ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2872/2013

Asupra recursurilor penale de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 264/F din 7 decembrie 2011 a Tribunalului Vâlcea au fost condamnați inculpații M.I.L., M.A.R., I.I. și B.A.E. la pedeapsa de câte 3 ani închisoare fiecare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 74 C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

A fost admisă în parte acțiunea civilă și au fost obligați inculpații, în solidar, la plata sumelor de: - 10.000 RON despăgubiri materiale; - 100.000 RON daune morale, către partea civilă P.E.

Au fost obligați inculpații la câte 950 RON, cheltuieli judiciare către aceeași parte civilă P.E.

A fost obligați fiecare inculpat la câte 500 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorilor din oficiu de câte 100 RON, va fi suportat în avans din fondul Ministerului Justiției.

Prin Încheierea din 7 februarie 2012, a fost completat dispozitivul deciziei de mai sus, în sensul că au fost obligați inculpații M.I.L., M.A.R., I.I. și B.A.E., în cotă egală, câte 37 RON fiecare, să plătească costul expertizei medico-legale întocmită în cauză, conform facturilor seria INML10 nr. 3384 din 20 iulie 2010 și seria INML10 nr. 3374 din 20 iulie 2010.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a constatat că inculpații M.I.L., M.A.R., I.I., B.A.E. au fost trimiși în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, sub aspectul infracțiunii prev. de art. 183 C. pen., reținându-se în sarcina lor că, în data de 11/12 septembrie 2008, s-au angajat într-un conflict cu numiții P.G. și P.D.M., iar datorită loviturilor aplicate de inculpați în acest conflict, victima P.D.M. a suferit leziuni ce au dus în cele din urmă la deces.

Din probele administrate în cauză, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

În noaptea de 11/12 septembrie 2008, cei patru inculpați, însoțiți de martora M.I.M., s-au deplasat la mai multe localuri situate pe Valea Oltului, cu autoturismul marca ....., aparținând lui B.A.E.

Aflați în jurul orelor 02:30 în parcarea localului Izvorul Rece, unul dintre inculpați (M.R.) a luat plăcuța de înmatriculare a unui auto-tir, iar la intervenția paznicului N.C., inculpatul l-a lovit, apoi cei cinci au plecat oprind autoturismul pe viaduct, de unde au început să se manifeste cu violență verbală față de persoanele aflate jos la local. Martorul N.C. a intrat în local și a spus că acele persoane oprite pe pod sustrag plăcuțe de înmatriculare, ceea ce i-a determinat pe cei doi P. să urce la locul la care aveau mașina parcată, spunând că se tem să nu le sustragă și lor plăcuțele de înmatriculare.

O atare situație de fapt a reieșit - a arătat prima instanță - din declarațiile martorilor N.C., M.E., dar și a martorei M.A.M., declarație dată în fața instanței, deci cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și în parte și din declarațiile inculpaților atât date în cursul cercetării penale cât și în fața instanței.

Deși, după începerea urmăririi penale, inculpații au declarat că cei doi au apărut în fața mașinii determinându-i să oprească, în fața instanței au recunoscut faptul că de fapt au oprit mașina pe pod în mod voluntar, pentru a-și face nevoile și că au început să strige la cei aflați jos la local în legătură cu conflictul legat de sustragerea numerelor de înmatriculare.

De asemenea, a fost credibilă - a motivat tribunalul - susținerea că unul sau unii din inculpați au sustras plăcuțe de înmatriculare de la alte vehicule întrucât așa cum reiese din adresa Serviciului Înmatriculări Vehicule Sibiu, rezultă că numărul aplicat în noaptea respectivă pe autoturismul .... de culoare roșie nu a fost niciodată atribuit vreunui astfel de autoturism, ci altor mărci și pentru alte perioade, între 21 august 2008 și 9 ianuarie 2009 nemaifiind autorizat vreun autoturism să circule sub acest număr.

Așa cum a rezultat din declarațiile martorilor N.C. și M.E., P.G. a luat un scaun de plastic de pe terasă, iar P.D. nu era înarmat, și cei doi au urcat pe poteca ce ducea direct la locul în care era parcat autoturismul lor și respectiv erau opriți inculpații.

Între timp, inculpații s-au pregătit pentru „a se bate” cu cei doi veri P., confecționându-și obiecte contondente din arborii din specia anin aflați în acel loc. Sub acest aspect declarația dată cu ocazia actelor premergătoare de martora M.A.M. s-a coroborat cu constatările efectuate la fața locului materializate și în planșele fotografice aflate la dosar.

De asemenea, faptul că inculpații s-au pregătit pentru a se angaja într-un conflict violent - a susținut în continuare tribunalul - rezultă și din împrejurarea că inculpatul B.A. a mutat mașina pentru ca aceasta să nu fie lovită în desfășurarea conflictului.

Odată ce P.G. și P.D.M. au ajuns în locul în care se aflau inculpații, aceștia și-au aplicat lovituri posibil reciproc, conflictul durând câteva minute după care P.G., copleșit de lovituri a căzut și i-a strigat victimei să fugă de acolo. Victima P.D. a reușit să fugă circa 40 m. iar apoi a căzut, iar inculpații i-au mai aplicat câteva lovituri lui P.G., după care au plecat.

Inculpații au susținut că au suferit și ei anumite leziuni însă nu au putut prezenta vreun document medico-legal în acest sens, deși așa cum rezultă din declarațiile date în faza actelor premergătoare, cunoșteau că au acest drept.

Cât privește intensitatea loviturilor aplicate de inculpați celor doi veri P., grăitoarea fost declarația martorei M.A.M. care și-a exprimat surprinderea că „individul mai înalt a căzut mai greu”, deși prietenii martorei „l-au lovit bine cu bâtele”.

Victima P.G. a suferit leziuni multiple respectiv fronto-pariental înalt drept echimoză; zigomatic-drept echimoză centrată de două excoriații; supraclavicular drept, scapular superior drept, latero-cervical drept, tumefacție; oleo-cranian drept excoriație, braț stâng 1/3 medie, echimoză, oleo-cranian stâng excoriație, antebraț drept 1/3 medie echimoză și două excoriații lineare, mâna dreaptă echimoză centrată de excoriație, mâna dreaptă față dorsală regiune metacarpiană 5 echimoză, antebraț stâng 1/3 inferioară excoriație, suprarotulian drept echimoză.

Numărul și dispunerea acestor leziuni, pe toate planurile corpului din care cel puțin cele de la nivelul antebrațelor și mâinilor sunt în mod evident leziuni de apărare, a confirmat susținerea martorului P.G. că a fost doborât și a primit lovituri și după ce a căzut așa cum a reieșit și din declarația din 19 septembrie 2008 a martorei M.A.M., care arată că „au dat cu bâtele lovindu-i pe cei doi în mai multe zone ale corpului, căzând jos”.

În urma acestui conflict datorită loviturii situate fronto-parietal înalt drept, victima P.G. a suferit o contuzie cerebrală subcorticală și difuză cu hematom subdural stâng, efracție ventriculară și hemoragie secundară de trunchi cerebral, efecte care s-au agravat pe fondul unei afecțiuni preexistente respectiv hemofilie tipa A, afecțiune ce a împiedicat și o intervenție chirurgicală, ajungându-se la deces.

Susținerile celor patru inculpați în sensul că și victima ar fi fost înarmată cu o bâtă sau un levier, nu au fost confirmate de ceilalți martori, dintre care martorii N.C. și M.E. nu pot fi considerați nesinceri, neputând avea vreun interes în soluționarea cauzei.

Chiar dacă s-ar accepta totuși că și victima a fost înarmată, această împrejurare nu ar schimba datele problemei.

Față de cele arătate, tribunalul a apreciat că fapta celor patru inculpați care, manifestându-se violent, au invitat pe cei doi să urce să se bată cu ei, pregătindu-se prin confecționarea de corpuri contondente și de a aplica numeroase lovituri și de intensitate ridicată provocând decesul victimei pe fondul unei afecțiuni preexistente, constituie infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., săvârșită în coautorat.

În acest sens, tribunalul a arătat că expertiza medico-legală efectuată în faza de judecată a concluzionat că „în cazul traumatismelor cranio-cerebrale cu hematom intraparenchimatos cu efracție și inundație sanguină ventriculară, prognosticul vital este mai mult decât rezervat cu evoluție imprevizibilă chiar și în absența unei patologii preexistente de tipul hemofiliei tip A” și, în consecință, în aprecierea primei instanțe, a rezultat un dubiu că, în lipsa acestei afecțiuni preexistente, s-ar fi produs decesul victimei care profită inculpatului, astfel că, în mod corect parchetul a considerat că această urmare, decesul victimei, este praeterintenționată, fiind imputabilă inculpaților sub forma culpei și nu a intenției, cât timp ei nu cunoșteau această afecțiune a victimei.

De asemenea, tribunalul a susținut că și în ceea ce privește forma de participație a inculpaților a fost corectă încadrarea, deoarece nu se poate stabili cu certitudine că numai unul sau unii din inculpați i-au aplicat victimei lovituri, iar alții nu și care dintre ei i-ar fi aplicat lovitura ce a generat leziunile tanatogeneratoare.

În realitate - a motivat în continuare tribunalul -, așa cum a rezultat din probele expuse mai sus, toți cei patru inculpați au hotărât să îi agreseze pe cei doi, respectiv victima și martorul P.G., pregătindu-se prin confecționarea de corpuri contondente, fără a-și împărți rolurile. În conflictul astfel născut, inculpații au aplicat numeroase lovituri celor doi, astfel încât nu este nici posibil și nici corect să se încerce în mod artificial să se izoleze numai contribuția unuia sau unora la decesul victimei, ci așa cum în mod unanim s-a stabilit în doctrină și practică, toți cei patru răspund pentru infracțiunea a cărei încadrare juridică depinde de rezultatul cel mai grav, coautoratul fiind întotdeauna posibil la infracțiunile praeterintenționate, întrucât toți inculpații au avut intenția de a produce suferințe și vătămări victimelor și fiindu-le tuturor imputabil sub forma culpei decesul uneia din victime, cu atât mai mult cu cât toți cei patru inculpați au înțeles să folosească obiecte contondente pentru această agresiune.

Este situația desemnată de unii autori ca „răspundere pentru excesul unuia sau unora din coautori”, în sensul că atunci când excesul a condus la o infracțiune praeterintenționată, toți coautorii vor răspunde pentru rezultatul praeterintenționat, exemplul cel mai des folosit fiind aproape identic cu situația din prezenta cauză, respectiv mai multe persoane se hotărăsc să lovească pe o altă persoană (sau alte persoane), iar unul lovește atât de puternic încât persoana lovită decedează.

În cauză, tribunalul a menționat, totodată, că apărătorul inculpaților a solicitat instanței să aibă în vedere mai multe aspecte, de natură să ducă la o altă concluzie.

În primul rând s-a invocat de către apărător faptul că deși, primele declarații luate inculpaților și martorei M.A.M. au fost luate anterior începerii urmăririi penale, deci, în faza actelor premergătoare, nu pot fi folosite ca mijloace de probă întrucât nu au fost consemnate în procese-verbale.

Această discuție - a arătat prima instanță - nu a vizat însă și declarația luată inculpatului M.I.L., aceasta fiind consemnată în cuprinsul unui proces-verbal cu toate elementele cerute de lege.

Cât privește declarațiile celorlalți trei inculpați - a susținut tribunalul -, este adevărat că acestea nu sunt luate în forma prevăzută de art. 91 C. proc. pen., deși cuprinde data încheierii, numele prenumele și calitatea persoanei în fața căruia a fost efectuat, datele cerute de lege persoanelor la care se referă, descrierea amănunțită a evenimentelor precum și semnătura pe fiecare pagină a persoanei la care se referă.

Dar, cum lipsa unora din elementele de formă nu face parte din cazurile în care potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. intervine sancțiunea nulității absolute și aceasta nu ar putea fi înlăturată în nici un mod, acestea - a motivat în continuare tribunalul - nu vor fi nici înlăturate în totalitate din cauză, dar nici nu vor fi considerate cu deplină valoare probatorie, astfel că instanța a apreciat că se pot reține numai aspectele din aceste „declarații” care se coroborează cu alte mijloace de probă, respectiv mijloacele materiale de probă ori declarațiile date în fața procurorului ori în fața instanței cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale.

Mai mult, cum sancțiunea în acest caz ar fi nulitatea relativă, potrivit art. 197 alin. (4) C. proc. pen., aceasta - a apreciat în continuare tribunalul - ar fi trebuit invocată în chiar cursul efectuării actului, fie cel mai târziu primul termen cu procedura completă, cu atât mai mult cu cât nu au fost invocate aceste pretinse încălcări ale legii nici cu ocazia efectuării actelor și nici cu ocazia audierii în fața procurorului, deși cu această ocazie li s-a asigurat asistența juridică prin apărător ales.

De altfel - a arătat tribunalul -, nu au invocat aceste aspecte nici cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală când au fost asistați de apărătorul ales, și nici măcar la primul termen de judecată cu procedura completă, ci deși, se formulaseră mai multe cereri de restituirea cauzei la parchet, lipsa formelor actelor premergătoare fiind invocată abia la data de 20 noiembrie 2009, adică la al patrulea termen cu procedura legal îndeplinită.

O altă apărare a fost aceea că actele premergătoare efectuate ar fi trebuit să fie efectuate în conformitate cu dispozițiile privind actele de urmărire penală, respectiv că și pentru ascultarea făptuitorului ar trebui aplicate dispozițiile privind ascultarea învinuitului sau inculpatului, respectiv dreptul de a fi asistat de un apărător și de a nu face nicio declarație, dar nici această susținere nu a fost reținută de tribunal.

În acest sens, tribunalul a menționat că în faza actelor premergătoare sunt ascultate o serie de persoane care cunosc sau ar putea cunoaște aspecte privind fapta, faptă despre care, din moment ce nu s-a început urmărirea penală - in rem -, nici nu există certitudinea că ar constitui infracțiune, astfel că ar fi absurd ca unei persoane care are cunoștință sau se presupune că are cunoștință despre aspecte privind fapta, fără a exista în mod neapărat suspiciunea că ar fi săvârșit-o, să i se pună în vedere că poate fi asistată de un apărător și că are dreptul să nu facă nicio declarație, în condițiile în care numeroase din aceste persoane vor avea după începerea procesului penal, calitatea de martori.

Nici cu privire la făptuitorul ascultat în faza actelor premergătoare nu se pot extinde aceste cerințe, pentru că acest lucru ar presupune că organul care efectuează actele premergătoare știe care este făptuitorul, ori de cele mai multe ori tocmai din această cauză nu s-a început urmărirea penală pentru că nu se cunoaște făptuitorul.

Mai mult, a susținut tribunalul, noțiunea de apărare în procesul penal este condiționată de două alte noțiuni, noțiunea de parte și cea de proces penal, iar în faza actelor premergătoare, nu există proces penal, momentul începerii acestuia fiind cel al începerii urmăririi penale, astfel că nu există nici părți, ci numai persoane față de care se efectuează acte premergătoare, dispozițiile art. 171 -174 C. proc. pen. fiind categorice, în sensul că asistența juridică privește numai părțile, și anume pe învinuit, inculpat, parte vătămată, parte civilă și parte responsabilă civilmente, în tot cursul urmăririi penale și al judecății.

De aceea, a considerat tribunalul, asigurarea apărării și aducerea la cunoștință a dreptului de a nu da declarații unei persoane ascultate în faza actelor premergătoare, ar presupune ca organul care efectuează actele să știe că va începe urmărirea penală în cauză și că acea persoană va avea calitatea de învinuit și apoi de inculpat, ceea ce prezintă în mod evident o interpretare totalmente neconformă cu spiritul legii.

De asemenea, o altă apărare a inculpaților a fost aceea prin care s-a invocat nulitatea declarației lui M.I.L. pe motiv că din moment ce nu era în imposibilitatea de a scrie, în mod greșit declarația acestuia a fost consemnată într-un proces-verbal.

Această susținere - a arătat în continuare prima instanță - în primul rând o contrazice pe precedenta, prin care se invoca lipsa încheierii unui proces-verbal și cu privire la celelalte persoane audiate în faza actelor premergătoare, mai mult, în realitate, cu privire la ascultarea lui M.I.L. și consemnarea declarației sale într-un proces-verbal, organul judiciar nu a făcut altceva decât să respecte dispozițiile articolului 224 alin. (3) C. proc. pen.

În plus - a susținut prima instanță -, chiar dacă extinzând dincolo de limitele firești interpretarea dispozițiilor legale privind aducerea la cunoștința dreptului la un apărător a învinuitului sau inculpatului precum și a dreptului de a nu face nicio declarație prev. de art. 70 alin. (2) C. proc. pen., cât timp niciunul din cei patru inculpați nu s-a aflat în vreuna din situațiile prevăzute la art. 171 alin. (2) C. proc. pen., sancțiunea ar fi nulitatea relativă, și nu cea absolută, cu aceleași consecințe respectiv a necesității dovedirii unei vătămări, a imposibilității înlăturării acestei vătămări și a invocării încălcării dispoziției legale în chiar cursul efectuării actului, ori la primul termen cu procedura penală.

În cauză, nu s-a dovedit existența vreunei vătămări întrucât așa cum s-a arătat mai sus din declarațiile învinuiților respectiv inculpaților, indiferent la momentul la care au fost obținute, instanța a reținut numai aspectele care se coroborează cu alte mijloace de probă, în aplicarea dispozițiilor art. 69 C. proc. pen., precum și a principiului divizibilității declarației de învinuit sau inculpat.

De asemenea, nici cu ocazia ascultării (deci în cursul efectuării actului) nici cu ocazia ascultării de către procuror în prezența apărătorului ales și nici cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpații nu au invocat aceste pretinse încălcări ale legii, și nici cel puțin la primul termen de judecată cu procedura îndeplinită, astfel că nu ar mai putea fi invocată la acest moment procesual.

În aceeași ordine de idei, orice eventuală vătămare a putut fi acoperită prin administrarea ulterioară a tuturor mijloacelor de probă cu respectarea dreptului la apărare și a garanțiilor procesuale.

Față de cele expuse mai sus, tribunalul a apreciat, sub aspectul nelegalității mijloacelor de probă invocate de către apărare, că nu se poate trage concluzia că în cauză aceste mijloacele de probă ar fi obținute în mod ilegal, întrucât chiar și aceste declarații nu au fost obținute prin mijloace nepermise de lege.

În ceea ce privește susținerea apărării că, la stabilirea situației de fapt trebuie să se aibă în vedere exclusiv declarațiile inculpaților și ale martorei M.A.M., date după începerea urmăririi penale și în cursul judecății, din care ar rezulta că victima și martorul P.G. le-au atacat pe inculpați cu o bâtă și un scaun, astfel că ei nu au făcut altceva decât să se apere, iar M.I.L. a ridicat o creangă de jos și a lovit pentru a se apăra, o atare susținere - a considerat tribunalul - nu poate fi reținută.

În acest sens, tribunalul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 69 C. proc. pen., declarațiile învinuitului ori inculpatului constituie mijloc de probă numai în măsura în care se coroborează cu fapte și împrejurări stabilite prin alte mijloace de probă.

Potrivit acestor declarațiile date în calitate de învinuiți, inculpații au arătat, în esență, că ei au plecat de la localul respectiv și că, ajunși pe pod, victima și martorul P. au apărut brusc în fața mașinii, determinându-i să oprească și să coboare din mașină, întrucât le blocau trecerea și că, în momentul în care au coborât din mașină, instantaneu au fost atacați de cei doi.

În fața instanței, însă, inculpații și-au schimbat poziția afirmând că, de fapt, au oprit sus pe pod în mod voluntar pentru a-și face nevoile ori pentru a striga la cei de jos de la bar în legătură cu incidentul anterior privind pretinsa sustragere a unui număr de înmatriculare și au apărut brusc victima și martorul P. care i-au atacat, iar că inculpatul M.I. fiind doborât de lovituri, s-a ridicat în genunchi, au luat o creangă și l-a lovit o dată pe unul din cei doi.

Având în vedere importante diferențe dintre cele două declarații, amândouă luate în prezența apărătorului ales, tribunalul a considerat, sub acest aspect, că inculpații nu au fost sinceri.

Mai mult, a arătat în continuare tribunalul, acest mod de desfășurare al conflictului prezentat de către apărare nu poate fi reținut întrucât martorii N.C. și M.E. afirmă că inculpații au oprit mașina sus pe pod, au început să strige la cei de jos și chiar martora M.M. striga că ar fi trebuit să îi lovească mai tare, acesta fiind momentul la care victima și martorul P. au hotărât să urce la mașina lor pentru a nu le fi luate plăcuțele de înmatriculare, martorul P. având asupra sa un scaun din plastic.

De asemenea - a arătat tribunalul -, situația de fapt descrisă de inculpați în declarațiile lor este în contradicție cu constatările la fața locului, respectiv faptul că până când cei doi au ajuns pe podul unde se aflau inculpații, aceștia s-au pregătit pentru conflict, confecționându-și bâte din arborii de anini aflați în acel loc.

Nici susținerea inculpatului M.I.L., a motivat în continuare tribunalul, în sensul că după ce a căzut s-a ridicat în genunchi și văzând că victima continuă să îl agreseze a ridicat o creangă de jos și l-a lovit o singură dată, nu poate fi reținută în condițiile în care corpul victimei a prezentat nu mai puțin de 11 leziuni traumatice pe toate planurile corpului din care o parte se situează la nivelul mâinilor și antebrațelor fiind tipice pentru leziunile de apărare.

De asemenea, tribunalul a menționat în motivare că victima a prezentat pe corp și o puternică tumefacție „supraclavicular drept, scapular superior drept și latero-cervical drept”, deci a primit cel puțin o lovitură din spate, ori o astfel de lovitură nu este aplicată de o persoană care se apără.

În fine, a menționat tribunalul, lovitura care probabil a generat procesul tanatogenerator este situată „fronto-parietal înalt drept la 15 cm superior de arcada sprâncenoasă dreaptă”, deci nu putea fi aplicată de o persoană aflată în genunchi unei persoane aflată în picioare, fiind o lovitură din lateral dar și de sus în jos.

Din cele 11 leziuni, una singură putea fi produsă prin cădere, respectiv o echimoză deasupra rotulei drepte și aceasta fiind discutabilă întrucât este greu ca o persoană care cade să se lovească deasupra rotulei.

În aceste condiții, a susținut tribunalul, se coroborează mult mai bine cu aceste alte mijloace de probă declarațiile date în cursul actelor premergătoare, respectiv că inculpații au oprit mașina de pod în mod voluntar, i-au provocat pe cei aflați jos la local să vină să se bată și în acest timp și-au confecționat corpuri contondente cu care i-au lovit pe cei doi.

Apărarea că au fost obligați să oprească mașina și să coboare și surprinși de atacul celor doi este contrazisă și de declarațiile inculpatului B.A. și a martorei M.A.M. în sensul că B.A. a avut chiar timp să deplaseze mașina pentru a nu fi lovită în conflictul în care se pregăteau să se angajeze.

De altfel, în declarația de învinuit în prezența apărătorului, inculpatul I. chiar nuanțează lucrurile și a arătat că de fapt B.A. a oprit mașina „mai în față raportat la poziția lor”, iar inculpații după aceea au coborât „ca să intre în vorbă”.

În aceste condiții dacă nu doreau să se angajeze într-un conflict, nu se poate explica - a susținut în continuare tribunalul - de ce după ce au trecut cu mașina de două persoane care așa cum tot inculpații susțin erau înarmate cu un scaun și respectiv cu o bâtă sau levier, au coborât din mașină și s-au deplasat către aceștia să stea de vorbă.

O altă apărare analizată de tribunal a fost aceea că în mod greșit se reține că leziunea tanatogeneratoare are drept cauză o lovitură cu corpuri dure, întrucât opinia expertului ales de inculpați este în sensul că leziunea care a cauzat decesul, hematomul cerebral a apărut ca urmare a unei căderi și loviri de plan dur, întrucât „decelerația este modalitatea cea mai frecventă de producere a acestor leziuni, fiind o leziune de contra-lovitură”, și că în cauză nu s-a constatat un focar localizat de fractură, pe când opinia I.N.M.L., în sensul că leziunea a fost cauzată prin lovire cu corp dur, producerea prin cădere fiind improbabilă, nu este motivată.

O atare apărare a fost apreciată că nu este pertinentă, arătându-se că opinia expertului desemnat de inculpați nu este categorică, în sensul că se exclude ca mecanism lovitura cu corpuri dure, ci doar arată că „cel mai frecvent aceste leziuni sunt urmare a decelerației”, deci în cazuri mai puțin frecvente se produc și ca urmare a unei lovituri cădere.

De asemenea, s-a subliniat lipsa unei îndoiri a osului, ori a unui focar localizat de fractură, care s-ar fi produs în mod normal ca urmare a unei lovituri cu un corp alungit.

Cu ocazia necropsiei s-a constatat însă „o minimă disjuncție coronară fronto-parietală dreaptă” deci, în realitate nu a existat o îndoire a osului sau un focar de fractură pentru că practic osul frontal s-a separat de cel parietal, practic pe sutura dintre cele două oase nu s-a produs o îndoire pentru că oasele s-au separat.

Având în vedere aceste aspecte, tribunalul a menționat că este posibil, de asemenea, ca lovitura în sine să nu fi fost una foarte puternică încât să producă și focar localizat de fractură și „afectarea țesuturilor subiacente, respectiv hemoragie subarahnoidiană, astfel că producerea și intensitatea deosebită a hemoragiei să fi fost urmarea hemofiliei de tip A, dar acesta a fost și motivul pentru care încadrarea juridică s-a făcut în dispozițiile art. 183 C. pen. și nu art. 174 și următoarele C. pen., tocmai pe ideea că lovitura în sine nu a fost, prin ea însăși, suficientă pentru a cauza decesul, situație în care poziția subiectivă a inculpaților ar fi fost de a fi urmărit sau cel puțin acceptat producerea decesului.

Mai mult, a arătat tribunalul, concluzia expertizei medico-legale efectuată de I.N.M.L. că lovirea prin cădere de un plan dur este improbabilă, contrar susținerilor apărării, este motivată, respectiv pe considerente de topografie a leziunii.

Astfel, leziunea externă vizibilă a constat într-o echimoză de 5/1,5 cm, deci a fost cauzată prin contactul cu un corp alungit. De asemenea, această leziune este situată la 15 cm superior de arcada sprâncenoasă, practic în apropierea vertex-ului. Ca urmare, pentru a se fi produs prin cădere și lovire de plan dur era necesar ca victima să fi căzut practic „ în cap”, cu creștetul capului în jos, ceea ce este posibil numai în cazul unor căderi de la înălțime ori dacă ar fi fost practic ținută cu picioarele la înălțime.

În fine, a arătat tribunalul, tot în opinia expertală s-a arătat că față de topografia leziunilor craniene, agresorul trebuia să lovească de la stânga la dreapta și de sus în jos, de unde ajunge la concluzia că ar fi trebuit să mânuiască corpul contondent cu mâna stângă.

Faptul că lovitura a fost dinspre stânga spre dreapta agresorului (numai dacă s-a aflat față în față cu victima) și de sus în jos este evident, însă este lipsită de fundament susținerea că aceasta ar fi implicat să mânuiască corpul contondent cu mâna stângă, întrucât și cu mâna dreaptă se poate lovi atât dinspre dreapta, cât și dinspre stânga, ori ținând corpul contondent cu ambele mâini.

Concluzia expertului parte, că lovitura a fost aplicată de sus în jos are însă și altă valoare - a susținut tribunalul -, și anume exclude susținerile inculpatului M.I.L. și ale celorlalți inculpați că cel dintâi fiind căzut sau cel mult în genunchi și supus agresiunii victimei a luat o creangă de jos și l-a lovit pentru a se apăra.

Adăugând la toate acestea și împrejurarea că o „opinie expertală” cu conținut identic fusese deja depusă de apărătorul inculpaților încă dinainte de începerea cercetării judecătorești că, deși a fost desemnat de instanță să participe la efectuarea expertizei, expertul nu a luat legătura cu colectivul de experți ce au întocmit lucrarea la nivelul I.N.M.L., nu a supus-o avizării și nici cel puțin nu a înaintat-o instanței, ci apărătorul inculpaților care s-a prezentat cu lucrarea la termen, tribunalul a apreciat ca părtinitoare această opinie și a reținut din conținutul ei ca material probator numai aspectele ce se coroborează cu celelalte mijloace de probă, înlăturând concluziile că leziunea tanatogeneratoare nu s-ar fi putut produce prin lovitură cu corp dur și prin lovire de plan dur, cu atât mai mult cu cât în „concluzie” expertul arată că doar „opinează că este posibil ca leziunea să se fi putut produce într-un context traumatic ce a urmat altercației, fiind posibil un mecanism prin cădere pe un plan dur neregulat”.

O altă susținere a inculpaților a arătat în continuare tribunalul este aceea că încadrarea juridică în sensul coautoratului celor patru inculpați la infracțiunea prev. de art. 183 C. pen. a fost greșită, întrucât se poate stabili în cauză că victimei i-a fost aplicată o lovitură cu o creangă ridicată de pe jos de inculpatul M.I.L. care, fiind căzut sau în genunchi, a luat o creangă de pe jos și a lovit victima ce era aplecată deasupra ei, și că, în parte, și martorul P.G. arată că „ crede că doi dintre inculpați l-au lovit pe P.D., ceilalți pe el”.

Nici această apărare nu a fost reținută de instanță, care a motivat sub acest aspect că, este adevărat că decesul victimei a fost urmarea leziunii „fronto parietal înalt drept”, care a generat hemoragia cerebrală cu toate celelalte consecințe, dar a reține, însă, că victima a suferit doar această lovitură este necredibil, cât timp sunt descrise în actele medico-legale nu mai puțin de 11 leziuni traumatice vizibile, situate pe toate planurile corpului, una singură fiind în partea inferioară, cel puțin una fiindu-i aplicată din spate, lovituri la nivelul feței și capului existând pe ambele părți, în afară de cea tanatogeneratoare (zigomatic drept olecranian drept, olecranian stâng), iar numeroasele leziuni la nivelul antebrațelor și mâinilor trădând faptul că victima s-a apărat de alte lovituri.

În continuare, tribunalul a menționat că, în situația în care mai multe persoane hotărăsc să o agreseze pe alta (sau pe altele) și, datorită excesului unuia singur din agresori, persoana decedează, toți răspund pentru coautorat la infracțiunea praeterintenționată care a produs decesul, indiferent de împrejurarea că acțiunea sau acțiunile unuia singur dintre ei au produs acest rezultat, așa cum rezultă și din referirile la practică și la doctrina în materie.

În speță, tribunalul a arătat că inculpații - patru - au oprit mașina pe pod, au provocat pe cei aflați jos la local să urce să se bată cu ei, s-au pregătit în acest sens confecționându-și bâte și, mutându-și mașina de la locul conflictului pe care-l anticipau, și când victima și vărul său au ajuns pe hol, au început agresiunea.

Nu există date și nici inculpații nu susțin - a arătat prima instanță -, că și-ar fi împărți rolurile, astfel încât doar doi ar fi hotărât să agreseze pe victimă, iar doi pe celălalt, situație în care ar fi fost mai mult de discutat dacă cei doi care nu aveau intenția să agreseze pe victimă ar răspunde pentru excesul unuia din ceilalți doi, ci intenția celor patru a fost de a-i agresa pe cei care urcă.

În continuare, tribunalul a arătat că, în faza actelor premergătoare, când a fost ascultat M.I.L., ascultare consemnată într-un proces verbal, acesta precizează expres că „văzând că nu putem să îi batem, eu am plecat primul spre pădure și am luat o bâtă sau creangă și am început să dau și eu în cei doi indivizi. O. (I.I.), fratele meu (M.A.) și B.A. s-au dus și ei și au luat niște bâte - crengi din pădure și ne-am luat din nou la bătaie cu ei”.

A mai arătat că „pe cel cu bâta în mână”, respectiv victima, el l-a lovit „după cap”, deci nu rezultă în mod automat că lovitura tanatogeneratoare i-a fost aplicată de M.I.L., actul medico-legal constatând într-adevăr și o leziune produsă printr-o lovitură „supraclavicular drept, scapular superior drept și latero-cervical drept”.

De aceea, față de cele arătate, tribunalul a considerat că nu se poate invoca „necunoașterea unei circumstanțe agravante reale” de către ceilalți participanți, alții decât cel care a aplicat lovitura letală, întrucât în cauză nu este vorba de cunoașterea sau nu a unei circumstanțe și nici de săvârșirea de către unul din participanți a unei alte infracțiuni, mai grave decât cea la care a înțeles să participe, ci este vorba de intenția celor patru inculpați de a săvârși infracțiunea de loviri sau alte violențe, iar datorită excesului unuia din ei s-a produs un rezultat mai grav decât cel dorit, respectiv decesul victimei, rezultat imputabil tuturor sub forma culpei întrucât orice persoană prudentă și diligentă poate și trebuie să prevadă că atunci când una sau două persoane sunt agresate de altele patru, din care cel puțin o parte sunt înarmați cu bâte, este posibil să se producă moartea vreunuia.

S-a mai invocat, de asemenea, de către apărare și situația că, în care s-ar reține că decesul victimei a survenit ca urmare a agresiunii sau agresiunilor, ar fi incidente în cauză disp. art. 44 C. pen. privind legitima apărare, tribunalul susținând însă că nu sunt întrunite în prezenta cauză condițiile legale ale legitimei apărări.

În acest sens, s-a arătat de către tribunal că, chiar dacă victima era înarmată cu o bâtă sau un levier, iar martorul P.G. cu un scaun metalic, acceptându-se susținerea apărării - în realitate martorul P.G., dar și martorii N.C. și M.E. au arătat că victima nu este înarmată -, nici în această situație nu s-ar putea reține săvârșirea faptei în legitimă apărare.

Aceasta deoarece, potrivit art. 44 C. pen., este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un act material direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana, drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

În cauză însă inculpații nu au săvârșit fapta pentru a înlătura un atac al victimei, ci în realitate ei au dorit un conflict cu persoanele aflate la local, provocându-le pe acestea să urce pentru a se bate.

Așa cum s-a arătat mai sus, după ce au agresat pe paznicul parcării, au oprit mașina pe pod, au început să se manifeste violent la adresa celor de jos, invitându-i să se bată și-au pregătit condițiile desfășurării unui conflict, îndepărtând mașina pentru a nu fi lovită și pregătindu-și bâte, apoi așteptând ca persoanele de jos de la local să ajungă în locul în care ei s-au aflat pentru a începe conflictul.

Inculpații au susținut că și ei au suferit leziuni ca urmare a unor lovituri pe care le-au primit de la victime și de la martorul P. Pe de o parte - a arătat tribunalul -, nu există acte medico-legale care să constate leziuni, să precizeze modul de producere și momentul, data la care acestea ar fi putut fi produse, martorii propuși spunând doar că au văzut anumite leziuni la inculpați, la o oarecare durată de timp după conflict, iar pe de altă parte existența unor leziuni nu duce prin ea însăși la concluzia că s-au aflat în legitimă apărare, în realitate atât inculpații cât și victima și martorul P.G., angrenându-se într-o confruntare, pe care pe deopotrivă au dorit-o și în cuprinsul căreia și-au aplicat reciproc lovituri.

Așa cum s-a arătat mai sus, deja inculpații în acea seară avuseseră manifestări violente înjurând și lovind pe paznicul parcării localului.

Rezumând, a concluzionat tribunalul sub aspectul legitimei apărări invocată de către inculpați, ei nu au lovit pe victimă pentru a respinge un atac din partea acesteia, ci pentru că hotărâseră să o agreseze, ca și pe celelalte persoane care ar fi plecat de la local.

Cu referire la apărările părții civile P.E., aceasta a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 183 C. pen. în infracțiunea prev. de art. 174 C. pen., arătând că decesul victimei le este imputabil inculpaților sub forma intenției, avându-se în vedere zona corpului unde au fost aplicate loviturile, capul fiind o zonă vitală, instrumentul folosit la săvârșirea infracțiunii care avea aptitudinea de a produce moartea victimei, numărul și intensitatea loviturilor și atitudinea făptuitorilor după săvârșirea infracțiunii.

S-a mai arătat în susținerea schimbării de încadrare juridică faptul că expertiza medico-legală a concluzionat, că în cazul traumatismelor de genul celui suferit de victimă „prognosticul vital este mai mult decât rezervat cu o evoluție imprevizibilă, chiar și în absența unei patologii preexistente de tipul hemofiliei A”, precum și că faptul că s-a produs un hematom intraparenchimatos care trădează o intensitate mare a loviturii.

O atare apărare nu a fost însușită de către tribunal.

În acest sens, tribunalul a arătat că este adevărat că zona în care a fost aplicată lovitura letală este prin excelență o zonă vitală, însă toate celelalte aspecte cu referire la modul de desfășurare a conflictului, așa cum au fost reliefate, nu pot duce, în cauza de față, la concluzia intenției directe sau chiar eventuale de a suprima viața victimei.

Astfel, a arătat prima instanță, nu este cert că unul din inculpați chiar a urmărit să aplice o lovitură în cap, fiind posibil ca în învălmășeala unui conflict între 6 persoane, lovitura să fi fost dată „la întâmplare”.

De asemenea, nu s-a reținut neapărat o intensitate crescută a loviturii, întrucât pe de o parte leziunile la nivelul țesuturilor superioare și la nivelul craniului au fost minore, producerea hematomului și amploarea acestuia fiind similare cu urmările unei lovituri puternice datorită sensibilității vaselor și deficitului de coagulare pe care le prezenta victima datorită hemofiliei de tip A.

Totodată, și concluziile medico-legale au fost în sensul că pronosticul vital pentru astfel de leziuni, în cazul unei persoane ce nu suferă de hemofilie, este „mai mult decât rezervat”, neexistând deci certitudinea producerii decesului.

Având în vedere existența atâtor îndoieli, incertitudini, tribunalul a apreciat că se impune a se face aplicarea principiului - in dubio pro reo -, astfel că a respins cererea de schimbare a încadrării juridice.

Mai mult, a arătat tribunalul, nu există probe certe că, în concret, în cauza de față, victima ar fi decedat și în lipsa hemofiliei, ceea ce ar fi atras într-adevăr existența infracțiunii de omor.

O altă susținere a apărătorului părții civile este aceea a reținerii în sarcina inculpaților a circumstanței agravante prev. de art. 75 lit. a) C. pen., respectiv săvârșirea infracțiunii de trei sau mai multe persoane.

Sub acest aspect, tribunalul a arătat că, într-adevăr, în mod greșit s-a omis prin rechizitoriu să se rețină săvârșirea faptei în condițiile art. 75 lit. a) C. pen., deși așa cum se reține în actul de sesizare și cum a reținut și instanța, toți cei patru coinculpați sunt coautori la fapta ce a generat decesul victimei, astfel că instanța constatând că „fapta a fost săvârșită de 3 sau mai multe persoane împreună”, a reținut dispozițiile art. 75 lit. a) C. pen.

Față de cele arătate mai sus, prima instanța a condamnat pe fiecare inculpat pentru infracțiunea prev. de art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

La individualizarea pedepselor, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă, gradul de pericol social, persoana infractorului și celelalte împrejurări.

În concret, a avut în vedere împrejurarea că pericolul social al faptei este unul ridicat reflectat și în limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, însă ca împrejurări ce atenuează răspunderea penală, a avut în vedere conduita anterioară a inculpaților care nu sunt cunoscuți cu antecedente penale și nici nu există date despre alte episoade în care să se fi comportat violent sau necorespunzător, precum și de condițiile concrete în care a fost săvârșită fapta respectiv un conflict în care victima și martorul P.G. au înțeles să se angreneze, atunci când deși, inculpații se manifestau violent, iar martora M.E. declară că în mod expres i-a rugat să nu se ducă pe pod întrucât cei de pe pod sunt patru, iar ei numai doi, însă cu toate acestea și-au asumat implicarea într-un conflict violent, P.G., chiar înarmându-se cu un scaun.

S-a mai adăugat la aceasta, a arătat tribunalul, și atitudinea inculpaților pe parcursul procesului, unde s-au prezentat la toate termenele și, chiar dacă nu au recunoscut întru totul modul în care s-au petrecut evenimentele, nu au depășit limitele unei apărări normale în procesul penal, nerecunoașterea în tot sau în parte a faptei, neputând fi considerată ca o cauză de agravare, întrucât dreptul la apărare este garantat în procesul penal, modul în care se exercită acest drept fiind la latitudinea inculpatului.

Acestor împrejurări, instanța le-a dat valoarea de circumstanțe atenuante judiciare și, reținând dispozițiile art. 74 C. pen., dar și dispozițiile art. 75 lit. a) C. pen., a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa închisorii în cuantum de 3 ani, cu executare prin privare de libertate.

Pe durata executării pedepsei, le-au fost interzise inculpaților cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În cauză, parte civilă s-a constituit P.E., mama victimei, cu sumele de 10.000 RON, cheltuieli materiale constând în cheltuielile de înmormântare și pomeniri ulterioare, 800 RON contravaloarea deplasărilor în spitale și în fața altor organe precum și 150.000 RON daune morale.

Cu referire la suma de 10.000 RON, reprezentând cheltuielile cu înmormântarea și pomenirile ulterioare, tribunalul a considerat că aceasta este o sumă rezonabilă, chiar dacă nu este în întregime dovedită, instanța având în vedere că o bună parte din cheltuielile efectuate cu aceste ocazii nici nu pot fi dovedite cât timp în situația în care s-a aflat familia victimei la decesul acesteia, în mod cert, principalele sale preocupări nu au vizat preconstituirea și conservarea unor mijloace de probă, o atare apreciere la o astfel de sumă fiind determinată și de aspectele de notorietate privind costurile unor astfel de evenimente, astfel că instanța i-a obligat pe inculpați, în solidar, la plata acestei sume.

Tribunalul nu a acordat, însă, cu titlu de despăgubiri civile suma solicitată de 800 RON, reprezentând deplasări în fața organelor de cercetare penală, spital și alte autorități, deoarece aceste sume nu reprezintă despăgubiri civile, ci în realitate cheltuieli judiciare care vor fi avute în vedere de instanță la stabilirea cheltuielilor judiciare către partea civilă.

Cu referire la daunele morale solicitate, deși partea civilă a solicitat suma de 150.000 RON daune morale, instanța a apreciat că, în lipsa unor criterii precise oferite de lege, este suficientă pentru acoperirea acestui gen de prejudiciu, suma de 100.000 RON, cu atât mai mult cu cât trebuie avută în vedere și atitudinea și conduita victimei care s-a implicat în mod voluntar într-un conflict.

Așa fiind, a fost admisă în parte acțiunea civilă și au fost obligați inculpații la plata către partea civilă a sumelor sus-menționate, precum și la suma de câte 950 RON fiecare inculpat, cu titlu de cheltuieli judiciare, avându-se în vedere atât onorariul apărătorului ales cât și deplasările pricinuite de participarea în procesul penal.

De asemenea inculpații au fost obligați și la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva sentinței au declarat apel inculpații M.I.L., M.A.R., I.I. și B.A.E. și partea civilă P.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, următoarele motive:

Inculpații M.I.L., M.A.R., I.I., prin apărătorul ales au criticat sentința, prin motivele invocate atât oral, cât și în scris, solicitând pe latura penală a cauzei desființarea acesteia și reducerea pedepselor aplicate, având în vedere reținerea în cauză a dispozițiilor art. 74 C. pen., și anume cele prevăzute la lit. a), b) și c) ale art. 74 C. pen., cât și circumstanțele personale ale fiecărui inculpat, iar ca modalitate de executare, înlăturarea aplicării art. 57 C. pen. și aplicarea art. 86

1

C. pen.

De asemenea, în ceea ce privește latura civilă a cauzei, a solicitat a fi reapreciate pretențiile formulate și, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale.

Sub aspectul vizând reducerea cuantumului pedepsei, susțin inculpații că instanța a avut în vedere faptul că și-au revizuit poziția procesuală și au recunoscut faptele, așa cum au fost reținute prin rechizitoriu, la care s-a adăugat și faptul că au o vârstă tânără, sunt lipsiți de antecedente penale, au depus stăruință pentru a acoperi cheltuielile materiale ocazionate de înmormântarea victimei, cât și pomenile ulterioare, ei de altfel solicitând și aplicarea prevederilor art. 320

1

C. proc. pen., toate aceste situații sau împrejurări conducând la o eficiență mai mare a circumstanțelor atenuante reținute în cauză, cum sunt cele menționate prin coborârea mai accentuată a pedepsei la un cuantum mai mic decât cel stabilit de instanța de fond.

În ceea ce privește susținerea cu referire la schimbarea modalității de executare a arătat că, având în vedere contextul, împrejurările concrete și aportul fiecăruia dintre participanți la săvârșirea activității infracționale, precum și toate celelalte elemente de ordin personal, așa cum au fost reliefate, toate acestea au condus la aplicarea unei pedepse cu suspendare, în condițiile art. 86

1

C. pen., deoarece inculpații au fost supuși unor obligații imperative, iar în caz de nerespectare, suspendarea sub supraveghere poate fi revocată.

Cu referire la latura civilă a cauzei, mai exact la reducerea daunelor morale au susținut că o atare diminuare se impune până la nivelul posibilităților lor de achitare, urmând a se avea în vedere împrejurările în care s-au produs faptele, victima implicându-se singură în conflict.

Inculpatul B.A.E., prin apărătorul ales a criticat sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, susținând, de asemenea, în esență, în motivele invocate atât oral, cât și în scris, următoarele:

S-a impus desființarea sentinței penale atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât fără a pune în discuție schimbarea de încadrare juridică, potrivit art. 334 C. proc. pen., prin soluția adoptată s-a reținut și aplicarea prevederilor art. 75 lit. a) C. pen., instanța suplinind o omisiune a actului de sesizare, dar care nu a fost pusă în discuție, așa cum s-a menționat și care a condus la agravarea situației sale, astfel că pentru înlăturarea acestei nereguli este necesară trimiterea cauzei spre rejudecare pentru punerea în discuția contradictorie a părților a acestui aspect necesară justei soluționări a cauzei.

O altă critică a vizat nelegalitatea hotărârii sub aspectul că urmărirea penală a fost efectuată deficitar, actele procedurale premergătoare nefiind întocmite conform legii, astfel că s-a dispus condamnarea sa aproape exclusiv în baza acestor acte premergătoare, care au fost realizate în mod ilegal, condamnarea fiind dată pe baza unor mijloace de probe ilegale, ceea ce legea procesuală penală interzice.

La pronunțarea soluției, nu s-a avut în vedere gradul de participare a fiecărui inculpat, din probatoriul administrat în cauză stabilindu-se cu certitudine că singura persoană care a aplicat lovituri victimei a fost numai inculpatul M.I.L., el având o atitudine pasivă, care nu poate realiza cerințele art. 24 C. pen., care prevăd că autorul infracțiunii este persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, declarațiile martorului P.G. fiind subiective, având în vedere gradul de rudenie cu victima, singura persoană care a putut să observe detaliile acestui conflict fiind martora M.A.M., care nu relatează despre implicarea sa violentă în acest conflict, conflict pe care el a vrut să-l evite - conflict în care au fost folosite nuiele care, prin dimensiunea lor, nu puteau conduce la decesul victimei -, încercând să-i determine pe ceilalți inculpați să nu intre în altercații, el fiind conducătorul autovehiculului de la fața locului, care, încercând să-i despartă pe cei care se încăierau, a pornit motorul mașinii pentru a pleca, spre a detensiona situația ce se agrava.

De asemenea, nu a fost verificată împrejurarea relatată de martorul P.G. că, după ce părțile s-au despărțit în seara conflictului, pe drum victima a căzut într-un șanț și s-a lovit la cap, neexaminându-se dacă această cădere a avut sau nu vreo incidență asupra leziunii suferite în zona capului care să conducă la deces.

În cauză, erau împrejurări relevante cu privire la justa soluționare a cauzei, având în vedere sub acest aspect și sprijinul pe care l-au acordat sau nu l-au acordat medicii pentru vindecare, având în vedere că victima s-a prezentat la medic după cca 22 ore de la producerea conflictului, invocând în acest sens și transportul către unitatea sanitară din București, dacă s-a efectuat sau nu în condiții adecvate, astfel de situații, la care adaugă și altele trebuind să fie lămurite printr-o expertiză medico-legală, care însă i-a fost refuzată în apel.

Totodată, prima instanță nu a avut în vedere, prin prisma soluționării corecte a laturii penale, cât și a laturii civile, și contribuția pe care a avut-o victima care, deși știa că nu are voie să participe la vreun conflict violent, cu posibile leziuni datorită bolii de care suferea, totuși s-a înarmat cu o bât (lemn levier) și a plecat spre grupul inculpaților cu intenția evidentă de a produce scandal, astfel că în mod netemeinic și nelegal prima instanță a considerat că vina exclusivă în producerea conflictului și a agresiunii suferite de victimă a aparținut numai inculpaților.

Față de cele arătate a solicitat, în principal, desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare - a se vedea și primul motiv de apel formulat, cu referire la schimbarea de încadrare juridică -, sau rejudecare