ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2407/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 15183/3 din 10 aprilie 2009 reclamanții G.M. și G.Mi. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea acestuia la instituirea prețului actualizat plătit prin contractul de vânzare cumpărare nr. zz din 14 ianuarie 1997 pentru apartamentul situat în București, calea D., iar în subsidiar, restituirea prețului de piață al aceluiași imobil. În motivarea cererii, reclamanții au arătat ca au dobândit cu bună credință și cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, apartamentul situat în București, Calea D. prin contractul de vânzare cumpărare nr. zz/1997, însă prin sentința civilă nr. 13811 din 26 septembrie 2006 a Judecătoriei sector 1, rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari, numiții G.O.I.

și G.A.M. În susținerea acțiunii, reclamanții au depus la dosarul cauzei sentința civilă nr. 13811/2006 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, decizia civilă nr. 314/2007 pronunțată de Tribunalul București, decizia civilă nr. 457/2007 pronunțată de Curtea de Apel București și contractul de vânzare cumpărare nr. zz/1997, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 50, 50 1 din Legea nr. 10/2001. Pârâtul prin întâmpinarea formulată în cauză a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, arătând că între aceste și reclamanți nu s-a format niciun raport juridic obligațional, că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, în condițiile în care doar Primăria municipiului București a avut calitatea de vânzătoare.

De asemenea, același pârât a mai învederat că nu există culpa acestei instituții, față de prevederile art. 50 Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a făcut dovada încheierii valabile a unui contract de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, care să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sens în care arată că în temeiul art. 1337 C. civ., ar trebui să se atragă răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii. La termenul de judecată din 11 noiembrie 2011, instanța a unit excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului cu fondul cauzei.

Astfel prin sentința civilă nr. 491 din 2 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive, a fost admisă acțiunea și obligat pârâtul la plata sumei de 726648 RON (170000 euro) reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, Calea D., stabilit conform raportului de expertiză omologat în cauză. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele aspecte: Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. zz din 14 ianuarie 1997, CGMB-DPI-DAFI, în calitate de reprezentant al vânzătorului, a înstrăinat reclamanților G.M. și G.Mi. cumpărători, locuința situată în București, Calea D., compusă din vestibul, 3 camere, bucătărie, baie, cămară, două logii și două balcoane, în suprafață utilă de 79,33 m.p., în schimbul prețului de 18.912.555 ROL.

Prețul locuinței a fost achitat parțial-30%, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar diferența, în rate. De asemenea instanța de fond a mai reținut că prin sentința civilă nr. 13811 din 26 septembrie 2006 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, în dosarul civil nr. 24931/2005, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanții G.O.l. și G.A.M. în contradictoriu cu pârâții G.M. și G.Mi., fiind obligați aceștia clin urmă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, calea D. Prin sentința sus evocată, s-a reținut astfel că, titlul numiților G.O.l. și G.A.M., este mai caracterizat și preferabil, având în vedere că au dobândit imobilul de la adevăratul proprietar, în timp ce reclamanții din prezenta cauză au dobândit de la stat, un neproprietar.

Sentința civilă nr. 13811 din 26 septembrie 2006 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, dosar civil nr. 24911/2005, a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 457 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă.

Față de situația rezultată din hotărârile judecătorești sus evocate, instanța de fond a reținut că, reclamanții au investit instanța cu o acțiune în restituirea prețului la valoarea de piață a apartamentului situat în București, Calea D., situație în care, în cauză, pârâtul are calitate procesuală pasivă, întrucât această calitate rezultă din lege, respectiv din dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care dispune că restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, indiferent dacă restituirea prețului se solicită în condițiile art. 50 alin. (2), sau în condițiile art. 50 alin. (2 1 ), motiv pentru care, excepția invocată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe fond, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză". În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, „Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriași, ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxa de timbru”, iar potrivit art. 50 alin. (3) din același act normativ „Restituirea prețului prevăzut ia alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.” Din economia textelor de lege mai sus menționate, rezultă că legiuitorul a prevăzut dreptul chiriașilor cumpărători la restituirea prețului de piață, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate și care fuseseră încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a prevăzut doar dreptul la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație.

Instanța de fond a mai reținut că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanții au dobândit imobilul situat în București, Calea D. a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, (neexistând nicio probă în sens contrar) acesta fiind lipsit de efecte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari ai imobilului. Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, în conformitate cu dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Prin raportul de expertiză privind evaluarea proprietății imobiliare, efectuat în cauză, s-a stabilit că valoarea de piață a imobilului situat în București, Calea D., potrivit standardelor internaționale de evaluare este de 726.648 RON (echivalentul a 170.000 euro).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiul București, iar prin decizia nr. 52 A din 14 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul, modificată în parte sentința în sensul stabilirii despăgubirilor cuvenite reclamanților la suma de 148.860 euro echivalent în RON la data plății, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtului suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în cauzele ce au ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este stabilită prin dispozițiile art. 50 alin. (3), coroborat cu dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile legale sus-menționate au caracter special și derogator de la dreptul comun în materia evicțiunii, astfel că se aplică în mod prioritar. Instanța de apel a reținut că este eronată susținerea pârâtului în sensul că de la dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 1337 și art. 1341 C. civ.

nu se poate deroga, având în vedere că și în această materie își găsește deplin aplicația principiul potrivit căruia norma specială derogă de ia norma generală. Nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia în prezenta cauză nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, întrucât nu există culpa acestei instituții. Astfel, obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat, respectiv valoarea de piață a imobilelor menționate în art. 50 din Legea nr. 10/2001 este instituită independent de existența vreunei culpe a recurentului pentru rămânerea fără efecte a contractelor de vânzare -cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Totodată, noțiunea de „desființare” a contractelor de vânzare-cumpărare prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile este folosită de legiuitor în Legea nr. 10/2001 într-un sens specific, sens care rezultă fără dubiu din dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ) din această lege, care prevăd că, „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.” Prin urmare, instanța de apel a reținut că în sfera noțiunii de desființare a contractelor de vânzare-cumpărare, intră atât anularea acestor contracte prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cât și lipsirea de efecte a acestor contracte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva cumpărătorilor din aceste contracte, tot prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Instanța de apel a mai reținut că, sunt irelevante susținerile cu privire la reaua-credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în prezenta cauză, întrucât ”desființarea” contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților s-a realizat ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, acțiune în cadrul căreia nu a intrat și analiza bunei sau relei credințe a cumpărătorilor la încheierea contractului, iar buna-credință în aceste condiții se prezumă. Pe de altă parte, susținerile pârâtului tind la invocarea unei nulități a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți prin invocarea nerespectării dispozițiilor Legii nr. 312/1995 la încheierea contractului.

Or, reține instanța de apel, pârâtul nu a formulat cerere reconvențională în prezenta cauză și, pe de altă parte, unei astfel de cereri i se opun dispozițiile cuprinse în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 112/1995. În ce privește criticile referitoare la valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză, instanța de apel le-a apreciat ca fiind doar parțial fondate. Astfel, recurentul invocă ”blocajul actual al tranzacțiilor imobiliare”. Or, momentul în care s-a produs prejudiciul în patrimoniul reclamanților este momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare îndreptată împotriva lor și, totodată, în lipsa unor norme speciale, evaluarea despăgubirilor pentru evicțiune se face prin raportare la momentul avut în vedere de dreptul comun, respectiv ”epoca evicțiunii”, moment prevăzut de art. 1342 și 1344 C. civ.

Susținerile privind modalitatea de calcul a despăgubirii cuvenite reclamanților sunt contrare dispozițiilor exprese cuprinse în art. 50 1 C. proc. civ., care stabilesc că despăgubirea cuvenită în situația în care se găsesc și reclamanții din prezenta cauză, este reprezentată de valoarea de piață a imobilului, stabilită prin expertiză, potrivit standardelor internaționale de evaluare. Instanța de apel a mai reținut că nu pot fi primite nici susținerile potrivit cărora o valoare mai mică a despăgubirilor, decât valoarea de piață nu ar fi de natură să contravină dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează doar drepturile minimale.

Astfel, potrivit art. 53 din Convenție, ”Nicio dispoziție din prezenta Convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părți contractante, sau oricărei alte convenții la care această parte contractantă este parte.” Prin urmare, reține instanța de apel, în caz de conflict între normele interne și dispozițiile Convenției, sunt aplicabile dispozițiile care sunt mai favorabile părții care solicită recunoașterea și respectarea dreptului. În același sens sunt și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Ca atare, chiar în măsura în care dreptul la despăgubiri recunoscut de Legea nr. 10/2001 ar avea o valoare mai mare decât cea minim garantată de C.E.D.O., acest drept nu poate fi cenzurat în sensul solicitat de pârât. Cât privește cuantumul concret al despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța de apel a constatat că, potrivit raportului de expertiză realizat în apel, valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii a fost 148.860 euro. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurentul susține nelegalitatea hotărârii în ce privește obligarea la plata sumei de 148.860 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, Calea D., în condițiile incidenței excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Sub acest aspect se învederează că în cauză Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă, raportat la principiul relativității efectelor contractului, în condițiile în care acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. zz din 14 ianuarie 1997 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În același sens se mai arată că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestor instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Ca atare, susține recurentul, această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație, neputând fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice. În aceeași idee, se învederează că, instanța de apel, trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ.

de garanție pentru evicțiune. Or, arată recurentul, în această situație, calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului București prin Primarul General. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuie să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. În ce privește incidența prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se susține că acestea nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Prin urmare, susține același recurent, având în vedere că în cauză, nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. zz/1997 încheiat de reclamanți cu Primăria Municipiului București, nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice. O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de către chiriași.

Astfel, pentru a fi aplicabile dispozițiile legale menționate și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare, având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să fie întrunite, cumulativ două condiții și anume: încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În aceeași idee se arată că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 reglementează plata prețului de piață, de existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

În caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 condițiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de piață. În ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurentul susține că această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât prin decizia civilă nr. 314 din 08 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil în baza Decretului nr. 223/1974, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.

Or, susține același recurent, nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărători al unui bun important, respectiv un apartament, să nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situația juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu, s-a făcut fără titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 132/1995.

Faptul că reclamanții nu au depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 132/1995 având în vedere că exercitarea cu bună credință a drepturilor conferite de lege, reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua credință determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât, se susține că existența sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare cumpărare. Or, în cauză s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel, că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză și prin urmare, rezultă fără putință de tăgadă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Recurentul mai arată că, reclamanții își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare cumpărare, pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, motiv pentru care aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, se arată că deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului litigiu, s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare nr. zz din 14 ianuarie 1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Prin urmare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se susține că instanța de fond cât și cea de apel au făcut o greșită interpretare și aplicare a legii. O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează faptul că în mod eronat instanța a respins obiecțiunile la expertiza efectuată în cauză, omologând raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului. Astfel, se susține că valoarea stabilită de expert este exorbitantă pentru un imobil construit în anii 1976-1977. Din contractul de vânzare cumpărare nr. zz din 14 ianuarie 1977 rezultă că suprafața utilă a apartamentului este de 77,33 m.p., din care 21,17 m.p.

reprezintă suprafața balconului și a logiei, prin urmare, suprafața de calcul a apartamentului evaluat este de 63,57 m.p. La momentul actual, arată recurentul, pe site-ul I.ro pentru apartamentele situate în zona Calea D. cu suprafața utilă între 60 mp - 69 mp, prețurile variază între 60.000 și 90. 000 euro, iar un apartament modernizat, reconsolidat și reabilitat termic situat pe Calea D., cu toate utilitățile incluse, valorează cel mai mult 94.000 de euro. Prin urmare, expertul trebuia să aibă în vedere că prețurile sunt negociabile în funcție de suprafața utilă a apartamentului (în speță de numai 63,57) precum și de vechimea acestuia care datează din anii 1976-1977.

De asemenea, cu privire la stabilirea valorii tehnice a locuinței expertul a folosit metoda costului standard care are la baza Decretul-Lege nr. 61/1990, deși expertul trebuia să aibă în vedere faptul că un imobil cu caracteristici similare celui aflat în litigiu, situat pe Calea D., construit în anul 1976, se află pe lista imobilelor expertizate tehnic încadrate în clasa de risc seismic care prezintă pericol public iar în ce privește amplasarea apartamentului la etajul 4, expertul trebuia să stabilească o corecție de -5% (astfel cum rezultă din tabelul nr. 2 anexa 2 din Decretul Lege nr. 61/1990) și nu de + 3%, astfel cum în mod eronat a reținut expertul în raportul de expertiză.

În ceea ce privește evaluarea terenului, recurentul susține că, în mod eronat expertul a evaluat terenul aferent imobilului, propunând prețuri separate atât pentru apartament cât și pentru teren, această modalitate de calcul conducând la o creștere artificială a valorii de piață a imobilului. În aceeași idee se mai arată că, în condițiile în care la data achiziționării imobilului, reclamanții nu au achitat valoarea defalcată pentru construcție și teren, asupra terenului având doar un drept de folosință, în mod greșit expertul a evaluat terenul separat prin raportul de expertiză. În urma evaluării apartamentului de trei camere, 63,57 mp suprafață utilă, amplasat la etajul 4 al unei clădiri din anii 1976-1977, expertul judiciar estimează o valoare de piață de 122.490 euro, rezultând o valoare de 1584 euro/m.p.

Această valoare exagerată depășește chiar prețul la care sunt propuse spre vânzare apartamentele amplasate în zona din clădiri noi, moderne cu finisaje de lux. Astfel, la calculul metodei prin comparații directe, se arată că expertul judiciar ia un preț mediu de 1925 euro/m.p. provenit de la 3 oferte. Aceasta aplicare simplistă a metodei comparațiilor directe, fără a ține cont de caracteristicile ofertelor, suprafața apartamentelor, gradul de finisare, anul construirii, numărul de etaje ale clădirilor, dotările, a condus la valoarea de piață propusă, valoare exorbitantă. În plus, arată recurentul, în condițiile în care expertul nu a putut viziona apartamentul, nefiindu-i permis accesul, trebuia să ia în calcul o variantă precaută a evaluării, respectiv ar fi trebuit să ia în calcul finisaje medii pentru un apartament aflat într-o clădire cu o vechime apreciabilă.

În această situație expertul trebuia să adauge corecția de -10% având în vedere situația juridică actuală a apartamentului (existând un litigiu în curs de soluționare) față de comparabilele utilizate în calcul de către expert pentru imobilele exemplificate care sunt libere de orice sarcină judiciară. În condițiile în care Standardele Internaționale de evaluare GN1 precizează expres că, în situația în care se utilizează tehnica comparațiilor este necesară o comparație directă a imobilului evaluat cu imobile similare tranzacționale recent pe piață, precum și faptul că în „parcurgerea etapelor înscrise în analiza preliminară și în culegerea și selectarea informațiilor” evaluatorul trebuie să colecteze informații privind cererea și oferta, domnul expert S.I.

a colectat informații reprezentând exclusiv oferte publicate pe site-uri de pe internet, omițând informațiile referitoare la tranzacțiile recente precum și la cererea de pe piață. De asemenea, recurentul susține că obligația de garanție pentru evicțiune, nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Din această perspectivă, recurentul susține că o aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți); stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Din perspectiva celor expuse, recurentul susține că având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare, nu se poate stabili decât în condițiile arătate mai sus. În caz contrar, susține recurentul, ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin stabilirea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare, se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul - cumpărător.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, susține recurentul, pe criterii de simetrie și de echitate, cum, aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețui de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale. Recurentul mai învederează că în mod nejustificat instanța i-a respins obiecțiunile făcute la raportul de evaluare a imobilului.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul arată că aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite, susține recurentul, s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu. În situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

Prin urmare, această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare. Pentru aceste din urma situații, arată recurentul, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

Din perspectiva celor expuse, recurentul susține că operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanții să încaseze în 2014 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Criticile vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice sunt nefondate. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.

Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 132/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și alin. (2 1 ) (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Se instituie, așadar, ex lege, obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii. Obligația de plată a prețului de piață revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător, Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile arătate mai sus.

Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în cauză. Nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reținerea lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului de piață. Cât privește susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept în materie de evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și urm. C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept „specialia generalibus derogant". Or, față de dispozițiile legii speciale, aplicabile în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, potrivit celor expuse deja.

Referitor la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabilește, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în cererile de restituire a prețului actualizat plătit sau, după caz, a prețului de piață al imobilului, această dispoziție are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar susținerilor recurentului. În raport de aceste considerente, urmează a se constata că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, sens în care în mod corect și legal a reținut de altfel și instanța de apel.

În ce privește criticile vizând greșita obligare a Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului, față de neîntrunirea în cauză a condițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, sunt de reținut următoarele aspecte: Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 instituie, într-adevăr, două condiții pentru restituirea prețului de piață al imobilului, respectiv contractul de vânzare - cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și ca acest contract, să fie desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Contrar însă celor afirmate prin motivele de recurs, ambele condiții sunt îndeplinite în cauză. Astfel, referitor la prima condiție, recurentul a susținut că nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în reaua credință la contractare, decurgând din faptul că la acel moment nu au depus minime diligente pentru a cunoaște titlul statului vânzător.

Reaua - credință a reclamanților nu a fost însă reținută în hotărârea irevocabilă de admitere a acțiunii în revendicare a foștilor proprietari (sentința civilă nr. 13811 din 26 septembrie 2006 a Judecătoriei sector 1 București) care a lipsit de efecte juridice contractul de vânzare - cumpărare al reclamanților, hotărâre în raport de care se verifică aspectele legate de respectarea/nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriașul - cumpărător, la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Așa fiind, în contextul realizării, prin hotărârea irevocabilă dată în acțiunea în revendicare, a poziției subiective a chiriașilor cumpărători la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, raportat la dispozițiile art. 1189 C. civ., potrivit cărora buna - credință se prezumă, urmează a se reține că reclamanții au fost de bună credință la încheierea contractului.

Pe cale de consecință, nu poate fi primit argumentul recurentului privind reaua-credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare. Referitor la cea de-a doua condiție instituită de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, recurentul a susținut că admiterea unei acțiuni în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995, nu semnifică o desființare a contractului de vânzare - cumpărare al acestora, motiv pentru care în cauză nu poate fi angajată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului. Această susținere a recurentului nu poate fi primită, întrucât s-ar ignora sensul real al termenului de „desființare” a contractelor de vânzare - cumpărare” din cuprinsul art. 50 1 al Legii nr. 10/2001, sens ce rezultă din analiza sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii - cumpărători au dreptul Ia restituirea prețului actualizat, iar art. 50 alin. (2 1 ) și respectiv art. 50 1 din același act normativ, prevede că în situația contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri irevocabile definitive și irevocabile, se restituie prețul de piață al imobilelor.

De asemenea este de reținut că art. 20 alin. (2) din aceeași lege prevede că ” în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul (...)” Acest din urmă text introdus prin Legea nr. 1/2009, explicitează, ca atare, termenul de „desființare” a contractelor de vânzare - cumpărare, prevăzând expres că „desființarea” poate fi urmarea atât a unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare.

Din această perspectivă, interpretarea sistematică a normelor legale enunțate impune concluzia că termenul de „desființare” a contractelor de vânzare-cumpărare, din cuprinsul art. 50 2 al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de efecte juridice a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu doar urmare a unei acțiuni în anulare, ci și a unei acțiuni în revendicare. În ce privește susținerile recurentului potrivit cărora reclamanții nu ar fi îndreptățiți la restituirea valorii actuale de piață a imobilului, motivat de o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, acestea sunt neîntemeiate raportat la dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care determină întinderea despăgubirii la nivelul prețului de piață ai imobilului.

Din această perspectivă, raportat la reglementarea din legea specială, susținerile privind determinarea despăgubirii cuvenite reclamanților după alte criterii decât valoarea de piață a imobilului, nu pot fi primite. Referitor la jurisprudența C.E.D.O. invocată de recurent, este de reținut că trimiterile la cauzele Tudor Tudor c. României, Velikovi și alții c. Bulgariei, nu se pliază pe situația de fapt dedusă judecății, iar pe de altă parte instanța de contencios european, în aceste cauze a verificat dacă remediile juridice interne confereau reclamanților posibilitatea obținerii unor despăgubiri adecvate și suficiente pentru a nu fi încălcate dispozițiile art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenție.

Pe de altă parte este de reținut că, nu este posibilă aplicarea altor principii rezultând din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât timp legislația internă prevede expres modul în care se stabilesc aceste despăgubiri, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu a identificat reglementări internaționale care să conțină dispoziții mai favorabile, pentru a fi aplicate prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României. Or, așa cum deja s-a arătat, norma internă aplicabilă cauzei, reglementează despăgubirea cumpărătorului evins cu valoarea de piață a imobilului, cum de altfel corect și legal a reținut și instanța de apel. Critica vizând cuantumul despăgubirii acordate reclamanților ridică o problemă ce ține strict de aprecierea probelor, chestiune sustrasă competenței instanței de recurs față de actuala reglementare a art. 304 C. proc.

civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Ca atare, critica în discuție nu poate fi analizată de prezenta instanță, întrucât nu se încadrează în nici unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. În ce privește susținerile recurentului potrivit cărora reclamanții nu ar fi îndreptățiți la restituirea valorii de piață a imobilului, întrucât ar opera o îmbogățire fără justă cauză, (având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial) este de reținut că aceste susțineri sunt nefondate raportat în principal la dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care determină întinderea despăgubirii la nivelul prețului de piață al imobilului.

Ca atare, față de reglementarea din legea specială, aserțiunile recurentului privind determinarea despăgubirii cuvenite reclamanților după alte criterii decât valoarea actuală de piață a imobilului, nu pot fi primite. Nefondate sunt și criticile legate de respingerea nejustificată a obiecțiunilor la expertiza de evaluare a imobilului, în condițiile în care această măsură a fost motivată de instanță. Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge în majoritate recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate; Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 52 A din 14 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauza plivind poprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2014, Cu opinia separată a doamnei judecător M.V.

în sensul admiterii recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 52 A din 14 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, modificării, în parte, a deciziei recurate, cu consecința obligării pârâtului la plata prețului actualizat la data efectuării plății și menținerii celorlalte dispoziții ale deciziei.

OPINIE SEPARATĂ

Pentru considerentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează, arăt că mă distanțez parțial de soluția impusă în cauză de majoritate doar în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În legătură cu celelalte critici aduse deciziei recurate, precizez că mă raliez punctului de vedere exprimat prin opinia majoritară, în măsura în care mai este necesară analizarea acestora față de soluția minoritară adoptată. În opinia mea, în mod greșit pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la restituirea prețului de piață al imobilului, față de neîntrunirea în cauză a uneia dintre condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv aceea ca încheierea contractului de vânzare cumpărare de către reclamanții să se fi făcut fără eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește respectarea prevederilor acestui din urmă act normativ, recurentul susține că această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât, prin decizia civilă nr. 314 din 08 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V~a civilă, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s~a realizat fără titlu valabil în baza Decretului nr. 223/1974 astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente. În raport de înscrisurile depuse la dosar, constat că, prin sentința civilă nr. 13811 din 26 septembrie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea formulată de G.A.M. și G.O.I. s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 24 din București, Calea D. și au fost obligați reclamanții de față să lase foștilor proprietari în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Instanța a dat preferabil itate titlului invocat de reclamanții G., în condițiile în care pârâții, reclamanții de față, au cumpărat imobilul de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar. Această soluție a fost menținută prin decizia civilă nr. 457 din 11 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, instanța care, în considerente, concluzionează că, la momentul vânzării imobilului către reclamanții G.M. și G.Mi. statul nu avea un titlu valabil, așa încât ingerința produsă prin vânzarea acestui bun către chiriași era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât înstrăinarea bunurilor dobândite cu titlu.

În aceste condiții, se observă că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 de către reclamanți, cei care aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca, în calitate de cumpărători ai unui apartament, să nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situația juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil și, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, consacră dreptul chiriașilor cumpărători, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, la restituirea prețului actualizat, în timp ce dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din același act normativ - introduse în corpul legii prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009