ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1566/2014

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1566/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față;

În baza actelor si lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1012 din 3 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Argeș, a fost condamnat inculpatul B.B.D., recidivist, la 14 ani închisoare, cu executare în condițiile art. 57, art. 71 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. (1969) și art. 320

alin. (1) și 7 C. proc. pen. (1968).

În baza art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. (1969), inculpatului i s-au interzis aceste drepturi pe termen de 5 ani.

S-a revocat beneficiul liberării condiționate pentru un rest de 543 zile, rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară de 4 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 126 din 20 ianuarie 2011, pronunțată de Judecătoria Pitești, s-a contopit acest rest cu pedeapsa aplicată și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) teza a ll-a lit. a) și lit. b) C. pen., sporită cu un an închisoare, în total 15 ani închisoare.

S-a menținut starea de arest a inculpatului și s-a dedus din durata pedepsei închisorii perioada reținerii și a arestului preventiv, începând cu 28 aprilie 2013 Ia zi.

În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat obiectul folosit în săvârșirea infracțiunii.

S-a constatat că partea vătămată B.E. nu s-a constituit parte civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că inculpatul B.B.D., în stare de recidivă postcondamnatorie, a recunoscut că în urma unui conflict spontan, generat pe fondul consumului de alcool, i-a aplicat tatălui său, B.G. mai multe lovituri cu pumnii și apoi cu un cuțit, producându-i leziuni traumatice care au condus la decesul victimei.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul B.B.D., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, sub aspectul încadrării juridice a faptei, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte, susținând că prin acțiunea sa agresivă împotriva tatălui său, nu a intenționat să-i suprime viața, iar loviturile aplicate victimei au fost în zone nevitale, respectiv pe brațe și numai întâmplarea a făcut ca inculpatul să-și lovească tatăl în picior într-o zonă puternic vascularizată, ceea ce a condus la decesul acestuia. S-a mai arătat că „s-a desistat" atunci când a văzut că tatăl său pierde o mare cantitate de sânge, iar mama sa a strigat determinându-l să înceteze agresiunea.

Totodată, în apelul său, inculpatul a mai criticat soluția și sub aspectul cuantumului pedepsei, pe care l-a apreciat ca fiind mare, solicitând să se țină seama că, realizând gravitatea faptelor săvârșite, el este cel care a sunat la salvare.

Prin Decizia penală nr. 1507/A din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B.B.D.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că că în seara zilei de 27 aprilie 2013, pe fondul consumului exagerat de alcool și al unui conflict ce dura de mai mult timp în cadrul familiei, generat tot de consumul de alcool al inculpatului, I-a lovit pe tatăl său B.G. în gospodăria căruia locuia, după care s-a deplasat într-o cameră alăturată, a luat un cuțit, a revenit la locul unde se afla tatăl său și i-a aplicat mai multe lovituri de cuțit fără să se uite unde lovește, oprindu-se din acțiunea sa numai la țipetele mamei sale și, întrucât victima nu mai reacționa în niciun fel, a fost anunțată ambulanța.

Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptelor și a solicitat să i se aplice dispozițiile art. 320

C. proc. pen.

Curtea a apreciat că, în raport de situația de fapt corect reținută în cauză, fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor de calificat și, în niciun caz al infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, avându-se în vedere poziția subiectivă a inculpatului față de acțiunile care constituie latura obiectivă a infracțiunii, respectiv faptul că după ce a lovit-o cu pumnii pe victimă și aceasta se găsea căzută pe pat, s-a deplasat într-o cameră alăturată de unde a luat un cuțit și a revenit la victimă lovind-o de mai multe ori într-o zonă puternic vascularizată cu cuțitul, urmărind sau cel puțin acceptând producerea unui rezultat letal.

Curtea a apreciat, ca nefondate, susținerile inculpatului în sensul că, realizând gravitatea faptelor sale „s-a desistat" și a anunțat salvarea și solicitarea de schimbare a încadrării juridice, deoarece nu există elemente care să conducă la concluzia că aceasta ar corespunde unui alt model infracțional, toate elementele conducând spre intenția inculpatului de a ucide victima și nu de a o vătăma corporal.

Referitor la cuantumul pedepsei aplicate de numai 14 ani închisoare, Curtea a constatat că la individualizarea judiciară a pedepsei, s-a ținut seama de principiul proporționalității, în sensul corectei adecvări a pedepsei față de situația de fapt și scopul legii penale, de criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen. (1969), de recunoașterea inculpatului și solicitarea acestuia de a-i fi aplicate dispozițiile art. 320

C. proc. pen. (1968), dar și de starea de recidivă postexecutorie a acestuia, aplicându-i o pedeapsă de numai 14 închisoare, sporită în urma contopirii cu restul rămas neexecutat la 15 ani închisoare, ce se înscrie între limitele rezonabile prevăzute de lege.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.B.D.,

care a solicitat potrivit concluziilor orale formulate de apărătorul desemnat din oficiu, aplicarea art. 5 C. pen., arătând că noua reglementare reprezintă legea penală mai favorabilă, raportat la modificările în ceea ce privește limitele de pedeapsă și având în vedere că în actuala codificare, varianta agravată prevăzută la lit. c) a art. 175 nu mai este prevăzută de art. 189 C. pen.

În ceea ce privește sancționarea recidivei, s-a arătat că legea penală mai favorabilă o reprezintă reglementarea anterioară.

Totodată, fără a invoca vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 385

C. proc. pen., recurentul inculpat a mai solicitat, potrivit memoriilor depuse la dosar la data de 10 februarie 2014 și 29 aprilie 2014, reindividualizarea pedepsei aplicate, arătând că a săvârșit fapta întrucât a fost provocat fizic și verbal de victimă.

Examinând hotărârile recurate

prin prisma criticilor formulate, înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul B.B.D. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor inculpatului, înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385

- art. 385

din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

C. proc. pen. stabilește în alineatul 2 că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385

C. proc. pen.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

al art. 385

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ceea ce privește critica formulată de recurentul inculpat vizând netemeinicia pedepsei ce i-a fost aplicată prin greșita stabilire a situației de fapt întrucât probele administrate în cauză demonstrează că a săvârșit fapta în stare de provocare, impunându-se aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. (1969), Înalta Curte constată că susținerile puteau fi circumscrise, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 385

C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanței de ultim control judiciar să repună în discuție starea de fapt stabilită de instanțele de fond, dar numai în ipoteza existenței unei erori grave de fapt. însă, motivul de casare prevăzut de art. 385

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menționat, motiv pentru care aspectele invocate de recurentul inculpat nu mai pot fi supuse analizei de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

II. Examinând recursul declarat de inculpatul B.B.D. din perspectiva dispozițiilor art. 5 din Noul C. pen., Înalta Curte, în opinie majoritară, consideră că acestea trebuie interpretate și aplicate în sensul aprecierii globale a legii mai favorabile, ceea ce presupune o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidență în speța dedusă judecății și, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai favorabilă în ansamblul său, cu excluderea celeilalte în integralitatea sa.

Cu alte cuvinte, se apreciază că, fiind chemată să rezolve sub legea nouă un raport de drept penal născut sub legea veche, instanța trebuie să-l soluționeze fie potrivit legii vechi, fie celei noi, cu întreg angrenajul de principii și instituții pe care le conține fiecare, fiind aplicabilă aceea dintre legile care, în ansamblul dispozițiilor sale, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpat.

În acest sens, trebuie avut în vedere, în primul rând, faptul că fiecare dintre cele două Coduri penale reprezintă o entitate omogenă, coerentă și unitară de organizare a apărării sociale, exprimând politica penală a statului la momentul Ia care au fost adoptate, nefiind posibilă aplicarea concomitentă a dispozițiilor mai favorabile din ambele legi penale succesive, prin construirea unei lex tertia, întrucât s-ar înfrânge principiul indivizibilității legilor și s-ar nesocoti logica sancționatorie avută în vedere de legiuitor în cazul fiecărui Cod, cu consecința distrugerii sistemului de apărare socială conceput atât de noua lege, cât și de cealaltă.

Totodată, respectarea principiului constituțional al legalității pedepsei (art. 23 alin. (1)2 din Constituție) presupune cu necesitate, așa cum, în mod constant a statuat și C.E.D.O. (Hotărârea din 4 mai 2000 pronunțată în Cauza Rotam împotriva României, Hotărârea din 25 ianuarie 2007 pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României) ca legea să fie previzibilă - adică clară, precisă, explicită, astfel încât să îi poată avertiza, în mod neechivoc, pe destinatarii săi asupra gravității consecințelor nerespectarii ei - or, în ipoteza combinării unor dispoziții mai blânde din cele două Coduri penale, multitudinea variabilelor lăsate la liberul arbitru al judecătorului ar lipsi de previzibilitate maniera de aplicare a legii, în condițiile în care nici C. pen. și nici Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a acestuia nu reglementează regulile de stabilire în mai multe etape a prevederilor mai favorabile din legile succesive, nu enumera așa-numitele instituții autonome și nici nu menționează criteriile în funcție de care pot fi, eventual, determinate acestea.

Pe de altă parte, prin combinarea dispozițiilor mai favorabile din legile succesive, se creează inculpaților judecați după intrarea în vigoare a noului Cod o situație mult mai blândă decât cea a infractorilor ale căror dosare au fost soluționate definitiv anterior acestui moment sau a acelora care au comis infracțiunile sub legea nouă - cazuri în care s-a aplicat, respectiv se va aplica în exclusivitate fie C. pen. din 1969 (în prima ipoteză), fie noul C. pen. (în cel de-al doilea.caz), ajungându-se, astfel, la o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României sub aspectul creării unei discriminări pozitive pentru inculpații judecați după data de 1 februarie 2014, dar care au săvârșit infracțiunile sub imperiul legii vechi.

Un alt argument care pledează, de asemenea, pentru aprecierea globală a legii mai favorabile este și acela că legiuitorul a reglementat în mod expres situațiile în care este permisă combinarea dispozițiilor din legile penale succesive, în acest sens fiind prevederile art. 10, art. 15 și art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen..

Referitor la art. 10, așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, rațiunea introducerii sale a fost exclusiv aceea de a elimina controversele legate de tratamentul penal al pluralității de infracțiuni în situații tranzitorii, ce au existat după intrarea în vigoare a C. pen. din 1969, acest text de lege dând, practic, expresie principiului activității legii penale, consacrat de art. 3 C. pen., în sensul aplicării legii noi atât infracțiunilor comise după intrarea sa în vigoare, cât și tuturor situațiilor cu relevanță juridică născute sau finalizate în acest interval, cum este situația pluralității de infracțiuni care și-a desăvârșit configurația după 1 februarie 2014.

De asemenea, art. 15 din Legea nr. 187/2012 dă expresie principiului ultraactivitații legii vechi, mai favorabile, până la epuizarea raporturilor juridice legate de suspendarea condiționată aplicată conform art. 81 C. pen. (1969), în condițiile în care legea nouă nu mai reglementează o modalitate similară de executare a pedepsei, iar noile prevederi în această materie sunt, în ansamblul lor, mai severe și nu pot retroactiva.

Rezultă, așadar, că aplicarea concomitentă a dispozițiilor mai favorabile din legile succesive nu își găsește fundamentul în Legea nr. 187/2012, dar nici în prevederile art. 5 din Noul C. pen., care fac referire, în cuprinsul lor, la aplicarea legii mai favorabile, în sensul de act juridic adoptat de Parlament, în ansamblul său, iar nu la legea penală mai favorabilă, în înțelesul dat acestui termen de art. 173 C. pen., respectiv acela de „dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege".

Toate aceste considerente deduse din voința legiuitorului conduc Înalta Curte, în majoritate, la concluzia inadmisibilității combinării dispozițiilor mai favorabile infractorului din legile succesive cu prilejul aplicării lor în timp, o asemenea combinare - ce conduce la crearea unei a treia legi - permițând, practic, judecătorului să legifereze și ajungându-se, astfel, la încălcarea principiului separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție, și a prevederilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, calitate în care adoptă măsurile de politică penală în-acord cu interesul legitim urmărit

În același sens, al inadmisibilității aplicării concomitente a dispozițiilor mai blânde din legi penale succesive, s-a pronunțat în mod constant și Curtea Constituțională (Deciziile nr. 1470 și nr. 1483 din 8 noiembrie 2011, publicate în M.Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011), care a arătat că „determinarea concretă a legii penale mai favorabile . vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze", aceste considerente, atașate dispozitivului, fiind general obligatorii, așa cum a statuat instanța de contencios constituțional prin mai multe decizii succesive (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în M. Of. nr. 392 din 14 iunie 2010; Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în M.Of. nr. 350 din 13 iunie 2013; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

În mod similar s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în Decizia de recurs în interesul legii nr. 8 din 21 ianuarie 2008, referitoare la incidența cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepsei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în considerentele căreia a menționat că principiul aplicării legii penale mai favorabile „impune aplicarea legii mai favorabile în ansamblu și nu doar aplicarea unora dintre dispozițiile mai favorabile ale acelei legi. Ca atare, în raport cu principiul menționat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziții mai favorabile dintr-o lege cu dispozițiile din altă lege, fiindcă, în acest fel, s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi de.îngăduit. De aceea, în art. 13 C. pen., este folosită expresia „lege mai favorabilă" și nu „dispoziții mai favorabile ale unei legi".

Nu în ultimul rând, natura hibridă a combinării dispozițiilor mai favorabile din legile succesive și crearea, pe această cale, a unei a treia legi (lex tertia), prin exercitarea de către judecător a atribuțiilor de legiferare, a fost subliniată și în doctrină, relevante sub acest aspect fiind următoarele lucrări de specialitate: Vintilă Dongoroz, losif Fodor, Siegfrid Kahane, Nicoleta lliescu, Ion Oancea, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, „Explicații teoretice ale C. pen. român, Partea generală", vol. I, Ed. Academiei RSR, 1969, pag. 80; Traian Pop, „Drept penal comparat, Partea generală", 1923, pag. 119 și urm.; Constantin Mitrache, „Drept penal român", Ed. a IX-a, 2012, pag. 102; Constantin Bulai, „Drept penal român, Partea generală", vol. I, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, 1992, pag. 103; George Antoniu, Costică Bulai, Constantin Duvac, loan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, loan Molnar, llie Pascu, Viorel Pasca, Ovidiu Predescu, „Explicații preliminare ale noului C. pen.", vol. I, Ed. Universul Juridic, 2010, pag. 67, 72-73.

Transpunând aceste considerații teoretice la speța de fată, Înalta Curte, în majoritate, constată că legea mai favorabilă inculpatului este, în concret,. C. pen. anterior care, în ansamblul dispozițiilor sale, raportat la condițiile de incriminare și de sancționare a faptei ce formează obiectul acuzației penale, precum și la instituțiile incidente în cauză și care influențează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situație mai avantajoasă.

Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanțele inferioare pentru comiterea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) Iit. c) C. pen. (1969), sancționată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi (de la 10 ani la 16 ani și 8 luni închisoare ca efect al reținerii art. 320

C. proc. pen. (1968), însă, în noua reglementat respectiv art. 189 C. pen., elementul circumstanțial al săvârșirii faptei asupra unei rude apropiate nu se mai regăsește în conținutul infracțiunii de omor calificat, fiind preluat de dispozițiile art. 199 alin. (1) C. pen. care reglementează violența în familie și potrivit căruia dacă fapta prevăzută de art. 188 C. pen. (sancționată cu închisoare de la 10 la 20 de ani) este cornișă asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzută de lege se majorează cu o pătrime, ajungându-se astfel la limite ale pedepsei închisorii cuprinse între 10 și 25 de ani (de la 6 ani și 8 luni la 16 ani și 8 luni închisoare ca efect al reținerii art. 320

C. proc. pen. (1968).

În această situație, deși reglementarea anterioară instituia în cazul acestei infracțiuni un minim special al pedepsei de 10 ani închisoare, spre deosebire de legea nouă care prevede un minim de 6 ani și 8 luni închisoare, se observă că maximul special al pedepsei prevăzut de ambele reglementări este de 16 ani și 8 luni închisoare, iar pedeapsa aplicată de instanțele inferioare inculpatului (14 ani închisoare) este orientată spre acest maxim special, astfel încât, pentru determinarea în concret a legii penale mai favorabile, este lipsită de relevantă limita minimă a pedepsei.

Înalta Curte constată că, în speță, s-a reținut săvârșirea infracțiunii sus menționate în stare de recidivă postcondamnatorie, astfel încât, reglementarea anterioară este mai favorabilă inculpatului și datorită faptului că tratamentul penal al pluralității de infracțiuni sub forma recidivei postcondamnatorii, prevăzut de art. 41 C. pen., este mai aspru potrivit legii noi, care prevede cumulul aritmetic (art. 43 și art. 104 alin. (2) C. pen.) - spre deosebire de C. pen. anterior, care consacra prin art. 39 și art. 61 sistemul cumulului juridic cu spor facultativ și variabil.

Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte, în majoritate, constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru inculpatul B.B.D. este C. pen. anterior care, în ansamblul dispozițiilor sale, raportat la condițiile de incriminare și de sancționare a faptelor ce formează obiectul acuzației penale, precum și la instituțiile incidente în cauză și care influențează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situație mai avantajoasă.

Față de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385

alin. (3) C. proc. pen. (1968), așa cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în majoritate, în baza art. 385

pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.B.D.

În temeiul art. 385

alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen.(1968), va deduce prevenția inculpatului de la 28 aprilie 2013 la zi.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D EC I D E

În majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.B.D., împotriva Deciziei penale nr. 150/A din 19 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat timpul reținerii și arestării preventive de la 28 aprilie 2013 la 08 mai 2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 Iei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 8 mai 2014.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare apreciez că, în cauză, se impune admiterea recursului inculpatului minor B.B.D. în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile.

În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

În speță, de la data pronunțării deciziei din apel, 19 decembrie 2013, și până la data soluționării recursului - 8 mai 2014 - a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 cu referire, în cauza de față, la normele care guvernează aplicarea legii penale în timp, a fost abrogat C. pen. anterior și a intrat în vigoare un alt C. pen.

În examinarea legii incidente cu privire la acuzația formulată față de recurenți, instanța de recurs urmează să analizeze:

a) Influența modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care sunt acuzați. în examinarea acestui criteriu, instanța verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică;

b) Consecințele produse de acuzație cu privire la sancțiune la data săvârșirii faptei și consecințele la data judecării recursului. în examinarea acestui criteriu, instanța va avea în vedere caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei;

c) instituțiile autonome în raport cu incriminarea și sancțiunea.

Influența modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii pentru care este acuzat:

Examinarea încadrării juridice dată faptei ca urmare a situației tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât și ca situație premisă pentru a face analiza în concret a consecințelor cu privire la sancțiune.

Pedeapsa decurge din norma care incriminează fapta. Unitatea dintre incriminare și pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeași unitate împiedică și combinarea dispozițiilor de favoare privitoare la circumstanțe agravante și atenuante, acestea participând în egală măsura la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabilește incriminarea și se individualizează sancțiunea penală. Pentru a compara cele două legi instanța trebuie să analizeze consecințele faptei în legea în vigoare la data săvârșirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu și sancțiunile ce decurg din incriminare] și consecințele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancționată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă și cum anume este încadrată juridic acuzația în legea nouă.

Instanța va compara efectele. acuzației din legea veche și efectele acuzației în legea nouă, apreciind care lege este mai favorabilă, iar ca urmare a stabilirii legii mai favorabile, conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.

Principiul constituțional al aplicării legii penale mai favorabile presupune examinarea concret a efectelor celor două coduri cu privire la instituțiile autonome. Examinarea cauzei cu privire la legea incidență în cazul unor instituții diferite de incriminare și sancțiune este impusă de lege, de jurisprudența Curții Constituționale:

- instituții autonome definite ca atare în lege. Legea nr. 187/2012 stabilește legea mai favorabilă distinct față de cea stabilită în raport cu încadrarea juridică și sancțiunea în cazul recidivei (art. 9), al pluralității de infracțiuni-(art. 10), al suspendării condiționate a executării pedepsei (art. 15, art. 22), al măsurilor educative (art. 17). Voința legiuitorului este clară neechivocă, în aplicarea principiului constituțional al aplicării legii mai favorabile cu privire la situația concretă a persoanei acuzate, prin examinarea distinctă a instituțiilor incidente fiecărui caz în parte;

- instituții autonome definite în jurisprudența: art. 320

C. proc. pen. anterior (Decizia Curții Constituționale nr. 1483/2011, publicată în M. Of. nr. 853/2011, conform căreia în această materie principiul aplicării imediate a legii procesual penale nu poate înfrânge principiul constituțional al aplicării legii penale mai favorabile].

Aplicarea legii penale mai favorabile, în raport cu instituțiile care funcționează autonom, a fost discutată în doctrină și practică încă din anul 1936. Vintilă Dongoroz, în C. pen. adnotat din 1936, arăta că „aplicarea legii mai blânde exclude implicit legea mai severă. Nu este de asemenea îngăduit a se îmbina dispozițiunile unei legi cu ale celeilalte pentru a se obține un rezultat mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicațiune a unei a treia lege (lex tertia), ceea ce nu este admis. Odată însă fapta stabilită și pedeapsa fixată, conform uneia din legi, se poate recurge la instituțiunile care funcționează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului." Aceeași idee este regăsită și în C. pen. comentat și adnotat - 1969, T. Vasiliu, D. Pavel etc. și este dezvoltată de doctrină - George Antoniu, Costică Bulai în Practica judiciară penală, vol. I, pag. 32-41, Constantin Mitrache în Explicații preliminare ale noului C. pen., pag. 76 parag. 1, pag. 77).

Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul fiecărei instituții autonome nu contravine principiului legalității, nu este creată o lex tertia. Lex tertia apare atunci când sunt preluate condițiile de existență ale unei instituții dintr-o lege, iar efectele aceleiași instituții sunt preluate dintr-o altă lege. Lex tertia presupune combinarea dispozițiilor în cadrul aceleiași instituții juridice din legi diferite. Prin lex tertia au în vedere acele situații prin care condițiile unui fapt juridic, efectele aceluiași fapt juridic, nu și aplicarea unor legi diferite cu privire la instituții juridice diferite (fapte juridice diferite), dar în mod unitar cu predilecție condițiile de existență ale unei instituții (faptul juridic) și efectele acelei micuții (faptul juridic).

Conform Constituției României, legea penală mai favorabilă retroactivează. în aplicarea acestui principiu, legea nouă nu trebuie să devină sub niciun aspect una defavorabilă, pentru că legea penală mai favorabilă se apreciază în raport cu situația persoanei acuzată într-o cauză penală sau contravențională, după caz.

În aplicarea acestui principiu, în raport cu Legea nr. 187/2012 care stabilește modalitatea aplicării autonome a legii penale mai favorabile într-un anumit număr de cazuri concrete, mecanismul aplicării legii penale mai favorabile în cadrul unor instituții autonome este incident în speță.

Față de aceste considerente, constatând că infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 C. pen. anterior raportat la art. 175 lit. c) C. pen. anterior era sancționată cu închisoare de la 15 la 25 de ani, iar conform C. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat își găsește corespondentul în art. 188 C. pen. raportat la art. 199 C. pen., fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani, maximul special majorându-se cu 1/3 și comparând limitele de pedeapsă, constat că legea nouă este mai favorabilă, motiv pentru care se impune reducerea proporțională a pedepsei aplicate inculpatului, ținându-se seama și de dispozițiile art. 320

alin. (7) C. proc. pen. anterior și art. 37 lit. a) C. pen. anterior, considerate instituții autonome față de pedeapsă. Condițiile de existență și de incriminare prevăzute de art. 37 lit. a) C. pen. anterior sunt mai favorabile față de dispozițiile art. 41 C. pen., motiv pentru care se va face aplicarea instituția recidivei C. pen. anterior.

Pedepsele complementare și accesorii vor fi aplicate după legea nouă, considerată mai favorabilă având în vedere dispozițiile art. 12 din Legea nr. 187/2012.

Față de aceste considerente am apreciat că se impune admiterea recursului inculpatului B.B.D., casarea deciziei, în parte, a deciziei atacate și a sentinței penale nr. 1012 din 3 octombrie 2013 a Tribunalului Argeș, numai în ceea ce privește aplicarea art. 5 C. pen. și drept consecință, reducerea proporțională a pedepsei în raport de noile limite de pedeapsă, ținând seama de instituțiile autonome aplicabile în cauză.

§ Cauze similare