ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 60/2015

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 60/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra apelurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința penală nr. 246/F din data de 17 iulie 2014 Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, în baza art. 386 C. proc. pen. cu referire la art. 5 C.

pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului C.Ș.A. din

infracțiunile prevăzute de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

(3 acte materiale), art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen.

și art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.,

în infracțiunile prevăzute de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 36 alin. (1)

C. pen., art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., respectiv art. 244 alin.

(1) și (2) C. pen., toate cu aplic. art. 38 C. pen.

În baza art. 322 C. pen., cu aplic. art.

36 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.Ș.A. la o pedeapsă de 2 ani

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit.

a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen.

(dreptul de a exercita profesia de avocat), ca pedeapsă complementară, pentru

săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b)

C. pen. și pe cel prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a

exercita profesia de avocat), ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc.

pen. și art. 17 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. g)

C. proc. pen. a încetat procesul penal cu privire la inculpatul C.Ș.A., sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și

(2) C. pen. (parte vătămată C.I.).

În baza art. 32 C. pen. rap. la art. 244

alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul

C.Ș.A. la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art.

66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), ca

pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în forma

tentativei (parte vătămată I.N.).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b)

C. pen. și pe cel prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a

exercita profesia de avocat), ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin.

(1) lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani

închisoare, la care a adăugat un spor de 2 luni închisoare, în final urmând să

execute pedeapsa de 2 ani și 2 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C.

pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art.

66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o

perioadă de 2 ani.

În baza art. 45 alin. (5) și (3) lit. a)

C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prevăzute art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și a celui prevăzut la art. 66

alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a exercita profesia de avocat).

În baza art. 91 C. pen. a dispus

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și stabilește un termen de

supraveghere de 4 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a

obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte

următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de

Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului

de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea

locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de

muncă;

e) să comunice informații și documente

de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C.

pen., a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare

socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu

instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a

obligat inculpatul ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o

muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Consiliului Local

București - Fundația pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare - pe o perioadă

de 80 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., a

atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc.

pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă în ce privește săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (parte

vătămată C.I.).

În baza art. 397 alin. (1) C. proc.

pen., a luat act că partea vătămată I.N. nu a formulat prezenții civile.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc.

pen., a dispus anularea contractului de asistență juridică din data de 18

martie 2009 și a contractului de cesiune de creanță din data de 22 octombrie

2009.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc.

pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare

către stat.

Procedura de judecată a cauzei s-a

desfășurat după finalizarea etapei camerei preliminare, etapă în care

judecătorul a constatat legalitatea actului de sesizare, a administrării

probatoriului și a efectuării actelor de către organele de urmărire, dispunând

prin încheierea din data de 6 martie 2014 începerea cercetării judecătorești,

rămasă definitivă prin încheierea nr. 1365 din data de 16 aprilie 2014,

pronunțată în Dosarul nr. 7041/2/2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând materialul probator

administrat în faza de urmărire penală și a judecății, prima instanță a reținut

că, prin rechizitoriul nr. 1068/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul

C.Ș.A. pentru săvârșirea unei infracțiuni de fals sub semnătură privată în

formă continuată prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

(3 acte materiale), tentativă la infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 20

raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și infracțiunea de

înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplic. art. 33 lit.

a) C. pen., fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a

penală, sun nr. 7041/2/2013, cu termen de judecată la data de 14 noiembrie

2013.

Probatoriul administrat a relevat

faptul în cursul anului 2009, martorul F.R.F. l-a cunoscut pe inculpatul

C.Ș.A., avocat în cadrul Baroului București, convenind cu acesta să efectueze

demersurile juridice necesare intrării în posesia unui imobil situat în București,

strada C. nr. 22, sector 3, imobil restituit în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001, acestuia și verilor săi, S.M.Ș.A., S.Ș.C.A. și S.D.G.,

aspect cu care aceștia au fost de acord, fără exista o convenție scrisă.

Invocându-se necesitatea unei

împuterniciri în baza căruia susnumitul inculpat să exercite reprezentare

convențională, martorul S.Ș.C.A. a fost de acord să semneze la rubrica client

un înscris tipizat de contract de asistență juridică, fără ca acesta să fie

completat în dreptul vreunei rubrici.

Ulterior, C.Ș.A. a completat înscrisul

tipizat al contractului de asistență juridică din 18 martie 2009 la rubricile

onorariu și alte cauze, cu mențiuni ce nu au fost convenite în realitate între

părțile semnatare, contract pe care l-a învestit cu formulă executorie și l-a

depus executorului judecătoresc pentru susținerea cererii de executare silită

iar, ulterior, în vederea încheierii contractului de cesiune de creanță.

Astfel, în respectivul contract s-a

menționat că acesta are ca obiect demersuri juridice pentru recuperarea

imobilului din București, strada C. nr. 22, sector 3, iar la onorariu s-a

menționat 50% din suma primită dacă se finalizează în 18 luni, 25% din sumă

dacă se rezolvă în 30 de luni, 10% din sumă dacă termenul depășește 30 de luni.

Totodată, la rubrica alte clauze, s-a menționat că în caz de neplată a

contractului, se va reține cota de ½ din imobil.

Apoi, același inculpat a solicitat

executorului judecătoresc punerea în executare a contractului de asistență

juridică până la concurența sumei de 1.200.000 RON, prin inducerea în eroare a

acestuia, cu privire la realitatea creanței constatate în cuprinsul acestuia,

în scopul valorificării acestei creanțe pe calea executării silite.

Prin încheierea de ședință din data de

21 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 39104/301/2010, Judecătoria sector

3 București a dispus respingerea cererii de încuviințare a executării silite,

întrucât imobilul se afla și în posesia numiților S.M.Ș.A., S.D.G. și F.R.F.,

care nu figurau în titlu executoriu.

La aceeași dată, inculpatul a încheiat

în formă olografă contractul de cesiune de creanță prin care, în calitate de

cedent, s-a obligat la cedarea creanței rezultate din contractul de asistență

juridică către numitul C.I., în schimbul sumei de 30.000 euro, sumă despre care

s-a consemnat că a fost remisă la momentul încheierii contractului.

Cu ocazia încheierii contractului de

cesiune datat 22 octombrie 2010, inculpatul C.Ș.A. l-a indus în eroare pe

martorul C.I., cu privire rezultate din contractul de asistență juridică din

data de 18 martie 2009, în scopul obținerii în mod injust a sumei de 30.000

euro, reprezentând prețul cesiunii, cu producerea unei pagube echivalente în

patrimoniul cesionarului C.I.

În urma somației emise în cadrul

procedurii de executare silită, martorii susmenționați au luat legătura cu

inculpatul, care a recunoscut completarea contractului de asistență juridică

din 18 martie 2009, precum și pe cel de cesiune de creanță, cu mențiuni

necorespunzătoare adevărului.

Totodată, s-a prezentat împreună cu

aceștia la Biroul Notarului Public P.A.A., unde a recunoscut în scris că

onorariul prevăzut în contractul de asistență juridică susmenționat nu

corespunde voinței părților și și-a asumat obligația de a stopa orice demersuri

de executare silită în baza acestuia.

Așa cum rezultă din depoziția

martorului I.N., executorul învestit cu soluționarea dosarului de executare în

discuție, inculpatul a formulat cerere de încetare a executării silite invocând

împrejurarea că a ajuns la o înțelegere cu debitorii în privința creanței pe

care o avea împotriva acestora. Totodată, același martor, ca și martorul C.I.

au declarat că nu au suferit nici un prejudiciu de pe urma activității

inculpatului și că nu formulează pretenții cu privire la acesta.

La termenul din data de 28 aprilie

2014 inculpatul s-a prevalat de dreptul la tăcere, precizând, totodată, că

recunoaște săvârșirea infracțiunii de fals, iar cu privire la infracțiunea de

înșelăciune să se constate că a intervenit împăcarea părților, deci, implicit,

asumându-și răspunderea și cu privire la această infracțiune.

Poziția inculpatului de recunoaștere a

acestor fapte în modalitatea arătată se coroborează cu următoarele mijloace de

probă: plângerea și declarațiile persoanei vătămate S.D.G.; declarația părții

vătămate S.C.; declarațiile martorilor F.R.F., S.M.Ș.A., S.Ș.C.A., C.I., I.N.;

declarație autentificată sub nr. 195 din 04 aprilie 2011 de notarul public

P.A.A. și cererea formulată în vederea autentificării; contract de asistență

juridică din 18 martie 2009, în original și fotocopie; înscris olograf

reprezentând contract de cesiune de creanță încheiat la data de 22 octombrie

2010; raport de constatare tehnico-științifică din 22 februarie 2013 al

Direcției Generale de Poliție a Municipiului București - Serviciul

Criminalistic și adresa Baroului București prin care se comunică calitatea

inculpatului C.Ș.A. de avocat în cadrul Baroului București.

Referitor la infracțiunea fals în

înscrisuri sub semnătură privată, s-a constatat că faptele inculpatului C.Ș.A.

de a completa înscrisul tipizat al contractului de asistență juridică din 18

martie 2009 la rubrica „onorariu" și la „alte clauze" cu mențiuni ce

nu au fost convenite în realitate între părțile semnatare iar ulterior, de a

folosi acest contract învestit cu formulă executorie, în vederea susținerii

cererii de executare silită, respectiv în vederea încheierii contractului de

cesiune de creanță, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals

în înscrisuri sub semnătură privată, fiind vorba de o unitate naturală de

infracțiune, justificată prin aceea că „se realizează în mod natural o sudură

între actele prin care se înfăptuiește executarea elementului material al

infracțiunii".

Instanța de fond a constatat că sunt

aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. din anul 1968, respectiv art.

35 alin. (1) C. pen. în vigoare, având în vedere împrejurarea că este vorba de

o infracțiune continuată, existența ei fiind argumentată prin faptul că în

momentul luării rezoluției infracționale, făptuitorul și-a reprezentat

activitatea infracțională pe care urma să o desfășoare ulterior, în ansamblu,

cel puțin în linii generale.

În raport de materialul probator

analizat, a apreciat că fapta inculpatului de a-l induce în eroare pe martorul

C.I. cu ocazia încheierii contractului de cesiune, datat 22 octombrie 2010,

referitor la realitatea creanței rezultate din contractul de asistență juridică

din 18 martie 2009, în scopul obținerii în mod injust a sumei de 30.000 euro,

reprezentând prețul cesiunii, cu producerea unei pagube echivalente în

patrimoniul cesionarului C.I., întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de înșelăciune.

Având în vedere declarația părții

vătămate C.I. potrivit căreia s-a împăcat cu inculpatul, existând, ca atare o

cauză care duce la stingerea acțiunii penale, prima instanța întemeiat pe

dispozițiile art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 lit. g) C. proc. pen., a încetat

procesului penal, lăsând latura civilă nesoluționată, potrivit art. 25 alin. (5)

C. proc. pen.

Totodată, a mai reținut că, fapta

același inculpat de a solicita executorului judecătoresc I.N. punerea în

executare a contractului de asistență juridică până la concurența sumei de

1.200.000 RON, prin inducerea în eroare a acestuia, cu privire la realitatea

creanței, în scopul valorificării acestei creanțe pe calea executării silite,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în forma

tentativei.

Instanța de fond nu a reținut

aserțiunea apărării conform căreia in extenso se poate face aplicarea art. 17 alin.

(2) C. proc. pen. și cu privire la această infracțiune pentru că executorul

judecătoresc nu a suferit niciun prejudiciu, întrucât este mai presus de

îndoială că inculpatul a acționat cu intenția de a-l induce în eroare, iar

cauza pentru care rezultatul socialmente periculos nu s-a produs a fost numai

aceea a modalității defectuoase a redactării cererii de executare silită de

către inculpat, cu consecința respingerii de către instanța de judecată a

încuviințării executării.

Având în vedere obligativitatea

aplicării art. 5 C. pen. și a Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții

Constituționale, a apreciat, față de limitele de pedeapsă, incidența

dispozițiilor referitoare la infracțiunea continuată și concursul de

infracțiuni, că legea penală mai favorabilă este legea nouă, considerent în

baza căruia, a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului C.Ș.A. din

infracțiunile prevăzute de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

(3 acte materiale), art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen.

și art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen.,

în infracțiunile prevăzute de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 36 alin. (1)

C. pen., art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., respectiv art. 244 alin.

(1) și (2) C. pen., toate cu aplic. art. 38 C. pen.

În procesul de individualizare a

pedepselor aplicate inculpatului, prima instanță a dat semnificația cuvenită

criteriilor generale de individualizare enumerate în art. 74 C. pen., inclusiv,

celor relative la persoana acesteia.

Împărtășind concepțiile doctrinei

„apărării sociale", Curtea a avut în vedere că infracțiunea reprezintă, în

ultima instanță o manifestare a persoanei făptuitorului. Ca atare, pentru a se

putea stabili un tratament de „resocializare" cât mai adecvat, este

necesar să se cerceteze cu atenție personalitatea lor, toate datele biologice,

psihologice și sociale privind persoana acestuia.

A mai arătat că nu trebuie eludată

nici împrejurarea că pedeapsa trebuie să aibă un caracter retributiv și să se

bazeze pe responsabilitatea penală a infractorului.

Reținând că toate aceste elemente care

caracterizează persoana inculpatului, luate singular, i-ar putea fi favorabile

în condițiile în care s-ar reține că este o persoana titrată, fără antecedente

penale, cu o carieră împlinită, cu toate acestea, prima instanță a reținut că

ele nu pot avea un rol covârșitor în raport cu gradul mare de pericol social al

faptelor cu privire la care există probe că le-a săvârșit și cu necesitatea

prezervării încrederii în avocat, ca participant la înfăptuirea justiției,

deziderat care justifică măsuri de exemplaritate care, în speță, au justificat

aplicarea unei pedepse privative de libertate, a cărei executare să fie

suspendată sub supraveghere, urmând ca pe parcursul termenului de supraveghere,

stabilit potrivit art. 92 C. pen., inculpatul să presteze muncă în folosul

societății, consecință și a acordului dat expres în acest sens.

Din această perspectivă, prima

instanță a considerat că nu se impune amânarea executării pedepsei, suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere dând eficiență și circumstanțelor

personale favorabile inculpatului.

De asemenea, s-a apreciat că se impune

și aplicarea de pedepse complementare și accesorii pentru următoarele

considerente în considerarea art. 8 din C.E.D.O. potrivit căruia restrângerea

unor drepturi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate

democratică și împrejurării că măsura trebuie să fie proporțională cu situația

care a determinat-o, să fie aplicată în mod ne discrirninatoriu și fără a aduce

atingere existenței dreptului sau libertății.

Prin urmare, a apreciat prima instanță

că interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat, prevăzută de

dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., nu este disproporționată în

raport cu particularitățile cauzei deoarece faptele deduse judecății, prin

caracterul lor au fost săvârșite chiar în exercitarea funcției și există riscul

ca să devină o modalitate regulată de exercitare a profesiei.

În ceea ce privește pedeapsa

accesorie, s-a reținut că natura faptei săvârșite a dus la concluzia existenței

unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală, prevăzute de art.

66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv, dreptul de a fi ales în

autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o

funcție implicând exercițiul autorității de stat, activități ce presupun

responsabilitatea sa civică, încrederea publică sau exercițiul autorității,

motiv pentru care exercițiul acestora a fost interzis pe perioada executării

pedepsei.

Față de aceste dispoziții și analizând

circumstanțele concrete ale prezentei cauze, s-a apreciat că, nu se impune

interzicerea dreptului de a alege prevăzut de dispozițiile art. 66 alin. (1) lit.

d) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri au formulat

apel Parchetul de pe lăngă Curtea de Apel București și inculpatul C.Ș.A.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București a criticat hotărârea sub aspectul nelegalității și netemeiniciei,

solicitând desființarea, în parte, a sentinței și obligarea părții vătămate

C.I., în solidar cu inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat

având în vedere că în cazul infracțiunii de înșelăciune săvârșită în

detrimentul acestei părți vătămate a intervenit împăcarea iar, în baza art. 275

alin. (2) lit. d) C. proc. pen., suportarea cheltuielilor judiciare avansate de

stat trebuiau suportate de inculpat și de partea vătămată.

De asemenea, în baza art. 274 alin. (1)

C. proc. pen., a solicitat obligarea inculpatului la plata cheltuielilor

judiciare către stat, urmare a condamnării acestuia pentru infracțiunea de fals

în formă continuată.

Cu ocazia susținerii concluziilor

orale, reprezentantul Ministerului Public a precizat că nu mai susține primul

motiv de apel privind nelegalitatea pedepsei aplicate inculpatului.

În susținerea apelului, inculpatul

C.Ș.A. a solicitat desființarea hotărârii atacate și, rejudecând, în temeiul art.

16 lit. g) C. proc. pen. să se dispună încetarea procesului penal și pentru

infracțiunea de tentativă la înșelăciune prevăzută de art. 32 C. pen. rap. la art.

244 alin. (1) și (2) C. pen. (parte vătămată I.N.), fie ca urmare a aplicării

instituției medierii fie a constatării că a intervenit împăcarea, potrivit

deciziei Curții Constituționale.

Dacă se va trece peste această critică

a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 83-86 C. pen. privind

amânarea aplicării pedepsei pentru infracțiunea de fals săvârșită în formă

continuată prevăzută de art. 322 C. pen., cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen.

Totodată, a mai solicitat și

înlăturarea pedepselor complementare și accesorii a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., respectiv dreptul de a exercita

profesia de avocat.

La data de 17 februarie 2015, cu

ocazia depunerii concluziilor scrise, în conținutul notelor scrise a solicitat

în plus, fie renunțarea la aplicarea pedepselor pentru fiecare dintre faptele

care compun concursul de infracțiuni, fie amânarea aplicării pedepsei

rezultante pentru concursul de infracțiuni.

Examinând apelurile declarate de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul C.Ș.A., prin prisma dispozițiilor

art. 417 și art. 420 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt

nefondate, pentru următoarele considerente:

Analizând actele și lucrările

dosarului, probele administrate în cursul urmăririi penale și în faza de

cercetarea judecătorească, Înalta Curte reține că, prima instanță a stabilit în

mod corespunzător starea de fapt și vinovăția inculpatului C.Ș.A. în legătură

cu faptele pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel, din probele administrate a

rezultat că, în cursul anului 2009, martorul F.R.F. l-a cunoscut pe inculpatul

C.Ș.A., avocat în cadrul Baroului București, convenind cu acesta să efectueze

demersurile necesare intrării în posesia unui imobil situat în București, str.

C. nr. 22, sector 3, imobil restituit, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.

10/2001, martorului și verilor săi, S.M.Ș.A., S.Ș.C.A. și S.D.G.

Împuternicirea în baza căreia

inculpatul urma să exercite reprezentare convențională a fost semnată de

martorul S.Ș.C.A. (cu acordul verbal al celorlalți proprietari ai imobilului în

discuție), fără ca înscrisul tipizat de contract de asistență juridică să fie

completat în dreptul vreuneia dintre rubrici.

Ulterior, inculpatul C.Ș.A. a

completat contractul de asistență juridică din 18 martie 2009 la rubrica

onorariu (50% din suma primită dacă se finalizează în 18 luni, 25% din sumă

dacă se rezolvă în 30 de luni, 10% din sumă dacă termenul depășește 30 de luni)

și alte clauze (în caz de neplată a contractului, se va reține cota de ½

din imobil).

Apoi, inculpatul a solicitat executorului

judecătoresc punerea în executare a contractului de asistență juridică până la

concurența sumei de 1.200.000 RON, prin inducerea în eroare a acestuia, cu

privire la realitatea creanței constatate în cuprinsul acestuia, în scopul

valorificării acestei creanțe pe calea executării silite.

La data de 21 februarie 2011,

Judecătoria sector 3 București a dispus respingerea cererii de încuviințare a

executării silite, iar inculpatul, la aceeași dată, a încheiat în formă

olografă contractul de cesiune de creanță prin care, în calitate de cedent, s-a

obligat la cedarea creanței rezultate din contractul de asistență juridică

către numitul C.I. (deși cunoștea că respectiva creanță nu este reală), în

schimbul sumei de 30.000 euro, sumă despre care s-a consemnat că a fost remisă

la momentul încheierii contractului.

În urma somației emise în cadrul

procedurii de executare silită, martorii susmenționați au luat legătura cu

inculpatul, care a recunoscut completarea contractului de asistență juridică

din 18 martie 2009, precum și pe cel de cesiune de creanță cu mențiuni

necorespunzătoare adevărului.

În consecință, s-a prezentat împreună

cu aceștia la Biroul Notarului Public P.A.A., unde a recunoscut în scris că

onorariul prevăzut în contractul de asistență juridică susmenționat nu

corespunde voinței părților și și-a asumat obligația de a stopa orice demersuri

de executare silită în baza acestuia.

Analizând materialul probator

administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că faptele inculpatului de a

completa cu date nereale contractul de asistență juridică din data de 18 martie

2009, de a-l induce în eroare pe executorul judecătoresc cu privire la

realitatea creanței rezultate din contractul sus menționat și de a solicita

punerea în executare a contractului de asistență juridică, întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată,

înșelăciune și de tentativă la înșelăciune.

La data de 23 iunie 2014 între

inculpat și partea vătămată a intervenit împăcarea, cauză care duce la stingerea

acțiunii penale, aspect reținut în mod corect de instanța fondului care a

dispus încetarea procesului față de inculpatul C.Ș.A. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (parte

vătămată C.I.).

În ceea ce privește critica

Parchetului privind omisiunea instanței de a obliga și partea vătămată C.I. la

plata cheltuielilor judiciare către stat având în vedere că în cauză s-a dispus

încetarea procesului penal, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată, în

contextul în care, inculpatul nu a contestat această obligație, dimpotrivă,

și-a asumat-o la momentul când a intervenit împăcare cu partea vătămată, aspect

susținut și de apărare cu ocazia dezbaterilor în apel.

De asemenea, nu poate fi primită nici

critica privind omisiune a instanței de a dispune obligarea inculpatului la

plata cheltuielilor judiciare către stat, urmare a condamnării acestuia pentru

infracțiunea de fals în formă continuată, având în vedere că inculpatul C.Ș.A.

a fost obligat, în temeiul dispozițiilor art. 271 alin. (1) C. proc. pen. la

plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat, fiind incluse atât

cheltuielile din faza de urmărire penală cât și cele ocazionate de judecat în

fond. Prin urmare, obligarea inculpatului la plata acestor cheltuieli s-a

realizat de către prima instanță, apelul Parchetului urmând a fi respins și sub

acest aspect.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată

solicitarea formulată de inculpatul C.Ș.A. în sensul de a se da eficiență

acordului de mediere intervenit între inculpat și I.N. și, pe cale de

consecință, de a se dispune încetarea procesului penal și cu privire la această

infracțiune de înșelăciune, în forma tentativei.

Se constată că, deși judecata pe fond

s-a desfășurat după noile reguli procedurale (etapa camerei preliminară și

etapa judecății), până la citirea actului de sesizare, care s-a realizat la

data de 28 aprilie 2014, inculpatul C.Ș.A. nu învederat instanței că s-a

împăcat cu partea vătămată I.N., manifestarea de voință privind împăcarea

părților cu efecte asupra înlăturării răspunderii penale fiind realizată de

acesta doar în ceea ce privește partea vătămată C.I., aspect constatat și de

instanță care a dispus încetarea procesului penale.

Împrejurarea că între inculpatul

C.Ș.A. și partea vătămată I.N. a intervenit un acord de mediere în calea de

atac a apelului, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei nu

poate conduce la încetarea procesului penal, având în vedere că nu a fost

respectat termenul până la care se putea realiza împăcarea între părți,

consfințită în cadrul acordului de mediere, respectiv cel prevăzut de

dispozițiile art. 159 alin. (3) C. pen.

Medierea reprezintă, potrivit

dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 192/2006 o modalitate de soluționare a

conflictelor pe cale amiabilă, urmare a negocierilor dintre părți, fără ca

mediatorul să poată impune o soluție (art. 50 din legea specială), ca atare,

medierea reprezintă, în fapt, o înțelegere între persoana care a suferit o

vătămare în urma comiterii infracțiunii și persoana care a săvârșit-o, în

esență, având același fundament ca și instituția împăcării. Singura diferență

dintre cele două instituții fiind aceea că în cazul împăcării se stinge și

acțiunea civilă.

Având în vedere împrejurarea că în

cazul împăcării legiuitorul a stabilit acele condiții referitoare la

modalitatea și momentul exprimării voinței părților, pentru a produce efectele

legale - înlăturarea răspunderii penale și stingerea acțiunii penale și civile,

să fie făcută în fața instanței și să reprezinte voința părților,

necondiționată, sau să fie consemnată într-un act autentic și numai până la

citirea actului de sesizare al instanței, condiții care nu sunt îndeplinite în

cazul acordului de mediere, acesta poate îmbrăca forma scrisă - act sub

semnătură privată – [art. 58 alin. (4) din Legea nr. 192/2006], fiind posibilă

și forma autentică, dar în mod obligatoriu și numai pentru situațiile prevăzute

expres în dispozițiile art. 58 alin. (4) din legea specială, fără a se

specifica momentul până la care acest acord se poate încheia, este greu de

justificat rațiunea pentru care în cazul medierii nu ar trebui respectate

aceleași cerințe impuse de lege unei cauze de înlăturare a răspunderii penale

expres prevăzută de lege în art. 159 alin. (3) C. pen.

Pe de altă parte din interpretarea

dispozițiilor art. 16 lit. g) C. proc. pen., care menționează limitativ

cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea

acțiunii penale, se constată că după enunțarea ipotezei de retragere a

plângerii este indicată și sfera infracțiunilor pentru care acesta poate opera

(infracțiunile pentru care retragerea înlătură răspunderea penală) sunt

prevăzute ipotezele împăcarea ori medierii în condițiile legii deci tot cu

referire la infracțiunile pentru care ele pot opera. Or, cum acordul de mediere

este o formă particulară de realizare a înțelegerii părților, care consfințește

cu alte cuvinte împăcarea dintre părți, este evident că acesta trebuie să

intervină în condițiile legii penale și care nu pot fi diferite de cele impuse

instituției împăcării în art. 159 alin. (3) C. pen.

Un alt argument de text vizează și

împrejurarea că în art. 70 din Legea nr. 192/2006 se prevede posibilitatea

suspendării judecății în situația în care părțile consimt la încheierea unui

acord de mediere de către judecător, însă fiind vorba de judecata unor

infracțiuni pentru care tragerea la răspundere penală este condiționată de

manifestarea de voință a părților pentru continuarea procesului penal, nu se

poate aprecia că suspendarea poate opera oricând ci numai până la citirea

actului de sesizare. Mai mult, dacă acordul de mediere nu se realizează în

final, prin împăcarea părților, procesul penal se reia din oficiu imediat după

primirea procesului-verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înțelegerea

(împăcarea), sau la expirarea termenului de 3 luni de la data la care a fost

dispusă suspendarea acestuia.

Sub aspectul laturii civile a

procesului penal, se constată că procedura medierii se aplică în cauzele

penale, atât în latura penală, cât și în latura civilă, prin urmare, părțile

pot solicita suspendarea judecării cauzei oricând în cursul judecății, până la

pronunțarea unei hotărâri definitive, inclusiv, în cauzele în care punerea în

mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă părțile au un acord de

mediere, fiind aplicabile dispozițiile art. 26 C. proc. pen.

Prin urmare, față de cele expuse,

Înalta Curte apreciază că ca nefondat apelul inculpatului sub acest aspect

urmând a fi respins ca atare.

În ceea ce privește solicitarea inculpatului

ca în situația în care se va constata că nu a intervenit o cauză de înlăturare

a răspunderii penale, instanța de control judiciar cu ocazia reindividualizării

judiciare a pedepselor să aprecieze asupra oportunității incidenței

instituțiilor renunțării la aplicarea pedepsei ori amânării aplicării

pedepselor, Înalta Curte constată următoarele:

Renunțarea la aplicarea pedepsei,

constă în dreptul conferit instanței de judecată de a nu aplica cu titlu

definitiv o pedeapsă pentru o persoană găsită vinovată de comiterea unei

infracțiuni, apreciind că pentru îndreptarea acesteia, în considerarea, în

concret, a infracțiunii săvârșite, persoana infractorului și alte elemente

circumstanțiale favorabile, este suficient aplicarea unui avertisment, întrucât

stabilirea sau executarea unei pedepse ar risca să producă consecințe negative

în recuperarea inculpatului.

Această dispoziție este corelată cu

principiului oportunității, motiv pentru care renunțarea nu poate opera în

cazul în care pedeapsa legală pentru fapta comisă este închisoarea mai mare de

5 ani.

Instituția renunțării la aplicarea

pedepsei reprezintă, așadar, o măsură de individualizare a pedepsei care poate

fi dispusă de instanța de judecată atunci când constată că infracțiunea

săvârșită de inculpat prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și

întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în

care a fost comisă, motivul și scopul urmărit. Individualizarea pedepsei este o

chestiune de apreciere, ce implică reanalizarea elementelor de cuantificare și

de stabilire a sancțiunii și nu verificarea aplicării pedepselor în limitele

prevăzute de lege.

Raportat la aceste considerente de

ordin teoretic, Înalta Curte apreciază că instanța de fond la individualizarea

pedepselor aplicate inculpatului C.Ș.A. a fost avute în vedere criteriile

generale de individualizare a pedepsei, respectiv dispozițiile părții generale

C. pen. (condițiile răspunderii penale, formele de vinovăție, cauzele acre

atenuează sau agravează răspunderea penală), limitele de pedeapsă stabilite în

C. pen. pentru infracțiunile reținute în sarcina acestuia, precum și

circumstanțele personale ale inculpatului (era o persoană integrată în

societate și familie, dedicat profesiei de avocat și conștient de valoarea sa profesională,

nu are antecedente penale, fiind la primul conflict cu legea penală) dar și de

atitudinea sa sinceră în cursul procesului penal.

Înalta Curte, într-o interpretare

proprie a acestor criterii generale apreciază că pedepsele stabilite în sarcina

inculpatului C.Ș.A. atât sub aspectul cuantumului cât și la modalității de

executare pentru cele două fapte săvârșite în concurs real sunt just

individualizate raporta și la atitudinea inculpatului față de valorile sociale

și actul de justiție la care era obligat să participe și asigure respectarea

legii și nu eludarea ei, acesta folosindu-se de poziția conferită de statutul

funcției de avocat în realizarea activității infracționale prin implicarea și

altor participanți la procesul penal (executori judecătorești și instanța de

judecată învestită cu soluționarea cererii de executare silită).

Nu poate fi primită nici solicitarea

inculpatului de amânare a aplicării pedepsei, în cauză nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de lege (pedeapsa stabilită de prima instanță fiind de 2

ani și 2 luni), iar raportat la gradul de pericol social al infracțiunilor

pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, calitatea în care a săvârșit

aceste fapte - avocat definitiv în cadrul Baroului București, care era obligat

să reprezinte interesele părților în limitele legale și a normelor de conduită

profesională impuse de Statutul privind profesia de avocat și a dispozițiilor

Legii nr. 51/1995, Înalta Curte apreciază ca fiind justificată și proporțională

pedeapsa rezultantă de 2 ani și 2 luni închisoare cu suspendarea executării

pedepsei sub supraveghere, atât în privința cuantumului cât și a modalității de

executare.

Neîntemeiată este și critica

apelantului inculpat privind înlăturarea pedepselor complementare și accesorii

a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g)

C. pen., respectiv, dreptul de a exercita profesia de avocat.

Potrivit normelor legale în vigoare,

aplicarea pedepselor complementare și accesorii nu impun condiții referitoare

la cuantumul sau natura pedepsei principale, stabilirea lor fiind consecința

aprecierii caracterului proporțional la interzicerii exercițiului unor drepturi

cu scopul urmărit. Stabilirea drepturilor al căror exercițiu este interzis

trebuie să fie urmare aprecierii asupra naturii și gravității faptei comisei

iar limitarea exercițiului lor să fie proporțională cu scopul prevenirii

săvârșirii de infracțiuni.

În considerarea acestor criterii care

trebuie avute în vedere la interzicerea exercițiului unor drepturi ca pedeapsă

complementară și accesorie, Înalta Curte față de natura și gravitatea faptelor

(înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată), fapte comise în

exercitarea funcției - de avocat în cadrul Baroului București, împrejurările

concrete ale comiterii faptelor (inițial, completarea rubricilor

„onorariu" și „alte clauze

”

cu mențiuni care nu au fost convenite

cu partea vătămată la momentul semnării contractului de asistență juridică iar,

ulterior, la învestirea cu formulă executorie și încheierii contractului de

cesiune de creanță către partea vătămată C.I.), scopul urmărit prin

interzicerea exercițiului unor drepturi (de a preveni comiterea unor fapte de

același gen pe viitor de către inculpat), în acord și cu Convenția Europene a

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Protocoalele adiționale la

Convenție și jurisprudența instanței europene, apreciază ca fiind oportună și

justificată, aplicarea ca pedeapsă complementară și accesorie interzicerea

exercițiului dreptului, prevăzut de art. 66 lit. g) C. pen. (de a exercita

profesia de avocat).

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București și de inculpatul C.Ș.A. împotriva sentinței penale nr.

246/F din data de 17 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală.

Va obliga apelantul intimat inculpat

la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul

C.Ș.A. împotriva sentinței penale nr. 246/F din data de 17 iulie 2014 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă apelantul intimat inculpat la

plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18

februarie 2015.