ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4365/2014

Asupra plângerii de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin Hotărârea nr. 15 din 1 iulie 2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu majoritate (doamna judecător dr. L.D.S. s-a abținut de la dezbateri și de la vot, în considerarea faptului că, în calitate de președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este emitentul actului contestat), în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 și art. 19 lit. i) 1 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare, s-au hotărât următoarele: - admiterea contestației formulate de doamna judecător N.P.

împotriva Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 318 din 12 decembrie 2013; anularea Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 318 din 12 decembrie 2013 și emiterea de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a unui ordin prin care salarizarea doamnei judecător N.P. să fie identică salarizării magistraților care au îndeplinit aceleași condiții de vechime la data de 31 decembrie 2010 și care au fost încadrați de la 01 ianuarie 2011 în clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63). - admiterea contestației formulată de doamna judecător R.P. împotriva Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 45 din 4 martie 2014; anularea Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 45 din 4 martie 2014 și emiterea de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a unui ordin prin care salarizarea doamnei judecător R.P.

să fie identică salarizării magistraților care au îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție la data de 31 decembrie 2010 și care au fost încadrați în clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63). - admiterea contestației formulate de doamna judecător I.R. împotriva Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 44 din 4 martie 2014; anularea Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 44 din 4 martie 2014 și emiterea de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a unui ordin prin care salarizarea doamnei judecător I.R. să fie identică salarizării magistraților care au îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție la data de 31 decembrie 2010 și care au fost încadrați în gradația 5, clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63).

Împotriva Hotărârii nr. 15 din data de 01 iulie 2014 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 29 iulie 2014, în temeiul art. 7 alin. (2) din Anexa VI, Capitolul VIII din Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, s-a formulat plângere de către reclamanta Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Președinte, judecător dr. L.D.S., în calitate de ordonator principal de credite, solicitând anularea în parte a acestei hotărâri, numai în ceea ce privește soluția dată contestațiilor formulate de doamnele judecător N.P., R.P. și I.R.

împotriva Ordinelor Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 318 din 12 decembrie 2013, nr. 45 din 4 martie 2014 și, respectiv, nr. 44 din 4 martie 2014, precum și suspendarea executării efectelor Hotărârii nr. 15 din 1 iulie 2014, în ceea ce privește soluția dată contestațiilor formulate de doamnele judecător, până la soluționarea definitivă a prezentei plângeri.

În susținerea cererii, reclamanta a arătat că, după analizarea criticilor aduse de către cele trei doamne judecător în privința pretinsei nelegalități a ordinelor contestate, Colegiul de conducere a apreciat drept întemeiate cele trei contestații, reținând, în esență, faptul că „diferența relevată, după data de 01 ianuarie 2011, dintre drepturile salariale ale judecătorilor aflați în situații identice de vechime în muncă și în funcție, decurgând din aplicarea dispozițiilor legale invocate în cuprinsul contestației, reprezintă o situație de discriminare, în înțelesul de diferență de tratament între persoane aflate în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce contravine prevederilor art. 3 lit. c) din Legea-cadru nr. 284/2010, art. 16 alin. (1) din Constituție și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, raportat la Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și la prevederile art. 73 și art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul magistraților". Pronunțând soluția de admitere a celor trei contestații,

Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a ignorat faptul că ordinele Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 318 din 12 decembrie 2013, nr. 45 din 4 martie 2014 și, respectiv, nr. 44 din 4 martie 2014 au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul emiterii lor, discriminarea invocată de petente nefiind generată de ordinele respective, ci de către legea însăși - în temeiul și în a cărei punere în aplicare, aceste ordine au fost emise.

Astfel, principala critică de nelegalitate a ordinelor în discuție invocată de petente și reținută ca atare de către Colegiul de conducere al instanței supreme a vizat existența unor diferențe de salarizare între magistrații care au împlinit anumite condiții de vechime în muncă și de vechime în funcție până la data de 31 decembrie 2010 și cei care au îndeplinit aceleași condiții după data de 1 ianuarie 2011. Or, ceea ce s-a ignorat de către Colegiul de conducere, atunci când prin Hotărârea nr. 15/2014 au fost admise cele trei contestații, este faptul că aceste diferențe reprezintă rezultatul aplicării, fiecărei categorii în parte, a reglementărilor în materie de salarizare, sub a căror incidență s-au aflat la momentul împlinirii respectivelor condiții.

Reclamanta a susținut că, urmare a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru anul 2010, drepturile salariale ale unui judecător de instanță supremă au fost stabilite în conformitate cu dispozițiile acestei legi, ale Ordonanței de urgență nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și cele ale Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Prin urmare, pentru judecătorii instanței supreme, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) Anexa VI din Legea 330/2009, începând cu 1 ianuarie 2010, sporul de vechime a fost inclus în indemnizația de încadrare brută lunară.

Judecătorii care au împlinit vechimea în muncă necesară pentru obținerea sporului de vechime corespunzător, anterior abrogării Legii nr. 330/2009, obțineau sporuri care creșteau cu 5% la împlinirea tranșei următoare de vechime. În prezent, ca urmare a noilor reglementări, la împlinirea aceleiași tranșe de vechime, un magistrat beneficiază de o creștere a valorii sporului de vechime cu doar 2,5% pe anumite tranșe. Prin Legea nr. 284/2010, care a înlocuit Legea nr. 330/2009 în privința reglementării salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice, a fost instituit un nou sistem de salarizare, care include și o viziune nouă și diferită a legiuitorului asupra modului de stabilire a drepturilor de natură salarială prin raportare la vechimea în muncă dobândită de o persoană.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) - (5) din Legea nr. 284/2010, clasele de salarizare și coeficienții prevăzuți în anexe pentru funcțiile de execuție corespund nivelului minim al fiecărei funcții, la care se adaugă 5 gradații corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă. A menționat reclamanta că, odată cu adoptarea Legii cadru nr. 284/2010, viziunea legiuitorului s-a schimbat în ceea ce privește modul de recompensare a vechimii în muncă, astfel încât - dacă anterior înaintarea în tranșele de vechime atrăgea o creștere procentuală egală pentru fiecare tranșă în parte (egală cu aplicarea unui procent unic de 5% fiecărei tranșe de vechime), cu cât vechimea în muncă era mai mare, cu atât și procentul corespunzător sporului de vechime devenind mai mare - după data de 1 ianuarie 2011, recompensarea vechimii în muncă se face diferit, prin aplicarea unui procent ce variază între 7,5% pentru prima tranșă de vechime și 2,5% pentru ultimele două tranșe.

Astfel, într-o modalitate total diferită decât cea anterioară, în prezent, cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul aplicabil sporului aferent acestei vechimi, este mai mic. Împrejurarea că între persoanele care au îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și/sau în funcție până la data de 31 decembrie 2010 și cele care le-au îndeplinit ulterior acestei date au apărut diferențe salariale se datorează faptului că legea nouă nu atinge drepturile câștigate, astfel încât ceea ce s-a dobândit ca urmare a schimbării tranșelor de vechime în anii anteriori rămâne câștigat, potrivit principiului constituțional al neretroactivității legii civile noi.

Prin urmare, a susținut reclamanta că nu poate fi reținută ipoteza avansată de cele trei contestatoare și însușită ca atare de către Colegiul de Conducere al instanței supreme, privitoare la existența unei discriminări între „magistrații care beneficiază de recunoașterea unei noi tranșe de vechime în muncă sau funcție începând cu data de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistrații care au îndeplinit condiția de vechime în muncă până la data de 31 decembrie 2010, în sensul că, pentru cei care anterior au trecut de la gradația 3 la 4 sau de la gradația 4 la 5, creșterea era de 5%, iar pentru cei care au atins tranșele de vechime corespunzătoare acelorași gradații ulterior datei de 01 ianuarie 2011, creșterea este de doar 2,5%.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012 publicată în M. Of., Partea I nr. 559 din 8 august 2012, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Reclamanta a arătat că, în aceste condiții, Președintele Înaltei Curți de Casație si Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, avea obligația de a pune de îndată în executare noile dispoziții legale ce au devenit aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2011, astfel încât întreg personalul instanței supreme încadrat în această instituție până la data de 31 decembrie 2010, aflat sub incidența prevederilor cuprinse în Anexa nr. VI a Legii-cadru nr. 284/2010, care ulterior acestei date a trecut în altă tranșă de vechime (între care se numără și cele trei doamne judecător ce au formulat contestațiile în cauză) a beneficiat de aplicarea procentelor stabilite potrivit regulilor statuate prin intermediul dispozițiilor art. 10 și art. 11 din Legea nr. 284/2010 raportate la art. 6 din Legea nr. 285/2011.

Referitor la cererea de suspendare a executării efectelor hotărârii contestate, reclamanta a susținut faptul că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 coroborate cu cele ale art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Astfel, în ceea ce privește cazul bine justificat,a apreciat că, față de soluția Curții Constituționale, adoptată prin Decizia nr. 669/2012 (publicată în M. Of., Partea 1 nr. 559 din 08/08/2012) de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, soluția Colegiului de Conducere de eliminare de la aplicare a acestor dispoziții în cazul stabilirii drepturilor salariale ale celor trei doamne judecător, ca urmare a constatării unei presupuse stări de discriminare (teză respinsă de Curtea Constituțională prin decizia menționată) este evident nelegală, nelegalitate pentru a cărei constatare instanța nu este nevoită să intre în cercetarea fondului.

În ceea ce privește prevenirea unei pagube iminente, a susținut că punerea în executare a hotărârii atacate în privința soluției pronunțate cu privire la contestațiile celor trei doamne judecător va atrage un val de contestații similare din partea tuturor celor care au îndeplinit condițiile de trecere într-o altă tranșă de vechime în muncă sau în specialitate ulterior datei de 01 ianuarie 2011, ceea ce va genera o povară financiară mult prea mare pentru bugetul instanței supreme, situație ce poate fi evitată doar prin suspendarea executării - până la dezlegarea fondului problemei printr-o soluție definitivă și irevocabilă - a acestei hotărâri în ceea ce privește obligarea Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea unor noi ordine prin care salarizarea doamnelor judecător N.P., R.P.

și I.R. să fie identică salarizării magistraților care au îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție la data de 31 decembrie 2010. Apărările pârâților Pârâta I.R. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării plângerii și a cererii de suspendare formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, în susținerea căreia a arătat că, în raport cu dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, se impune achitarea taxei de timbru aferente capetelor de cerere formulate prin plângerea dedusă judecății, respectiv anularea Hotărârii nr. 15/2014 și suspendarea executării acesteia și dat fiind că potrivit art. 32 și 33 din O.U.G. nr. 80/2013 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, se impune anularea plângerii ca netimbrată.

A invocat, de asemenea, excepția inadmisibilității formulării plângerii împotriva Hotărârii nr. 15/2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Președintele Înaltei Curți, în calitate de ordonator principal de credite, astfel cum a fost formulată în cauza de față, arătând că Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în Cap. VIII, Anexa 6, a instituit o procedură specială în ceea ce privește modul de contestare a actului administrativ al ordonatorului de credite privind modul de stabilire a drepturilor salariale, în speță, în cazul judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din cuprinsul art. 7 din actul normativ menționat anterior, rezultă fără putință de tăgadă că hotărârile Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptate în ceea ce privește contestațiile împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale ale judecătorilor, în cauza de față, nu pot fi contestate de președintele Înaltei Curți, ci doar de persoanele salarizate potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale. Pe de altă parte, pârâta a mai arătat că, Colegiul de Conducere este un organ colegial de decizie, o structură administrativă cu atribuțiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 și art. 7 din Cap. VIII Anexa 6 din Legea nr. 284/2010.

Prin urmare, fiind cuprins în categoria organelor/structurilor administrative care asigură conducerea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în alcătuirea cărora intră și președintele, este evident că hotărârile colegiului de conducere sunt obligatorii, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind obligat să ducă la îndeplinire hotărârile Colegiului. Rezultă, așadar, că Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate formula plângere împotriva hotărârilor Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci îi incumbă obligația de a le pune în executare. A mai susținut pârâta că dispozițiile art. 7 alin. (2) Capitolul VIII din Legea nr. 284/2010 nu pot fi privite decât în coroborare cu dispozițiile constituționale și cele legale referitoare la consacrarea și garantarea accesului la instanța de contencios administrativ.

Prevederile constituționale - art. 52, art. 126 alin. (6) din Constituție, vizează un control deplin asupra administrației publice pus la îndemâna persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim. Principiile constituționale au fost transpuse în cuprinsul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, dar și în alte acte normative speciale, cum este și Legea nr. 284/2010 care atribuie această categorie de litigii privind modul de stabilire a drepturilor salariale ale persoanelor vizate în Capitolul VIII al legii instanței de contencios administrativ, respectiv secției de specialitate de la instanța supremă. Deci, sesizarea instanței de contencios administrativ cu plângere prealabilă în ipoteza prevăzută de art. 7 Capitolul VIII din Legea nr. 284/2010, se poate face doar de persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ.

Prin aceste dispoziții speciale au fost incluse în categoria subiectelor de sesizare a instanței de contencios administrativ și persoanele vizate de modul de stabilire a drepturilor salariale, respectiv judecătorii în cauză. Prin aceste dispoziții speciale au fost incluse în categoria subiectelor de sesizare a instanței de contencios administrativ și persoanele vizate de modul de stabilire a drepturilor salariale, respectiv judecătorii în cauză. Prin urmare, nefiind menționat în mod expres ca subiect de sesizare a instanței de contencios administrativ nici în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 284/2010 și nici în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 554/2004, Președintele Înaltei Curți, indiferent de calitatea acestuia, nu poate formula plângere împotriva hotărârii colegiului de conducere privind modul de stabilire a drepturilor salariale, chiar dacă această hotărâre a condus la anularea unui act administrativ emis de președinte în exercitarea atribuțiilor sale.

De altfel, în sensul celor invocate anterior, Înalta Curte prin Decizia în interesul legii nr. IV din 23 iunie 2003, a hotărât într-o situație asemănătoare, în ceea ce privește calitatea primarului de a ataca în fața instanței de contencios administrativ hotărârile adoptate de consiliul local. Raționamentul exprimat în Decizia în interesul legii menționată poate fi aplicat mutatis mutandis și cauzei deduse judecății. În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a susținut că plângerea este nefondată, pentru următoarele motive: Raționamentul de interpretare și de aplicare a dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește modul de stabilire a drepturilor salariale prin ordinul contestat este greșit, fapt care a dus la emiterea unui act nelegal care în mod corect a fost anulat prin Hotărârea nr. 15/2014 a Colegiului de Conducere al ÎCCJ.

Salarizarea efectiva se face potrivit fiecărei legi anuale de salarizare începând cu 2011 potrivit art. 2 din Legea nr. 285/2010:« precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat», deci la nivelul de salarizare al unei persoane al cărui salariu se afla în plata la data de 31 decembrie 2010, aflata în aceeași tranșă de vechime în funcția de judecător si de vechime în funcție, tocmai pentru a nu se crea discriminări/discrepanțe până la așezarea unitara pe clase /gradații de salarizare conform Legii cadru nr. 284/2010.

A arătat că acest fapt rezulta si din cuprinsul dispozițiilor art. 4 alin. (2)-(3), art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 care prevăd în mod expres ca încadrarea în clasele de salarizare nu conduce/ afectează salarizarea acordată începând cu 1 ianuarie 02011 care se va face potrivit art. 2 menționat. De asemenea, pentru anii 2012, 2013, 2014 rezulta ca salarizarea nu este afectata de clasa de salarizare sau coeficienții în procent de 2,5, care se vor aplica si se vor lua în considerare la momentul când ultima persoana aflata în tranșa de vechime în funcție și în munca va avea aceeași clasa și gradație cu cei aflați în aceeași situație, pentru a fi îndeplinit scopul și principiile salarizării unitare.

Deci, aplicarea în concret, în practică a dispozițiilor legale a fost greșita, fapt ce a generat situațiile și discrepanțele de salarizare reclamate atât de pârâtă, cât si de alți judecători aflați în aceasta ipoteza. Aplicarea greșita a dispozițiile menționate a condus la discriminări între magistrații ce trebuie să beneficieze de recunoașterea unei noi tranșe de vechime în muncă sau funcție începând cu data de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistrații care au îndeplinit condiția de vechime în muncă până la data de 31 decembrie 2010, în sensul că, pentru cei care anterior au trecut de la gradația 3 la 4 sau de la gradația 4 la 5, creșterea era de 5%, creștere care trebuia să se reflecte și în salariul meu pentru anii 2011-2014, pentru că salariul se calcula în raport de salariul în plata al acestora, coeficientul de 2,5% neputând afecta salarizarea până la finalizarea așezării unitare în clase și gradații, fapt prevăzut expres de legiuitor.

Reclamanta Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Președinte – judecător L.D.S. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de netimbrare a plângerii și a cererii de suspendare, precum și a excepției inadmisibilității formulării plângerii împotriva Hotărârii nr. 15/2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Președintele Înaltei Curți, în calitate de ordonator principal de credit, ca nefondate. În ceea ce privește fondul cauzei, se arată că toate detaliile arătate prin întâmpinare sunt subsumate integral ideii potrivit căreia discriminarea la care a fost suspusă izvorăște din aplicarea legii, iar nu din însăși legea în temeiul și în executarea căreia ordinul de salarizare a fost emis, ceea ce evident este eronat.

Considerentele și soluția Înaltei Curți Analizând plângerea formulată, prin prisma motivelor invocate precum și a normelor legale incidente în cauză Înalta Curte constată următoarele: Având în vedere că pârâta I.R. a invocat prin întâmpinare excepția netimbrării acțiunii și a cererii de suspendare precum și excepția inadmisibilității plângerii împotriva Hotărârii Colegiului de Conducere nr. 15/2014 formulată de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție în calitate de ordonator principal de credite, Înalta Curte în conformitate cu prevederile art. 248 N.C.P.C. se va pronunța cu prioritate asupra acestor excepții. În ceea ce privește excepția de netimbrare Excepția de netimbrare este nefondată întrucât obiectul acțiunii de față privește drepturile salariale ale judecătorilor.

În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. „Sunt scutite de plata taxei de timbru - și timbru judiciar: 4).Acțiunile și cererile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici și ale funcționarilor publici și ale funcționarilor cu statut special sunt asimilate, sub aspectul taxei judiciare de timbru conflictelor de muncă”. Potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici „Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii precum și cu reglementările de drept comun, civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice”.

Potrivit art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii „Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictului de muncă”. În accepțiunea art. 231 din Legea nr. 53/2003, privind Codul muncii, prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă. În conformitate cu prevederile art. 270 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii „Cauzele prevăzute la art. 266 sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar”. Judecătorii sunt funcționari publici cu statut special (Legea nr. 303/2004), iar judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție exercită o funcție de demnitate publică, sunt salariați potrivit legii privind indemnizațiile persoanelor care ocupă asemenea funcții (art. 37 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Având în vedere cele expuse mai sus, faptul că dreptul la salariul este un drept economic (art. 19 din Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale) iar pârâtele în calitate de judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt funcționari publici cu statut special, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru – în sensul scutirii de taxă de timbru și timbrul judiciar a prezentei acțiuni. Prin urmare se va respinge excepția de netimbrare invocată de pârâta I.R. în ceea ce privește cererea de anulare a actului administrativ cât și a cererii de suspendare.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității plângerii formulate de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție în calitate de ordonator de credite În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție are calitatea de ordonator principal de credite. Departamentul economico - financiar și administrativ funcționează în subordinea Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție (art. 77 Regulamentul Înaltei Curte de Casație și Justiție) și are între alte atribuții elaborarea și fundamentarea proiectului de buget al Înaltei Curți de Casație și Justiție, executarea bugetului Înaltei Curți de Casație și Justiție, întocmirea lucrărilor financiar - contabile prevăzute de lege (art. 81 alin. (1) lit. b), c), d) din Regulamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Reclamantul Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - a formulat plângerea în calitate de ordonator principal de credite, acțiunea admisibilă având în vedere prevederile alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - în raport de care „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât și public. Având calitatea de subiect de drept public, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - poate introduce acțiunea în contencios administrativ – (alin. (8), art. 1 Legea nr. 554/20104) pentru protejarea interesului public în raza sa de competență (art. 2 lit. r) din Legea nr. 554/2004.

Nu pot fi primite susținerile pârâtei I.R. în sensul că Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate formula plângere împotriva hotărârilor Colegiului de Conducere întrucât este obligat să le aducă la îndeplinire și că nu a fost menționat ca subiect de sesizare în mod expres de art. 7 din Legea nr. 284/2010 și nici în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 554/2004. Așa cum s-a arătat mai sus, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca reprezentant al Înaltei Curți de Casație și Justiție - este subiect de drept public în accepțiunea art. 1 alin. 1 raportat la alin. (8) din Legea nr. 554/2004. Acțiunea se întemeiază pe apărarea interesului public și nu se invocă vreun drept propriu sau alte drepturi subiective.

Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca organ colegial - a emis hotărârea nr. 15/2014 - în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) lit. i) 1 din Regulamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție și soluționează contestațiile referitoare la modul de stabilire a drepturilor salariale iar, ca act administrativ, această hotărâre trebuie să fie conformă cu interesul public urmărit de lege.

În acest sens se precizează în cuprinsul plângerii pentru motivarea cererii de suspendare de povara financiară pentru bugetul instanței supreme în situația unor contestații similare din partea tuturor celor care au îndeplinit condițiile de trecere într-o altă tranșă de vechime în muncă sau în specialitate ulterior datei de 1 ianuarie 2011. Cum Departamentul economico – financiar și administrativ și managerul economic sunt subordonate Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție - (art. 77, art. 79 alin. 1 Regulamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție ) - iar Președintele asigură conducerea Înaltei Curți de Casație și Justiție (alături de vicepreședinți și colegiul de conducere - conform art. 5 din Regulamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție) în exercitarea acestor atribuții și competențe, o bună administrare necesită existența unui sistem legal, corect și imparțial pentru toți judecătorii – în materia drepturilor salariale.

Toate aceste argumente relevă interesul public pentru apărarea căruia reclamanta Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - a formulat prezenta plângere în conformitate cu prevederile art. 7 alin. 2 din Anexa VI din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară. În acest context se rețin și prevederile art. 52, art. 126 alin. (6) din Constituția României care consacră și garantează accesul la instanța de contencios administrativ pentru persoana vătămată într-un drept sau interes legitim, privat ori public. Nu are relevanță pentru speța de față invocarea Deciziei în interesul legii nr. IV din 23 iunie 2003 - privind posibilitatea primarului de a ataca în fața instanței de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local pe care le consideră ilegale.

Așa cum a arătat și reclamanta în răspunsul la întâmpinare, nu se poate considera că există vreo situație similară generată de calitatea de organ deliberativ avută atât de consiliul local cât și de colegiul de conducere și cea de autoritate executivă în raport cu aceste organe avută pe de o parte de Primar iar pe de altă parte de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Este vorba despre situații juridice diferite determinate de o bază legală diferită, în materii diferite. Nu se poate considera că actele emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia salarizării sunt independente față de cele adoptate de Colegiul de Conducere, dimpotrivă acesta din urmă exercită un control de legalitate asupra ordinelor emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție în exercitarea competențelor sale în materia de drepturi salariale.

De altfel situația la care se referă Decizia IV/2003 nici nu mai este valabilă prin Decizia Curții Constituționalitate nr. 356/2006 - prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 68 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 215/2001 - s-a reținut faptul că „primarul nu dispune de o cale de atac directă împotriva hotărârilor Consiliului Local pe care le consideră ilegale nu echivalează însă cu excluderea posibilității ca aceste acte să fie deduse controlului instanței de judecată”. Pe lângă posibilitatea generală a prefectului de a ataca asemenea acte în contencios administrativ, există și situații specifice în care controlul judecătoresc poate fi declanșat la inițiativa altor persoane, spre exemplu în cazul prevăzut de art. 47 din Legea nr. 215/2001, când „acțiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată”.

Prin actuala Lege nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se prevede la art. 1 alin. (8) că acțiunile în contencios administrativ pot fi introduse de Prefect și de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, precum și de orice subiect de drept public vătămat într-un drept sau interes legitim ori în categoria subiectelor de drept public intră și primarul ca autoritate publică autonomă locală executivă, Consiliul local și județean ca autoritate publică autonomă deliberativă, cât și comunele, orașele și județele (conform art. 21 din Legea nr. 215/2007). Problema de drept dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. IV/2003 a fost depășită în practică, vechea lege nefăcând nici o distincție în privința categoriilor de persoane ce pot sesiza instanța (a se vedea Curierul judiciar nr. 9/2003 pag.

7 - 19). Prin urmare nici raportat la acest argument, excepția inadmisibilității plângerii formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentată de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca ordonator principal de credite nu poate fi primită, iar excepția va fi respinsă. În ceea ce privește fondul cauzei În fapt, se reține că prin Hotărârea nr. 15 din 1 iulie 2014 Colegiul de Conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu majoritate a admis contestațiile d-nelor judecător N.P., R.P.

și I.R., s-a dispus anularea ordinelor nr. 318 din 12 decembrie 2013, 45 din 4 martie 2014 și 44 din 4 martie 2014 emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și emiterea de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a unor noi ordine prin care salarizarea acestora să fie identică salarizării magistraților care au îndeplinit aceleași condiții în vechime la data de 31 decembrie 2010 și care au fost încadrați de la 1 ianuarie 2011 în clasa 109, coeficient de ierarhizare 14,63.

Pentru a se pronunța astfel Colegiul de Conducere a reținut în esență, faptul că „diferența relevată, după data de 01 ianuarie 2011, dintre drepturile salariale ale judecătorilor aflați în situații identice de vechime în muncă și în funcție, decurgând din aplicarea dispozițiilor legale invocate în cuprinsul contestației, reprezintă o situație de discriminare, în înțelesul de diferență de tratament între persoane aflate în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce contravine prevederilor art. 3 lit. c) din Legea-cadru nr. 284/2010, art. 16 alin. (1) din Constituție și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, raportat la Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și la prevederile art. 73 și art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul magistraților". În drept, (dispozițiile legale relevante) - Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului pl ătit din fonduri publice: Art. 1. - (1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar pl ătit din bugetul general consolidat al statului.

Art. 7. - (1) Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizeaz ă etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare. (2) Valoarea salariilor de baz ă, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcții a personalului în anul 2011 se stabilește prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului pl ătit din fonduri publice.

Art. 2. - În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat. În anul 2011 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare lege-cadru.

(3) Personalul pl ătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010. Art. 6. - (1) În anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

Prevederile alin. (1) se aplic ă în mod corespunzător și la trecerea într-o alta tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție",- respectiv vechime în învățământ pentru personalul didactic de predare universitar și preuniversitar. Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O. U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr, 37/2008 privind reglementarea Unor măsuri financiare în domeniul bugetar. Art. 2. - în anul 2012, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată 1 pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

Art. 6. - (1) în anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute Ia art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare O.U.G. nr. 84/2012 Ordonan ță de urgență privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal - bugetare.

Art. 1. - În anul 2013 se men țin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute ia art. 1 și art. 3-5 din O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariate aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012. Ordonan ța de urgență nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Art. 1. - (1) în anul 2014, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/ salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2013 în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

Art. 3. - În anul 2014, indemniza țiile, compensațiile, sporurile, majorările salariilor de bază prin acordarea de clase de salarizare suplimentare și alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare se stabilesc fără a lua în calcul drepturile incluse în salariul de bază conform prevederilor art. 14 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 10 al art. II din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011.

Art. 5. - (1) În anul 2014, pentru personalul nou- încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituțiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcție similară în plată.

Art. 6. - (1) În anul 2014, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de Salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul prevăzut la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, fără acordarea salariului aferent clasei de salarizare prevăzut în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, după caz.

(2) În anul 2014, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale ”Justiției”. (3) Personalul care, în cursul anului 2014, desfășoară activități noi care presupun, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, acordarea unor clase de salarizare succesive celei deținute pentru funcția respectivă beneficiază de o majorare a salariului de bază, soldei/ salariului de funcție, respectiv a indemnizației de încadrare corespunzător numărului de clase de salarizare suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus - menționată.

În esență, contestatoarele pârâte au arătat că aplicarea greșită a dispozițiilor din Legea nr. 285/2010 cât și din Legea cadru nr. 384/2010 au condus la o discriminare evidentă care este contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la Directiva 2000/78 CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. De asemenea, s-a subliniat și încălcarea prevederilor art. 73 și 74 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților precum și a principiilor stabilite de art. 3 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară personalului plătit din fonduri publice.

Înalta Curte nu va împărtăși aceste argumente expuse pe larg de către pârâte în contestațiile lor, întrucât se observă odată cu adoptarea Legii cadru nr. 284/2010 o schimbare de optică. Astfel, potrivit O.U.G. nr. 27/2006, respectiv anterior abrogării Legii nr. 330/2009, regulile privind sistemul de salarizare, referitoare la trecerea dintr-o tranșă în alta de vechime stabileau expres un spor de vechime calculat la indemnizația de încadrare brută lunară de 5% mai mare decât cel avut anterior, rezultând la o vechime în muncă mai mare și un spor mai mare. În ceea ce privește noua abordare a legiuitorului privind trecerea într-o altă tranșă de vechime, se reține că dimpotrivă pentru tranșele de vechime în muncă se acordă 5 gradații, clase de salarizare - prin aplicarea unui procent ce variază între 7,5% și 2,5% - deci cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul corespunzător tranșei de vechime este mai mic (art. 1 alin. (2) - (5) din Legea nr. 284/2010).

De asemenea, se reține că persoanele care au împlinit o anumită vechime până la 31 decembrie 2010 sunt îndreptățite să păstreze același cuantum a salariului însă pentru persoanele nou încadrate pe funcții precum și pentru personalul promovat în funcții sau grade/trepte - după 1 ianuarie 2011 legiuitorul nu le-a prevăzut expres aceste drepturi, considerându-se că nu le - au avut niciodată, fiind vorba de categorii diferite de salariați cărora li se aplică act normative diferite, respectiv Legea nr. 330/2009 și Legea cadru nr. 284/2010 (Legea nr. 285/2010). Așa cum s-a reținut și în cadrul lucrărilor Comisiei bipartite în scopul elaborării legii, principiul susținut și de Banca Națională a fost potrivit căruia creșterile salariale, ca efect al stabilirii tranșelor de vechime în muncă, vor fi mai mari în scopul celor cu vechime mai mică pentru a stimula promovarea tinerilor în funcțiile din cadrul familiei ocupaționale „Justiție”.

Se observă, de asemenea că prin dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011 - se reglementează în mod expres modalitatea de majorare a salariului la trecerea în anul 2012 într-o altă tranșă de vechime în funcție a personalului care ocupă funcții în cadrul familiei ocupaționale Justiție, nefiind aplicabile deci dispozițiile art. 2 din Legea nr. 283/2010. Majorarea la care se referă art. 6 privește salariul de bază și nu are legătură cu criticile privind calculul greșit al sporurilor.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 669 din 26 iunie 2012 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în cadrul căreia s-a statuat „avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce vor putea fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate”.

De altfel Curtea a subliniat că legiuitorul poate interveni oricând din rațiuni ce țin de politica economico - financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă”. În ceea ce privește starea de discriminare invocată de pârâtele - contestatoare, nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării și egalității de tratament, întrucât în practica sa C.E.D.O.

consideră că diferența de tratament devine discriminare în înțelesul art. 14 din Convenție doar atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979). Fiind vorba despre situații juridice diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de salarizare succesive celei deținute pentru funcția respectivă, cărora li se aplică 2 acte normative diferite, nu poate fi reținută încălcarea art. 20 din Constituția României. De altfel, Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 6/2013, nr. 669/2012, nr. 884/2012 a fost consecventă în soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010 neexistând elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenței acesteia.

Din această perspectivă Înalta Curte împărtășește punctul de vedere al reclamantei Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că discriminarea creată și injustețea situației salariale a celor 3 contestatoare, ca de altfel pentru toți magistrații aflați în aceeași situație, provine din lege și nu din aplicarea greșită a acesteia. Cum dispozițiile incidente în cauză nu au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, instanțele judecătorești nu pot încălca principiul separației puterilor de stat și prin depășirea limitelor puterii judecătorești să desființeze norme juridice instituite prin lege, ci acestea înfăptuind justiția (conform art. 126 alin. (1) din Constituția României) trebuie să soluționeze, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective (în acest sens sunt Deciziile Curții Constituționale nr. 818, nr. 819, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).

De menționat că și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este în același sens, respectiv deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4376/2014, 4373/2014, 4346/2014, 474/2014. Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs Față de cele arătate, Înalta Curte apreciază că acțiunea reclamantei Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - în calitate de reprezentant al Înaltei Curți de Casație și Justiție și ordonator principal de credite este întemeiată.

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis ordinele de salarizare în mod corect și cu respectarea dispozițiilor legale incidente, în vigoare la momentul atingerii tranșelor de vechime, de către contestatoare, iar considerarea ca discriminatorii a acestor dispoziții legale de către Colegiul de Conducere și înlăturarea lor, încalcă principiul separației puterilor de stat, situație sancționată deja de Curtea Constituțională cum s-a precizat mai sus astfel că, plângerea va fi admisă în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 N.C.P.C. Se va anula în parte Hotărârea nr. 15 din 1 iulie 2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de