ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4201/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 iulie 2011, reclamanta V.G. a chemat în judecată pe pârâtele I.C., I.I.C. și I.G., solicitând tribunalului ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtelor în solidar la plata către reclamantă a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale. În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că între părți a fost încheiat contractul de asistență juridică din 14 decembrie 2005 pentru reprezentarea juridică a pârâtelor de către reclamantă într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, având ca obiect dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului I.C.I., onorariul fiind în cuantum de 80.000 euro.

Dat fiind refuzul pârâtelor de achitare a onorariului, reclamanta a procedat la punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de asistență juridică, suma fiind achitată de pârâte chiar la data fixată pentru punerea în vânzare a imobilului urmărit silit. Reclamanta a specificat faptul că, după achitarea sumei, pârâtele au formulat contestație la executare, dosar în cadrul căruia s-au înscris în fals, invocând falsificarea contractului de asistență juridică de către reclamantă. Aceasta a mai susținut că a fost invitată la Direcția de Cercetări Penale pentru a da declarații în legătură cu fapta imputată, prin rezoluția pronunțată în data de 14 decembrie 2009, în Dosarul nr. 191/P/2008, dispunându-se neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și înșelăciune.

În continuare, reclamanta a arătat că a suferit un grav prejudiciu, fiindu-i afectată activitatea profesională, reputația sa ca om și ca avocat, viața familială, precum și sănătatea. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 54 din Decretul nr. 31/1954, art. 30 alin. (6) din Constituția României. Prin sentința civilă nr. 1340 din 20 iunie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta V.G., în contradictoriu cu pârâtele I.C., I.I.C. și I.G., ca neîntemeiată. Tribunalul a reținut următoarele: Între Cabinetul Individual de Avocatură V.G. și pârâtele I.C., I.I.C.

și I.G., în calitate de cliente, s-a încheiat contractul de asistență juridică din 14 decembrie 2005, având ca obiect acordarea de consultații, redactarea și semnarea de acte, cereri și căi de atac, asistarea, reprezentarea, inclusiv în faza de executare, medierea privind Dosarul nr. 26275/2005, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, având ca obiect ieșire din indiviziune de pe urma defunctului G.I.C. În cuprinsul acestui act juridic, onorariul a fost fixat astfel: „80.000 euro, onorariul se stabilește în cuantum de 10% din totalul masei succesorale ce revine clientelor rămase de pe urma defunctului G.I.C., ca urmare a acțiunii de ieșire din indiviziune, cote ce sunt stabilite conform certificatului de moștenitor și a valorilor stabilite de rapoartele de expertiză, ce vor fi efectuate în dosar de către instanță, rapoarte care stau la baza stabilirii sumei finale ce reprezintă onorariul”.

Potrivit susținerilor pârâtelor, necontestate de către reclamantă, cabinetul acesteia de avocatură a asigurat reprezentarea juridică a pârâtelor în etapa judecării Dosarului nr. 26275/2005 (26693/299/2005) în primă instanță, în apel pârâtele renunțând la servicile reclamantei, apreciind că soluția primei instanțe, defavorabilă lor, îi era imputabilă reclamantei, care formulase cerere în numele pârâtelor de introducere în masa partajabilă a unor bunuri suplimentare, opere de artă, în privința cărora părțile se înțeleseseră pe cale amiabilă. Din consultarea informațiilor existente în sistemul informatic Ecris, a rezultat că la data de 18 ianuarie 2008, Tribunalul București a admis apelurile, a schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a luat act și a consfințit tranzacția părților cu privire la ieșirea din indiviziune asupra bunului imobil, respingând cererea de ieșire din indiviziune asupra operelor de artă, ca prematură.

Anterior însă soluționării apelului, reclamanta a pus în executare silită împotriva pârâtelor titlul executoriu reprezentat de contractul de asistență juridică, solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 88.000 euro (80.000 euro, debit principal și 8000 euro, onorariu de avocat pentru reprezentarea reclamantei în faza de executare silită) și 10.234 RON, cu titlu de cheltuieli de executare. Pârâtele au achitat debitul înainte de scoaterea la vânzare silită a unui imobil proprietatea lor, după care au formulat contestație la executare silită, ce a fost admisă în recurs, prin decizia civilă nr. 2745R din 2 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2738/94/2008, reținându-se în esență că executarea silită este nelegală întrucât contractul de asistență juridică nu a fost învestit cu formulă executorie.

În cadrul acestui dosar, pârâtele au formulat cerere de înscriere în fals, defăimând contractul de asistență juridică și indicând ca autor al falsului pe reclamantă. Anterior acestui demers, pârâtele au formulat și plângere penală împotriva reclamantei, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, susținând că au fost induse în eroare de reclamantă cu ocazia semnării contractului de asistență juridică, crezând că semnează împuternicirea avocațială, precum și că aceasta, ulterior întocmirii contractului de asistență juridică, a adăugat în mod fals suma de 80.000 euro la rubrica onorariu. Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din data de 14 decembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 191/P/2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamanta V.G., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În cuprinsul rezoluției s-a reținut că, din moment ce raportul de constatare tehnico-științifică din 24 noiembrie 2009 a avut ca obiect al cercetării un autocopiativ al contractului de asistență juridică, nu s-a putut stabili dacă mențiunea olografă 80.000 euro de la rubrica onorariu a fost sau nu executată în același timp și de aceeași persoană care a completat restul rubricilor, astfel încât trebuia dată eficiență principiului in dubio pro reo. În ceea ce privește cealaltă infracțiune, s-a reținut faptul că, din examinarea actelor dosarului, nu au rezultat indicii temeinice că reclamanta ar fi întrebuințat mijloace frauduloase de inducere sau menținere în eroare a pârâtelor. Considerându-se vătămată prin acuzațiile aduse de pârâte prin plângerea penală și prin cererea de înscriere în fals, reclamanta V.G.

a formulat prezenta cererea de chemare în judecată dedusă judecății, solicitând tribunalului obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale. În demersul său, tribunalul a analizat dacă sunt îndeplinite în cauză cerințele legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 998-999 C. civ. (incidente în cauză prin raportare la data formulării plângerii penale și a cererii de înscriere în fals), potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.

Pentru incidența răspunderii civile delictuale, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, stabilirea unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu și imputabilitatea faptei ilicite persoanei cu discernământ valabil. Prima condiție pentru angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie presupune comiterea unei fapte ilicite, care constă în acțiunea ori inacțiunea prin care, încălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane. În cauza de față, fapta ilicită imputată pârâtelor se referă la formularea unei plângeri penale și a unei cereri de înscriere în fals, prin care reclamanta de profesie avocat este acuzată de săvârșirea unor fapte penale.

Existența faptei în sine este indubitabilă, fiind probată cu însăși rezoluția pronunțată în cauza penală, revenind însă tribunalului misiunea de a stabili dacă această faptă intră în sfera ilicitului civil și anume dacă reprezintă un delict ce s-ar impune a fi sancționat. Tribunalul a apreciat că pârâtele au fost în exercitarea unui drept legitim, acela de se a adresa autorităților judiciare în vederea soluționării unui aspect pe care-l considerau litigios, considerându-se vătămate prin inserarea în contractul de asistență juridică a unui onorariu în privința căruia acestea susțin că nu a fost stabilit prin comun acord, calea legală pentru declararea nulității acestuia fiind cea promovată de pârâte.

Dreptul persoanelor de a se adresa organelor judiciare trebuie exercitat cu bună-credință, în caz contrar acesta putând capăta caracter abuziv. Din întregul material probator administrat în cauză nu a rezultat că pârâtele au acționat cu rea-credință în vederea denigrării imaginii reclamantei, ci au urmărit protejarea propriului lor patrimoniu prin anihilarea efectelor produse în baza contractului de asistență juridică defăimat ca fals. De altfel, potrivit raportului de constatare tehnico-științifică din 24 noiembrie 2009, întocmit de către Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Serviciul Criminalistic, menționat în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, s-a arătat, în esență, că existența falsului nu poate fi stabilită, fiind expertizat exemplarul al doilea autocopiativ al contractului de asistență juridică.

Ca atare, nu se poate statua asupra caracterului mincinos al învinuirii, ci numai asupra imposibilității dovedirii acesteia, acest ultim aspect putând reprezenta și motivul pentru care pârâtele nu au formulat plângere împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, nedecurgând din aceasta concluzia certă că pârâtele au urmărit denigrarea reclamantei, iar nu un interes propriu, legitim. Tribunalul nu a contestat faptul că, prin plângerea penală și prin cererea de înscriere în fals formulate de către pârâte reclamantei nu i s-ar fi produs acestuia și un prejudiciu moral, acesta fiind unul inerent acuzației făcute la adresa sa, intensitatea suferinței de natură psihică putând diferi de la persoană la persoană, însă a apreciat că pârâtele nu au săvârșit o faptă ilicită și nu au acționat cu rea-credință, astfel încât nu se impune atragerea răspunderii lor civile delictuale.

În acest context, s-a menționat însă că daunele rezultând din neperfectarea unor contracte de asistență juridică conținând onorarii de 150.000 euro și 50.000 euro cu diverși clienți, ca urmare a stării psihice proaste în care s-a aflat reclamanta determinată de acuzele aduse, nu reprezintă daune morale, ci materiale, acestea neconstituind însă obiectul prezentei cereri. Prin decizia civilă nr. 444A din 14 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând următoarele: Între Cabinetul Individual de Avocatură V.G. și pârâtele I.C., I.I.C.

și I.G., în calitate de cliente, s-a încheiat contractul de asistență juridică din 14 decembrie 2005, având ca obiect acordarea de consultații, redactarea și semnarea de acte, cereri și căi de atac, asistarea, reprezentarea, inclusiv în faza de executare, medierea privind Dosarul nr. 26275/2005, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, având ca obiect ieșire din indiviziune de pe urma defunctului G.I.C. În cuprinsul acestui act juridic, onorariul a fost fixat astfel: „80.000 euro, onorariul se stabilește în cuantum de 10% din totalul masei succesorale ce revine clientelor rămase de pe urma defunctului G.I.C., ca urmare a acțiunii de ieșire din indiviziune, cote ce sunt stabilite conform certificatului de moștenitor și a valorilor stabilite de rapoartele de expertiză, ce vor fi efectuate în dosar de către instanță, rapoarte care stau la baza stabilirii sumei finale ce reprezintă onorariul”.

Potrivit susținerilor pârâtelor, necontestate de către reclamantă, cabinetul acesteia de avocatură a asigurat reprezentarea juridică a pârâtelor în etapa judecării Dosarului nr. 26275/2005 (26693/299/2005) în primă instanță. În apel, pârâtele au renunțat la serviciile reclamantei, apreciind că soluția primei instanțe, defavorabilă lor, îi era imputabilă reclamantei, care formulase cerere în numele pârâtelor de introducere în masa partajabilă a unor bunuri suplimentare, opere de artă, în privința cărora părțile se înțeleseseră pe cale amiabilă. La data de 18 ianuarie 2008, Tribunalul București a admis apelurile, a schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a luat act și a consfințit tranzacția părților cu privire la ieșirea din indiviziune asupra bunului imobil, respingând cererea de ieșire din indiviziune asupra operelor de artă, ca prematură.

Anterior însă soluționării apelului, reclamanta a pus în executare silită împotriva pârâtelor titlul executoriu reprezentat de contractul de asistență juridică, solicitând plata sumei de 88.000 euro (80.000 euro, debit principal și 8000 euro, onorariu de avocat pentru reprezentarea reclamantei în faza de executare silită) și 10.234 RON, cu titlu de cheltuieli de executare. Pârâtele au achitat debitul înainte de scoaterea la vânzare silită a unui imobil proprietatea lor, după care au formulat contestație la executare silită, ce a fost admisă în recurs, prin decizia civilă nr. 2745R din 2 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2738/94/2008, reținându-se în esență că executarea silită este nelegală întrucât contractul de asistență juridică nu a fost învestit cu formulă executorie.

În cadrul acestui dosar, pârâtele au formulat cerere de înscriere în fals, defăimând contractul de asistență juridică și indicând ca autor al falsului pe reclamantă. Ca urmare a plângerii penale formulate, s-a dispus formarea Dosarului penal nr. 191/P/2008, iar, prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din data de 14 decembrie 2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamanta V.G., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată. În drept, potrivit art. 30 din Constituție României adoptată în 1991 este reglementată libertatea de exprimare, precum și limitele de exercitare a acesteia. În alin. (5) din Constituția se prevede că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

În art. 51 din Constituție se consacră dreptul la petiționare al persoanelor, dar și obligația autoritățile publice de a răspunde la petiții în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii. Toate drepturile consacrate de către Constituție și de către tratatele și convențiile internaționale ratificate de România trebuie să fie exercitate cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile altora, așa cum se prevede în dispozițiile art. 57 din Constituția României. De asemenea, art. 3 din Decretul nr. 31/1954 stipulează că „drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social”, iar în dispozițiile art. 723 C. proc. civ. se stabilește că „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”. În cauza de față, apelanta a susținut că intimatele și-au exercitat în mod abuziv dreptul de petiționare și că i-a fost lezată demnitatea și dreptul la propria imagine. Instanța de apel a arătat că intimatele, pe parcursul soluționării contestației la executare, au invocat dispozițiile art. 183 C. proc. civ. cu privire la înscrierea în fals împotriva contractului de asistență juridică, în temeiul căruia s-a procedat la executarea silită a intimatelor. Intimatele-pârâte I.C., I.G. și I.I.C. au exercitat un drept consacrat de dispozițiile precizate. Ca urmare a exercitării acestui drept, s-a procedat la deschiderea unui dosar penal și efectuarea de cercetări în legătură cu faptele reclamate.

Curtea a învederat că înscrierea în fals și exercitarea dreptului de petiționare, dacă se urmărește exercitarea scopului pentru care au fost consacrate și se realizează cu bună-credință, nu pot fi considerate fapte ilicite. Ca regulă generală, înscrierea în fals și exercitarea dreptului de petiționare reprezintă fapte licite, nu ilicite, așa cum a susținut apelanta prin motivele de apel. Numai în cazul în care nu se urmărește realizarea scopului pentru care au fost consacrate și sunt exercitate cu rea-credință se poate considera că sunt fapte ilicite. În cauza de față, instanța de apel a constatat că nu s-a probat de către apelantă că intimatele au exercitat drepturile menționate cu rea-credință și în alt scop decât cel prevăzut de către legiuitor.

Astfel, scopul pentru care s-a invocat înscrierea în fals în cadrul contestației la executare a fost de a recupera prejudiciul produs în patrimoniul intimatelor, ca urmare a plății sumei de 88.000 euro, în cadrul procedurii de executare silită. Instanța de apel a învederat că executarea silită a fost întemeiată pe însuși contractul de asistență juridică defăimat ca fals de către intimate și că acestea au formulat plângere penală numai după ce au fost executate silit. Mai mult, instanța de apel a arătat că acel contract de asistență juridică a fost pus în executare, după ce intimatele au renunțat la serviciile de asistență juridică ale apelantei și înainte de finalizarea procesului civil de partaj, pentru care fusese încheiat.

În raport de situația expusă, de faptul că plângerea penală a fost formulată după ce fusese pornită executarea silită și de faptul că intimatele aveau un prejudiciu material produs în patrimoniul lor, instanța de apel a confirmat susținerea primei instanțe cu privire la faptul că intimatele au acționat cu bună-credință și au urmărit realizarea scopului consacrat de către legiuitor în ceea ce privește formularea plângerii penale și exercitarea dreptului de petiționare. Pe cale de consecință, curtea a înlăturat susținerile apelantei cu privire la faptul că singurul scop al intimatelor a fost de a-i afecta demnitatea sau reputația. Curtea a mai arătat că intimatele au formulat numai plângere penală, că nu s-au adresat Baroului București pentru a efectua cercetări în vederea sancționării disciplinare a apelantei și că nu s-au adresat altor instituții publice, în scopul șicanării apelantei.

De asemenea, intimatele nu au făcut publice demersurile lor și nici nu au efectuat alte acțiunii de natură a leza demnitatea și onoarea apelantei. Instanța de apel a înlăturat susținerea apelantei-reclamante V.G. în sensul că intenția intimatelor a fost de a-i afecta demnitatea și onoarea și nu de a recupera prejudiciul pretins ca produs. Faptul că declanșarea procesului penal ar fi afectat-o pe reclamanta V.G., reprezintă un aspect de necontestat, deoarece efectuarea oricărei anchete penale afectează psihicul celui cercetat penal. Însă, apelanta-reclamanta nu poate imputa acest aspect intimatelor, care și-au exercitat în mod corect dreptul de petiționare, în condițiile în care au fost supuse unei executării silite în temeiul unui contract de asistență juridică, care era contestat.

În condițiile în care a fost formulată o plângere penală, autoritățile publice erau obligate să demareze o anchetă, care presupune implicit crearea unei stări de tensiune pentru cel cercetat penal. Mai mult, curtea a arătat că față de reclamanta V.G. nici măcar nu s-a început urmărirea penală, ci au fost efectuate cercetări prealabile în vederea stabilirii împrejurării dacă există indicii temeinice cu privire la săvârșirea vreunei infracțiuni, astfel încât aceasta nu a dobândit nici calitatea de învinuit și nici de inculpat. În condițiile în care organele competente au efectuat numai cercetări prealabile și, prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din data de 14 decembrie 2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamanta V.G., nu se poate reține că intimații au acționat cu rea-credință.

De asemenea, buna-credință a acestora este confirmată și de faptul că nu au exercitat calea de atac împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, având în vedere motivele pentru care s-a pronunțat de către parchet soluția respectivă și anume imposibilitatea obiectivă de a stabili persoana care a completat contractul de asistență juridică, în condițiile în care a fost prezentat numai exemplarul copiativ. În ceea ce privește susținerea apelantei în sensul că audierea sa de către organele de urmărire penală au determinat pierderea unor clienți, curtea a arătat că nu se poate imputa acest aspect intimatelor, deoarece orice plângere penală presupune declanșarea unor cercetări care creează tensiuni celui cercetat și că este opțiunea acestuia de a amâna sau nu anumite întâlniri de afaceri, în condițiile în care în ziua respectivă este chemat la audieri.

Împotriva menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. a susținut, după prezentarea istoricului cauzei, următoarele: - greșit s-a reținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât norma legală ce o reglementează prevede că angajarea răspunderii civile delictuale intervine chiar și pentru culpa cea mai ușoară, fiind întrunite și celelalte elemente prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile, se impunea acordarea despăgubirilor solicitate. Greșit s-a reținut faptul că pârâtele nu au acționat cu rea-credință, instanța reținând, în plus, în justificarea soluției pronunțate, afirmații speculative și personale ce exced cauzei.

Reținându-se existența unui prejudiciu produs prin fapta ilicită a pârâtelor, se impune ca acesta să fie reparat. În sensul temeiniciei pretențiilor sale sunt și răspunsurile date de pârâte la interogatoriu care au recunoscut că nu au atacat soluția în procesul penal declanșat împotriva reclamantei, ceea ce demonstrează intenția acestora de a o discredita în fața colegilor și clienților și de a-i păta onoarea și demnitatea (acuzațiile fiindu-i aduse chiar în sala de ședință în prezența colegilor avocați). Acuzația menționată i-a afectat însă și starea de sănătate, stările psihice afectându-i glanda tiroidă, astfel cum rezultă din actele medicale depuse la dosar.

Audierea sa de către organele de urmărire penală în zilele în care urma să încheie două contracte de asistență juridică cu valori considerabile, au pus-o în imposibilitatea finalizării angajamentelor juridice menționate, cu consecința producerii și unui prejudiciu patrimonial, constând în echivalentul contractelor ce nu au mai putut fi încheiate, de 150.000 euro, respectiv 50.000 euro. La aceasta se adaugă și încetarea colaborării sale cu altă colegă avocat căreia, dat fiind acuzațiile penale aduse de pârâtă, i-a fost teamă să nu-i fie prejudiciată activitatea profesională ca urmare a colaborării cu reclamanta. Prin demersurile întreprinse de pârâte, constând în înscrierea în fals, în mod cert și inevitabil i-a fost afectată grav imaginea publică de care se bucura, demnitatea, onoarea, prestigiul și viața privată, precum și reputația sa ca avocat și om.

Evocând scopul acordării prejudiciului moral/nepatrimonial, a susținut reclamanta că, prin acțiunile pârâtelor, i-a fost încălcat și dreptul la imagine consacrat de art. 30 alin. (6) din Constituția României și Convenția europeană a drepturilor omului. Invocând elemente/criterii ce pot fi reținute în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, reclamanta a susținut că acesta se impunea a fi astfel determinat, încât să compenseze prejudiciul moral ce i-a fost cauzat. - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A învederat că instanța de apel nu a avut în vedere argumentele expuse în susținerea demersului său, contextul cauzei, astfel cum rezultă din actele sale, ce ar fi trebuit să conducă instanța la concluzia existenței relei-credințe a pârâtelor în acțiunile pe care le-au întreprins împotriva sa.

Dat fiind domeniul său de activitate, în care credibilitatea joacă un rol important, face ca prejudiciul de imagine și onoare să fie prezumat, fără a mai fi necesară administrarea de probe suplimentare, cum greșit a reținut instanța de apel. Instanța folosește motive contradictorii în motivarea deciziei, întrucât deși reține că declanșarea procesului penal ar fi afectat-o pe reclamantă, nu li se poate imputa pârâtelor această conduită, întrucât acestea au fost supuse unei executări silite în temeiul unui contract de asistență juridică. Sunt întrunite și cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., întrucât obiectul acestui litigiu îl constituie obligarea pârâtelor la plata unor daune morale ca urmare a prejudiciului suferit prin fapta ilicită a pârâtelor, iar nu modul în care a fost soluționat dosarul ce a avut ca obiect contestația la executare.

A solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului declarat împotriva sentinței tribunalului și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii și obligarea pârâtelor la plata sumei de 200.000 de euro în echivalent în RON la data plății către reclamantă. Recursul nu este fondat. Constituie cel de-al șaptelea motiv de recurs, cazul în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

sunt dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Așa cum rezultă deci din conținutul normei legale precizate, nemotivarea hotărârii se poate constitui în motiv de recurs doar dacă are conotații care vizează neegalitatea hotărârii atacate, iar nu și în situația în care partea este, eventual, nemulțumită de modalitatea expunerii argumentelor ori faptul că instanța nu a analizat argumentele părții în modalitatea dorită de aceasta, acestea putând constitui critici de netemeinicie ale hotărârii, care însă, nu mai pot face obiect de analiză în recurs, cale extraordinară de atac. Criticile invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi subsumate acestui caz de nelegalitate ci, eventual, celui reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., constituie motiv de recurs „interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Aceste dispoziții legale determină cu claritate câmpul de aplicațiune al acestui motiv de recurs, care vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus în justiție (înțeles ca negotium), iar nu nepronunțarea instanței în limitele sesizării sau în alte limite, care vizează cel de-al noulea motiv de recurs, așa cum s-a arătat mai sus. Analizând hotărârea atacată și în raport de cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că decizia curții de apel se află la adăpost de criticile formulate.

Astfel, instanțele fondului s-au pronunțat în limitele sesizării, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri către reclamantă, iar soluția pronunțată este rezultatul aplicării și interpretării corecte a dispozițiilor legale incidente cauzei. Norma de drept substanțial incidentă raportului juridic litigios, consacră necesitatea întrunirii cumulative a elementelor ce fac să fie atrasă răspunderea civilă delictuală, corect analizate de instanțe. Nu poate fi asimilată faptei ilicite, cum legal a decis instanța de apel, exercitarea unui drept constituțional, dreptul la petiționare (art. 51 din Constituția României), egal asigurat tuturor cetățenilor. Numai în măsura în care, astfel cum legal a reținut și curtea de apel, s-ar fi dovedit că exercitarea acestui drept constituțional este rezultatul atitudinii subiective a pârâtelor care ar fi urmărit denigrarea, și astfel producerea unui prejudiciu reclamantei, s-ar fi putut reține ilicitatea faptei/acțiunii pârâtelor.

Or, necontestat, în cauză nu s-a făcut o astfel de dovadă iar prezumțiile invocate de reclamantă necoroborate cu alte probe, eventual testimoniale, nu pot justifica temeinicia acțiunii deduse judecății. Acest considerent este valabil și cât privește criticile privind modalitatea de cuantificare a despăgubirii/daunei morale, respectiv neacordarea despăgubirilor materiale solicitate, care nu au fost dovedite (și nu au constituit, de altfel, obiectul sesizării instanței). Nu are nicio relevanță, cât privește legalitatea soluției pronunțate, împrejurarea că instanța de apel a invocat, drept argument în susținerea hotărârii sale, soluția pronunțată în contestație la executare exercitată de pârâtă.

Plângerea penală exercitată de pârâte nu poate fi considerată nici un act de natură a aduce atingere dreptului reclamantei la imagine în lipsa existenței unei publicări ori difuzări. Încălcarea legii presupune o formă de difuzare. Atingerea acestui drept survine și comportă încălcarea drepturilor garantate de lege (art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului), dacă nu este justificată de un alt interes legitim, cum este dreptul de petiționare, de informare. Nu se poate considera că exercitarea unui drept constituțional poate fi asimilată formulării unor afirmații denigratoare, care presupune, astfel cum legal a reținut curtea de apel, o atitudine culpabilă, de rea-credință în exercitarea dreptului menționat și care, așa cum s-a arătat mai sus, nu a fost dovedită în cauză.

Împrejurarea că pârâtele nu au contestat soluția pronunțată în cauza penală declanșată împotriva reclamantei, ori că desfășurarea anchetei penale ar fi supus-o unor stări emoționale puternice, nu pot constitui elemente de natură a atrage răspunderea pârâtelor, aspect corect dezlegat de judecătorii apelului. Exercitarea ori neexercitarea unei căi de atac, constituie un drept consacrat de lege, la latitudinea părții interesate și nu poate duce, nici măcar prin intermediul prezumțiilor, la concluzia că această conduită ar fi rezultatul relei-credințe a pârâtelor, chestiune care, așa cum s-a arătat mei sus, nu a putut fi dovedită în cauză.

Împrejurarea că desfășurarea anchetei penale a supus-o unor presiuni emoționale nu poate, de asemenea, conduce prin ea însăși la obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor solicitate, atâta vreme cât soluționarea plângerii, în mod necesar, presupune desfășurarea unei anchete penale (cu care, de altfel, reclamanta, prin natura profesiei sale, de avocat, este familiarizată), finalizată în speță, printr-o soluție favorabilă reclamantei. Constatând astfel că în cauză nu sunt incidente cauzele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. Civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.G. împotriva deciziei nr. 444A din 14 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.