ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4201/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4201/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 iulie

2011, reclamanta V.G. a chemat în judecată pe pârâtele I.C., I.I.C. și I.G., solicitând

tribunalului ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtelor

în solidar la plata către reclamantă a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune

morale.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat, în esență, că între părți a fost încheiat contractul de asistență

juridică din 14 decembrie 2005 pentru reprezentarea juridică a pârâtelor de către

reclamantă într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, având

ca obiect dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului I.C.I., onorariul fiind

în cuantum de 80.000 euro. Dat fiind refuzul pârâtelor de achitare a onorariului,

reclamanta a procedat la punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat

de contractul de asistență juridică, suma fiind achitată de pârâte chiar la data

fixată pentru punerea în vânzare a imobilului urmărit silit. Reclamanta a specificat

faptul că, după achitarea sumei, pârâtele au formulat contestație la executare,

dosar în cadrul căruia s-au înscris în fals, invocând falsificarea contractului

de asistență juridică de către reclamantă. Aceasta a mai susținut că a fost invitată

la Direcția de Cercetări Penale pentru a da declarații în legătură cu fapta imputată,

prin rezoluția pronunțată în data de 14 decembrie 2009, în Dosarul nr. 191/P/2008,

dispunându-se neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

de fals în înscrisuri sub semnătură privată și înșelăciune. În continuare, reclamanta

a arătat că a suferit un grav prejudiciu, fiindu-i afectată activitatea profesională,

reputația sa ca om și ca avocat, viața familială, precum și sănătatea.

În drept, reclamanta a

invocat dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 54 din Decretul nr. 31/1954,

art. 30 alin. (6) din Constituția României.

Prin sentința civilă

nr. 1340 din 20 iunie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

cererea formulată de reclamanta V.G., în contradictoriu cu pârâtele I.C., I.I.C.

și I.G., ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut următoarele:

Între Cabinetul Individual

de Avocatură V.G. și pârâtele I.C., I.I.C. și I.G., în calitate de cliente, s-a

încheiat contractul de asistență juridică din 14 decembrie 2005, având ca obiect

acordarea de consultații, redactarea și semnarea de acte, cereri și căi de atac,

asistarea, reprezentarea, inclusiv în faza de executare, medierea privind Dosarul

nr. 26275/2005, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, având ca obiect

ieșire din indiviziune de pe urma defunctului G.I.C.

În cuprinsul acestui act

juridic, onorariul a fost fixat astfel: „80.000 euro, onorariul se stabilește în

cuantum de 10% din totalul masei succesorale ce revine clientelor rămase de pe urma

defunctului G.I.C., ca urmare a acțiunii de ieșire din indiviziune, cote ce sunt

stabilite conform certificatului de moștenitor și a valorilor stabilite de rapoartele

de expertiză, ce vor fi efectuate în dosar de către instanță, rapoarte care stau

la baza stabilirii sumei finale ce reprezintă onorariul”.

Potrivit susținerilor

pârâtelor, necontestate de către reclamantă, cabinetul acesteia de avocatură a asigurat

reprezentarea juridică a pârâtelor în etapa judecării Dosarului nr. 26275/2005 (26693/299/2005)

în primă instanță, în apel pârâtele renunțând la servicile reclamantei, apreciind

că soluția primei instanțe, defavorabilă lor, îi era imputabilă reclamantei, care

formulase cerere în numele pârâtelor de introducere în masa partajabilă a unor bunuri

suplimentare, opere de artă, în privința cărora părțile se înțeleseseră pe cale

amiabilă.

Din consultarea informațiilor

existente în sistemul informatic Ecris, a rezultat că la data de 18 ianuarie 2008,

Tribunalul București a admis apelurile, a schimbat în tot sentința primei instanțe

în sensul că a luat act și a consfințit tranzacția părților cu privire la ieșirea

din indiviziune asupra bunului imobil, respingând cererea de ieșire din indiviziune

asupra operelor de artă, ca prematură.

Anterior însă soluționării

apelului, reclamanta a pus în executare silită împotriva pârâtelor titlul executoriu

reprezentat de contractul de asistență juridică, solicitând obligarea pârâtelor

la plata sumei de 88.000 euro (80.000 euro, debit principal și 8000 euro, onorariu

de avocat pentru reprezentarea reclamantei în faza de executare silită) și 10.234

RON, cu titlu de cheltuieli de executare.

Pârâtele au achitat debitul

înainte de scoaterea la vânzare silită a unui imobil proprietatea lor, după care

au formulat contestație la executare silită, ce a fost admisă în recurs, prin decizia

civilă nr. 2745R din 2 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2738/94/2008, reținându-se în esență că executarea

silită este nelegală întrucât contractul de asistență juridică nu a fost învestit

cu formulă executorie.

În cadrul acestui dosar,

pârâtele au formulat cerere de înscriere în fals, defăimând contractul de asistență

juridică și indicând ca autor al falsului pe reclamantă. Anterior acestui demers,

pârâtele au formulat și plângere penală împotriva reclamantei, sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, susținând

că au fost induse în eroare de reclamantă cu ocazia semnării contractului de asistență

juridică, crezând că semnează împuternicirea avocațială, precum și că aceasta, ulterior

întocmirii contractului de asistență juridică, a adăugat în mod fals suma de 80.000

euro la rubrica onorariu.

Prin rezoluția Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București din data de 14 decembrie 2009, pronunțată în

Dosarul nr. 191/P/2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamanta

V.G., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri

sub semnătură privată.

În cuprinsul rezoluției

s-a reținut că, din moment ce raportul de constatare tehnico-științifică din 24

noiembrie 2009 a avut ca obiect al cercetării un autocopiativ al contractului de

asistență juridică, nu s-a putut stabili dacă mențiunea olografă 80.000 euro de

la rubrica onorariu a fost sau nu executată în același timp și de aceeași persoană

care a completat restul rubricilor, astfel încât trebuia dată eficiență principiului

in dubio pro reo. În ceea ce privește cealaltă infracțiune, s-a reținut faptul că,

din examinarea actelor dosarului, nu au rezultat indicii temeinice că reclamanta

ar fi întrebuințat mijloace frauduloase de inducere sau menținere în eroare a pârâtelor.

Considerându-se vătămată

prin acuzațiile aduse de pârâte prin plângerea penală și prin cererea de înscriere

în fals, reclamanta V.G. a formulat prezenta cererea de chemare în judecată dedusă

judecății, solicitând tribunalului obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei

de 200.000 euro, cu titlu de daune morale.

În demersul său, tribunalul

a analizat dacă sunt îndeplinite în cauză cerințele legale pentru angajarea răspunderii

civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 998-999 C. civ. (incidente

în cauză prin raportare la data formulării plângerii penale și a cererii de înscriere

în fals), potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,

obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil

nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin

neglijența sau imprudența sa.

Pentru incidența răspunderii

civile delictuale, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare

la săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, stabilirea unei legături

de cauzalitate între faptă și prejudiciu și imputabilitatea faptei ilicite persoanei

cu discernământ valabil.

Prima condiție pentru

angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie presupune comiterea unei fapte

ilicite, care constă în acțiunea ori inacțiunea prin care, încălcându-se normele

de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului

ce aparține unei persoane.

În cauza de față, fapta

ilicită imputată pârâtelor se referă la formularea unei plângeri penale și a unei

cereri de înscriere în fals, prin care reclamanta de profesie avocat este acuzată

de săvârșirea unor fapte penale.

Existența faptei în sine

este indubitabilă, fiind probată cu însăși rezoluția pronunțată în cauza penală,

revenind însă tribunalului misiunea de a stabili dacă această faptă intră în sfera

ilicitului civil și anume dacă reprezintă un delict ce s-ar impune a fi sancționat.

Tribunalul a apreciat

că pârâtele au fost în exercitarea unui drept legitim, acela de se a adresa autorităților

judiciare în vederea soluționării unui aspect pe care-l considerau litigios, considerându-se

vătămate prin inserarea în contractul de asistență juridică a unui onorariu în privința

căruia acestea susțin că nu a fost stabilit prin comun acord, calea legală pentru

declararea nulității acestuia fiind cea promovată de pârâte.

Dreptul persoanelor de

a se adresa organelor judiciare trebuie exercitat cu bună-credință, în caz contrar

acesta putând capăta caracter abuziv.

Din întregul material

probator administrat în cauză nu a rezultat că pârâtele au acționat cu rea-credință

în vederea denigrării imaginii reclamantei, ci au urmărit protejarea propriului

lor patrimoniu prin anihilarea efectelor produse în baza contractului de asistență

juridică defăimat ca fals.

De altfel, potrivit raportului

de constatare tehnico-științifică din 24 noiembrie 2009, întocmit de către Direcția

Generală de Poliție a Municipiului București, Serviciul Criminalistic, menționat

în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, s-a arătat, în esență, că existența

falsului nu poate fi stabilită, fiind expertizat exemplarul al doilea autocopiativ

al contractului de asistență juridică. Ca atare, nu se poate statua asupra caracterului

mincinos al învinuirii, ci numai asupra imposibilității dovedirii acesteia, acest

ultim aspect putând reprezenta și motivul pentru care pârâtele nu au formulat plângere

împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, nedecurgând din aceasta concluzia

certă că pârâtele au urmărit denigrarea reclamantei, iar nu un interes propriu,

legitim.

Tribunalul nu a contestat

faptul că, prin plângerea penală și prin cererea de înscriere în fals formulate

de către pârâte reclamantei nu i s-ar fi produs acestuia și un prejudiciu moral,

acesta fiind unul inerent acuzației făcute la adresa sa, intensitatea suferinței

de natură psihică putând diferi de la persoană la persoană, însă a apreciat că pârâtele

nu au săvârșit o faptă ilicită și nu au acționat cu rea-credință, astfel încât nu

se impune atragerea răspunderii lor civile delictuale. În acest context, s-a menționat

însă că daunele rezultând din neperfectarea unor contracte de asistență juridică

conținând onorarii de 150.000 euro și 50.000 euro cu diverși clienți, ca urmare

a stării psihice proaste în care s-a aflat reclamanta determinată de acuzele aduse,

nu reprezintă daune morale, ci materiale, acestea neconstituind însă obiectul prezentei

cereri.

Prin decizia civilă

nr. 444A din 14 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând următoarele:

Între Cabinetul Individual

de Avocatură V.G. și pârâtele I.C., I.I.C. și I.G., în calitate de cliente, s-a

încheiat contractul de asistență juridică din 14 decembrie 2005, având ca obiect

acordarea de consultații, redactarea și semnarea de acte, cereri și căi de atac,

asistarea, reprezentarea, inclusiv în faza de executare, medierea privind Dosarul

nr. 26275/2005, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, având ca obiect

ieșire din indiviziune de pe urma defunctului G.I.C.

În cuprinsul acestui act

juridic, onorariul a fost fixat astfel: „80.000 euro, onorariul se stabilește în

cuantum de 10% din totalul masei succesorale ce revine clientelor rămase de pe urma

defunctului G.I.C., ca urmare a acțiunii de ieșire din indiviziune, cote ce sunt

stabilite conform certificatului de moștenitor și a valorilor stabilite de rapoartele

de expertiză, ce vor fi efectuate în dosar de către instanță, rapoarte care stau

la baza stabilirii sumei finale ce reprezintă onorariul”.

Potrivit susținerilor

pârâtelor, necontestate de către reclamantă, cabinetul acesteia de avocatură a asigurat

reprezentarea juridică a pârâtelor în etapa judecării Dosarului nr. 26275/2005 (26693/299/2005)

în primă instanță. În apel, pârâtele au renunțat la serviciile reclamantei, apreciind

că soluția primei instanțe, defavorabilă lor, îi era imputabilă reclamantei, care

formulase cerere în numele pârâtelor de introducere în masa partajabilă a unor bunuri

suplimentare, opere de artă, în privința cărora părțile se înțeleseseră pe cale

amiabilă.

La data de 18

ianuarie 2008, Tribunalul București a admis apelurile, a schimbat în tot sentința

primei instanțe în sensul că a luat act și a consfințit tranzacția părților cu privire

la ieșirea din indiviziune asupra bunului imobil, respingând cererea de ieșire din

indiviziune asupra operelor de artă, ca prematură.

Anterior însă soluționării

apelului, reclamanta a pus în executare silită împotriva pârâtelor titlul executoriu

reprezentat de contractul de asistență juridică, solicitând plata sumei de 88.000

euro (80.000 euro, debit principal și 8000 euro, onorariu de avocat pentru reprezentarea

reclamantei în faza de executare silită) și 10.234 RON, cu titlu de cheltuieli de

executare.

Pârâtele au achitat debitul

înainte de scoaterea la vânzare silită a unui imobil proprietatea lor, după care

au formulat contestație la executare silită, ce a fost admisă în recurs, prin decizia

civilă nr. 2745R din 2 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2738/94/2008, reținându-se în esență că executarea

silită este nelegală întrucât contractul de asistență juridică nu a fost învestit

cu formulă executorie.

În cadrul acestui dosar,

pârâtele au formulat cerere de înscriere în fals, defăimând contractul de asistență

juridică și indicând ca autor al falsului pe reclamantă.

Ca urmare a plângerii

penale formulate, s-a dispus formarea Dosarului penal nr. 191/P/2008, iar, prin

rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din data de 14

decembrie 2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamanta V.G.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub

semnătură privată.

În drept, potrivit

art. 30 din Constituție României adoptată în 1991 este reglementată libertatea de

exprimare, precum și limitele de exercitare a acesteia.

În alin. (5) din Constituția

se prevede că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,

viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

În art. 51 din Constituție

se consacră dreptul la petiționare al persoanelor, dar și obligația autoritățile

publice de a răspunde la petiții în termenele și în condițiile stabilite potrivit

legii.

Toate drepturile consacrate

de către Constituție și de către tratatele și convențiile internaționale ratificate

de România trebuie să fie exercitate cu bună-credință, fără să încalce drepturile

și libertățile altora, așa cum se prevede în dispozițiile art. 57 din Constituția

României.

De asemenea, art. 3 din

Decretul nr. 31/1954 stipulează că „drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele

pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social”, iar în dispozițiile

art. 723 C. proc. civ. se stabilește că „drepturile procedurale trebuie exercitate

cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”.

În cauza de față, apelanta

a susținut că intimatele și-au exercitat în mod abuziv dreptul de petiționare și

că i-a fost lezată demnitatea și dreptul la propria imagine.

Instanța de apel a arătat

că intimatele, pe parcursul soluționării contestației la executare, au invocat dispozițiile

art. 183 C. proc. civ. cu privire la înscrierea în fals împotriva contractului de

asistență juridică, în temeiul căruia s-a procedat la executarea silită a intimatelor.

Intimatele-pârâte I.C.,

I.G. și I.I.C. au exercitat un drept consacrat de dispozițiile precizate. Ca urmare

a exercitării acestui drept, s-a procedat la deschiderea unui dosar penal și efectuarea

de cercetări în legătură cu faptele reclamate.

Curtea a învederat că

înscrierea în fals și exercitarea dreptului de petiționare, dacă se urmărește exercitarea

scopului pentru care au fost consacrate și se realizează cu bună-credință, nu pot

fi considerate fapte ilicite.

Ca regulă generală, înscrierea

în fals și exercitarea dreptului de petiționare reprezintă fapte licite, nu ilicite,

așa cum a susținut apelanta prin motivele de apel.

Numai în cazul în care

nu se urmărește realizarea scopului pentru care au fost consacrate și sunt exercitate

cu rea-credință se poate considera că sunt fapte ilicite.

În cauza de față, instanța

de apel a constatat că nu s-a probat de către apelantă că intimatele au exercitat

drepturile menționate cu rea-credință și în alt scop decât cel prevăzut de către

legiuitor.

Astfel, scopul pentru

care s-a invocat înscrierea în fals în cadrul contestației la executare a fost de

a recupera prejudiciul produs în patrimoniul intimatelor, ca urmare a plății sumei

de 88.000 euro, în cadrul procedurii de executare silită.

Instanța de apel a învederat

că executarea silită a fost întemeiată pe însuși contractul de asistență juridică

defăimat ca fals de către intimate și că acestea au formulat plângere penală numai

după ce au fost executate silit.

Mai mult, instanța de

apel a arătat că acel contract de asistență juridică a fost pus în executare, după

ce intimatele au renunțat la serviciile de asistență juridică ale apelantei și înainte

de finalizarea procesului civil de partaj, pentru care fusese încheiat.

În raport de situația

expusă, de faptul că plângerea penală a fost formulată după ce fusese pornită executarea

silită și de faptul că intimatele aveau un prejudiciu material produs în patrimoniul

lor, instanța de apel a confirmat susținerea primei instanțe cu privire la faptul

că intimatele au acționat cu bună-credință și au urmărit realizarea scopului consacrat

de către legiuitor în ceea ce privește formularea plângerii penale și exercitarea

dreptului de petiționare.

Pe cale de consecință,

curtea a înlăturat susținerile apelantei cu privire la faptul că singurul scop al

intimatelor a fost de a-i afecta demnitatea sau reputația.

Curtea a mai arătat că

intimatele au formulat numai plângere penală, că nu s-au adresat Baroului București

pentru a efectua cercetări în vederea sancționării disciplinare a apelantei și că

nu s-au adresat altor instituții publice, în scopul șicanării apelantei.

De asemenea, intimatele

nu au făcut publice demersurile lor și nici nu au efectuat alte acțiunii de natură

a leza demnitatea și onoarea apelantei.

Instanța de apel a înlăturat

susținerea apelantei-reclamante V.G. în sensul că intenția intimatelor a fost de

a-i afecta demnitatea și onoarea și nu de a recupera prejudiciul pretins ca produs.

Faptul că declanșarea

procesului penal ar fi afectat-o pe reclamanta V.G., reprezintă un aspect de necontestat,

deoarece efectuarea oricărei anchete penale afectează psihicul celui cercetat penal.

Însă, apelanta-reclamanta nu poate imputa acest aspect intimatelor, care și-au exercitat

în mod corect dreptul de petiționare, în condițiile în care au fost supuse unei

executării silite în temeiul unui contract de asistență juridică, care era contestat.

În condițiile în care

a fost formulată o plângere penală, autoritățile publice erau obligate să demareze

o anchetă, care presupune implicit crearea unei stări de tensiune pentru cel cercetat

penal.

Mai mult, curtea a arătat

că față de reclamanta V.G. nici măcar nu s-a început urmărirea penală, ci au fost

efectuate cercetări prealabile în vederea stabilirii împrejurării dacă există indicii

temeinice cu privire la săvârșirea vreunei infracțiuni, astfel încât aceasta nu

a dobândit nici calitatea de învinuit și nici de inculpat.

În condițiile în care

organele competente au efectuat numai cercetări prealabile și, prin rezoluția Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București din data de 14 decembrie 2009, s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de reclamanta V.G., nu se poate reține că intimații au acționat

cu rea-credință. De asemenea, buna-credință a acestora este confirmată și de faptul

că nu au exercitat calea de atac împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, având în vedere motivele pentru care s-a pronunțat de către parchet soluția

respectivă și anume imposibilitatea obiectivă de a stabili persoana care a completat

contractul de asistență juridică, în condițiile în care a fost prezentat numai exemplarul

copiativ.

În ceea ce privește susținerea

apelantei în sensul că audierea sa de către organele de urmărire penală au determinat

pierderea unor clienți, curtea a arătat că nu se poate imputa acest aspect intimatelor,

deoarece orice plângere penală presupune declanșarea unor cercetări care creează

tensiuni celui cercetat și că este opțiunea acestuia de a amâna sau nu anumite întâlniri

de afaceri, în condițiile în care în ziua respectivă este chemat la audieri.

Împotriva menționatei

hotărâri, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. a susținut, după prezentarea istoricului cauzei, următoarele:

- greșit s-a reținut că

în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale,

întrucât norma legală ce o reglementează prevede că angajarea răspunderii civile

delictuale intervine chiar și pentru culpa cea mai ușoară, fiind întrunite și celelalte

elemente prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile, se impunea acordarea

despăgubirilor solicitate.

Greșit s-a reținut faptul

că pârâtele nu au acționat cu rea-credință, instanța reținând, în plus, în justificarea

soluției pronunțate, afirmații speculative și personale ce exced cauzei.

Reținându-se existența

unui prejudiciu produs prin fapta ilicită a pârâtelor, se impune ca acesta să fie

reparat.

În sensul temeiniciei

pretențiilor sale sunt și răspunsurile date de pârâte la interogatoriu care au recunoscut

că nu au atacat soluția în procesul penal declanșat împotriva reclamantei, ceea

ce demonstrează intenția acestora de a o discredita în fața colegilor și clienților

și de a-i păta onoarea și demnitatea (acuzațiile fiindu-i aduse chiar în sala de

ședință în prezența colegilor avocați).

Acuzația menționată i-a

afectat însă și starea de sănătate, stările psihice afectându-i glanda tiroidă,

astfel cum rezultă din actele medicale depuse la dosar.

Audierea sa de către organele

de urmărire penală în zilele în care urma să încheie două contracte de asistență

juridică cu valori considerabile, au pus-o în imposibilitatea finalizării angajamentelor

juridice menționate, cu consecința producerii și unui prejudiciu patrimonial, constând

în echivalentul contractelor ce nu au mai putut fi încheiate, de 150.000 euro, respectiv

50.000 euro.

La aceasta se adaugă și

încetarea colaborării sale cu altă colegă avocat căreia, dat fiind acuzațiile penale

aduse de pârâtă, i-a fost teamă să nu-i fie prejudiciată activitatea profesională

ca urmare a colaborării cu reclamanta.

Prin demersurile întreprinse

de pârâte, constând în înscrierea în fals, în mod cert și inevitabil i-a fost afectată

grav imaginea publică de care se bucura, demnitatea, onoarea, prestigiul și viața

privată, precum și reputația sa ca avocat și om.

Evocând scopul acordării

prejudiciului moral/nepatrimonial, a susținut reclamanta că, prin acțiunile pârâtelor,

i-a fost încălcat și dreptul la imagine consacrat de art. 30 alin. (6) din Constituția

României și Convenția europeană a drepturilor omului.

Invocând elemente/criterii

ce pot fi reținute în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, reclamanta

a susținut că acesta se impunea a fi astfel determinat, încât să compenseze prejudiciul

moral ce i-a fost cauzat.

- hotărârea atacată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine

de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A învederat că instanța

de apel nu a avut în vedere argumentele expuse în susținerea demersului său, contextul

cauzei, astfel cum rezultă din actele sale, ce ar fi trebuit să conducă instanța

la concluzia existenței relei-credințe a pârâtelor în acțiunile pe care le-au întreprins

împotriva sa.

Dat fiind domeniul său

de activitate, în care credibilitatea joacă un rol important, face ca prejudiciul

de imagine și onoare să fie prezumat, fără a mai fi necesară administrarea de probe

suplimentare, cum greșit a reținut instanța de apel.

Instanța folosește motive

contradictorii în motivarea deciziei, întrucât deși reține că declanșarea procesului

penal ar fi afectat-o pe reclamantă, nu li se poate imputa pârâtelor această conduită,

întrucât acestea au fost supuse unei executări silite în temeiul unui contract de

asistență juridică.

Sunt întrunite și cazurile

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., întrucât obiectul

acestui litigiu îl constituie obligarea pârâtelor la plata unor daune morale ca

urmare a prejudiciului suferit prin fapta ilicită a pârâtelor, iar nu modul în care

a fost soluționat dosarul ce a avut ca obiect contestația la executare.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului declarat împotriva

sentinței tribunalului și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii și obligarea

pârâtelor la plata sumei de 200.000 de euro în echivalent în RON la data plății

către reclamantă.

Recursul nu este fondat.

Constituie cel de-al șaptelea

motiv de recurs, cazul în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Ipostazele în care se

poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

sunt dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între considerentele

hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele

faptul că acțiunea este fondată, contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente,

cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente

a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluției

din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate

a unor considerente străine de natura pricinii.

Așa cum rezultă deci din

conținutul normei legale precizate, nemotivarea hotărârii se poate constitui în

motiv de recurs doar dacă are conotații care vizează neegalitatea hotărârii atacate,

iar nu și în situația în care partea este, eventual, nemulțumită de modalitatea

expunerii argumentelor ori faptul că instanța nu a analizat argumentele părții în

modalitatea dorită de aceasta, acestea putând constitui critici de netemeinicie

ale hotărârii, care însă, nu mai pot face obiect de analiză în recurs, cale extraordinară

de atac.

Criticile invocate în

susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot

fi subsumate acestui caz de nelegalitate ci, eventual, celui reglementat de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 304

pct. 8 C. proc. civ., constituie motiv de recurs „interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia”.

Aceste dispoziții legale

determină cu claritate câmpul de aplicațiune al acestui motiv de recurs, care vizează

interpretarea greșită a actului juridic dedus în justiție (înțeles ca negotium),

iar nu nepronunțarea instanței în limitele sesizării sau în alte limite, care vizează

cel de-al noulea motiv de recurs, așa cum s-a arătat mai sus.

Analizând hotărârea atacată

și în raport de cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

se constată că decizia curții de apel se află la adăpost de criticile formulate.

Astfel, instanțele fondului

s-au pronunțat în limitele sesizării, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri

către reclamantă, iar soluția pronunțată este rezultatul aplicării și interpretării

corecte a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Norma de drept substanțial

incidentă raportului juridic litigios, consacră necesitatea întrunirii cumulative

a elementelor ce fac să fie atrasă răspunderea civilă delictuală, corect analizate

de instanțe.

Nu poate fi asimilată

faptei ilicite, cum legal a decis instanța de apel, exercitarea unui drept constituțional,

dreptul la petiționare (art. 51 din Constituția României), egal asigurat tuturor

cetățenilor.

Numai în măsura în care,

astfel cum legal a reținut și curtea de apel, s-ar fi dovedit că exercitarea acestui

drept constituțional este rezultatul atitudinii subiective a pârâtelor care ar fi

urmărit denigrarea, și astfel producerea unui prejudiciu reclamantei, s-ar fi putut

reține ilicitatea faptei/acțiunii pârâtelor.

Or, necontestat, în cauză

nu s-a făcut o astfel de dovadă iar prezumțiile invocate de reclamantă necoroborate

cu alte probe, eventual testimoniale, nu pot justifica temeinicia acțiunii deduse

judecății.

Acest considerent este

valabil și cât privește criticile privind modalitatea de cuantificare a despăgubirii/daunei

morale, respectiv neacordarea despăgubirilor materiale solicitate, care nu au fost

dovedite (și nu au constituit, de altfel, obiectul sesizării instanței).

Nu are nicio relevanță,

cât privește legalitatea soluției pronunțate, împrejurarea că instanța de apel a

invocat, drept argument în susținerea hotărârii sale, soluția pronunțată în contestație

la executare exercitată de pârâtă.

Plângerea penală exercitată

de pârâte nu poate fi considerată nici un act de natură a aduce atingere dreptului

reclamantei la imagine în lipsa existenței unei publicări ori difuzări. Încălcarea

legii presupune o formă de difuzare. Atingerea acestui drept survine și comportă

încălcarea drepturilor garantate de lege (art. 8 din Convenția europeană a drepturilor

omului), dacă nu este justificată de un alt interes legitim, cum este dreptul de

petiționare, de informare.

Nu se poate considera

că exercitarea unui drept constituțional poate fi asimilată formulării unor afirmații

denigratoare, care presupune, astfel cum legal a reținut curtea de apel, o atitudine

culpabilă, de rea-credință în exercitarea dreptului menționat și care, așa cum s-a

arătat mai sus, nu a fost dovedită în cauză.

Împrejurarea că pârâtele

nu au contestat soluția pronunțată în cauza penală declanșată împotriva reclamantei,

ori că desfășurarea anchetei penale ar fi supus-o unor stări emoționale puternice,

nu pot constitui elemente de natură a atrage răspunderea pârâtelor, aspect corect

dezlegat de judecătorii apelului.

Exercitarea ori neexercitarea

unei căi de atac, constituie un drept consacrat de lege, la latitudinea părții interesate

și nu poate duce, nici măcar prin intermediul prezumțiilor, la concluzia că această

conduită ar fi rezultatul relei-credințe a pârâtelor, chestiune care, așa cum s-a

arătat mei sus, nu a putut fi dovedită în cauză.

Împrejurarea că desfășurarea

anchetei penale a supus-o unor presiuni emoționale nu poate, de asemenea, conduce

prin ea însăși la obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor solicitate, atâta

vreme cât soluționarea plângerii, în mod necesar, presupune desfășurarea unei anchete

penale (cu care, de altfel, reclamanta, prin natura profesiei sale, de avocat, este

familiarizată), finalizată în speță, printr-o soluție favorabilă reclamantei.

Constatând astfel că în

cauză nu sunt incidente cauzele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. Civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta V.G. împotriva deciziei nr. 444A din 14 decembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie

2013.