensul art. 13 din Convenție, decât atunci când pot „preveni apariția sau continuarea presupusei încălcări" sau „furniza persoanei interesate o reparație corespunzătoare pentru orice încălcare deja produsă". Art. 13 deschide deci o opțiune în materie: un recurs este „efectiv" de îndată ce permite fie intervenția mai devreme a deciziei jurisdicțiilor sezisate, fie furnizarea justiciabilului unei reparații adecvate pentru amânările deja suportate (Krasuski c. Polonia, nr. 61444/00, 14 iunie 2006, §§ 65-66).

43.

Curtea reamintește de asemenea că autoritățile naționale sunt în principiu mai bine plasate decât o curte internațională pentru a aprecia circumstanțele cauzei. Cu toate acestea aprecierea acestora trebuie efectuată în conformitate cu principiile înscrise în Convenție așa cum au fost dezvoltate de Curte în jurisprudența sa. Curtea a afirmat de multe ori că durata unei proceduri trebuie apreciată în fiecare specie urmărind circumstanțele cauzei. Abordarea adoptată de Curte constă în examinarea duratei procedurii în toate fazele și în ansamblu (Majewski c. Polonia din 11 octombrie 2005; nr. 52690/99; §§ 34-35).

44.

Privind prezenta cauză, Curtea observă că la două rânduri reclamantul a introdus recursuril în conformitate cu art. 5 și 14 din legea din 2004. Cu toate acestea niciunul n-a reușit. Privind primul recurs, Curtea observă că la data la care tribunalul regional s-a pronunțat asupra acestuia aproximativ șapte ani și zece luni se scurseseră deja de la începutul procedurii.

În aceste circumstanțe, Curtea nu poate fi de acord cu concluzia la care jurisdicția internă a ajuns în speță privind respectarea art. 6 § 1 din Convenție, cu atât mai mult cu cât motivele pe care le-a invocat în sprijinul soluției sale, cum ar fi aglomerarea rolului tribunalelor și presupusa complexitate a cauzei, nu ar putea în caz de spică fi considerate ca valabile.

Din aceste motive, Curtea nu poate admite că aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii a fost efectuată de tribunalul intern în conformitate cu criteriile rezultând din jurisprudența sa. Cât despre al doilea recurs, format aproximativ un an după data la care tribunalul s-a pronunțat asupra recursului inițial, Curtea observă că curtea de apel, considerând-se legată de principiul autorității lucrului judecat, l-a declarat inadmisibil privind perioada anterioară datei introducerii de către reclamant a primului recurs, și și-a limitat examinarea la perioada posterioară acestei date extinzându-se pe aproximativ un an și doi luni. După opinia Curții, abordarea adoptată în speță de tribunalul intern nu este în conformitate cu principiile care se degajă din jurisprudența sa conform căreia durata unei proceduri trebuie examinată în ansamblu (a se vedea Majewski precitat). Curtea observă în această privință că de la data la care jurisdicția internă s-a pronunțat asupra primului recurs al reclamantului un timp suplimentar s-a mai scurs fără ca o decizie pe fond al litigiului să intervină. Or, această circumstanță este susceptibilă de a influența aprecierea duratei procedurii luată în ansamblu, adică de la luna noiembrie 1996. Deci, în măsura în care în speță s-a vorbit de o situație dinamică, susceptibilă de a evolua în timp, argumentul rezultând din autoritatea lucrului judecat pe care s-a bazat jurisdicția internă pentru a declara recursul reclamantului inadmisibil nu ar putea fi considerat pertinent. De fapt, nu se ar putea vorbi despre identitatea de obiect asupra care s-a operat aprecierea a două jurisdicții sezisate. De aceea jurisdicția care s-a pronunțat asupra recursului ulterior al reclamantului era obligată să ia în considerare durata procedurii în ansamblu. Curtea nu ar putea admite concepția contrară decât în cazul în care primul recurs ar fi fost examinat în conformitate cu jurisprudența sa. Or, nu a fost cazul în speță.

45.

În considerare a celor ce spune acum, Curtea constată că în speță recursurile utilizate de reclamant nu au produs efecte conforme Convenției, deoarece nu au permis accelerarea procedurii litigioase nici nu au rezultat în acordarea unei indemnități reclamantului.

46.

Din acest motiv, Curtea concluzionează că în speță a existat de asemenea încălcare a art. 13 din Convenție.

III.

47.

Conform art. 41 din Convenție,

„Dacă Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante interesate nu permite decât repararea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."

A.

Daună

48.

Reclamantul solicită 44.335,20 PLN (aproximativ 11.660 euro (EUR)) cu titlu de prejudiciu material și 12.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit.

49.

Guvernul estimează că sumele solicitate de reclamant sunt exorbitante.

50.

Curtea nu observă o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și dauna material susținută și respinge această cerere. În schimb, consideră că este oportun să acorde reclamantului 6.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B.

Frais și cheltuieli

51.

Reclamantul solicită de asemenea 200 PLN (aproximativ 53 EUR) pentru cheltuieli și costuri suportate în fața instanțelor interne. Această sumă reprezintă de fapt suma cheltuielilor pe care a trebuit s-o plătească la introducerea celor doi recurși destinați constatării duratei excesive a procedurii. Având în vedere că niciun din aceste recursuridnu a reușit, cheltuielile în cauză nu i-au fost rambursate.

52.

Guvernul estimează că prețuitele reclamantului sunt neîntemeidate.

53.

Curtea reamintește că atunci când constată o încălcare a Convenției, poate acorda plata cheltuielilor și costurilor suportate în fața instanțelor interne, dar doar atunci când au fost suportate pentru a preveni sau face corectare de către acestea presupusa încălcare (...) (Martinie c. Franța [GC], nr. 58765/00, 12 aprilie 2006, § 62). Estimează că în speță este oportun să acorde reclamantului cheltuielile suportate din cauza introducerii recursurilor destinați constatării duratei excesive a procedurii litigioase. Deci, ținând seama de elementele în posesia sa și criteriile menționate mai sus, Curtea estimează rezonabilă suma solicitată și o acordă reclamantului.

C.

Dobânzi moratorii

54.

Curtea consideră oportun baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

1.

Declară

petiția recevabilă;

2.

Constată

că a existat încălcare a art. 6 § 1 din Convenție;

3.

Constată

că a existat încălcare a art. 13 din Convenție;

4.

Constată,

a)

că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 6.500 EUR (șase mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral și 53 EUR (cincizeci și trei euro) cu titlu de cheltuieli și costuri, de convertit în zloti polonezi la rata aplicabilă la data plății, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

b)

că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;

5.

Respinge

cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.

Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 decembrie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament.

T.L. Early

Nicolas Bratza

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă