ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1243/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 35442/3/2012, la data de 07 septembrie 2012, reclamanții Ș.G.C. și Ș.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. București, reprezentat prin P.G. și S.R., reprezentat prin M.F.P. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că S.R.

nu deține titlu valabil cu privire la imobilul teren în suprafață de 274 mp, actualmente situat în partea de nord-est a sectorului 5, în Piața Constituției, cu amplasamentul anterior în București, str. Logofătul Nestor, astfel cum a fost identificat prin documentația topo-cadastrală privind reconstituirea corpului de proprietate fosta str. Logofăt Nestor, întocmită în iulie 2012 de către SC G. SRL – S.A.; să se dispună obligarea pârâților la restituirea în natură, lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului-teren anterior menționat și, în subsidiar, în situația în care nu este posibilă restituirea în natură, să se dispună obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri bănești pentru acest imobil, astfel cum va fi identificat și evaluat prin expertizele tehnice judiciare de specialitate ce vor fi întocmite în cauză și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În motivarea cererii, în esență, reclamanții au arătat că imobilul anterior arătat a aparținut tatălui lor, Ș.L.M., în baza actului de vânzare-cumpărare cu clauză de donație, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, la nr. 18315 din 30 martie 1945. Ș.L.M. a decedat la data de 12 martie 1977, moștenitorii legali ai acestuia fiind chiar reclamanții (conform Certificatului de moștenitor nr. 461 din 07 aprilie 1977 și a Certificatului de moștenitor nr. 1000 din 25 iulie 1978, ambele emise de fostul Notariat de Stat al Sectorului 6 București), Ș.I., în calitate de fiică și Ș.G.C., în calitate de fiu. Imobilul, proprietatea autorului lor, a fost preluat în fapt, fără titlu, de S.R. iar în prezent, în zona situării sale, a fost edificat parcajul auto Piața Constituției și artera de circulație B-dul Libertății.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 și urm. C. civ., art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998. Potrivit precizărilor reclamantului din ședința publică din data de 10 aprilie 2013, s-a reținut că se solicită ca ambii pârâți să fie obligați la restituirea în natură a imobilului sau, în subsidiar, la plata despăgubirilor arătându-se că nu există o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, ci acțiunea introdusă se întemeiază pe prevederile noului Cod de procedură civilă referitoare la revendicare imobiliară. Prin sentința civilă nr. 1054 din 15 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții M. București, prin P.G.

și S.R., prin M.F.P. Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a considerat neîntemeiată excepția lipsei de interes deoarece reclamanții justifică un interes pentru a se constata că pârâții nu dețin un titlu valabil asupra imobilului dedus judecății, tocmai pentru a se putea acorda prioritate titlului reclamanților în cadrul acțiunii în revendicare, care are la bază tocmai compararea titlurilor de proprietate. Tribunalul a găsit, însă, întemeiată excepția inadmisibilității cererii privind obligarea în principal a pârâților la restituirea în natură a imobilului în litigiu, iar în subsidiar, obligarea lor la acordarea de despăgubiri bănești.

Pentru a stabili aceasta, tribunalul a reținut, în esență, că terenul în litigiu a aparținut autorului reclamanților, Ș.L.M., fiind dobândit de acesta în baza actului de vânzare-cumpărare cu clauză de donație, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. 18315 din 30 martie 1945. Autorul reclamanților a decedat la data de 12 martie 1977, moștenitorii acestuia fiind Ș.I. și Ș.G.C., potrivit certificatului de moștenitor nr. 461 din 07 aprilie 1977. Imobilul a fost preluat de la reclamanți prin Decretul nr. 152 din 7 mai 1980 privind construirea unor artere de circulație, exproprierea unor terenuri și construcții, precum și scoaterea din funcțiune și demolarea unor construcții, în vederea sistematizării zonei centrale a M. București, reclamanții figurând la poziția nr. 67 din anexa la decret.

Nu a fost făcută nicio dovadă referitoare la acordarea de despăgubiri către reclamanți, urmare a exproprierii terenului în litigiu. Mai mult, decretul de expropriere nu a fost publicat în Buletinul Oficial, astfel cum rezultă din mențiunea din decret, motiv pentru care devin incidente dispozițiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, ce permit calificarea preluării realizată de stat ca fiind abuzivă. Cu toate acestea, reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, după cum ei înșiși au arătat tribunalului la termenul din 15 mai 2013. În prezent, imobilul expropriat este afectat de carosabilul Pieții Constituției, aflată între artera de circulație B-dul. Unirii și Palatul Parlamentului, astfel cum rezultă din adresa nr. 1101268/12405 din 27 august 2012, emisă de P.M.

București - D.P. Pornind de la dezlegările obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din 09 iunie 2008, s-a arătat că este neîndoielnic că instanța supremă a considerat inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în situația în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Este adevărat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, dar în astfel de acțiuni trebuie să se verifice dacă reclamantul se poate prevala, la rândul său, de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, caz în care trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă neîndoielnic că, pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială. În acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Rezultă că foștii proprietari au deschisă acțiunea în revendicare pentru bunurile preluate fără un titlu valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, fără a distinge dacă bunurile respective au fost înstrăinate sau nu către terțe persoane. Întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, tribunalul a apreciat că situația acestuia corespunde unei preluări abuzive, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, ipoteza reclamanților intrând în domeniul de aplicare al acestei legi, deoarece ei aveau posibilitatea formulării notificării în temeiul acestei legi pentru a solicita restituirea în natură sau prin echivalent. Un argument în plus, în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile ipotezei de față, este dat de interpretarea fostelor dispoziții ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispoziții abrogate în prezent prin Legea nr. 1/2009.

Astfel, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi. S-a stabilit în acest fel, un mod de exercitare a dreptului material la acțiune din conținutul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri prealabile accesului la justiție. Potrivit acestui articol, dreptul de proprietate se exercită numai după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire. Așa fiind, dispozițiile art. 2 alin. (2) nu pot fi folosite ca un argument tocmai în sensul formulării acțiunii în revendicare de drept comun, textul prevăzând că, dreptul de proprietate poate fi exercitat exclusiv numai în baza deciziei sau a hotărârii judecătorești emise în temeiul acestei legi.

Că aceasta a fost intenția legiuitorului și nu alta, o demonstrează chiar abrogarea art. 2 alin. (2) prin Legea nr. 1/2009, abrogare care are semnificația înlăturării mențiunii referitoare la faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, admițându-se ipoteza că dreptul foștilor proprietari nu va putea fi exercitat pe viitor, decât dacă acesta este redobândit pe calea legii speciale. Reclamanții nu au făcut dovada urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a putea analiza, în funcția de situația concretă, dacă procedura administrativă ar fi fost eficientă sau nu în ceea ce îi privește, pentru a ajunge astfel la o concluzie privind încălcarea dreptului de acces la o instanță.

În cazul Legii nr. 10/2001, problema se pune în sensul dacă, instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură sau prin echivalent și a unor termene relativ scurte pentru desfășurarea acesteia, corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acțiunea în revendicare, constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietății. Altfel spus, pierderea dreptului de proprietate, fără nici o compensație, prin neobservarea termenelor de decădere sau prescripție prevăzute de această lege, constituie sau nu o ingerință legitimă în drepturile persoanelor îndreptățite, iar acesta poate sau nu fi socotită drept admisibilă, în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În aprecierea tribunalului, răspunsul la această întrebare este afirmativ, apreciind că ingerința are caracter legitim și nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, fiind dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei, cât și în raporturile cu statul însuși, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.

Pentru a fi eficace, o astfel de procedură trebuie să fie obligatorie și trebuie să prevadă termene precise în care persoanele interesate să își exercite drepturile recunoscute de lege, precum și sancțiuni juridice pentru nerespectarea acestor termene, astfel încât nerespectarea acestor termene nu poate fi imputată statului sau altor persoane, ci numai destinatarilor acestor termene, pierderea dreptului de proprietate fiind astfel o sancțiune firească și perfect legală, căci, din faptul inacțiunii persoanei interesate, rezultă fie renunțarea tacită la dreptul în cauză, fie lipsa de interes sau neglijența în valorificarea unui drept. A menționat tribunalul că, același raționament l-a avut și Curtea în cauza recentă M.A.

c. României, când a reținut că „respingerea acțiunii în revendicare de drept comun, având în vedere necesitatea asigurării unei coerente aplicări a legilor cu caracter reparator, nu relevă în sine o problemă prin prisma dreptului de acces la instanță, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se dovedească a fi o cale efectivă”. Mai mult decât atât, chiar instanța supremă, în motivarea deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a inadmisibilității acțiunii în revendicare în contradictoriu cu S.R. folosește aceleași argumente structurate pe existența deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 dată în recursul în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. 60/2007 și a concursului dintre legea specială și legea generală, care se rezolvă în favoarea legii speciale.

Prin urmare, a apreciat instanța de fond că, respingerea acțiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de față, când reclamanții nu au formulat notificare, nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță și cu atât mai puțin nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. În concluzie, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu unitatea deținătoare, pârâtul M. București, este inadmisibilă, atât în ceea ce privește capătul principal, cât și în ceea ce privește capătul subsidiar privind acordarea despăgubirilor bănești, în măsura în care nu este posibilă restituirea în natură. Aceleași argumente de admitere a excepției inadmisibilității au fost reținute de tribunal și în contradictoriu cu pârâtul S.R.

prin M.F.P., argumente la care s-au adăugat cele reținute de instanța supremă în motivarea deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 privind recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul protocol adițional la C.A.D.O.L.F. și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Reclamanții au declarat apel împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât tribunalul nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea lipsei titlului valabil de deținere a bunului imobil de către S.R., deși acest aspect rezultă cu evidență din istoricul juridic și din situația de fapt a bunului, ca și din interpretarea art. 1 lit. e) din Normele Metodologice din 7 martie 2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și din interpretarea art. 6 din Legea nr. 213/1998. Or, atât doctrina, cât și jurisprudența rețin faptul că, în absența unor dispoziții legale de naționalizare, confiscare etc. în vigoare la data preluării imobilelor, acestea pot fi revendicate pe calea dreptului comun.

Apelanții consideră că instanța avea obligația de a se pronunța asupra obiectului cererii deduse judecății, garantând aplicarea principiului disponibilității, consacrat prin art. 129 alin (6) C. proc. civ., invocând totodată că imobilul ce se solicită a fi restituit nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât statul român nu a preluat acest imobil în proprietatea sa la moartea defunctului lor părinte, imobilul trecând la acea dată direct în patrimoniul lor, cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 461/1977.

Formularea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă întrucât, deși potrivit art. 22 alin (5) din actul normativ invocat, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificație, decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptățită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acțiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiție, cum este și acțiunea în revendicare. Efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința păstrării calității de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres și prin dispozițiile art. 2 alin (20) Legea nr. 10/2001.

Apelanții au negat incidența în cauză a hotărârilor M.A. contra României și a Deciziei 33 din 09 iunie 2008, întrucât deciziile C.E.D.O. care au făcut obiectul analizei în cadrul punctului II din Decizia nr. 12008 (Cauza B. contra României, Cauza R. contra României, Cauza P. contra României, Cauza R. contra României etc.) vizează raporturi dintre foștii proprietari și dobânditorii de la stat, iar hotărârea pilot a avut ca obiect cererile vizând imobile înstrăinate de stat în baza Legii nr. 112/1995. S-au argumentat criticile și în sensul că, în cauza V., Curtea Europeană a ajuns la constatarea încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, ținând cont de ineficiența sistemului de restituire, de întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii, și, în mod special, pentru că părților interesate nu le era oferită nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul procedurii în fața Comisiei Centrale.

Prevederile art. 6 din C.A.D.O.L.F. garantează oricărei persoane dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 326/ A din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reținându-se că Legea nr. 10/2001 a reglementat toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, prin dispozițiile sale fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 480 C. civ.

Astfel fiind, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în despăgubiri, pe calea dreptului comun, pentru imobilele pe care le vizează această lege nu mai este admisibilă, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială, care condiționează parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești, ce are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită, persoanei juridice deținătoare.

Ca și judecătorul fondului, instanța de apel a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu dreptul comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului Civil, așa cum au procedat reclamanții din această cauză. Chiar dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 21/1998, referitoare la imobilele preluate fără titlu valabil, prevăd că acestea „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Doar persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. Or, apelanții-reclamanți nici nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale și nici nu au relevat nici un motiv independent de voința lor de a nu fi putut urma procedura legii speciale prin formularea unei notificări.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins, este una efectivă. Calea procesuală reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este altceva decât o acțiune în revendicare specială, supusă unui regim juridic aparte, neputând fi admisă o acțiune în justiție, în condițiile culpei evidente a reclamanților în neexercitarea unor demersuri prevăzute de legiuitor prin legea specială de reparație. Cum în cauză reclamanții nu au formulat până la aceasta dată nicio cerere de înlăturare a efectelor preluării abuzive, fie prin restituirea în natură, fie prin acordarea de despăgubiri, cerere care să nu fi fost soluționată, nu se pot prevala de existența unui bun și astfel, de încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al C.E.D.O.

S-a arătat și că, raportat la datele concrete ale speței, nu există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O. deoarece instituirea de către legiuitor a unui cadrul legal special în care să poate fi valorificat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii, nu îngrădește accesul liber la justiție al acestora. Dreptul de acces la justiție nu exclude respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege.

De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, are ca semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social. Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Reclamanții nu s-au aflat în imposibilitatea de a utiliza procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au invocat nici un impediment, mai presus de voința lor care să-i fi împiedicat să urmeze demersurile prevăzute de legea specială pentru obținerea măsurilor reparatorii reglementate de lege. Motivul de apel privind nerespectarea jurisprudenței C.E.D.O.

a fost înlăturat ca nefondat deoarece situația dedusă judecății în speță nu este configurată de elemente concrete, în raport de care să fie incidentă jurisprudența C.E.D.O. invocată de apelanții-reclamanți. Aceștia nu au urmat calea prevăzută de legea specială, în timp ce în cauza F., ca și în cauza A., părțile au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind acordarea măsurilor reparatorii, iar încălcarea Convenției, astfel cum a fost constată de Curte, se circumscrie punerii în aplicare a legislației speciale. Instanța de apel a apreciat că sentința apelată se circumscrie exigențelor prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., deoarece analizează raporturile juridice dintre părți, prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, soluția adoptată de prima instanță este legală și temeinică, iar nepronunțarea separată asupra cererii referitoare la caracterul abuziv al preluării nu produce efecte, întrucât cererea lor este inadmisibilă, atâta timp cât reclamanții nu pot beneficia de alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de legea specială, ale cărei exigențe nu le-au respectat. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea acesteia și desființarea sentinței tribunalului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., aceștia au susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate: - Instanța de apel a răspuns greșit motivului de apel susținut de reclamanți, privitor la nepronunțarea de către instanța de fond asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea inexistenței titlului statului asupra imobilului în litigiu. Faptul că acest capăt de cerere nu putea produce efecte în mod independent de restul petitului acțiunii nu acoperă neregularitatea hotărârii instanței de fond, care trebuia constatată și sancționată ca atare de către instanța de apel. Instanța de fond a respins excepția lipsei interesului în ceea ce privește acest capăt de cerere, însă a omis să pronunțe o soluție asupra sa, motiv pentru care reținerea instanței de apel apare ca fiind nelegală.

Față de toate acestea, și în raport de dispozițiile art. 129 alin. (6) Cod proc. civ., care prevăd că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, instanța de apel a greșit când a respins critica de nepronunțare asupra acestui capăt de cerere motivat de aspectul neproducerii efectelor. - Instanța de apel a greșit și atunci când a apreciat asupra criticilor vizând inadmisibilitatea acțiunii dedusă judecății. În acest sens, recurenții au susținut că imobilul ce se solicită a fi restituit nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât S.R. nu l-a preluat în proprietatea sa, la moartea defunctului lor părinte imobilul respectiv trecând direct în patrimoniul reclamanților, după cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 461/1977.

Nu se poate susține că imobilul a fost preluat în drept, într-un mod abuziv sau nu, motiv pentru care nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii. Acțiunea în revendicare întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă întrucât deși potrivit art. 22 alin. (5) din acest act normativ, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, această sancțiune nu poate avea altă semnificație decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptățită, efectele sale neputând fi extinse asupra altor acțiuni pe care partea le-ar putea promova în justiție, cum este și acțiunea în revendicare.

Faptul ca potențialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigentelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocația de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea intentării unei acțiuni în revendicare de drept comun. Efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința păstrării calității de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres și prin dispozițiile art. 2 alin. (20) din Legea nr. 10/2001. Acest text, care reproduce în cuprinsul legii speciale dispozițiile din dreptul comun conținute de art. 563 alin. ii) C. civ., dă vocația titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare pentru a obține recunoașterea acestui drept în maniera pe care o consideră adecvată finalității urmărite.

Astfel, recurenții susțin că, în situația în care imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, fostul proprietar are deschisă atât calea Legii nr. 10/2001, cât și calea acțiunii directe în revendicarea imobilului, de vreme ce prevederile legii speciale nu exclud, nici expres, nici implicit, acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat de către stat. Privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporționalității. Justificarea privării de proprietate presupune ca ingerința, în primul rând sa fie prevăzuta de lege și dreptul intern sa răspundă exigentelor de previzibilitate și precizie, verificându-se totodată și daca interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară.

Recurenții susțin că, soluționând procesul prin respingerea cererii, ca inadmisibilă, instanțele le-au încălcat dreptul de acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F. În acest sens sunt și statuările C.E.D.O. din Cauza M. împotriva României (M. Of. nr. 216/16.04.2013). De asemenea, au susținut că argumentele instanței de apel întemeiate pe dezlegări regăsite în hotărârea pronunțată în cauza M.A. contra României ori în Decizia 33 din 09 iunie 2008, nu sunt incidente în cauză, întrucât deciziile C.E.D.O. care au făcut obiectul analizei în cadrul punctului II din Decizia nr. 33/2008 (Cauza B. contra României, Cauza R. contra României, Cauza P. contra României, Cauza R. contra României etc.) vizează, toate, raporturi dintre foștii proprietari și dobânditorii de la Stat.

Tot astfel, cererile ce au făcut obiectul Hotărârii pilot pronunțată în cauza M.A. și alții împotriva României, cât și cauzele la care s-a făcut trimitere în cuprinsul acesteia, au avut drept ipoteză imobile înstrăinate de Stat în baza Legii nr. 112/1995. Dreptul la respectarea bunurilor și principiul securității raporturilor juridice inerente oricărei societăți democratice au fost analizate, astfel, din perspectiva fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia, respectiv a dobânditorilor de la stat. În ipoteza în care bunul nu a fost înstrăinat, cum este cazul în prezenta speță, prin adoptarea Legii nr. 10/2001, S.R. a făcut să se nască în patrimoniul foștilor proprietari un nou drept de proprietate care se circumscrie noțiunii de bun în sensul art. l din Protocolul adițional nr. l la C.A.D.O.L.F.

și care se bucură de toate garanțiile specifice. În acest sens se pronunță și C.E.D.O. în cauza M.A. ș.a., unde reține că „în schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. l, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. l din Protocolul nr. l în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire”. Totodată, în acord cu principiile generale ce decurg din jurisprudența C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerința autorității publice „în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală” și „în plus, orice ingerință în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție trebuie să urmărească un scop legitim.

De asemenea, în cauzele care presupun o obligație pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru inacțiunea statului”. Curtea Europeană a reamintit că în cauza V. a ajuns la constatarea încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, ținând cont de ineficienta sistemului de restituire, de întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii, și, în mod special, pentru că părților interesate nu le era oferită nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul procedurii în fața Comisiei Centrale. Ea a observat în plus că Fondul „Proprietatea” nu funcționează într-o manieră care să permită acordarea efectivă a unei despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparație care aleseseră să primească acțiuni.

Referitor la încălcarea art. 46 din Convenție (Forța obligatorie și executarea hotărârilor), Curtea, reținând că din cauzele analizate rezultă ineficienta mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă și pe scară largă în România, situație ce persistă în ciuda adoptării hotărârilor V., F. și K., a sugerat, printre altele, ca o măsură pe care S.R. ar putea-o lua pentru a pune capăt situației structurale constatate, să înlăture orice obstacol din calea exercitării efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situația considerată de Curte a fi contrară Convenției, sau, în caz contrar să ofere un remediu adecvat. în ceea ce privește procedura de urmat în cauze similare, respectiv a cererilor introduse în fața sa după pronunțarea hotărârii pilot, a apreciat că reclamanții ar putea fi invitați să formuleze capetele de cerere, în primul rând, în fața autorităților naționale.

Prevederile art. 6 din C.A.D.O.L.F. garantează oricărei persoane dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil. În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 129 alin. (6) C. proc. civ., art. 563 alin. (l) Noul C. civ., art. 6 din C.A.D.O.L.F., art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenție. Analizând criticile de recurs formulate, ce se subsumează motivului legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, potrivit celor ce urmează. Este nefondată acea critică a recursului ce susține caracterul nelegal al dezlegării date de instanța de apel motivului de apel vizând nepronunțarea primei instanțe asupra primului capăt de cerere al acțiunii, prin care se cerea constatarea lipsei titlului valabil de deținere al S.R.

asupra terenului revendicat. Se reține, în acest sens, că prin hotărârea de primă instanță, acțiunea dedusă judecății, în întregul său, a fost respinsă, ca inadmisibilă, întrucât s-a observat că deși imobilul litigios intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, acesta fiind preluat în mod abuziv, fără titlu valabil, de către stat, reclamanții nu s-au adresat unității deținătoare cu o notificare, iar potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Validând hotărârea de primă instanță, Curtea de Apel București a susținut, la rândul său, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamanți și întemeiată pe dreptul comun, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 10/2001, în concurs cu normele dreptului comun, se aplică prioritar, astfel că după adoptarea legii speciale de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma calea Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun. Răspunzând criticii de nepronunțare separată a tribunalului asupra capătului de cerere referitor la constatarea lipsei titlului valabil al statului asupra imobilului revendicat, instanța de apel a reținut lipsa de efecte a acestui mod de rezolvare a acțiunii, atâta timp cât reclamanții nu pot beneficia de alte măsuri reparatorii decât cele ale legii speciale (Legea nr. 10/2001).

Contrar susținerilor recurenților, instanța de recurs nu identifică în acest mod de rezolvare a acțiunii dedusă judecății o neregularitate a hotărârii pronunțată de tribunal, care ar fi trebuit sancționată de curtea de apel, după cum au afirmat aceștia. Dimpotrivă, afirmația recurenților, care au invocat o nepronunțare a primei instanțe asupra celui dintâi capăt al acțiunii lor, nu are nicio acoperire în realitatea faptică deoarece prin sentința pronunțată de tribunal a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea dedusă judecății în întregul ei, iar nu doar unele din capetele de cerere ale acesteia. Prin urmare, respingerea, ca inadmisibilă, a vizat inclusiv cel dintâi capăt de cerere al acțiunii, prin care reclamanții solicitaseră să se constate că S.R.

nu deține un titlu valabil asupra terenului de 274 mp situat la fosta adresă din București. Desigur, această rezolvare dată celui dintâi capăt de cerere a fost consecința aprecierii asupra inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamanți și întemeiată pe dreptul comun, acțiune în economia căreia constatarea lipsei unui titlu valabil al statului asupra imobilului revendicat nici nu avea o existență de sine stătătoare, ci constituia, în realitate, argumentul ori premisa de la care pornind, avea a fi examinată pe fond cererea în revendicare, în ipoteza în care aceasta ar fi fost admisibilă.

Întrucât cele două capete ale acțiunii în revendicare a reclamanților (cel având ca obiect constatarea lipsei unui titlu valabil al statului și cel având ca obiect obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului litigios), însoțite de un capăt de cerere subsidiar (de acordare de despăgubiri bănești pentru cazul imposibilității restituirii în natură), formau un tot unitar, în mod firesc aprecierea asupra inadmisibilității inițierii unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun avea a constitui argumentul comun de respingere a acestora și implicit, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în ansamblul său, pronunțarea distinctă și, eventual, diferită asupra fiecărui capăt de cerere devenind nu doar lipsită de finalitate practică, dar și ilogică în contextul arătat.

În alte cuvinte, Înalta Curte nu vede în acest mod de rezolvare a acțiunii deduse judecății nicio abatere ori nicio încălcare a principiului legal înscris în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care „În toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”. Sunt, de asemenea, nefondate criticile care au susținut nelegalitatea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată. Argumentul recurenților, în sensul că imobilul dedus judecății nu face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât S.R. nu ar fi trecut terenul în proprietatea sa, la decesul fostului proprietar, autorul reclamanților, bunul fiindu-le transmis lor pe cale succesorală (potrivit mențiunilor din certificatul de moștenitor nr. 461/1977), nu poate fi primit, dat fiind caracterul său eronat.

Sub acest aspect, în mod corect ambele instanțe de fond au statuat în sensul că imobilul ce face obiectul prezentei revendicări intră, prin situația sa juridică, în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, dovedindu-se că acesta a făcut obiectul preluării de către stat chiar de la reclamanți, în temeiul Decretului de expropriere nr. 152 din 7 mai 1980, poziția 67 din anexa 1, decret care nu a fost publicat în Buletinul Oficial. Aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse prin respectivul decret, ce a avut ca scop construirea unor artere de circulație, scoaterea din funcțiune și demolarea unor construcții, în vederea sistematizării zonei centrale a municipiului București, este confirmată de situația actuală de fapt a bunului, care este afectat de carosabilul Pieții „Constituției” aflat între artera de circulație b-dul Unirii și Palatul Parlamentului.

Prin urmare, este nerelevant din acest punct de vedere argumentul transmiterii pe cale succesorală a imobilului de la autorul Ș.L.M. la reclamanți, potrivit certificatului de moștenitor nr. 461/1977, întrucât deschiderea succesiunii defunctului a avut loc în martie 1977, în timp ce preluarea de către stat este ulterioară acestui moment, Decretul nr. 152 datând din 7 mai 1980, iar procesul-verbal de preluare datând din 2 iunie 1982, și s-a realizat direct de la reclamanți. Așadar, corect s-a stabilit că situația juridică a imobilului revendicat corespunde celei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 10/2001.

Față de critica recurenților, prin care aceștia au negat că imobilul ar fi fost preluat „în drept” de S.R., ca și de susținerea din cererea de chemare în judecată, prin care au invocat o preluare „de facto” de către Stat a imobilului, Înalta Curte precizează că această distincție, asupra căreia reclamanții au insistat fără temei întrucât, pentru motivele arătate, preluarea de facto nu corespunde situației juridice a imobilului de la fosta adresă str. Logofăt Nestor, este cu totul nerelevantă din punct de vedere al determinării sferei de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât reglementarea domeniului de aplicare al acestei legi prin alin. (1) al art. 2, este una exhaustivă iar nu limitativă, concluzie ce se deduce neîndoielnic din dispozițiile lit. h) și i) ale art. 2 alin. (1), dispoziții ce acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit. a) – g), ele se referă la toate celelalte cazuri (care, subînțeles fiind, au pus în aplicare politica statului comunist de acaparare a bunurilor proprietate privată pe seama proprietății socialiste), fie că ar corespunde unei preluări cu titlu, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu. De altfel, ar fi lipsit de orice rațiune ca sferei de aplicare a acestei legi, adoptată în scop reparatoriu, să-i fie sustrasă forma cea mai flagrantă a abuzului autorităților comuniste, abuz manifestat, nu în puține cazuri, sub forma preluărilor în fapt, în lipsa unui temei legal ori a unei minime aparențe de legalitate.

Invocarea de către recurenți, prin motivele lor de recurs, a dispozițiilor art. 2 alin. (20) din Legea nr. 10/2001 constituie, în primul rând, o eroare materială întrucât acest articol al legii speciale reparatorii nu conține 20 de alineate. În măsura în care argumentul părții s-a dorit a fi sprijinit pe dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este vorba despre o eroare de judecată (de raționament) întrucât invocarea acestui temei de drept într-o acțiune în revendicare introdusă în 2012, așadar la 3 ani de zile de la abrogarea sa prin Legea nr. 1/2009, nu ar putea fi calificată altfel. Prin urmare, nu va fi reținut raționamentul recurenților, invocat în susținerea admisibilității acțiunii promovate, sprijinit pe aceste dispoziții legale.

Este nefondat și argumentul recurenților, prin care au susținut că nerespectarea termenului pentru depunerea notificării [(art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001)], ar produce doar consecința pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptățită, efect ce nu poate fi extins în privința altor acțiuni pe care aceasta le-ar putea promova pentru recâștigarea bunului, cum ar fi cea în revendicare, și care rămân mai departe la dispoziția celui interesat. Acest punct de vedere nu poate fi primit întrucât are ca fundament acceptarea caracterului facultativ al Legii nr. 10/2001, ceea ce nu corespunde nici principiului de drept „specialia generalibus derogant” (specialul derogă de la general și se aplică cu întâietate) și nici dezlegărilor obligatorii date prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De altfel, în mod expres în cuprinsul recursului lor, recurenții au afirmat că pentru situația în care imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci și calea acțiunii directe în revendicarea imobilului, atâta timp cât prevederile legii speciale nu exclud nici expres, dar nici implicit, această posibilitate.

Înalta Curte apreciază că un atare punct de vedere, ce corespunde uneia din orientările jurisprudențiale analizate în cea dintâi problematică a deciziei nr. 33/2008, nu poate fi validat, amintita decizie de recurs în interesul legii unificând practica judiciară divergentă ivită în chestiunea existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, în sens contrar celor susținute de recurenți, prin stabilirea împrejurării că „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

În motivarea soluției, instanța supremă a arătat că „acest punct de vedere nu poate fi primit deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, specialia generalibus derogan, și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.

Statuând în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Domeniul cuprinzător al Legii nr. 10/2001 a permis observația, reluată și în considerentele deciziei de apel, că doar persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ [(art. 3 alin. (2) din Legea 10/2001)] ori cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, după cum corect a sesizat instanța de apel, reclamanții nici măcar nu au pretins că s-ar afla în aceste cazuri de excepție, aceștia nefiind exceptați de la aplicarea Legii nr. 10/2001 și neinvocând niciun motiv mai presus de voința lor care să-i fi împiedicat în formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 în scopul solicitării acordării de reparații pentru imobilul litigios, ci pur și simplu au susținut neîntemeiat că bunul în cauză ar fi fost exceptat de la procedura legii speciale deoarece a fost preluat în fapt de stat și că, independent chiar de acest aspect, cei ale căror bunuri imobile au fost preluate în mod abuziv de stat, au deschisă atât calea Legii nr. 10/2001, cât și pe cea în revendicare în condițiile dreptului comun, pentru recuperarea acestora.

Or, actuala cerere de chemare în judecată, în revendicare pe dreptul comun, introdusă la data de 7 septembrie 2012, constituie singurul și primul demers inițiat până în prezent de recurenți în scopul obținerii unei reparații pentru preluarea dreptului lor de proprietate care a avut loc în anul 1980, motiv pentru care se apreciază că aceștia nu sunt titularii unui „bun actual” cu referire la imobilul revendicat, deoarece nicio autoritate administrativă sau judiciară nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea imobilului dedus judecății. Prin urmare, recurenții nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în actuala procedură și nu ar putea pretinde, cu referire la hotărârile pronunțate de instanțele de fond, că ar reprezenta o privare de proprietate care ar trebui justificată printr-o cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și care să ar trebui să corespundă principiului proporționalității.

Ca și instanța de apel, Înalta Curte apreciază că soluția adoptată în privința cererii de chemare în judecată nu constituie o încălcare nici a art. 6 din C.E.D.O. întrucât instituirea unei proceduri speciale, pe care recurenții au ales să nu o urmeze, nu justifică în sine blocare accesului lor la justiție, de vreme ce actele emise în cadrul acestei proceduri sunt supuse controlului judecătoresc, întocmai ca și refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare (potrivit Deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), legea specială dovedindu-se a fi, din acest punct de vedere, o cale efectivă pentru ei.

De altfel, și acest aspect a făcut obiectul de analiză al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit cu titlu obligatoriu că „Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.” Recurenții nu se află, prin situația lor, în ipoteza regăsită în cauza M. împotriva României, soluționată prin Hotărârea din 6 noiembrie 2012 a C.E.D.O., la ale cărei dezlegări aceștia au făcut trimitere, deoarece pentru reclamanta din respectiva cauză s-a dovedit că nu au constituit căi efective nici acțiunea întemeiată pe dreptul comun, dar nici cea formulată în temeiul legii speciale (Legea nr. 112/1995), astfel că pretențiile sale au rămas neexaminate pe fond. Nu numai că reclamanții din cauza de față nu se află în aceeași ipoteză, aceștia neacționând în procedura legii speciale nr. 10/2001, dar încercând să recupereze consecința acestei inacțiuni a lor printr-un demers inițiat pe calea dreptului comun, dar trebuie remarcat că demersurile părții din cauza C.E.D.O.

invocată s-au derulat atât înainte, dar și sub imperiul Legii speciale nr. 112/1995, însă, în tot cazul, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, într-o perioadă ce nu beneficia de un cadru legal reglementat atât la nivel normativ, cât și prin decizii de recurs în interesul legii.

Este reală susținerea recurenților, în sensul că legislația reparatorie adoptată de statul român pentru cazul imobilelor preluate abuziv sub regimul politic anterior a generat un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire, însă aceștia nu au precizat cum poate fi valorificat acest aspect în cazul lor și ce anume îi îndreptățește să se prevaleze de dispozițiile art. 1 din Protocol, în condițiile în care, precum s-a reținut, neformulând cu referire la imobilul dedus judecății o cerere de restituire în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceștia nu se încadrează în categoria persoanelor care întrunesc condițiile de restituire ale Legii nr. 10/2001, iar pe calea prezentei acțiuni au acționat prevalându-se de vechiul drept de proprietate, ce nu a mai fost exercitat un număr însemnat de ani.

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional l