ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4365/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4365/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra plângerii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Circumstanțele

cauzei.

Prin

Hotărârea nr. 15 din 1 iulie 2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, cu majoritate (doamna judecător dr. L.D.S. s-a abținut de

la dezbateri și de la vot, în considerarea faptului că, în calitate de

președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este emitentul actului

contestat), în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 și art. 19 lit.

i)

1

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea

administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, s-au hotărât următoarele:

- admiterea contestației formulate de doamna

judecător N.P. împotriva Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 318 din 12 decembrie 2013; anularea Ordinului președintelui

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 318 din 12 decembrie 2013 și emiterea

de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a unui ordin prin

care salarizarea doamnei judecător N.P. să fie identică salarizării

magistraților care au îndeplinit aceleași condiții de vechime la data de 31

decembrie 2010 și care au fost încadrați de la 01 ianuarie 2011 în clasa 109

(coeficient de ierarhizare 14,63).

- admiterea contestației formulată de doamna

judecător R.P. împotriva Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 45 din 4 martie 2014; anularea Ordinului președintelui Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 45 din 4 martie 2014 și emiterea de către

președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a unui ordin prin care

salarizarea doamnei judecător R.P. să fie identică salarizării magistraților

care au îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție la data

de 31 decembrie 2010 și care au fost încadrați în clasa 109 (coeficient de

ierarhizare 14,63).

- admiterea contestației formulate de doamna

judecător I.R. împotriva Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 44 din 4 martie 2014; anularea Ordinului președintelui Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 44 din 4 martie 2014 și emiterea de către

președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a unui ordin prin care

salarizarea doamnei judecător I.R. să fie identică salarizării magistraților

care au îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție la data

de 31 decembrie 2010 și care au fost încadrați în gradația 5, clasa 109

(coeficient de ierarhizare 14,63).

Împotriva Hotărârii nr. 15 din data de 01

iulie 2014 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

la data de 29 iulie

2014, în temeiul art. 7 alin. (2) din Anexa VI, Capitolul VIII din Legea cadru nr.

284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,

cu modificările și completările ulterioare, s-a formulat plângere de către reclamanta

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Președinte, judecător dr. L.D.S., în

calitate de ordonator principal de credite, solicitând anularea în parte a

acestei hotărâri, numai în ceea ce privește soluția dată contestațiilor

formulate de doamnele judecător N.P., R.P. și I.R. împotriva Ordinelor

Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 318 din 12 decembrie

2013, nr. 45 din 4 martie 2014 și, respectiv, nr. 44 din 4 martie 2014, precum

și suspendarea executării efectelor Hotărârii nr. 15 din 1 iulie 2014, în ceea

ce privește soluția dată contestațiilor formulate de doamnele judecător, până

la soluționarea definitivă a prezentei plângeri.

În susținerea cererii, reclamanta a arătat

că, după analizarea criticilor aduse de către cele trei doamne judecător în

privința pretinsei nelegalități a ordinelor contestate, Colegiul de conducere a

apreciat drept întemeiate cele trei contestații, reținând, în esență, faptul că

„diferența relevată, după data de 01 ianuarie 2011, dintre drepturile salariale

ale judecătorilor aflați în situații identice de vechime în muncă și în

funcție, decurgând din aplicarea dispozițiilor legale invocate în cuprinsul

contestației, reprezintă o situație de discriminare, în înțelesul de diferență

de tratament între persoane aflate în situații analoage, fără o justificare

obiectivă și rezonabilă, ceea ce contravine prevederilor art. 3 lit. c) din

Legea-cadru nr. 284/2010, art. 16 alin. (1) din Constituție și art. 14 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

raportat la Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare

a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește

încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și la prevederile art. 73 și art.

74 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul magistraților".

Pronunțând soluția de admitere a celor trei

contestații, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a

ignorat faptul că ordinele Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

318 din 12 decembrie 2013, nr. 45 din 4 martie 2014 și, respectiv, nr. 44 din 4

martie 2014 au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la

momentul emiterii lor, discriminarea invocată de petente nefiind generată de

ordinele respective, ci de către legea însăși - în temeiul și în a cărei punere

în aplicare, aceste ordine au fost emise.

Astfel, principala critică de nelegalitate a

ordinelor în discuție invocată de petente și reținută ca atare de către

Colegiul de conducere al instanței supreme a vizat existența unor diferențe de

salarizare între magistrații care au împlinit anumite condiții de vechime în

muncă și de vechime în funcție până la data de 31 decembrie 2010 și cei care au

îndeplinit aceleași condiții după data de 1 ianuarie 2011. Or, ceea ce s-a

ignorat de către Colegiul de conducere, atunci când prin Hotărârea nr. 15/2014

au fost admise cele trei contestații, este faptul că aceste diferențe

reprezintă rezultatul aplicării, fiecărei categorii în parte, a reglementărilor

în materie de salarizare, sub a căror incidență s-au aflat la momentul

împlinirii respectivelor condiții.

Reclamanta a susținut că, urmare a intrării

în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice, pentru anul 2010, drepturile salariale

ale unui judecător de instanță supremă au fost stabilite în conformitate cu

dispozițiile acestei legi, ale Ordonanței de urgență nr. 1/2010 privind unele

măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul

bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul

bugetar și cele ale Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar.

Prin urmare, pentru judecătorii instanței

supreme, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) Anexa VI din Legea 330/2009,

începând cu 1 ianuarie 2010, sporul de vechime a fost inclus în indemnizația de

încadrare brută lunară.

Judecătorii care au împlinit vechimea în

muncă necesară pentru obținerea sporului de vechime corespunzător, anterior

abrogării Legii nr. 330/2009, obțineau sporuri care creșteau cu 5% la

împlinirea tranșei următoare de vechime. În prezent, ca urmare a noilor

reglementări, la împlinirea aceleiași tranșe de vechime, un magistrat

beneficiază de o creștere a valorii sporului de vechime cu doar 2,5% pe anumite

tranșe.

Prin Legea nr. 284/2010, care a înlocuit

Legea nr. 330/2009 în privința reglementării salarizării unitare a personalului

plătit din fonduri publice, a fost instituit un nou sistem de salarizare, care

include și o viziune nouă și diferită a legiuitorului asupra modului de

stabilire a drepturilor de natură salarială prin raportare la vechimea în muncă

dobândită de o persoană.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) - (5) din

Legea nr. 284/2010, clasele de salarizare și coeficienții prevăzuți în anexe

pentru funcțiile de execuție corespund nivelului minim al fiecărei funcții, la

care se adaugă 5 gradații corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă.

A menționat reclamanta că, odată cu adoptarea

Legii cadru nr. 284/2010, viziunea legiuitorului s-a schimbat în ceea ce

privește modul de recompensare a vechimii în muncă, astfel încât - dacă

anterior înaintarea în tranșele de vechime atrăgea o creștere procentuală egală

pentru fiecare tranșă în parte (egală cu aplicarea unui procent unic de 5%

fiecărei tranșe de vechime), cu cât vechimea în muncă era mai mare, cu atât și

procentul corespunzător sporului de vechime devenind mai mare - după data de 1

ianuarie 2011, recompensarea vechimii în muncă se face diferit, prin aplicarea

unui procent ce variază între 7,5% pentru prima tranșă de vechime și 2,5%

pentru ultimele două tranșe. Astfel, într-o modalitate total diferită decât cea

anterioară, în prezent, cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul

aplicabil sporului aferent acestei vechimi, este mai mic.

Împrejurarea că între persoanele care au

îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și/sau în funcție până la data

de 31 decembrie 2010 și cele care le-au îndeplinit ulterior acestei date au

apărut diferențe salariale se datorează faptului că legea nouă nu atinge

drepturile câștigate, astfel încât ceea ce s-a dobândit ca urmare a schimbării

tranșelor de vechime în anii anteriori rămâne câștigat, potrivit principiului

constituțional al neretroactivității legii civile noi.

Prin urmare, a susținut reclamanta că nu

poate fi reținută ipoteza avansată de cele trei contestatoare și însușită ca

atare de către Colegiul de Conducere al instanței supreme, privitoare la

existența unei discriminări între „magistrații care beneficiază de

recunoașterea unei noi tranșe de vechime în muncă sau funcție începând cu data

de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistrații care au îndeplinit condiția de

vechime în muncă până la data de 31 decembrie 2010, în sensul că, pentru cei

care anterior au trecut de la gradația 3 la 4 sau de la gradația 4 la 5,

creșterea era de 5%, iar pentru cei care au atins tranșele de vechime

corespunzătoare acelorași gradații ulterior datei de 01 ianuarie 2011,

creșterea este de doar 2,5%.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea

Constituțională, care prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012 publicată în M.

Of., Partea I nr. 559 din 8 august 2012, a respins, ca neîntemeiată, excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind

salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Reclamanta a arătat că, în aceste condiții,

Președintele Înaltei Curți de Casație si Justiție, în calitate de ordonator

principal de credite, avea obligația de a pune de îndată în executare noile

dispoziții legale ce au devenit aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2011,

astfel încât întreg personalul instanței supreme încadrat în această instituție

până la data de 31 decembrie 2010, aflat sub incidența prevederilor cuprinse în

Anexa nr. VI a Legii-cadru nr. 284/2010, care ulterior acestei date a trecut în

altă tranșă de vechime (între care se numără și cele trei doamne judecător ce

au formulat contestațiile în cauză) a beneficiat de aplicarea procentelor

stabilite potrivit regulilor statuate prin intermediul dispozițiilor art. 10 și

art. 11 din Legea nr. 284/2010 raportate la art. 6 din Legea nr. 285/2011.

Referitor la cererea de suspendare a

executării efectelor hotărârii contestate, reclamanta a susținut faptul că, în

cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 coroborate cu cele ale art.

14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru a se dispune

suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei.

Astfel, în ceea ce privește cazul bine

justificat,a apreciat că, față de soluția Curții Constituționale, adoptată prin

Decizia nr. 669/2012 (publicată în M. Of., Partea 1 nr. 559 din 08/08/2012) de

respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din

Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din

fonduri publice, soluția Colegiului de Conducere de eliminare de la aplicare a

acestor dispoziții în cazul stabilirii drepturilor salariale ale celor trei doamne

judecător, ca urmare a constatării unei presupuse stări de discriminare (teză

respinsă de Curtea Constituțională prin decizia menționată) este evident

nelegală, nelegalitate pentru a cărei constatare instanța nu este nevoită să

intre în cercetarea fondului.

În ceea ce privește prevenirea unei pagube

iminente, a susținut că punerea în executare a hotărârii atacate în privința

soluției pronunțate cu privire la contestațiile celor trei doamne judecător va

atrage un val de contestații similare din partea tuturor celor care au

îndeplinit condițiile de trecere într-o altă tranșă de vechime în muncă sau în

specialitate ulterior datei de 01 ianuarie 2011, ceea ce va genera o povară

financiară mult prea mare pentru bugetul instanței supreme, situație ce poate fi

evitată doar prin suspendarea executării - până la dezlegarea fondului

problemei printr-o soluție definitivă și irevocabilă - a acestei hotărâri în

ceea ce privește obligarea Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție

la emiterea unor noi ordine prin care salarizarea doamnelor judecător N.P., R.P.

și I.R. să fie identică salarizării magistraților care au îndeplinit aceleași

condiții de vechime în muncă și în funcție la data de 31 decembrie 2010.

Apărările pârâților

Pârâta I.R. a formulat întâmpinare, prin care

a invocat excepția netimbrării plângerii și a cererii de suspendare formulată

în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, în susținerea căreia a arătat că, în

raport cu dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare

de timbru, se impune achitarea taxei de timbru aferente capetelor de cerere

formulate prin plângerea dedusă judecății, respectiv anularea Hotărârii nr. 15/2014

și suspendarea executării acesteia și dat fiind că potrivit art. 32 și 33 din O.U.G.

nr. 80/2013 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, se impune anularea

plângerii ca netimbrată.

A invocat, de asemenea, excepția

inadmisibilității formulării plângerii împotriva Hotărârii nr. 15/2014 a

Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de către

Președintele Înaltei Curți, în calitate de ordonator principal de credite,

astfel cum a fost formulată în cauza de față, arătând că Legea nr. 284/2010

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în Cap.

VIII, Anexa 6, a instituit o procedură specială în ceea ce privește modul de

contestare a actului administrativ al ordonatorului de credite privind modul de

stabilire a drepturilor salariale, în speță, în cazul judecătorilor de la Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Din cuprinsul art. 7 din actul normativ

menționat anterior, rezultă fără putință de tăgadă că hotărârile Colegiului de

Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptate în ceea ce privește

contestațiile împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale ale

judecătorilor, în cauza de față, nu pot fi contestate de președintele Înaltei

Curți, ci doar de persoanele salarizate potrivit prezentului capitol,

nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale.

Pe de altă parte, pârâta a mai arătat că,

Colegiul de Conducere este un organ colegial de decizie, o structură

administrativă cu atribuțiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 și art. 7 din

Cap. VIII Anexa 6 din Legea nr. 284/2010.

Prin urmare, fiind cuprins în categoria

organelor/structurilor administrative care asigură conducerea Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în alcătuirea cărora intră și președintele, este evident

că hotărârile colegiului de conducere sunt obligatorii, președintele Înaltei

Curți de Casație și Justiție fiind obligat să ducă la îndeplinire hotărârile

Colegiului.

Rezultă, așadar, că Președintele Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu poate formula plângere împotriva hotărârilor

Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci îi incumbă

obligația de a le pune în executare.

A mai susținut pârâta că dispozițiile art. 7 alin.

(2) Capitolul VIII din Legea nr. 284/2010 nu pot fi privite decât în coroborare

cu dispozițiile constituționale și cele legale referitoare la consacrarea și

garantarea accesului la instanța de contencios administrativ.

Prevederile constituționale - art. 52, art. 126

alin. (6) din Constituție, vizează un control deplin asupra administrației

publice pus la îndemâna persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim.

Principiile constituționale au fost transpuse

în cuprinsul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, dar și în alte

acte normative speciale, cum este și Legea nr. 284/2010 care atribuie această

categorie de litigii privind modul de stabilire a drepturilor salariale ale

persoanelor vizate în Capitolul VIII al legii instanței de contencios

administrativ, respectiv secției de specialitate de la instanța supremă.

Deci, sesizarea instanței de contencios

administrativ cu plângere prealabilă în ipoteza prevăzută de art. 7 Capitolul

VIII din Legea nr. 284/2010, se poate face doar de persoana care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ.

Prin aceste dispoziții speciale au fost

incluse în categoria subiectelor de sesizare a instanței de contencios

administrativ și persoanele vizate de modul de stabilire a drepturilor

salariale, respectiv judecătorii în cauză.

Prin aceste dispoziții speciale au fost

incluse în categoria subiectelor de sesizare a instanței de contencios

administrativ și persoanele vizate de modul de stabilire a drepturilor

salariale, respectiv judecătorii în cauză.

Prin urmare, nefiind menționat în mod expres

ca subiect de sesizare a instanței de contencios administrativ nici în

cuprinsul art. 7 din Legea nr. 284/2010 și nici în cuprinsul art. 1 din Legea nr.

554/2004, Președintele Înaltei Curți, indiferent de calitatea acestuia, nu

poate formula plângere împotriva hotărârii colegiului de conducere privind

modul de stabilire a drepturilor salariale, chiar dacă această hotărâre a

condus la anularea unui act administrativ emis de președinte în exercitarea

atribuțiilor sale.

De altfel, în sensul celor invocate anterior,

Înalta Curte prin Decizia în interesul legii nr. IV din 23 iunie 2003, a

hotărât într-o situație asemănătoare, în ceea ce privește calitatea primarului

de a ataca în fața instanței de contencios administrativ hotărârile adoptate de

consiliul local.

Raționamentul exprimat în Decizia în

interesul legii menționată poate fi aplicat mutatis mutandis și cauzei deduse

judecății.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a

susținut că plângerea este nefondată, pentru următoarele motive:

Raționamentul de interpretare și de aplicare

a dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește modul de stabilire a

drepturilor salariale prin ordinul contestat este greșit, fapt care a dus la

emiterea unui act nelegal care în mod corect a fost anulat prin Hotărârea nr. 15/2014

a Colegiului de Conducere al ÎCCJ.

Salarizarea efectiva se face potrivit

fiecărei legi anuale de salarizare începând cu 2011 potrivit art. 2 din Legea nr.

285/2010:« precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte,

salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare

din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat», deci la

nivelul de salarizare al unei persoane al cărui salariu se afla în plata la

data de 31 decembrie 2010, aflata în aceeași tranșă de vechime în funcția de

judecător si de vechime în funcție, tocmai pentru a nu se crea

discriminări/discrepanțe până la așezarea unitara pe clase /gradații de

salarizare conform Legii cadru nr. 284/2010.

A arătat că acest fapt rezulta si din

cuprinsul dispozițiilor art. 4 alin. (2)-(3), art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010

care prevăd în mod expres ca încadrarea în clasele de salarizare nu conduce/ afectează

salarizarea acordată începând cu 1 ianuarie 02011 care se va face potrivit art.

2 menționat.

De asemenea, pentru anii 2012, 2013, 2014

rezulta ca salarizarea nu este afectata de clasa de salarizare sau coeficienții

în procent de 2,5, care se vor aplica si se vor lua în considerare la momentul

când ultima persoana aflata în tranșa de vechime în funcție și în munca va avea

aceeași clasa și gradație cu cei aflați în aceeași situație, pentru a fi

îndeplinit scopul și principiile salarizării unitare.

Deci, aplicarea în concret, în practică a

dispozițiilor legale a fost greșita, fapt ce a generat situațiile și

discrepanțele de salarizare reclamate atât de pârâtă, cât si de alți judecători

aflați în aceasta ipoteza.

Aplicarea greșita a dispozițiile menționate a

condus la discriminări între magistrații ce trebuie să beneficieze de

recunoașterea unei noi tranșe de vechime în muncă sau funcție începând cu data

de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistrații care au îndeplinit condiția de

vechime în muncă până la data de 31 decembrie 2010, în sensul că, pentru cei

care anterior au trecut de la gradația 3 la 4 sau de la gradația 4 la 5,

creșterea era de 5%, creștere care trebuia să se reflecte și în salariul meu

pentru anii 2011-2014, pentru că salariul se calcula în raport de salariul în

plata al acestora, coeficientul de 2,5% neputând afecta salarizarea până la

finalizarea așezării unitare în clase și gradații, fapt prevăzut expres de

legiuitor.

Reclamanta Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin Președinte – judecător L.D.S. a depus răspuns la întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea excepției de netimbrare a plângerii și a

cererii de suspendare, precum și a excepției inadmisibilității formulării

plângerii împotriva Hotărârii nr. 15/2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți

de Casație și Justiție de către Președintele Înaltei Curți, în calitate de

ordonator principal de credit, ca nefondate.

În ceea ce privește fondul cauzei, se arată

că toate detaliile arătate prin întâmpinare sunt subsumate integral ideii

potrivit căreia discriminarea la care a fost suspusă izvorăște din aplicarea

legii, iar nu din însăși legea în temeiul și în executarea căreia ordinul de salarizare

a fost emis, ceea ce evident este eronat.

Considerentele și soluția Înaltei Curți

Analizând plângerea formulată, prin prisma

motivelor invocate precum și a normelor legale incidente în cauză Înalta Curte

constată următoarele:

Având în vedere că pârâta I.R. a invocat prin

întâmpinare excepția netimbrării acțiunii și a cererii de suspendare precum și

excepția inadmisibilității plângerii împotriva Hotărârii Colegiului de

Conducere nr. 15/2014 formulată de către Președintele Înaltei Curți de Casație

și Justiție în calitate de ordonator principal de credite, Înalta Curte în

conformitate cu prevederile art. 248 N.C.P.C. se va pronunța cu prioritate

asupra acestor excepții.

În ceea ce privește excepția de netimbrare

Excepția de netimbrare este nefondată întrucât

obiectul acțiunii de față privește drepturile salariale ale judecătorilor.

În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (4)

din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. „Sunt scutite de

plata taxei de timbru - și timbru judiciar: 4).Acțiunile și cererile privind

raporturile de serviciu ale funcționarilor publici și ale funcționarilor publici

și ale funcționarilor cu statut special sunt asimilate, sub aspectul taxei

judiciare de timbru conflictelor de muncă”.

Potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici „Dispozițiile prezentei legi se

completează cu prevederile legislației muncii precum și cu reglementările de

drept comun, civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu

contravin legislației specifice funcției publice”.

Potrivit art. 266 din Legea nr. 53/2003

privind Codul muncii „Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea

conflictului de muncă”.

În accepțiunea art. 231 din Legea  nr. 53/2003,

privind Codul muncii, prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre

salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional

sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

În conformitate cu prevederile art. 270 din

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii „Cauzele prevăzute la art. 266 sunt

scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar”.

Judecătorii sunt funcționari publici cu

statut special (Legea nr. 303/2004), iar judecătorii Înaltei Curți de Casație

și Justiție exercită o funcție de demnitate publică, sunt salariați potrivit

legii privind indemnizațiile persoanelor care ocupă asemenea funcții (art. 37

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei

Curți de Casație și Justiție).

Având în vedere cele expuse mai sus, faptul

că dreptul la salariul este un drept economic (art. 19 din Carta Drepturilor și

Libertăților Fundamentale) iar pârâtele în calitate de judecători la Înalta

Curte de Casație și Justiție, sunt funcționari publici cu statut special, sunt

pe deplin aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013

privind taxele judiciare de timbru – în sensul scutirii de taxă de timbru și

timbrul judiciar a prezentei acțiuni.

Prin urmare se va respinge excepția de

netimbrare invocată de  pârâta I.R. în ceea ce privește cererea de anulare a

actului administrativ cât și a cererii de suspendare.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității

plângerii formulate de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție în calitate

de ordonator de credite

În conformitate cu art. 6 alin. (1) din

Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți

de Casație și Justiție - Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție are

calitatea de ordonator principal de credite. Departamentul economico -

financiar și administrativ funcționează în subordinea Președintelui Înaltei

Curți de Casație și Justiție (art. 77 Regulamentul Înaltei Curte de Casație și

Justiție) și are între alte atribuții elaborarea și fundamentarea proiectului

de buget al Înaltei Curți de Casație și Justiție, executarea bugetului Înaltei

Curți de Casație și Justiție, întocmirea lucrărilor financiar - contabile

prevăzute de lege (art. 81 alin. (1) lit. b), c), d) din Regulamentul Înaltei

Curți de Casație și Justiție).

Reclamantul Președintele Înaltei Curți de

Casație și Justiție - a formulat plângerea în calitate de ordonator principal

de credite, acțiunea admisibilă având în vedere prevederile alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 - în raport de care „orice persoană care se consideră vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal

a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente, pentru anularea actului recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim

poate fi atât privat cât și public.

Având calitatea de subiect de drept public,

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - poate introduce acțiunea în

contencios administrativ – (alin. (8), art. 1 Legea nr. 554/20104) pentru

protejarea interesului public în raza sa de competență (art. 2 lit. r) din

Legea nr. 554/2004.

Nu pot fi primite susținerile pârâtei I.R. în

sensul că Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate formula

plângere împotriva hotărârilor Colegiului de Conducere întrucât este obligat să

le aducă la îndeplinire și că nu a fost menționat ca subiect de sesizare în mod

expres de art. 7 din Legea nr. 284/2010 și nici în cuprinsul art. 1 din Legea

nr. 554/2004.

Așa cum s-a arătat mai sus, Președintele

Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca reprezentant al Înaltei Curți de

Casație și Justiție - este subiect de drept public în accepțiunea art. 1 alin. 1

raportat la alin. (8) din Legea nr. 554/2004. Acțiunea se întemeiază pe

apărarea interesului public și nu se invocă vreun drept propriu sau alte

drepturi subiective.

Colegiul de conducere al Înaltei Curți de

Casație și Justiție - ca organ colegial - a emis hotărârea nr. 15/2014 - în

exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) lit. i)

1

din

Regulamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție și soluționează contestațiile

referitoare la modul de stabilire a drepturilor salariale iar, ca act

administrativ, această hotărâre trebuie să fie conformă cu interesul public

urmărit de lege.

În acest sens se precizează în cuprinsul

plângerii pentru motivarea cererii de suspendare de povara financiară pentru

bugetul instanței supreme în situația unor contestații similare din partea

tuturor celor care au îndeplinit condițiile de trecere într-o altă tranșă de

vechime în muncă sau în specialitate ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Cum Departamentul economico – financiar și

administrativ și managerul economic sunt subordonate Președintelui Înaltei

Curți de Casație și Justiție - (art. 77, art. 79 alin. 1 Regulamentul Înaltei

Curți de Casație și Justiție ) - iar Președintele asigură conducerea Înaltei

Curți de Casație și Justiție (alături de vicepreședinți și colegiul de

conducere - conform art. 5 din Regulamentul Înaltei Curți de Casație și

Justiție) în exercitarea acestor atribuții și competențe, o bună administrare

necesită existența unui sistem legal, corect și imparțial pentru toți

judecătorii – în materia drepturilor salariale.

Toate aceste argumente relevă interesul

public pentru apărarea căruia reclamanta Președintele Înaltei Curți de Casație

și Justiție - a formulat prezenta plângere în conformitate cu prevederile art. 7

alin. 2 din Anexa VI din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară.

În acest context se rețin și prevederile art.

52, art. 126 alin. (6) din Constituția României care consacră și garantează accesul

la instanța de contencios administrativ pentru persoana vătămată într-un drept sau

interes legitim, privat ori public.

Nu are relevanță pentru speța de față

invocarea Deciziei în interesul legii nr. IV din 23 iunie 2003 - privind

posibilitatea primarului de a ataca în fața instanței de contencios

administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local pe care le consideră

ilegale.

Așa cum a arătat și reclamanta în răspunsul

la întâmpinare, nu se poate considera că există vreo situație similară generată

de calitatea de organ deliberativ avută atât de consiliul local cât și de

colegiul de conducere și cea de autoritate executivă în raport cu aceste organe

avută pe de o parte de Primar iar pe de altă parte de Președintele Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Este vorba despre situații juridice diferite determinate

de o bază legală diferită, în materii diferite.

Nu se poate considera că actele emise de

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia salarizării sunt

independente față de cele adoptate de Colegiul de Conducere, dimpotrivă acesta

din urmă exercită un control de legalitate asupra ordinelor emise de

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție în exercitarea  competențelor

sale în materia de drepturi salariale.

De altfel situația la care se referă Decizia

IV/2003 nici nu mai este valabilă prin Decizia Curții Constituționalitate nr. 356/2006

- prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 68

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 215/2001 - s-a reținut faptul că „primarul nu

dispune de o cale de atac directă împotriva hotărârilor Consiliului Local pe

care le consideră ilegale nu echivalează însă cu excluderea posibilității ca

aceste acte să fie deduse controlului instanței de judecată”. Pe lângă

posibilitatea generală a prefectului de a ataca asemenea acte în contencios

administrativ, există și situații specifice în care controlul judecătoresc

poate fi declanșat la inițiativa altor persoane, spre exemplu în cazul prevăzut

de art. 47 din Legea nr. 215/2001, când „acțiunea poate fi introdusă de orice

persoană interesată”.

Prin actuala Lege nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ se prevede la art. 1 alin. (8) că acțiunile în

contencios administrativ pot fi introduse de Prefect și de Agenția Națională a

Funcționarilor Publici, precum și de orice subiect de drept public vătămat

într-un drept sau interes legitim ori în categoria subiectelor de drept public

intră și primarul ca autoritate publică autonomă locală executivă, Consiliul

local și județean ca autoritate publică autonomă deliberativă, cât și comunele,

orașele și județele (conform art. 21 din Legea nr. 215/2007).

Problema de drept dezlegată prin Decizia în

interesul legii nr. IV/2003 a fost depășită în practică, vechea lege nefăcând

nici o distincție în privința categoriilor de persoane ce pot sesiza instanța

(a se vedea Curierul judiciar nr. 9/2003 pag. 7 - 19).

Prin urmare nici raportat la acest argument,

excepția inadmisibilității plângerii formulate de Înalta Curte de Casație și

Justiție - reprezentată de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție -

ca ordonator principal de credite nu poate fi primită, iar excepția va fi

respinsă.

În ceea ce privește fondul cauzei

În fapt, se reține că prin Hotărârea nr. 15

din 1 iulie 2014 Colegiul de Conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cu majoritate a admis contestațiile d-nelor judecător N.P., R.P. și I.R., s-a

dispus anularea ordinelor nr. 318 din 12 decembrie 2013, 45 din 4 martie 2014

și 44 din 4 martie 2014 emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și

Justiție și emiterea de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

a unor noi ordine prin care salarizarea acestora să fie identică salarizării

magistraților care au îndeplinit aceleași condiții în vechime la data de 31

decembrie 2010 și care au fost încadrați de la 1 ianuarie 2011 în clasa 109,

coeficient de ierarhizare 14,63.

Pentru a se pronunța astfel Colegiul de

Conducere a reținut în esență, faptul că „diferența relevată, după data de 01

ianuarie 2011, dintre drepturile salariale ale judecătorilor aflați în situații

identice de vechime în muncă și în funcție, decurgând din aplicarea

dispozițiilor legale invocate în cuprinsul contestației, reprezintă o situație

de discriminare, în înțelesul de diferență de tratament între persoane aflate

în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce

contravine prevederilor art. 3 lit. c) din Legea-cadru nr. 284/2010, art. 16 alin.

(1) din Constituție și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, raportat la Directiva 2000/78/CE a Consiliului

din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de

tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă

și la prevederile art. 73 și art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul

magistraților".

În drept,

(dispozițiile legale relevante) - Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară

a personalului pl

ătit

din fonduri publice:

Art. 1. - (1)

Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de

salarizare pentru personalul din sectorul bugetar pl

ătit din bugetul

general consolidat al statului.

Art. 7.

- (1) Aplicarea

prevederilor prezentei legi se realizeaz

ă etapizat, prin modificarea succesivă, după

caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de

bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de

aplicare.

(2) Valoarea

salariilor de baz

ă,

soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor

lunare de încadrare utilizată

la reîncadrarea pe funcții a personalului în anul 2011 se

stabilește prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit

din fonduri publice.

Legea nr. 285/2010

privind salarizarea în anul 2011 a personalului pl

ătit din fonduri

publice.

Art. 2. -

În anul 2011,

pentru personalul

nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași

instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru

personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la

nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din

instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

În anul 2011 nu se

aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători

claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare

lege-cadru.

(3) Personalul pl

ătit din fonduri

publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare,

pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu

funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31

decembrie 2010.

Art. 6. - (1) În anul

2011, avansarea personalului

încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare

tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare

corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din

legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut,

corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare

multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără

acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii

clase de salarizare.

Prevederile alin. (1)

se aplic

ă

în mod corespunzător și la trecerea într-o alta tranșă de vechime în funcție

pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale

"Justiție",- respectiv vechime în învățământ pentru personalul

didactic de predare universitar și preuniversitar.

Legea nr. 283/2011

privind aprobarea O.

U.G.

nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr, 37/2008 privind

reglementarea Unor măsuri financiare în domeniul bugetar.

Art. 2. -

în

anul 2012, pentru

personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași

instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru

personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la

nivelul de salarizare în plată

1

pentru funcțiile similare din

instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

Art. 6. - (1)

în anul 2012,

avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația

corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele

de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute Ia art. 11

alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul

beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de

clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la

art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului

corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare

O.U.G. nr. 84/2012 Ordonan

ță  de  urgență  privind

stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013,

prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal - bugetare.

Art. 1. - În anul

2013 se men

țin

în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute ia art.

1 și art. 3-5 din O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea

reducerilor salariate aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012.

Ordonan

ța de urgență nr. 103/2013

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014,

precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Art. 1. - (1)

în anul 2014,

cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/ salariilor

funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul

plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă

pentru luna decembrie 2013 în măsura în care personalul își desfășoară

activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții

de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din

fonduri publice, cu modificările ulterioare.

Art. 3. - În anul

2014, indemniza

țiile,

compensațiile, sporurile, majorările salariilor de bază prin acordarea de clase

de salarizare suplimentare și alte drepturi acordate potrivit actelor normative

în vigoare se stabilesc fără a lua în calcul drepturile incluse în salariul de

bază conform prevederilor art. 14 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în

anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 10 al art. II

din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008

privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și

pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 283/2011.

Art.

5. - (1) În anul

2014, pentru personalul nou-

încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în

aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru

personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la

nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din

instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituțiile

subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcție similară în plată.

Art. 6. - (1)

În anul 2014,

avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația

corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele

de Salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11

alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul

beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de

clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul prevăzut la

art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, fără

acordarea salariului aferent clasei de salarizare prevăzut în anexele la

Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, după caz.

(2)

În anul 2014,

prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere,

precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului

care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale ”Justiției”.

(3) Personalul care,

în cursul anului

2014, desfășoară activități noi care presupun, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010,

cu modificările ulterioare, acordarea unor clase de salarizare succesive celei

deținute pentru funcția respectivă beneficiază de o majorare a salariului de

bază, soldei/ salariului de funcție, respectiv a indemnizației de încadrare

corespunzător numărului de clase de salarizare suplimentare multiplicat cu

procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus - menționată.

În esență,

contestatoarele pârâte au arătat că aplicarea greșită a dispozițiilor din Legea

nr. 285/2010 cât și din Legea cadru nr. 384/2010 au condus la o discriminare

evidentă care este contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția

României, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la

Directiva 2000/78 CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru

general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în

muncă și ocuparea forței de muncă.

De asemenea, s-a

subliniat și încălcarea prevederilor art. 73 și 74 din Legea nr. 303/2004

privind statutul magistraților precum și a principiilor stabilite de art. 3 din

Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară personalului plătit din fonduri

publice.

Înalta Curte nu va

împărtăși aceste argumente expuse pe larg de către pârâte în contestațiile lor,

întrucât se observă odată cu adoptarea Legii cadru nr. 284/2010 o schimbare de

optică. Astfel, potrivit O.U.G. nr. 27/2006, respectiv anterior abrogării Legii

nr. 330/2009, regulile privind sistemul de salarizare, referitoare la trecerea

dintr-o tranșă în alta de vechime stabileau expres un spor de vechime calculat

la indemnizația de încadrare brută lunară de 5% mai mare decât cel avut

anterior, rezultând la o vechime în muncă mai mare și un spor mai mare.

În ceea ce privește

noua abordare a legiuitorului privind trecerea într-o altă tranșă de vechime,

se reține că dimpotrivă pentru tranșele de vechime în muncă se acordă 5

gradații, clase de salarizare - prin aplicarea unui procent ce variază între

7,5% și 2,5% - deci cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul

corespunzător tranșei de vechime este mai mic (art. 1 alin. (2) - (5) din Legea

nr. 284/2010).

De asemenea, se

reține că persoanele care au împlinit o anumită vechime până la 31 decembrie

2010 sunt îndreptățite să păstreze același cuantum a salariului însă pentru persoanele

nou încadrate pe funcții precum și pentru personalul promovat în funcții sau

grade/trepte - după 1 ianuarie 2011 legiuitorul nu le-a prevăzut expres aceste

drepturi, considerându-se că nu le - au avut niciodată, fiind vorba de

categorii diferite de salariați cărora li se aplică act normative diferite,

respectiv Legea nr. 330/2009 și Legea cadru nr. 284/2010 (Legea nr. 285/2010).

Așa cum s-a reținut

și în cadrul lucrărilor Comisiei bipartite în scopul elaborării legii,

principiul susținut și de Banca Națională a fost potrivit căruia creșterile

salariale, ca efect al stabilirii tranșelor de vechime în muncă, vor fi mai

mari în scopul celor cu vechime mai mică pentru a stimula promovarea tinerilor

în funcțiile din cadrul familiei ocupaționale „Justiție”.

Se observă, de

asemenea că prin dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011 -

se reglementează în mod expres modalitatea de majorare a salariului la trecerea

în anul 2012 într-o altă tranșă de vechime în funcție a personalului care ocupă

funcții în cadrul familiei ocupaționale Justiție, nefiind aplicabile deci

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 283/2010.

Majorarea la care se

referă art. 6 privește salariul de bază și nu are legătură cu criticile privind

calculul greșit al sporurilor.

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 669 din 26 iunie 2012 a fost respinsă ca neîntemeiată

excepția de neconstituționalitate a art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind

salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în cadrul

căreia s-a statuat „avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în

gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor

potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data

unei astfel de avansări, cuantumurile ce vor putea fi calculate potrivit

legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor

drepturi câștigate”. De altfel Curtea a subliniat că legiuitorul poate

interveni oricând din rațiuni ce țin de politica economico - financiară a statului,

cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al

indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data

intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care

le abrogă”.

În ceea ce privește

starea de discriminare invocată de pârâtele - contestatoare, nu se poate reține

o încălcare a principiului nediscriminării și egalității  de tratament,

întrucât în practica sa C.E.D.O. consideră că diferența de tratament devine

discriminare în înțelesul art. 14 din Convenție doar atunci când se induc distincții

între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o

justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).

Fiind vorba despre

situații juridice diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de

salarizare succesive celei deținute pentru funcția respectivă, cărora li se

aplică 2 acte normative diferite, nu poate fi reținută încălcarea art. 20 din

Constituția României.

De altfel, Curtea

Constituțională prin Deciziile nr. 6/2013, nr. 669/2012, nr. 884/2012 a fost

consecventă în soluția de respingere a  excepției de neconstituționalitate a  prevederilor

art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010 neexistând elemente noi care  să

justifice reconsiderarea jurisprudenței acesteia.

Din această

perspectivă Înalta Curte împărtășește punctul de vedere al reclamantei Președintele

Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că discriminarea creată și

injustețea situației salariale a celor 3 contestatoare, ca de altfel pentru

toți magistrații aflați în aceeași situație, provine din lege și nu din aplicarea

greșită a acesteia.

Cum dispozițiile incidente

în cauză nu au fost declarate neconstituționale de către Curtea

Constituțională, instanțele judecătorești nu pot încălca principiul separației

puterilor de stat și prin depășirea limitelor puterii judecătorești să desființeze

norme juridice instituite prin lege, ci acestea înfăptuind justiția (conform art.

126 alin. (1) din Constituția României) trebuie să soluționeze, aplicând legea,

litigiile dintre subiectele de drept cu privire  la existența, întinderea și

exercitarea drepturilor lor subiective (în acest sens sunt Deciziile Curții

Constituționale nr. 818, nr. 819, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).

De menționat că și

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este în același sens, respectiv

deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4376/2014, 4373/2014,

4346/2014, 474/2014.

Temeiul legal al

soluției adoptate de instanța de recurs

Față de cele arătate,

Înalta Curte apreciază că acțiunea reclamantei Președintele Înaltei Curți de

Casație și Justiție - în calitate de reprezentant al Înaltei Curți de Casație

și Justiție și ordonator principal de credite este întemeiată.

Președintele Înaltei

Curți de Casație și Justiție a emis ordinele de salarizare în mod corect și cu

respectarea dispozițiilor legale incidente, în vigoare la momentul atingerii

tranșelor de vechime, de către contestatoare, iar considerarea ca

discriminatorii a acestor dispoziții legale de către Colegiul de Conducere și înlăturarea

lor, încalcă principiul separației puterilor de stat, situație sancționată deja

de Curtea Constituțională cum s-a precizat mai sus astfel că, plângerea va fi

admisă în conformitate  cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

raportat la art. 496 N.C.P.C.

Se va anula în parte

Hotărârea nr. 15

din 1 iulie 2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de