ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 60/2015

Asupra apelurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 246/F din data de 17 iulie 2014 Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 386 C. proc. pen. cu referire la art. 5 C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului C.Ș.A. din infracțiunile prevăzute de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale), art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., în infracțiunile prevăzute de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 36 alin. (1) C. pen., art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., respectiv art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., toate cu aplic.

art. 38 C. pen. În baza art. 322 C. pen., cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.Ș.A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și pe cel prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă accesorie. În baza art. 396 alin. (6) C. proc.

pen. și art. 17 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal cu privire la inculpatul C.Ș.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (parte vătămată C.I.). În baza art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul C.Ș.A. la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în forma tentativei (parte vătămată I.N.).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și pe cel prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă accesorie. În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 2 luni închisoare, în final urmând să execute pedeapsa de 2 ani și 2 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen.

(dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o perioadă de 2 ani. În baza art. 45 alin. (5) și (3) lit. a) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat). În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și stabilește un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență. În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a obligat inculpatul ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Consiliului Local București - Fundația pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare - pe o perioadă de 80 de zile. În baza art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă în ce privește săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (parte vătămată C.I.). În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., a luat act că partea vătămată I.N. nu a formulat prezenții civile. În baza art. 25 alin. (3) C. proc.

pen., a dispus anularea contractului de asistență juridică din data de 18 martie 2009 și a contractului de cesiune de creanță din data de 22 octombrie 2009. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat. Procedura de judecată a cauzei s-a desfășurat după finalizarea etapei camerei preliminare, etapă în care judecătorul a constatat legalitatea actului de sesizare, a administrării probatoriului și a efectuării actelor de către organele de urmărire, dispunând prin încheierea din data de 6 martie 2014 începerea cercetării judecătorești, rămasă definitivă prin încheierea nr. 1365 din data de 16 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 7041/2/2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând materialul probator administrat în faza de urmărire penală și a judecății, prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul nr. 1068/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul C.Ș.A. pentru săvârșirea unei infracțiuni de fals sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale), tentativă la infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sun nr. 7041/2/2013, cu termen de judecată la data de 14 noiembrie 2013. Probatoriul administrat a relevat faptul în cursul anului 2009, martorul F.R.F.

l-a cunoscut pe inculpatul C.Ș.A., avocat în cadrul Baroului București, convenind cu acesta să efectueze demersurile juridice necesare intrării în posesia unui imobil situat în București, strada C. nr. 22, sector 3, imobil restituit în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, acestuia și verilor săi, S.M.Ș.A., S.Ș.C.A. și S.D.G., aspect cu care aceștia au fost de acord, fără exista o convenție scrisă. Invocându-se necesitatea unei împuterniciri în baza căruia susnumitul inculpat să exercite reprezentare convențională, martorul S.Ș.C.A. a fost de acord să semneze la rubrica client un înscris tipizat de contract de asistență juridică, fără ca acesta să fie completat în dreptul vreunei rubrici.

Ulterior, C.Ș.A. a completat înscrisul tipizat al contractului de asistență juridică din 18 martie 2009 la rubricile onorariu și alte cauze, cu mențiuni ce nu au fost convenite în realitate între părțile semnatare, contract pe care l-a învestit cu formulă executorie și l-a depus executorului judecătoresc pentru susținerea cererii de executare silită iar, ulterior, în vederea încheierii contractului de cesiune de creanță. Astfel, în respectivul contract s-a menționat că acesta are ca obiect demersuri juridice pentru recuperarea imobilului din București, strada C. nr. 22, sector 3, iar la onorariu s-a menționat 50% din suma primită dacă se finalizează în 18 luni, 25% din sumă dacă se rezolvă în 30 de luni, 10% din sumă dacă termenul depășește 30 de luni.

Totodată, la rubrica alte clauze, s-a menționat că în caz de neplată a contractului, se va reține cota de ½ din imobil. Apoi, același inculpat a solicitat executorului judecătoresc punerea în executare a contractului de asistență juridică până la concurența sumei de 1.200.000 RON, prin inducerea în eroare a acestuia, cu privire la realitatea creanței constatate în cuprinsul acestuia, în scopul valorificării acestei creanțe pe calea executării silite. Prin încheierea de ședință din data de 21 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 39104/301/2010, Judecătoria sector 3 București a dispus respingerea cererii de încuviințare a executării silite, întrucât imobilul se afla și în posesia numiților S.M.Ș.A., S.D.G.

și F.R.F., care nu figurau în titlu executoriu. La aceeași dată, inculpatul a încheiat în formă olografă contractul de cesiune de creanță prin care, în calitate de cedent, s-a obligat la cedarea creanței rezultate din contractul de asistență juridică către numitul C.I., în schimbul sumei de 30.000 euro, sumă despre care s-a consemnat că a fost remisă la momentul încheierii contractului. Cu ocazia încheierii contractului de cesiune datat 22 octombrie 2010, inculpatul C.Ș.A. l-a indus în eroare pe martorul C.I., cu privire rezultate din contractul de asistență juridică din data de 18 martie 2009, în scopul obținerii în mod injust a sumei de 30.000 euro, reprezentând prețul cesiunii, cu producerea unei pagube echivalente în patrimoniul cesionarului C.I.

În urma somației emise în cadrul procedurii de executare silită, martorii susmenționați au luat legătura cu inculpatul, care a recunoscut completarea contractului de asistență juridică din 18 martie 2009, precum și pe cel de cesiune de creanță, cu mențiuni necorespunzătoare adevărului. Totodată, s-a prezentat împreună cu aceștia la Biroul Notarului Public P.A.A., unde a recunoscut în scris că onorariul prevăzut în contractul de asistență juridică susmenționat nu corespunde voinței părților și și-a asumat obligația de a stopa orice demersuri de executare silită în baza acestuia. Așa cum rezultă din depoziția martorului I.N., executorul învestit cu soluționarea dosarului de executare în discuție, inculpatul a formulat cerere de încetare a executării silite invocând împrejurarea că a ajuns la o înțelegere cu debitorii în privința creanței pe care o avea împotriva acestora.

Totodată, același martor, ca și martorul C.I. au declarat că nu au suferit nici un prejudiciu de pe urma activității inculpatului și că nu formulează pretenții cu privire la acesta. La termenul din data de 28 aprilie 2014 inculpatul s-a prevalat de dreptul la tăcere, precizând, totodată, că recunoaște săvârșirea infracțiunii de fals, iar cu privire la infracțiunea de înșelăciune să se constate că a intervenit împăcarea părților, deci, implicit, asumându-și răspunderea și cu privire la această infracțiune. Poziția inculpatului de recunoaștere a acestor fapte în modalitatea arătată se coroborează cu următoarele mijloace de probă: plângerea și declarațiile persoanei vătămate S.D.G.; declarația părții vătămate S.C.; declarațiile martorilor F.R.F., S.M.Ș.A., S.Ș.C.A., C.I., I.N.; declarație autentificată sub nr. 195 din 04 aprilie 2011 de notarul public P.A.A.

și cererea formulată în vederea autentificării; contract de asistență juridică din 18 martie 2009, în original și fotocopie; înscris olograf reprezentând contract de cesiune de creanță încheiat la data de 22 octombrie 2010; raport de constatare tehnico-științifică din 22 februarie 2013 al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București - Serviciul Criminalistic și adresa Baroului București prin care se comunică calitatea inculpatului C.Ș.A. de avocat în cadrul Baroului București. Referitor la infracțiunea fals în înscrisuri sub semnătură privată, s-a constatat că faptele inculpatului C.Ș.A.

de a completa înscrisul tipizat al contractului de asistență juridică din 18 martie 2009 la rubrica „onorariu" și la „alte clauze" cu mențiuni ce nu au fost convenite în realitate între părțile semnatare iar ulterior, de a folosi acest contract învestit cu formulă executorie, în vederea susținerii cererii de executare silită, respectiv în vederea încheierii contractului de cesiune de creanță, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fiind vorba de o unitate naturală de infracțiune, justificată prin aceea că „se realizează în mod natural o sudură între actele prin care se înfăptuiește executarea elementului material al infracțiunii". Instanța de fond a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.

din anul 1968, respectiv art. 35 alin. (1) C. pen. în vigoare, având în vedere împrejurarea că este vorba de o infracțiune continuată, existența ei fiind argumentată prin faptul că în momentul luării rezoluției infracționale, făptuitorul și-a reprezentat activitatea infracțională pe care urma să o desfășoare ulterior, în ansamblu, cel puțin în linii generale. În raport de materialul probator analizat, a apreciat că fapta inculpatului de a-l induce în eroare pe martorul C.I. cu ocazia încheierii contractului de cesiune, datat 22 octombrie 2010, referitor la realitatea creanței rezultate din contractul de asistență juridică din 18 martie 2009, în scopul obținerii în mod injust a sumei de 30.000 euro, reprezentând prețul cesiunii, cu producerea unei pagube echivalente în patrimoniul cesionarului C.I., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

Având în vedere declarația părții vătămate C.I. potrivit căreia s-a împăcat cu inculpatul, existând, ca atare o cauză care duce la stingerea acțiunii penale, prima instanța întemeiat pe dispozițiile art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 lit. g) C. proc. pen., a încetat procesului penal, lăsând latura civilă nesoluționată, potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen. Totodată, a mai reținut că, fapta același inculpat de a solicita executorului judecătoresc I.N. punerea în executare a contractului de asistență juridică până la concurența sumei de 1.200.000 RON, prin inducerea în eroare a acestuia, cu privire la realitatea creanței, în scopul valorificării acestei creanțe pe calea executării silite, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în forma tentativei.

Instanța de fond nu a reținut aserțiunea apărării conform căreia in extenso se poate face aplicarea art. 17 alin. (2) C. proc. pen. și cu privire la această infracțiune pentru că executorul judecătoresc nu a suferit niciun prejudiciu, întrucât este mai presus de îndoială că inculpatul a acționat cu intenția de a-l induce în eroare, iar cauza pentru care rezultatul socialmente periculos nu s-a produs a fost numai aceea a modalității defectuoase a redactării cererii de executare silită de către inculpat, cu consecința respingerii de către instanța de judecată a încuviințării executării. Având în vedere obligativitatea aplicării art. 5 C. pen.

și a Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, a apreciat, față de limitele de pedeapsă, incidența dispozițiilor referitoare la infracțiunea continuată și concursul de infracțiuni, că legea penală mai favorabilă este legea nouă, considerent în baza căruia, a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului C.Ș.A. din infracțiunile prevăzute de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale), art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., în infracțiunile prevăzute de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 36 alin. (1) C. pen., art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., respectiv art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., toate cu aplic.

art. 38 C. pen. În procesul de individualizare a pedepselor aplicate inculpatului, prima instanță a dat semnificația cuvenită criteriilor generale de individualizare enumerate în art. 74 C. pen., inclusiv, celor relative la persoana acesteia. Împărtășind concepțiile doctrinei „apărării sociale", Curtea a avut în vedere că infracțiunea reprezintă, în ultima instanță o manifestare a persoanei făptuitorului. Ca atare, pentru a se putea stabili un tratament de „resocializare" cât mai adecvat, este necesar să se cerceteze cu atenție personalitatea lor, toate datele biologice, psihologice și sociale privind persoana acestuia. A mai arătat că nu trebuie eludată nici împrejurarea că pedeapsa trebuie să aibă un caracter retributiv și să se bazeze pe responsabilitatea penală a infractorului.

Reținând că toate aceste elemente care caracterizează persoana inculpatului, luate singular, i-ar putea fi favorabile în condițiile în care s-ar reține că este o persoana titrată, fără antecedente penale, cu o carieră împlinită, cu toate acestea, prima instanță a reținut că ele nu pot avea un rol covârșitor în raport cu gradul mare de pericol social al faptelor cu privire la care există probe că le-a săvârșit și cu necesitatea prezervării încrederii în avocat, ca participant la înfăptuirea justiției, deziderat care justifică măsuri de exemplaritate care, în speță, au justificat aplicarea unei pedepse privative de libertate, a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere, urmând ca pe parcursul termenului de supraveghere, stabilit potrivit art. 92 C. pen., inculpatul să presteze muncă în folosul societății, consecință și a acordului dat expres în acest sens.

Din această perspectivă, prima instanță a considerat că nu se impune amânarea executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dând eficiență și circumstanțelor personale favorabile inculpatului. De asemenea, s-a apreciat că se impune și aplicarea de pedepse complementare și accesorii pentru următoarele considerente în considerarea art. 8 din C.E.D.O. potrivit căruia restrângerea unor drepturi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și împrejurării că măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod ne discrirninatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății.

Prin urmare, a apreciat prima instanță că interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat, prevăzută de dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., nu este disproporționată în raport cu particularitățile cauzei deoarece faptele deduse judecății, prin caracterul lor au fost săvârșite chiar în exercitarea funcției și există riscul ca să devină o modalitate regulată de exercitare a profesiei.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie, s-a reținut că natura faptei săvârșite a dus la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, activități ce presupun responsabilitatea sa civică, încrederea publică sau exercițiul autorității, motiv pentru care exercițiul acestora a fost interzis pe perioada executării pedepsei. Față de aceste dispoziții și analizând circumstanțele concrete ale prezentei cauze, s-a apreciat că, nu se impune interzicerea dreptului de a alege prevăzut de dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. d) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lăngă Curtea de Apel București și inculpatul C.Ș.A. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat hotărârea sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, solicitând desființarea, în parte, a sentinței și obligarea părții vătămate C.I., în solidar cu inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat având în vedere că în cazul infracțiunii de înșelăciune săvârșită în detrimentul acestei părți vătămate a intervenit împăcarea iar, în baza art. 275 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat trebuiau suportate de inculpat și de partea vătămată. De asemenea, în baza art. 274 alin. (1) C. proc.

pen., a solicitat obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmare a condamnării acestuia pentru infracțiunea de fals în formă continuată. Cu ocazia susținerii concluziilor orale, reprezentantul Ministerului Public a precizat că nu mai susține primul motiv de apel privind nelegalitatea pedepsei aplicate inculpatului. În susținerea apelului, inculpatul C.Ș.A. a solicitat desființarea hotărârii atacate și, rejudecând, în temeiul art. 16 lit. g) C. proc. pen. să se dispună încetarea procesului penal și pentru infracțiunea de tentativă la înșelăciune prevăzută de art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (parte vătămată I.N.), fie ca urmare a aplicării instituției medierii fie a constatării că a intervenit împăcarea, potrivit deciziei Curții Constituționale.

Dacă se va trece peste această critică a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 83-86 C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei pentru infracțiunea de fals săvârșită în formă continuată prevăzută de art. 322 C. pen., cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen. Totodată, a mai solicitat și înlăturarea pedepselor complementare și accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., respectiv dreptul de a exercita profesia de avocat. La data de 17 februarie 2015, cu ocazia depunerii concluziilor scrise, în conținutul notelor scrise a solicitat în plus, fie renunțarea la aplicarea pedepselor pentru fiecare dintre faptele care compun concursul de infracțiuni, fie amânarea aplicării pedepsei rezultante pentru concursul de infracțiuni.

Examinând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul C.Ș.A., prin prisma dispozițiilor art. 417 și art. 420 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Analizând actele și lucrările dosarului, probele administrate în cursul urmăririi penale și în faza de cercetarea judecătorească, Înalta Curte reține că, prima instanță a stabilit în mod corespunzător starea de fapt și vinovăția inculpatului C.Ș.A. în legătură cu faptele pentru care a fost trimis în judecată. Astfel, din probele administrate a rezultat că, în cursul anului 2009, martorul F.R.F. l-a cunoscut pe inculpatul C.Ș.A., avocat în cadrul Baroului București, convenind cu acesta să efectueze demersurile necesare intrării în posesia unui imobil situat în București, str. C. nr. 22, sector 3, imobil restituit, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, martorului și verilor săi, S.M.Ș.A., S.Ș.C.A.

și S.D.G. Împuternicirea în baza căreia inculpatul urma să exercite reprezentare convențională a fost semnată de martorul S.Ș.C.A. (cu acordul verbal al celorlalți proprietari ai imobilului în discuție), fără ca înscrisul tipizat de contract de asistență juridică să fie completat în dreptul vreuneia dintre rubrici. Ulterior, inculpatul C.Ș.A. a completat contractul de asistență juridică din 18 martie 2009 la rubrica onorariu (50% din suma primită dacă se finalizează în 18 luni, 25% din sumă dacă se rezolvă în 30 de luni, 10% din sumă dacă termenul depășește 30 de luni) și alte clauze (în caz de neplată a contractului, se va reține cota de ½ din imobil).

Apoi, inculpatul a solicitat executorului judecătoresc punerea în executare a contractului de asistență juridică până la concurența sumei de 1.200.000 RON, prin inducerea în eroare a acestuia, cu privire la realitatea creanței constatate în cuprinsul acestuia, în scopul valorificării acestei creanțe pe calea executării silite. La data de 21 februarie 2011, Judecătoria sector 3 București a dispus respingerea cererii de încuviințare a executării silite, iar inculpatul, la aceeași dată, a încheiat în formă olografă contractul de cesiune de creanță prin care, în calitate de cedent, s-a obligat la cedarea creanței rezultate din contractul de asistență juridică către numitul C.I. (deși cunoștea că respectiva creanță nu este reală), în schimbul sumei de 30.000 euro, sumă despre care s-a consemnat că a fost remisă la momentul încheierii contractului.

În urma somației emise în cadrul procedurii de executare silită, martorii susmenționați au luat legătura cu inculpatul, care a recunoscut completarea contractului de asistență juridică din 18 martie 2009, precum și pe cel de cesiune de creanță cu mențiuni necorespunzătoare adevărului. În consecință, s-a prezentat împreună cu aceștia la Biroul Notarului Public P.A.A., unde a recunoscut în scris că onorariul prevăzut în contractul de asistență juridică susmenționat nu corespunde voinței părților și și-a asumat obligația de a stopa orice demersuri de executare silită în baza acestuia.

Analizând materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că faptele inculpatului de a completa cu date nereale contractul de asistență juridică din data de 18 martie 2009, de a-l induce în eroare pe executorul judecătoresc cu privire la realitatea creanței rezultate din contractul sus menționat și de a solicita punerea în executare a contractului de asistență juridică, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, înșelăciune și de tentativă la înșelăciune. La data de 23 iunie 2014 între inculpat și partea vătămată a intervenit împăcarea, cauză care duce la stingerea acțiunii penale, aspect reținut în mod corect de instanța fondului care a dispus încetarea procesului față de inculpatul C.Ș.A.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (parte vătămată C.I.). În ceea ce privește critica Parchetului privind omisiunea instanței de a obliga și partea vătămată C.I. la plata cheltuielilor judiciare către stat având în vedere că în cauză s-a dispus încetarea procesului penal, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată, în contextul în care, inculpatul nu a contestat această obligație, dimpotrivă, și-a asumat-o la momentul când a intervenit împăcare cu partea vătămată, aspect susținut și de apărare cu ocazia dezbaterilor în apel. De asemenea, nu poate fi primită nici critica privind omisiune a instanței de a dispune obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmare a condamnării acestuia pentru infracțiunea de fals în formă continuată, având în vedere că inculpatul C.Ș.A.

a fost obligat, în temeiul dispozițiilor art. 271 alin. (1) C. proc. pen. la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat, fiind incluse atât cheltuielile din faza de urmărire penală cât și cele ocazionate de judecat în fond. Prin urmare, obligarea inculpatului la plata acestor cheltuieli s-a realizat de către prima instanță, apelul Parchetului urmând a fi respins și sub acest aspect. Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată solicitarea formulată de inculpatul C.Ș.A. în sensul de a se da eficiență acordului de mediere intervenit între inculpat și I.N. și, pe cale de consecință, de a se dispune încetarea procesului penal și cu privire la această infracțiune de înșelăciune, în forma tentativei.

Se constată că, deși judecata pe fond s-a desfășurat după noile reguli procedurale (etapa camerei preliminară și etapa judecății), până la citirea actului de sesizare, care s-a realizat la data de 28 aprilie 2014, inculpatul C.Ș.A. nu învederat instanței că s-a împăcat cu partea vătămată I.N., manifestarea de voință privind împăcarea părților cu efecte asupra înlăturării răspunderii penale fiind realizată de acesta doar în ceea ce privește partea vătămată C.I., aspect constatat și de instanță care a dispus încetarea procesului penale. Împrejurarea că între inculpatul C.Ș.A. și partea vătămată I.N. a intervenit un acord de mediere în calea de atac a apelului, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei nu poate conduce la încetarea procesului penal, având în vedere că nu a fost respectat termenul până la care se putea realiza împăcarea între părți, consfințită în cadrul acordului de mediere, respectiv cel prevăzut de dispozițiile art. 159 alin. (3) C. pen.

Medierea reprezintă, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 192/2006 o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, urmare a negocierilor dintre părți, fără ca mediatorul să poată impune o soluție (art. 50 din legea specială), ca atare, medierea reprezintă, în fapt, o înțelegere între persoana care a suferit o vătămare în urma comiterii infracțiunii și persoana care a săvârșit-o, în esență, având același fundament ca și instituția împăcării. Singura diferență dintre cele două instituții fiind aceea că în cazul împăcării se stinge și acțiunea civilă.

Având în vedere împrejurarea că în cazul împăcării legiuitorul a stabilit acele condiții referitoare la modalitatea și momentul exprimării voinței părților, pentru a produce efectele legale - înlăturarea răspunderii penale și stingerea acțiunii penale și civile, să fie făcută în fața instanței și să reprezinte voința părților, necondiționată, sau să fie consemnată într-un act autentic și numai până la citirea actului de sesizare al instanței, condiții care nu sunt îndeplinite în cazul acordului de mediere, acesta poate îmbrăca forma scrisă - act sub semnătură privată – [art. 58 alin. (4) din Legea nr. 192/2006], fiind posibilă și forma autentică, dar în mod obligatoriu și numai pentru situațiile prevăzute expres în dispozițiile art. 58 alin. (4) din legea specială, fără a se specifica momentul până la care acest acord se poate încheia, este greu de justificat rațiunea pentru care în cazul medierii nu ar trebui respectate aceleași cerințe impuse de lege unei cauze de înlăturare a răspunderii penale expres prevăzută de lege în art. 159 alin. (3) C. pen.

Pe de altă parte din interpretarea dispozițiilor art. 16 lit. g) C. proc. pen., care menționează limitativ cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea acțiunii penale, se constată că după enunțarea ipotezei de retragere a plângerii este indicată și sfera infracțiunilor pentru care acesta poate opera (infracțiunile pentru care retragerea înlătură răspunderea penală) sunt prevăzute ipotezele împăcarea ori medierii în condițiile legii deci tot cu referire la infracțiunile pentru care ele pot opera. Or, cum acordul de mediere este o formă particulară de realizare a înțelegerii părților, care consfințește cu alte cuvinte împăcarea dintre părți, este evident că acesta trebuie să intervină în condițiile legii penale și care nu pot fi diferite de cele impuse instituției împăcării în art. 159 alin. (3) C. pen.

Un alt argument de text vizează și împrejurarea că în art. 70 din Legea nr. 192/2006 se prevede posibilitatea suspendării judecății în situația în care părțile consimt la încheierea unui acord de mediere de către judecător, însă fiind vorba de judecata unor infracțiuni pentru care tragerea la răspundere penală este condiționată de manifestarea de voință a părților pentru continuarea procesului penal, nu se poate aprecia că suspendarea poate opera oricând ci numai până la citirea actului de sesizare. Mai mult, dacă acordul de mediere nu se realizează în final, prin împăcarea părților, procesul penal se reia din oficiu imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înțelegerea (împăcarea), sau la expirarea termenului de 3 luni de la data la care a fost dispusă suspendarea acestuia.

Sub aspectul laturii civile a procesului penal, se constată că procedura medierii se aplică în cauzele penale, atât în latura penală, cât și în latura civilă, prin urmare, părțile pot solicita suspendarea judecării cauzei oricând în cursul judecății, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, inclusiv, în cauzele în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă părțile au un acord de mediere, fiind aplicabile dispozițiile art. 26 C. proc. pen. Prin urmare, față de cele expuse, Înalta Curte apreciază că ca nefondat apelul inculpatului sub acest aspect urmând a fi respins ca atare.

În ceea ce privește solicitarea inculpatului ca în situația în care se va constata că nu a intervenit o cauză de înlăturare a răspunderii penale, instanța de control judiciar cu ocazia reindividualizării judiciare a pedepselor să aprecieze asupra oportunității incidenței instituțiilor renunțării la aplicarea pedepsei ori amânării aplicării pedepselor, Înalta Curte constată următoarele: Renunțarea la aplicarea pedepsei, constă în dreptul conferit instanței de judecată de a nu aplica cu titlu definitiv o pedeapsă pentru o persoană găsită vinovată de comiterea unei infracțiuni, apreciind că pentru îndreptarea acesteia, în considerarea, în concret, a infracțiunii săvârșite, persoana infractorului și alte elemente circumstanțiale favorabile, este suficient aplicarea unui avertisment, întrucât stabilirea sau executarea unei pedepse ar risca să producă consecințe negative în recuperarea inculpatului.

Această dispoziție este corelată cu principiului oportunității, motiv pentru care renunțarea nu poate opera în cazul în care pedeapsa legală pentru fapta comisă este închisoarea mai mare de 5 ani. Instituția renunțării la aplicarea pedepsei reprezintă, așadar, o măsură de individualizare a pedepsei care poate fi dispusă de instanța de judecată atunci când constată că infracțiunea săvârșită de inculpat prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit. Individualizarea pedepsei este o chestiune de apreciere, ce implică reanalizarea elementelor de cuantificare și de stabilire a sancțiunii și nu verificarea aplicării pedepselor în limitele prevăzute de lege.

Raportat la aceste considerente de ordin teoretic, Înalta Curte apreciază că instanța de fond la individualizarea pedepselor aplicate inculpatului C.Ș.A. a fost avute în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, respectiv dispozițiile părții generale C. pen. (condițiile răspunderii penale, formele de vinovăție, cauzele acre atenuează sau agravează răspunderea penală), limitele de pedeapsă stabilite în C. pen. pentru infracțiunile reținute în sarcina acestuia, precum și circumstanțele personale ale inculpatului (era o persoană integrată în societate și familie, dedicat profesiei de avocat și conștient de valoarea sa profesională, nu are antecedente penale, fiind la primul conflict cu legea penală) dar și de atitudinea sa sinceră în cursul procesului penal.

Înalta Curte, într-o interpretare proprie a acestor criterii generale apreciază că pedepsele stabilite în sarcina inculpatului C.Ș.A. atât sub aspectul cuantumului cât și la modalității de executare pentru cele două fapte săvârșite în concurs real sunt just individualizate raporta și la atitudinea inculpatului față de valorile sociale și actul de justiție la care era obligat să participe și asigure respectarea legii și nu eludarea ei, acesta folosindu-se de poziția conferită de statutul funcției de avocat în realizarea activității infracționale prin implicarea și altor participanți la procesul penal (executori judecătorești și instanța de judecată învestită cu soluționarea cererii de executare silită).

Nu poate fi primită nici solicitarea inculpatului de amânare a aplicării pedepsei, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege (pedeapsa stabilită de prima instanță fiind de 2 ani și 2 luni), iar raportat la gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, calitatea în care a săvârșit aceste fapte - avocat definitiv în cadrul Baroului București, care era obligat să reprezinte interesele părților în limitele legale și a normelor de conduită profesională impuse de Statutul privind profesia de avocat și a dispozițiilor Legii nr. 51/1995, Înalta Curte apreciază ca fiind justificată și proporțională pedeapsa rezultantă de 2 ani și 2 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, atât în privința cuantumului cât și a modalității de executare.

Neîntemeiată este și critica apelantului inculpat privind înlăturarea pedepselor complementare și accesorii a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., respectiv, dreptul de a exercita profesia de avocat. Potrivit normelor legale în vigoare, aplicarea pedepselor complementare și accesorii nu impun condiții referitoare la cuantumul sau natura pedepsei principale, stabilirea lor fiind consecința aprecierii caracterului proporțional la interzicerii exercițiului unor drepturi cu scopul urmărit. Stabilirea drepturilor al căror exercițiu este interzis trebuie să fie urmare aprecierii asupra naturii și gravității faptei comisei iar limitarea exercițiului lor să fie proporțională cu scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

În considerarea acestor criterii care trebuie avute în vedere la interzicerea exercițiului unor drepturi ca pedeapsă complementară și accesorie, Înalta Curte față de natura și gravitatea faptelor (înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată), fapte comise în exercitarea funcției - de avocat în cadrul Baroului București, împrejurările concrete ale comiterii faptelor (inițial, completarea rubricilor „onorariu" și „alte clauze ” cu mențiuni care nu au fost convenite cu partea vătămată la momentul semnării contractului de asistență juridică iar, ulterior, la învestirea cu formulă executorie și încheierii contractului de cesiune de creanță către partea vătămată C.I.), scopul urmărit prin interzicerea exercițiului unor drepturi (de a preveni comiterea unor fapte de același gen pe viitor de către inculpat), în acord și cu Convenția Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Protocoalele adiționale la Convenție și jurisprudența instanței europene, apreciază ca fiind oportună și justificată, aplicarea ca pedeapsă complementară și accesorie interzicerea exercițiului dreptului, prevăzut de art. 66 lit. g) C. pen.

(de a exercita profesia de avocat). Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul C.Ș.A. împotriva sentinței penale nr. 246/F din data de 17 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Va obliga apelantul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul C.Ș.A. împotriva sentinței penale nr. 246/F din data de 17 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă apelantul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 februarie 2015.