ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1243/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1243/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 35442/3/2012,

la data de 07 septembrie 2012, reclamanții Ș.G.C. și Ș.I. au solicitat în

contradictoriu cu pârâții M. București, reprezentat prin P.G. și S.R.,

reprezentat prin M.F.P. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că

S.R. nu deține titlu valabil cu privire la imobilul teren în suprafață de 274

mp, actualmente situat în partea de nord-est a sectorului 5, în Piața

Constituției, cu amplasamentul anterior în București, str. Logofătul Nestor,

astfel cum a fost identificat prin documentația topo-cadastrală privind

reconstituirea corpului de proprietate fosta str. Logofăt Nestor, întocmită în

iulie 2012 de către SC G. SRL – S.A.; să se dispună obligarea pârâților la

restituirea în natură, lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a

imobilului-teren anterior menționat și, în subsidiar, în situația în care nu

este posibilă restituirea în natură, să se dispună obligarea pârâților la

acordarea de despăgubiri bănești pentru acest imobil, astfel cum va fi identificat

și evaluat prin expertizele tehnice judiciare de specialitate ce vor fi

întocmite în cauză și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de acest litigiu.

În motivarea cererii,

în esență, reclamanții au arătat că imobilul anterior arătat a aparținut

tatălui lor, Ș.L.M., în baza actului de vânzare-cumpărare cu clauză de donație,

autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, la nr. 18315 din 30 martie 1945.

Ș.L.M. a decedat la data de 12 martie 1977, moștenitorii legali ai acestuia

fiind chiar reclamanții (conform Certificatului de moștenitor nr. 461 din 07

aprilie 1977 și a Certificatului de moștenitor nr. 1000 din 25 iulie 1978,

ambele emise de fostul Notariat de Stat al Sectorului 6 București), Ș.I., în

calitate de fiică și Ș.G.C., în calitate de fiu.

Imobilul,

proprietatea autorului lor, a fost preluat în fapt, fără titlu, de S.R. iar în

prezent, în zona situării sale, a fost edificat parcajul auto Piața

Constituției și artera de circulație B-dul Libertății.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 563 și urm. C. civ., art. 6 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 213/1998.

Potrivit precizărilor

reclamantului din ședința publică din data de 10 aprilie 2013, s-a reținut că

se solicită ca ambii pârâți să fie obligați la restituirea în natură a

imobilului sau, în subsidiar, la plata despăgubirilor arătându-se că nu există

o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, ci acțiunea introdusă se

întemeiază pe prevederile noului Cod de procedură civilă referitoare la

revendicare imobiliară.

Prin sentința civilă nr.

1054 din 15 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a primului capăt

de cerere, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de

consecință, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanți

în contradictoriu cu pârâții M. București, prin P.G. și S.R., prin M.F.P.

Pentru a hotărî în

acest sens, tribunalul a considerat neîntemeiată excepția lipsei de interes

deoarece reclamanții justifică un interes pentru a se constata că pârâții nu

dețin un titlu valabil asupra imobilului dedus judecății, tocmai pentru a se

putea acorda prioritate titlului reclamanților în cadrul acțiunii în

revendicare, care are la bază tocmai compararea titlurilor de proprietate.

Tribunalul a găsit,

însă, întemeiată excepția inadmisibilității cererii privind obligarea în

principal a pârâților la restituirea în natură a imobilului în litigiu, iar în

subsidiar, obligarea lor la acordarea de despăgubiri bănești. Pentru a stabili

aceasta, tribunalul a reținut, în esență, că terenul în litigiu a aparținut

autorului reclamanților, Ș.L.M., fiind dobândit de acesta în baza actului de

vânzare-cumpărare cu clauză de donație, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția

Notariat sub nr. 18315 din 30 martie 1945. Autorul reclamanților a decedat la

data de 12 martie 1977, moștenitorii acestuia fiind Ș.I. și Ș.G.C., potrivit

certificatului de moștenitor nr. 461 din 07 aprilie 1977.

Imobilul a fost

preluat de la reclamanți prin Decretul nr. 152 din 7 mai 1980 privind

construirea unor artere de circulație, exproprierea unor terenuri și

construcții, precum și scoaterea din funcțiune și demolarea unor construcții,

în vederea sistematizării zonei centrale a M. București, reclamanții figurând

la poziția nr. 67 din anexa la decret. Nu a fost făcută nicio dovadă

referitoare la acordarea de despăgubiri către reclamanți, urmare a exproprierii

terenului în litigiu. Mai mult, decretul de expropriere nu a fost publicat în

Buletinul Oficial, astfel cum rezultă din mențiunea din decret, motiv pentru

care devin incidente dispozițiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, ce

permit calificarea preluării realizată de stat ca fiind abuzivă. Cu toate

acestea, reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, după

cum ei înșiși au arătat tribunalului la termenul din 15 mai 2013.

În prezent, imobilul

expropriat este afectat de carosabilul Pieții Constituției, aflată între artera

de circulație B-dul. Unirii și Palatul Parlamentului, astfel cum rezultă din

adresa nr. 1101268/12405 din 27 august 2012, emisă de P.M. București - D.P.

Pornind de la

dezlegările obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din 09 iunie 2008, s-a arătat că

este neîndoielnic că instanța supremă a considerat inadmisibile acțiunile în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, în situația în care nu a fost

formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că

existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, dar în astfel de acțiuni trebuie să se

verifice dacă reclamantul se poate prevala, la rândul său, de un bun, în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional, caz în care trebuie să i se asigure

accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

Din dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă neîndoielnic că, pentru

valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără

titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială. În

acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „bunurile

preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii

acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”. Rezultă că

foștii proprietari au deschisă acțiunea în revendicare pentru bunurile preluate

fără un titlu valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație,

fără a distinge dacă bunurile respective au fost înstrăinate sau nu către terțe

persoane.

Întrucât imobilul a

fost preluat fără titlu valabil, tribunalul a apreciat că situația acestuia

corespunde unei preluări abuzive, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001,

ipoteza reclamanților intrând în domeniul de aplicare al acestei legi, deoarece

ei aveau posibilitatea formulării notificării în temeiul acestei legi pentru a

solicita restituirea în natură sau prin echivalent.

Un argument în plus,

în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile ipotezei de

față, este dat de interpretarea fostelor dispoziții ale art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, dispoziții abrogate în prezent prin Legea nr. 1/2009.

Astfel, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor prezentei legi. S-a stabilit în acest fel, un mod de exercitare a

dreptului material la acțiune din conținutul dreptului de proprietate asupra

imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri

prealabile accesului la justiție. Potrivit acestui articol, dreptul de

proprietate se exercită numai după primirea deciziei sau hotărârii

judecătorești de restituire. Așa fiind, dispozițiile art. 2 alin. (2) nu pot fi

folosite ca un argument tocmai în sensul formulării acțiunii în revendicare de

drept comun, textul prevăzând că, dreptul de proprietate poate fi exercitat

exclusiv numai în baza deciziei sau a hotărârii judecătorești emise în temeiul

acestei legi.

Că aceasta a fost

intenția legiuitorului și nu alta, o demonstrează chiar abrogarea art. 2 alin. (2)

prin Legea nr. 1/2009, abrogare care are semnificația înlăturării mențiunii

referitoare la faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de

proprietate, admițându-se ipoteza că dreptul foștilor proprietari nu va putea

fi exercitat pe viitor, decât dacă acesta este redobândit pe calea legii

speciale.

Reclamanții nu au

făcut dovada urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a putea

analiza, în funcția de situația concretă, dacă procedura administrativă ar fi

fost eficientă sau nu în ceea ce îi privește, pentru a ajunge astfel la o

concluzie privind încălcarea dreptului de acces la o instanță.

În cazul Legii nr. 10/2001,

problema se pune în sensul dacă, instituirea unei proceduri speciale de

restituire în natură sau prin echivalent și a unor termene relativ scurte

pentru desfășurarea acesteia, corelată cu aprecierea pierderii dreptului la

acțiunea în revendicare, constituie sau nu o violare a principiului garantării

proprietății. Altfel spus, pierderea dreptului de proprietate, fără nici o compensație,

prin neobservarea termenelor de decădere sau prescripție prevăzute de această

lege, constituie sau nu o ingerință legitimă în drepturile persoanelor

îndreptățite, iar acesta poate sau nu fi socotită drept admisibilă, în raport cu

prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În aprecierea

tribunalului, răspunsul la această întrebare este afirmativ, apreciind că

ingerința are caracter legitim și nu reprezintă o încălcare a dreptului

garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, fiind dreptul

exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui

drept al particularilor, atât în raporturile între ei, cât și în raporturile cu

statul însuși, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.

Pentru a fi eficace,

o astfel de procedură trebuie să fie obligatorie și trebuie să prevadă termene

precise în care persoanele interesate să își exercite drepturile recunoscute de

lege, precum și sancțiuni juridice pentru nerespectarea acestor termene, astfel

încât nerespectarea acestor termene nu poate fi imputată statului sau altor

persoane, ci numai destinatarilor acestor termene, pierderea dreptului de

proprietate fiind astfel o sancțiune firească și perfect legală, căci, din faptul

inacțiunii persoanei interesate, rezultă fie renunțarea tacită la dreptul în

cauză, fie lipsa de interes sau neglijența în valorificarea unui drept.

A menționat

tribunalul că, același raționament l-a avut și Curtea în cauza recentă M.A. c.

României, când a reținut că „respingerea acțiunii în revendicare de drept

comun, având în vedere necesitatea asigurării unei coerente aplicări a legilor

cu caracter reparator, nu relevă în sine o problemă prin prisma dreptului de

acces la instanță, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să

se dovedească a fi o cale efectivă”. Mai mult decât atât, chiar instanța

supremă, în motivarea deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a inadmisibilității

acțiunii în revendicare în contradictoriu cu S.R. folosește aceleași argumente

structurate pe existența deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 dată în recursul în

interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. 60/2007 și a concursului

dintre legea specială și legea generală, care se rezolvă în favoarea legii

speciale.

Prin urmare, a

apreciat instanța de fond că, respingerea acțiunii în revendicare, în ipotezele

cauzei de față, când reclamanții nu au formulat notificare, nu reprezintă o

încălcare a dreptului de acces la o instanță și cu atât mai puțin nu reprezintă

o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție.

În concluzie,

acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu unitatea

deținătoare, pârâtul M. București, este inadmisibilă, atât în ceea ce privește

capătul principal, cât și în ceea ce privește capătul subsidiar privind

acordarea despăgubirilor bănești, în măsura în care nu este posibilă

restituirea în natură.

Aceleași argumente de

admitere a excepției inadmisibilității au fost reținute de tribunal și în

contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., argumente la care s-au adăugat cele

reținute de instanța supremă în motivarea deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011

privind recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că acțiunile în

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul protocol adițional la C.A.D.O.L.F.

și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Reclamanții au

declarat apel împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie întrucât tribunalul nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere

privind constatarea lipsei titlului valabil de deținere a bunului imobil de

către S.R., deși acest aspect rezultă cu evidență din istoricul juridic și din

situația de fapt a bunului, ca și din interpretarea art. 1 lit. e) din Normele

Metodologice din 7 martie 2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și din

interpretarea art. 6 din Legea nr. 213/1998. Or, atât doctrina, cât și

jurisprudența rețin faptul că, în absența unor dispoziții legale de

naționalizare, confiscare etc. în vigoare la data preluării imobilelor, acestea

pot fi revendicate pe calea dreptului comun.

Apelanții consideră

că instanța avea obligația de a se pronunța asupra obiectului cererii deduse

judecății, garantând aplicarea principiului disponibilității, consacrat prin art.

129 alin (6) C. proc. civ., invocând totodată că imobilul ce se solicită a fi

restituit nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât statul român nu a

preluat acest imobil în proprietatea sa la moartea defunctului lor părinte,

imobilul trecând la acea dată direct în patrimoniul lor, cum rezultă din

certificatul de moștenitor nr. 461/1977.

Formularea acțiunii

în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, este admisibilă întrucât, deși potrivit art. 22 alin (5) din actul

normativ invocat, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea

notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii sau prin echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificație, decât

aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana

îndreptățită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acțiuni pe care

aceasta le-ar putea promova în justiție, cum este și acțiunea în revendicare.

Efectele deposedării

unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate

constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu

consecința păstrării calității de proprietar, avută la data preluării, efect

consacrat expres și prin dispozițiile art. 2 alin (20) Legea nr. 10/2001.

Apelanții au negat

incidența în cauză a hotărârilor M.A. contra României și a Deciziei 33 din 09

iunie 2008, întrucât deciziile C.E.D.O. care au făcut obiectul analizei în

cadrul punctului II din Decizia nr. 12008 (Cauza B. contra României, Cauza R. contra

României, Cauza P. contra României, Cauza R. contra României etc.) vizează

raporturi dintre foștii proprietari și dobânditorii de la stat, iar hotărârea

pilot a avut ca obiect cererile vizând imobile înstrăinate de stat în baza

Legii nr. 112/1995.

S-au argumentat

criticile și în sensul că, în cauza V., Curtea Europeană a ajuns la constatarea

încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, ținând cont de

ineficiența sistemului de restituire, de întârzierea înregistrată în procedura

de plată a despăgubirii, și, în mod special, pentru că părților interesate nu

le era oferită nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul

procedurii în fața Comisiei Centrale.

Prevederile art. 6

din C.A.D.O.L.F. garantează oricărei persoane dreptul la judecarea cauzei sale

în mod echitabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de

lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter

civil.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia

civilă nr. 326/ A din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, reținându-se că Legea nr. 10/2001 a reglementat toate

cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără

titlu valabil, prin dispozițiile sale fiind vizată inclusiv restituirea acelor

imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data

intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 480 C. civ.

Astfel fiind, odată

cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în despăgubiri, pe calea

dreptului comun, pentru imobilele pe care le vizează această lege nu mai este

admisibilă, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura

stabilită de legea specială, care condiționează parcurgerea unei proceduri

administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești, ce

are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001,

pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită, persoanei juridice

deținătoare.

Ca și judecătorul

fondului, instanța de apel a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în

concurs cu dreptul comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea

legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma

procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, prin

promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului Civil, așa cum au procedat

reclamanții din această cauză.

Chiar dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 21/1998, referitoare la imobilele preluate fără titlu

valabil, prevăd că acestea „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Doar persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or,

apelanții-reclamanți nici nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii

speciale și nici nu au relevat nici un motiv independent de voința lor de a nu

fi putut urma procedura legii speciale prin formularea unei notificări.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins,

este una efectivă.

Calea procesuală

reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este altceva decât o acțiune în

revendicare specială, supusă unui regim juridic aparte, neputând fi admisă o

acțiune în justiție, în condițiile culpei evidente a reclamanților în

neexercitarea unor demersuri prevăzute de legiuitor prin legea specială de

reparație.

Cum în cauză

reclamanții nu au formulat până la aceasta dată nicio cerere de înlăturare a

efectelor preluării abuzive, fie prin restituirea în natură, fie prin acordarea

de despăgubiri, cerere care să nu fi fost soluționată, nu se pot prevala de

existența unui bun și astfel, de încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr.

1 al C.E.D.O.

S-a arătat și că,

raportat la datele concrete ale speței, nu există neconcordanțe între Legea nr.

10/2001 și C.E.D.O. deoarece instituirea de către legiuitor a unui cadrul legal

special în care să poate fi valorificat dreptul reclamanților la măsuri

reparatorii, nu îngrădește accesul liber la justiție al acestora. Dreptul de

acces la justiție nu exclude respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise

de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție. Legiuitorul

poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de

procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale,

principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a

celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile

instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituție,

potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, are ca

semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul

drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.

Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care

justiția se înfăptuiește.

Reclamanții nu s-au

aflat în imposibilitatea de a utiliza procedura specială prevăzută de Legea nr.

10/2001, nu au invocat nici un impediment, mai presus de voința lor care să-i

fi împiedicat să urmeze demersurile prevăzute de legea specială pentru

obținerea măsurilor reparatorii reglementate de lege.

Motivul de apel

privind nerespectarea jurisprudenței C.E.D.O. a fost înlăturat ca nefondat

deoarece situația dedusă judecății în speță nu este configurată de elemente

concrete, în raport de care să fie incidentă jurisprudența C.E.D.O. invocată de

apelanții-reclamanți. Aceștia nu au urmat calea prevăzută de legea specială, în

timp ce în cauza F., ca și în cauza A., părțile au urmat procedura specială

prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind acordarea măsurilor reparatorii, iar

încălcarea Convenției, astfel cum a fost constată de Curte, se circumscrie

punerii în aplicare a legislației speciale.

Instanța de apel a

apreciat că sentința apelată se circumscrie exigențelor prevederilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece analizează raporturile juridice dintre

părți, prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, soluția

adoptată de prima instanță este legală și temeinică, iar nepronunțarea separată

asupra cererii referitoare la caracterul abuziv al preluării nu produce efecte,

întrucât cererea lor este inadmisibilă, atâta timp cât reclamanții nu pot

beneficia de alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de legea specială,

ale cărei exigențe nu le-au respectat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea

acesteia și desființarea sentinței tribunalului, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță. În motivarea recursului declarat, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceștia au susținut următoarele

critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- Instanța de apel a

răspuns greșit motivului de apel susținut de reclamanți, privitor la

nepronunțarea de către instanța de fond asupra capătului de cerere având ca

obiect constatarea inexistenței titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Faptul că acest capăt

de cerere nu putea produce efecte în mod independent de restul petitului

acțiunii nu acoperă neregularitatea  hotărârii  instanței  de  fond, care trebuia

constatată și sancționată ca atare de către instanța de apel. Instanța de fond

a respins excepția lipsei interesului în ceea ce privește acest capăt de

cerere, însă a omis să pronunțe o soluție asupra sa, motiv pentru care

reținerea instanței de apel apare ca fiind nelegală.

Față de toate

acestea, și în raport de dispozițiile art. 129 alin. (6) Cod proc. civ., care

prevăd că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului

cererii deduse judecății”, instanța de apel a greșit când a respins critica de

nepronunțare asupra acestui capăt de cerere motivat de aspectul neproducerii

efectelor.

- Instanța de apel a

greșit și atunci când a apreciat asupra criticilor vizând inadmisibilitatea

acțiunii dedusă judecății.

În acest sens,

recurenții au susținut că imobilul ce se solicită a fi restituit nu poate face

obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât S.R. nu l-a preluat în proprietatea sa, la

moartea defunctului lor părinte imobilul respectiv trecând direct în

patrimoniul reclamanților, după cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 461/1977.

Nu se poate susține

că imobilul a fost preluat în drept, într-un mod abuziv sau nu, motiv pentru

care nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate pune

problema inadmisibilității acțiunii.

Acțiunea în

revendicare întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, formulată după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă întrucât deși potrivit art. 22

alin. (5) din acest act normativ, nerespectarea termenului stabilit pentru

depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii sau prin echivalent, această sancțiune nu poate avea altă

semnificație decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către

persoana îndreptățită, efectele sale neputând fi extinse asupra altor acțiuni

pe care partea le-ar putea promova în justiție, cum este și acțiunea în

revendicare.

Faptul ca potențialul

beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigentelor procedurale ale

acestui act normativ, pierde vocația de a se bucura de măsurile reparatorii

speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea

intentării unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Efectele deposedării

unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate

constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu

consecința păstrării calității de proprietar, avută la data preluării, efect

consacrat expres și prin dispozițiile art. 2 alin. (20) din Legea nr. 10/2001.

Acest text, care reproduce în cuprinsul legii speciale dispozițiile din dreptul

comun conținute de art. 563 alin. ii) C. civ., dă vocația titularului dreptului

de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau

judiciare pentru a obține recunoașterea acestui drept în maniera pe care o

consideră adecvată finalității urmărite.

Astfel, recurenții

susțin că, în situația în care imobilul a fost preluat în mod abuziv de către

stat, fostul proprietar are deschisă atât calea Legii nr. 10/2001, cât și calea

acțiunii directe în revendicarea imobilului, de vreme ce prevederile legii

speciale nu exclud, nici expres, nici implicit, acțiunea în revendicare

împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat de către stat. Privarea

de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit

pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar

măsura răspunde principiului proporționalității.

Justificarea privării

de proprietate presupune ca ingerința, în primul rând sa fie prevăzuta de lege

și dreptul intern sa răspundă exigentelor de previzibilitate și precizie,

verificându-se totodată și daca interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară.

Recurenții susțin că,

soluționând procesul prin respingerea cererii, ca inadmisibilă, instanțele

le-au încălcat dreptul de acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția

României și de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F.

În acest sens sunt și

statuările C.E.D.O. din Cauza M. împotriva României (M. Of. nr. 216/16.04.2013).

De asemenea, au

susținut că argumentele instanței de apel întemeiate pe dezlegări regăsite în

hotărârea pronunțată în cauza M.A. contra României ori în Decizia 33 din 09

iunie 2008, nu sunt incidente în cauză, întrucât deciziile C.E.D.O. care au

făcut obiectul analizei în cadrul punctului II din Decizia nr. 33/2008 (Cauza B.

contra României, Cauza R. contra României, Cauza P. contra României, Cauza R.

contra României etc.) vizează, toate, raporturi dintre foștii proprietari și

dobânditorii de la Stat.

Tot astfel, cererile

ce au făcut obiectul Hotărârii pilot pronunțată în cauza M.A. și alții

împotriva României, cât și cauzele la care s-a făcut trimitere în cuprinsul

acesteia, au avut drept ipoteză imobile înstrăinate de Stat în baza Legii nr. 112/1995.

Dreptul la respectarea bunurilor și principiul securității raporturilor

juridice inerente oricărei societăți democratice au fost analizate, astfel, din

perspectiva fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia, respectiv a

dobânditorilor de la stat.

În ipoteza în care

bunul nu a fost înstrăinat, cum este cazul în prezenta speță, prin adoptarea

Legii nr. 10/2001, S.R. a făcut să se nască în patrimoniul foștilor proprietari

un nou drept de proprietate care se circumscrie noțiunii de bun în sensul art. l

din Protocolul adițional nr. l la C.A.D.O.L.F. și care se bucură de toate

garanțiile specifice.

În acest sens se

pronunță și C.E.D.O. în cauza M.A. ș.a., unde reține că „în schimb, atunci când

un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. l,

adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație

generează un nou drept de proprietate apărat de art. l din Protocolul nr. l în

beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire”.

Totodată, în acord cu

principiile generale ce decurg din jurisprudența C.E.D.O., art. 1 din

Protocolul nr. 1 cere ca ingerința autorității publice „în exercitarea

dreptului la respectarea bunurilor să fie legală” și „în plus, orice ingerință

în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție trebuie

să urmărească un scop legitim. De asemenea, în cauzele care presupun o

obligație pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru inacțiunea

statului”.

Curtea Europeană a

reamintit că în cauza V. a ajuns la constatarea încălcării dreptului de

proprietate al reclamantului, ținând cont de ineficienta sistemului de

restituire, de întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii,

și, în mod special, pentru că părților interesate nu le era oferită nicio

garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul procedurii în fața Comisiei

Centrale. Ea a observat în plus că Fondul „Proprietatea” nu funcționează într-o

manieră care să permită acordarea efectivă a unei despăgubiri tuturor

beneficiarilor legilor de reparație care aleseseră să primească acțiuni.

Referitor la

încălcarea art. 46 din Convenție (Forța obligatorie și executarea hotărârilor),

Curtea, reținând că din cauzele analizate rezultă ineficienta mecanismului de

despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă și pe scară

largă în România, situație ce persistă în ciuda adoptării hotărârilor V., F. și

K., a sugerat, printre altele, ca o măsură pe care S.R. ar putea-o lua pentru a

pune capăt situației structurale constatate, să înlăture orice obstacol din

calea exercitării efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de

situația considerată de Curte a fi contrară Convenției, sau, în caz contrar să

ofere un remediu adecvat. în ceea ce privește procedura de urmat în cauze

similare, respectiv a cererilor introduse în fața sa după pronunțarea hotărârii

pilot, a apreciat că reclamanții ar putea fi invitați să formuleze capetele de

cerere, în primul rând, în fața autorităților naționale.

Prevederile art. 6

din C.A.D.O.L.F. garantează oricărei persoane dreptul la judecarea cauzei sale

în mod echitabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de

lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter

civil.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., art. 563 alin. (l) Noul C. civ., art. 6 din C.A.D.O.L.F., art. l din

Protocolul adițional nr. l la Convenție.

Analizând criticile

de recurs formulate, ce se subsumează motivului legal de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat este

nefondat, potrivit celor ce urmează.

Este nefondată acea

critică a recursului ce susține caracterul nelegal al dezlegării date de

instanța de apel motivului de apel vizând nepronunțarea primei instanțe asupra

primului capăt de cerere al acțiunii, prin care se cerea constatarea lipsei

titlului valabil de deținere al S.R. asupra terenului revendicat.

Se reține, în acest

sens, că prin hotărârea de primă instanță, acțiunea dedusă judecății, în

întregul său, a fost respinsă, ca inadmisibilă, întrucât s-a observat că deși

imobilul litigios intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, acesta

fiind preluat în mod abuziv, fără titlu valabil, de către stat, reclamanții nu

s-au adresat unității deținătoare cu o notificare, iar potrivit art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație.

Validând hotărârea de

primă instanță, Curtea de Apel București a susținut, la rândul său,

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamanți și întemeiată

pe dreptul comun, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 10/2001, în concurs

cu normele dreptului comun, se aplică prioritar, astfel că după adoptarea legii

speciale de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma

calea Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun.

Răspunzând criticii

de nepronunțare separată a tribunalului asupra capătului de cerere referitor la

constatarea lipsei titlului valabil al statului asupra imobilului revendicat,

instanța de apel a reținut lipsa de efecte a acestui mod de rezolvare a

acțiunii, atâta timp cât reclamanții nu pot beneficia de alte măsuri

reparatorii decât cele ale legii speciale (Legea nr. 10/2001).

Contrar susținerilor

recurenților, instanța de recurs nu identifică în acest mod de rezolvare a

acțiunii dedusă judecății o neregularitate a hotărârii pronunțată de tribunal, care

ar fi trebuit sancționată de curtea de apel, după cum au afirmat aceștia.

Dimpotrivă, afirmația

recurenților, care au invocat o nepronunțare a primei instanțe asupra celui

dintâi capăt al acțiunii lor, nu are nicio acoperire în realitatea faptică deoarece

prin sentința pronunțată de tribunal a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea

dedusă judecății în întregul ei, iar nu doar unele din capetele de cerere ale

acesteia.

Prin urmare,

respingerea, ca inadmisibilă, a vizat inclusiv cel dintâi capăt de cerere al

acțiunii, prin care reclamanții solicitaseră să se constate că S.R. nu deține

un titlu valabil asupra terenului de 274 mp situat la fosta adresă din

București.

Desigur, această

rezolvare dată celui dintâi capăt de cerere a fost consecința aprecierii asupra

inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamanți și întemeiată

pe dreptul comun, acțiune în economia căreia constatarea lipsei unui titlu

valabil al statului asupra imobilului revendicat nici nu avea o existență de

sine stătătoare, ci constituia, în realitate, argumentul ori premisa de la care

pornind, avea a fi examinată pe fond cererea în revendicare, în ipoteza în care

aceasta ar fi fost admisibilă.

Întrucât cele două

capete ale acțiunii în revendicare a reclamanților (cel având ca obiect

constatarea lipsei unui titlu valabil al statului și cel având ca obiect

obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a

imobilului litigios), însoțite de un capăt de cerere subsidiar (de acordare de

despăgubiri bănești pentru cazul imposibilității restituirii în natură), formau

un tot unitar, în mod firesc aprecierea asupra inadmisibilității inițierii unei

acțiuni în revendicare pe dreptul comun avea a constitui argumentul comun de

respingere a acestora și implicit, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în

ansamblul său, pronunțarea distinctă și, eventual, diferită asupra fiecărui

capăt de cerere devenind nu doar lipsită de finalitate practică, dar și ilogică

în contextul arătat.

În alte cuvinte,

Înalta Curte nu vede în acest mod de rezolvare a acțiunii deduse judecății

nicio abatere ori nicio încălcare a principiului legal înscris în art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., potrivit cu care „În toate cazurile judecătorii hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

Sunt, de asemenea,

nefondate criticile care au susținut nelegalitatea soluției de respingere ca

inadmisibilă a cererii de chemare în judecată.

Argumentul

recurenților, în sensul că imobilul dedus judecății nu face obiectul Legii nr. 10/2001

întrucât S.R. nu ar fi trecut terenul în proprietatea sa, la decesul fostului

proprietar, autorul reclamanților, bunul fiindu-le transmis lor pe cale

succesorală (potrivit mențiunilor din certificatul de moștenitor nr. 461/1977),

nu poate fi primit, dat fiind caracterul său eronat.

Sub acest aspect, în

mod corect ambele instanțe de fond au statuat în sensul că imobilul ce face

obiectul prezentei revendicări intră, prin situația sa juridică, în sfera de

reglementare a Legii nr. 10/2001, dovedindu-se că acesta a făcut obiectul

preluării de către stat chiar de la reclamanți, în temeiul Decretului de

expropriere nr. 152 din 7 mai 1980, poziția 67 din anexa 1, decret care nu a

fost publicat în Buletinul Oficial. Aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse

prin respectivul decret, ce a avut ca scop construirea unor artere de

circulație, scoaterea din funcțiune și demolarea unor construcții, în vederea

sistematizării zonei centrale a municipiului București, este confirmată de

situația actuală de fapt a bunului, care este afectat de carosabilul Pieții

„Constituției” aflat între artera de circulație b-dul Unirii și Palatul

Parlamentului.

Prin urmare, este

nerelevant din acest punct de vedere argumentul transmiterii pe cale

succesorală a imobilului de la autorul Ș.L.M. la reclamanți, potrivit

certificatului de moștenitor nr. 461/1977, întrucât deschiderea succesiunii defunctului

a avut loc în martie 1977, în timp ce preluarea de către stat este ulterioară

acestui moment, Decretul nr. 152 datând din 7 mai 1980, iar procesul-verbal de

preluare datând din 2 iunie 1982, și s-a realizat direct de la reclamanți.

Așadar, corect s-a

stabilit că situația juridică a imobilului revendicat corespunde celei

prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 10/2001.

Față de critica

recurenților, prin care aceștia au negat că imobilul ar fi fost preluat „în

drept” de S.R., ca și de susținerea din cererea de chemare în judecată, prin

care au invocat o preluare „de facto” de către Stat a imobilului, Înalta Curte

precizează că această distincție, asupra căreia reclamanții au insistat fără

temei întrucât, pentru motivele arătate, preluarea de facto nu corespunde

situației juridice a imobilului de la fosta adresă str. Logofăt Nestor, este cu

totul nerelevantă din punct de vedere al determinării sferei de reglementare a

Legii nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât

reglementarea domeniului de aplicare al acestei legi prin alin. (1) al art. 2,

este una exhaustivă iar nu limitativă, concluzie ce se deduce neîndoielnic din

dispozițiile lit. h) și i) ale art. 2 alin. (1), dispoziții ce acoperă sfera

tuturor modalităților de preluare, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute

la lit. a) – g), ele se referă la toate celelalte cazuri (care, subînțeles

fiind, au pus în aplicare politica statului comunist de acaparare a bunurilor

proprietate privată pe seama proprietății socialiste), fie că ar corespunde

unei preluări cu titlu, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu.

De altfel, ar fi

lipsit de orice rațiune ca sferei de aplicare a acestei legi, adoptată în scop

reparatoriu, să-i fie sustrasă forma cea mai flagrantă a abuzului autorităților

comuniste, abuz manifestat, nu în puține cazuri, sub forma preluărilor în fapt,

în lipsa unui temei legal ori a unei minime aparențe de legalitate.

Invocarea de către

recurenți, prin motivele lor de recurs, a dispozițiilor art. 2 alin. (20) din

Legea nr. 10/2001 constituie, în primul rând, o eroare materială întrucât acest

articol al legii speciale reparatorii nu conține 20 de alineate. În măsura în

care argumentul părții s-a dorit a fi sprijinit pe dispozițiile art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, este vorba despre o eroare de judecată (de

raționament) întrucât invocarea acestui temei de drept într-o acțiune în

revendicare introdusă în 2012, așadar la 3 ani de zile de la abrogarea sa prin

Legea nr. 1/2009, nu ar putea fi calificată altfel. Prin urmare, nu va fi

reținut raționamentul recurenților, invocat în susținerea admisibilității

acțiunii promovate, sprijinit pe aceste dispoziții legale.

Este nefondat și

argumentul recurenților, prin care au susținut că nerespectarea termenului

pentru depunerea notificării [(art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001)], ar

produce doar consecința pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către

persoana îndreptățită, efect ce nu poate fi extins în privința altor acțiuni pe

care aceasta le-ar putea promova pentru recâștigarea bunului, cum ar fi cea în

revendicare, și care rămân mai departe la dispoziția celui interesat.

Acest punct de vedere

nu poate fi primit întrucât are ca fundament acceptarea caracterului facultativ

al Legii nr. 10/2001, ceea ce nu corespunde nici principiului de drept

„specialia generalibus derogant” (specialul derogă de la general și se aplică

cu întâietate) și nici dezlegărilor obligatorii date prin decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De altfel, în mod

expres în cuprinsul recursului lor, recurenții au afirmat că pentru situația în

care imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, fostul proprietar are

deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci și calea acțiunii

directe în revendicarea imobilului, atâta timp cât prevederile legii speciale

nu exclud nici expres, dar nici implicit, această posibilitate.

Înalta Curte

apreciază că un atare punct de vedere, ce corespunde uneia din orientările

jurisprudențiale analizate în cea dintâi problematică a deciziei nr. 33/2008,

nu poate fi validat, amintita decizie de recurs în interesul legii unificând

practica judiciară divergentă ivită în chestiunea existenței unei opțiuni între

aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

în sens contrar celor susținute de recurenți, prin stabilirea împrejurării că

„concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

În motivarea

soluției, instanța supremă a arătat că „acest punct de vedere nu poate fi

primit deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre

legea specială și legea generală, specialia generalibus derogan, și care,

pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Câtă vreme

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta”.

Statuând în acest

sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că legea specială se referă

atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate

fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la

măsuri reparatorii și subdobânditori, astfel că, după intrarea în vigoare a

acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 nu mai

pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această

situație.

Domeniul cuprinzător

al Legii nr. 10/2001 a permis observația, reluată și în considerentele deciziei

de apel, că doar persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ [(art.

3 alin. (2) din Legea 10/2001)] ori cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă

acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995,

de către chiriași.

Or, după cum corect a

sesizat instanța de apel, reclamanții nici măcar nu au pretins că s-ar afla în

aceste cazuri de excepție, aceștia nefiind exceptați de la aplicarea Legii nr. 10/2001

și neinvocând niciun motiv mai presus de voința lor care să-i fi împiedicat în

formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 în scopul solicitării

acordării de reparații pentru imobilul litigios, ci pur și simplu au susținut

neîntemeiat că bunul în cauză ar fi fost exceptat de la procedura legii

speciale deoarece a fost preluat în fapt de stat și că, independent chiar de acest

aspect, cei ale căror bunuri imobile au fost preluate în mod abuziv de stat, au

deschisă atât calea Legii nr. 10/2001, cât și pe cea în revendicare în

condițiile dreptului comun, pentru recuperarea acestora.

Or, actuala cerere de

chemare în judecată, în revendicare pe dreptul comun, introdusă la data de 7

septembrie 2012, constituie singurul și primul demers inițiat până în prezent

de recurenți în scopul obținerii unei reparații pentru preluarea dreptului lor

de proprietate care a avut loc în anul 1980, motiv pentru care se apreciază că

aceștia nu sunt titularii unui „bun actual” cu referire la imobilul revendicat,

deoarece nicio autoritate administrativă sau judiciară nu a recunoscut acestora

dreptul la restituirea imobilului dedus judecății. Prin urmare, recurenții nu

se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție în actuala procedură și nu ar putea pretinde, cu referire

la hotărârile pronunțate de instanțele de fond, că ar reprezenta o privare de

proprietate care ar trebui justificată printr-o cauză de utilitate publică, în

condițiile prevăzute de lege și care să ar trebui să corespundă principiului

proporționalității.

Ca și instanța de

apel, Înalta Curte apreciază că soluția adoptată în privința cererii de chemare

în judecată nu constituie o încălcare nici a art. 6 din C.E.D.O. întrucât

instituirea unei proceduri speciale, pe care recurenții au ales să nu o urmeze,

nu justifică în sine blocare accesului lor la justiție, de vreme ce actele

emise în cadrul acestei proceduri sunt supuse controlului judecătoresc,

întocmai ca și refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la

notificare (potrivit Deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție),

legea specială dovedindu-se a fi, din acest punct de vedere, o cale efectivă

pentru ei.

De altfel, și acest

aspect a făcut obiectul de analiză al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care a stabilit cu titlu obligatoriu că „Adoptarea unei

reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale specială

este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a

fiecărei cauze.”

Recurenții nu se

află, prin situația lor, în ipoteza regăsită în cauza M. împotriva României,

soluționată prin Hotărârea din 6 noiembrie 2012 a C.E.D.O., la ale cărei dezlegări

aceștia au făcut trimitere, deoarece pentru reclamanta din respectiva cauză s-a

dovedit că nu au constituit căi efective nici acțiunea întemeiată pe dreptul

comun, dar nici cea formulată în temeiul legii speciale (Legea nr. 112/1995),

astfel că pretențiile sale au rămas neexaminate pe fond.

Nu numai că

reclamanții din cauza de față nu se află în aceeași ipoteză, aceștia

neacționând în procedura legii speciale nr. 10/2001, dar încercând să

recupereze consecința acestei inacțiuni a lor printr-un demers inițiat pe calea

dreptului comun, dar trebuie remarcat că demersurile părții din cauza C.E.D.O.

invocată s-au derulat atât înainte, dar și sub imperiul Legii speciale nr. 112/1995,

însă, în tot cazul, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, într-o

perioadă ce nu beneficia de un cadru legal reglementat atât la nivel normativ,

cât și prin decizii de recurs în interesul legii.

Este reală susținerea

recurenților, în sensul că legislația reparatorie adoptată de statul român

pentru cazul imobilelor preluate abuziv sub regimul politic anterior a generat

un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în

beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire, însă aceștia nu

au precizat cum poate fi valorificat acest aspect în cazul lor și ce anume îi

îndreptățește să se prevaleze de dispozițiile art. 1 din Protocol, în

condițiile în care, precum s-a reținut, neformulând cu referire la imobilul

dedus judecății o cerere de restituire în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001,

aceștia nu se încadrează în categoria persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire ale Legii nr. 10/2001, iar pe calea prezentei acțiuni au acționat

prevalându-se de vechiul drept de proprietate, ce nu a mai fost exercitat un

număr însemnat de ani.

Potrivit

jurisprudenței C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional l