ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2153/2014

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 343/S din 28 mai 2007 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC P.B. SA în contradictoriu cu pârâții Orașul Râșnov și Consiliul local Râșnov; s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor construcții identificate în CF nr. xx Râșnov, sub nr. top. T1, în natură, Camping și nr. top. T2, în natură, Restaurant C., în favoarea reclamantei; s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Primăriei Râșnov cu privire la construcția Restaurant C., de sub A+579 din CF nr. xx Râșnov, nr. top. T2; s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra construcțiilor Camping și Restaurant C. de sub nr. top.

T1 și T2 din CF nr. xx Râșnov, în favoarea reclamantei; s-au respins pretențiile în rest. În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că, prin Ordinul nr. 720 din 1 septembrie 1965 al fostului Minister al Comerțului Interior, a fost înființat, în localitatea Râșnov, Restaurantul „Valea C.”, subordonat Trustului de Alimentație Publică „Carpați” Brașov. Recepția finală s-a făcut în 16 septembrie 1983, potrivit procesului verbal, pentru ca, în anul 1987, să aibă loc reparația instalațiilor sanitare, recepția fiind realizată de beneficiarul de atunci, O.J.T. Predeal. În temeiul Legii nr. 15/1990, s-a înființat, prin H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, reclamanta, care a preluat, prin protocolul din 5 decembrie 1990, de la SC P. SA, „Cabana C.” Râșnov împreună cu terenul aferent acesteia.

Prin Ordinul nr. 154 din 21 aprilie 1991 al Ministerului Comerțului și Turismului, s-au atribuit, în proprietatea SC P.B. SA, imobilele din lista anexă, printre acestea, aflându-se, Campingul și Hotelul Restaurant C. din Râșnov - Drumul Poienii, preluate de către reclamantă în gestiune. Fostul Sfat popular al comunei Râșnov a acordat transferul terenului înscris în CF nr. xx Râșnov, nr. top. T3, în suprafață de 9316,80 m.p., în favoarea Trustului de Alimentație Publică Carpați, în anul 1968. Prin adresa din 23 ianuarie 1968 a Comitetului executiv al Sfatului popular al Regiunii Brașov, s-a comunicat către T.A.P. Carpați acordul privind Camping Valea C. oraș Râșnov. Cu toate acestea, în baza certificatului de urbanism din 19 februarie 2003 s-a dispus înscrierea în CF a Restaurantului C. Râșnov.

Din conținutul CF rezultă că dreptul asupra construcției a fost înscris ca fiind dobândit prin construire, deși construcția a fost edificată de antecesoarele reclamantei, pentru ca, ulterior, cele două obiective, restaurantul și campingul, să fie transmise în patrimoniul acesteia. Rezultă că cele două imobile au fost dobândite în proprietate de către reclamantă, prin efectul legii, astfel încât cererea este întemeiată, motiv pentru care a fost admisă.

Certificatul de urbanism în baza căruia s-a înscris dreptul pârâtului nu întrunește condițiile legale privind actele de constituire a dreptului de proprietate, prevăzute de art. 22 din Legea nr. 7/1996, art. 36 pct. 1 (act nevalabil), fiind un document necesar pentru emiterea autorizației de construire, conform art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, aplicabilă la data înscrierii în CF. Astfel, acest act apare ca fiind nevalabil, ceea ce atrage consecința neproducerii de efecte juridice din perspectiva art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, motiv pentru care s-a dispus rectificarea CF. Cererea de constatare a dobândirii dreptului de superficie nu este întemeiată, întrucât și terenul aferent a fost transmis reclamantei în baza protocolului din 1990, ceea ce a determinat folosirea bunului în condițiile arătate.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, reclamanta având posibilitatea valorificării dreptului său de proprietate și asupra terenului prin procedura specială, instituită prin H.G. nr. 834/1991, republicată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâții. Prin decizia nr. 25 din 11 martie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins excepția de inadmisibilitate invocată de reclamantă (în realitate, de apelanții pârâți); a admis apelurile declarate de reclamantă și de pârâții Orașul Râșnov, prin Primar, și Consiliul local Râșnov; a casat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Curtea de Apel a reținut că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în constatarea dreptului de proprietate, grefată pe o acțiune în rectificarea intabulării și, respectiv, a radierii dreptului de proprietate al pârâților. În contextul dispozițiilor art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea de CF tinde la înlăturarea unei stări tabulare ce are la bază o cauză de nulitate, care face nevalabilă înscrierea, un drept greșit calificat sau încetarea efectelor actului juridic în temeiul căreia s-a făcut intabularea. Prima instanță nu a examinat dacă o atare acțiune se încadrează în cazurile enumerate limitativ de textul de lege menționat.

Pe de altă parte, nu s-a analizat în ce măsură s-a realizat transferul, ope legis, al statului către reclamantă, în condițiile Legii nr. 15/1990, și în ce măsură fișa mijloacelor fixe de care se prevalează reclamanta are aptitudinea de a atesta existența unui drept de proprietate asupra construcțiilor, având în vedere că nu au fost finalizate procedurile de obținere a titlului de proprietate asupra terenurilor. Tribunalul și-a fundamentat soluția pe dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, reținând inexact că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, fără să țină seama de precizarea din text „cu excepția bunurilor dobândite cu alt titlu”. Sub aspectul în discuție, este necesară determinarea naturii juridice a acestor bunuri.

În concluzie, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv pentru care, în baza art. 297 C. proc. civ., instanța de control judiciar a admis apelurile, a desființat sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. A mai stabilit ca, în rejudecare, Tribunalul să examineze calitatea procesuală pasivă a Consiliului local Râșnov, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 215/2001, sub incidența căreia s-a introdus acțiunea. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. 4798/62/2009.

Prin sentința civilă nr. 38/D din 12 februarie 2010 a aceleiași instanțe, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Consiliul local al orașului Râșnov; s-a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Orașul Râșnov, reprezentat de Primar, s-a anulat cererea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al orașului Râșnov, ca urmare a admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a acestuia; s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtul Orașul Râșnov a sumei de 50.080,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele: Prin adresa din 2 august 1962, fostul Minister al Comerțului Interior - Direcția Generală Hoteluri-Restaurante a adus la cunoștința fostului Sfat popular al orașului Râșnov că acest minister, prin direcția indicată, va prelua Centrul Turistic „Valea C.” din Râșnov, în vederea construirii unui hotel-cabană și a unui restaurant de categoria I, astfel că se impune ca terenul necesar în acest scop să fie trecut în administrarea sa. Prin decizia nr. 373 din 25 august 1962, fostul Sfat popular al Regiunii Brașov a decis trecerea în administrarea Trustului de Alimentație Publică „Carpați” a terenului în suprafață de 43.102,80 m.p., situat pe Valea Cetății Râșnov, înscris în CF nr. xx Râșnov, sub nr. top.

T4 și T5, în vederea construirii și amenajării unui complex turistic. Prin Ordinul nr. 720 din 1 septembrie 1965 al Ministerului Comerțului Interior, a fost înființat, în localitatea Râșnov, Restaurantul Valea C., subordonat Trustului de Alimentație Publică „Carpați” Brașov. Din actele mai sus menționate, rezultă că dreptul de proprietate asupra terenului pe care a fost edificat Complexul Turistic Valea C. a aparținut statului, care a acordat Trustului de Alimentație Publică Carpați dreptul de administrare, în vederea construirii acestui complex. Prin H.G.

nr. 1041/1990, a fost înființată societatea comercială reclamantă, iar, prin Ordinul Ministrului Comerțului și Alimentației nr. 154/1991, s-au determinat bunurile ce se găsesc în patrimoniul acesteia, fiind enumerate și campingul și hotelul-restaurant C. Din copia cărții funciare în care sunt evidențiate imobilele din litigiu, aflată la filele din dosarul cauzei, precum și din înscrisurile aflate la filele din Dosarul nr. 137/62/2006, rezultă că imobilul cu destinația de teren pe care sunt amplasate construcțiile reprezentând Campingul Râșnov și Hotelul Restaurant C. face parte din domeniul public al Orașului Râșnov.

Ca urmare a includerii terenului în domeniul public al pârâtului Orașul Râșnov, această parte a solicitat judecătorului delegat la serviciul de carte funciară din cadrul Judecătoriei Zărnești să intabuleze, în favoarea Primăriei orașului Râșnov, și dreptul de proprietate asupra construcțiilor ce se află pe teren, identificate prin certificatele de urbanism din 19 februarie 2003, nr. C1 din 23 octombrie 2001 și nr. C2 din 23 octombrie 2001. Cererea formulată de pârât a fost admisă, cu consecința intabulării, în favoarea Primăriei orașului Râșnov, a dreptului de proprietate asupra construcțiilor din litigiu și a dreptului de proprietate al Orașului Râșnov asupra terenului aferent acestora, teren care face parte din domeniul public al părții menționate.

Prin cererea pe care a formulat-o, reclamanta a susținut, așa cum s-a arătat, că înscrierile din evidențele de carte funciară, ce au fost efectuate cu privire la imobilele cu destinația de construcții în litigiu, se impune a fi rectificate, întrucât dreptul de proprietate cu privire la aceste construcții îi aparține. Reclamanta a invocat, în mod generic, prevederile art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, fără a indica, în mod concret, care dintre situațiile reglementate de aceste prevederi legale sunt incidente în cauză. Textul de lege arătat prevede că rectificarea unei intabulări se poate cere de orice persoană interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu a fost valabil, dacă, prin înscriere, dreptul a fost greșit calificat sau dacă nu mai sunt întrunite condițiile de existență ale dreptului înscris ori au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

Reclamanta nu a arătat, în susținerea cererii sale, decât împrejurarea că bunurile imobile din litigiu nu puteau fi înscrise în evidențele de publicitate imobiliară ca fiind proprietatea pârâtului Orașul Râșnov, întrucât ele, aflându-se în administrarea sa, au devenit, în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990, proprietatea sa. Această susținere nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de rectificare a evidențelor de carte funciară reglementate de art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, ci vizează invocarea unui titlu de proprietate propriu al părții menționate asupra imobilelor. În ceea ce privește natura juridică a imobilelor cu destinația de construcție în litigiu, Tribunalul a constatat următoarele: Din starea de fapt mai sus expusă, a rezultat că reclamanta ori antecesoarele acesteia nu au deținut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului cu destinația de teren, pe care construcțiile au fost edificate.

Acest teren a constituit, în permanență, obiectul dreptului de proprietate al statului, fiind, apoi, transmis pârâtului Orașul Râșnov, și face, în prezent, parte din domeniul public al acestei părți. Imobilele cu destinația de construcție au constituit, de asemenea, obiectul dreptului de proprietate al statului, în favoarea antecesoarei reclamantei fiind constituit doar un drept de administrare cu privire la aceste imobile. Invocând prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990, reclamanta a susținut că aceste bunuri imobile constituie, în virtutea legii, proprietatea sa, ignorând, însă, faptul că sunt un accesoriu al terenului pe care sunt amplasate, teren asupra căruia nu a deținut și nu deține niciun titlu.

Față de argumentele menționate, regimul juridic al bunurilor imobile din litigiu trebuie determinat prin raportare la prevederile art. 492-494 C. civ. În speță, titularul dreptului de proprietate asupra terenului pe care au fost edificate construcțiile este Statul Român, care nu a transmis reclamantei acest drept, nici înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 și nici ulterior acestui moment. Dimpotrivă, apreciind că terenul este necesar pentru întreaga comunitate locală, a acordat acestuia statutul de bun care face parte din domeniul public al Orașului Râșnov, terenul devenind, astfel, inalienabil.

În consecință, construcțiile amplasate pe terenul în litigiu urmează regimul juridic instituit de prevederile legale mai sus menționate, ele fiind un accesoriu al terenului; ca atare, dat fiind regimul juridic al imobilului cu destinația de teren pe care ele sunt situate, reclamanta nu poate să invoce existența, în favoarea sa, a unui drept de proprietate, ci doar drepturile pe care legea le recunoaște constructorului care a edificat pe terenul altuia. Împrejurarea că reclamanta a realizat investiții majore la imobilele cu destinația de construcție, pe baza autorizațiilor acordate de autoritățile locale, nu poate constitui decât temei pentru reținerea calității de constructor de bună credință, fără a putea reprezenta, însă, temei al constatării dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate.

În ceea ce privește afirmația reclamantei, în sensul imposibilității intabulării unui drept real în favoarea Primăriei orașului Râșnov, Tribunalul a reținut următoarele: În primul rând, înscrierile de carte funciară a căror rectificare s-a solicitat au fost efectuate în temeiul unei hotărâri judecătorești, respectiv al încheierii pronunțate de judecătorul delegat la Serviciul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Zărnești, care nu a fost atacată în termenele și în condițiile stipulate de Decretul-lege nr. 115/1938. Pe de altă parte, în condițiile în care reclamanta nu poate să invoce, pentru considerentele arătate anterior, existența, în favoarea sa, a unui drept real de proprietate asupra acestor imobile, nu are calitatea de persoană interesată să invoce neregularități cu privire la înscriere, o asemenea calitate având titularul dreptului de proprietate asupra terenului, pârâtul Orașul Râșnov.

De asemenea, aspectul invocat de reclamantă se constituie într-o eroare materială, care poate fi rectificată la cererea titularului dreptului. Așa fiind, cererea reclamantei, de rectificare a evidențelor de publicitate imobiliară, în ceea ce privește regimul juridic la imobilele cu destinația de construcții din litigiu, este neîntemeiată. Cererea referitoare la instituirea, în favoarea sa, a unui drept real de folosință asupra imobilului cu destinația de teren, pe care sunt amplasate construcțiile, este, la rândul ei, neîntemeiată, dat fiind caracterul accesoriu față de petitul indicat mai sus. În concluzie, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Orașul Râșnov.

În ceea ce privește cererea de chemare în judecată pe care reclamanta a promovat-o față de Consiliul local al orașului Râșnov, Tribunalul, ținând seama de îndrumările date de instanța de control judiciar, a supus dezbaterii părților excepția lipsei capacității procesuale de folosință a acestei părți. Excepția este întemeiată, față de dispozițiile Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale, în conformitate cu care consiliul local este o structură a aparatului administrativ, care nu are personalitate juridică, astfel că, potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., nu poate avea calitatea de parte într-un proces civil. Pentru considerentele expuse, prima instanță a admis această excepție, și, în consecință, în conformitate cu prevederile art. 43 coroborate cu cele ale art. 161 C. proc.

civ., a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul menționat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, considerând-o netemeinică și nelegală. La termenul de judecată din 07 septembrie 2010, judecata a fost suspendată pentru soluționarea apelului declarat împotriva încheierilor de carte funciară, cauză aflată în strânsă legătură cu prezenta și repusă pe rol la data de 17 septembrie 2013, la dosar fiind depusă decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curții de Apel Brașov, prin care s-a făcut dovada soluționării irevocabile a dosarului ce a determinat suspendarea conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 119/Ap din 5 noiembrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis, în parte, apelul declarat de reclamantă, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată împotriva pârâtului Orașul Râșnov, prin Primar; a constatat că reclamanta este proprietara imobilelor construcții înscrise în CF nr. xx Râșnov, construcții Camping situate la nr. top. T1, Restaurant C. Râșnov situat la nr. top. T2. A dispus rectificarea situației din CF nr. xx Râșnov, în sensul radierii dreptului de proprietate al Primăriei Râșnov asupra construcției Restaurant C. Râșnov, de sub A+579.

A dispus înscrierea în CF nr. xx Râșnov a dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor Camping, sub nr. top. T1, și Restaurant C. Râșnov, sub nr. top. T2. A respins restul pretențiilor reclamantei din cererea de chemare în judecată. A înlăturat din sentință dispoziția de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată. S-a păstrat restul dispozițiilor din hotărârea primei instanțe, privind admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință și anularea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Consiliul local al orașului Râșnov. Au fost respinse celelalte motive de apel. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a stabilit următoarele: 1. Cu privire la motivul privind dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă, instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt ca și Tribunalul, în primul ciclu procesual.

În drept, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Norma instituie modul de dobândire a proprietății ope legis, ca un corolar al dispoziției înscrise în art. 645 C. civ., statuând, fără echivoc, că bunurile aflate în patrimoniul societății comerciale devin, în puterea acestui text de lege, proprietatea societății comerciale. Prin actul normativ amintit, legiuitorul a intenționat să instituie proprietatea privată, chiar dacă, la început, statul a deținut, în integralitate, capitalul social, cum statuează art. 20 alin. (1) din Lege; ulterior, însă, a înstrăinat acțiunile, ca, în final, societatea să devină integral privată, cum este cazul reclamantei.

Societatea comercială a devenit proprietara bunurilor din patrimoniul său, mai precis asupra tuturor drepturilor relative la bunurile sale, sub condiția să nu fi fost dobândite cu alt titlu, respectiv să nu fi existat bunuri deținute, dar care aparțineau unor terți ori s-a dobândit proprietatea într-un alt mod. În aplicarea legii, a fost emis Ordinul nr. 154/1991, prin care imobilele în discuție au trecut în patrimoniul și proprietatea reclamantei. Din probele administrate în cauză, reiese, fără dubiu, că pârâta nu a edificat imobilele în litigiu, nu are niciun drept asupra acestora, ci, dimpotrivă, ele aparțin reclamantei, care a și făcut, în considerarea calității sale de proprietar, reparații capitale, pe baza unei autorizații de construire emise de pârâți, care, implicit, i-au recunoscut dreptul; tot în considerarea acestei calități, a fost somată, la un anumit moment, să plătească impozitul aferent.

Cu toate acestea, în baza unui simplu certificat de urbanism, emis tot de Primărie, care, în niciun caz, nu constituie titlu de proprietate, Primăria Râșnov și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, negând, în consecință, dreptul de proprietate al reclamantei. Deși nu a fost învestită, prima instanță, în al doilea ciclu procesual, a schimbat temeiul juridic al acțiunii, cantonându-se într-o instituție juridică (art. 492-494 C. civ.), cea a constructorului pe terenul altuia, care nu are nicio legătură cu cauza, încălcând, în acest mod, principiul disponibilității, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., precum și dispozițiile instanței de control judiciar din primul ciclu procesual.

Chiar și în această situație, raportându-se la normele enunțate, prima instanță trebuia să observe că acestea nu sunt independente, ci derivă din prevederea reglementată în art. 492 C. civ., care, în partea finală, cuprinde sintagma „până ce se dovedește din contra”. În speță, Tribunalul putea să rețină că imobilele construcții nu sunt ale proprietarului terenului (pârâtului la acel moment), ci ale reclamantei, fără să mai analizeze situația constructorului, întrucât nu fusese învestită cu un asemenea capăt de cerere, ci cu cererea reclamantei relativ la instituirea unui drept de superficie. Prin decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curții de Apel Brașov, a fost admis apelul SC P.B.

SA și s-au schimbat încheierile de carte funciară prin care s-a înscris dreptul de proprietate al Primăriei Râșnov asupra construcțiilor în litigiu, respingându-se cererile Primăriei, de a i se înscrie dreptul în cartea funciară; s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că certificatele de urbanism ce au stat la baza înscrierii nu constituie titlu de proprietate. Ca urmare, dreptul Primăriei asupra construcțiilor nu există, astfel încât, raportat la probele administrate, Curtea a reținut, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și a Ordinului nr. 154/1991, emis în aplicarea normei legale, că reclamanta este proprietara construcțiilor. Au fost înlăturate apărările intimatului, inclusiv cele că imobilele ar aparține domeniului public, nefiind posibilă confundarea noțiunilor de domeniu public cu cea de uz sau interes public.

2. Cu privire la motivul privind rectificarea situației de carte funciară, acesta a fost admis, constatându-se deja dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor în litigiu, iar dreptul pârâtei nu subzistă, raportat la decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curții de Apel Brașov. Întrucât acțiunea a fost promovată anterior pronunțării acestei hotărâri și nu se putea dispune rectificarea, fiind cazul unei proceduri necontencioase, Curtea a constatat că dispozițiile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 și din Legea nr. 7/1996 (ambele în vigoare la data promovării acțiunii) sunt incidente, încheierile în baza cărora s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al Primăriei fiind nelegale.

3. Motivul referitor la excepția de nelegalitate nu mai are obiect în prezentul litigiu, statuându-se deja, prin decizia civilă nr. 879/R/2013, că înscrierea dreptului Primăriei asupra construcțiilor s-a făcut nelegal, pe baza certificatelor de urbanism care nu pot constitui titlu de proprietate. 4. Motivul vizând constituirea unui drept de superficie a fost respins, dat fiind că acest dezmembrământ al dreptului de proprietate poate lua naștere prin lege ori convenția părților, cerințe neîndeplinite în speță. Mai mult, constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor, în condițiile în care, de la SC P. SA, prin protocolul amintit, i s-au transmis și suprafețele de teren aferente, impune parcurgerea unei alte proceduri, una dintre ele fiind cea reglementată de H.G.

nr. 834/1991, edictată în aplicarea Legii nr. 15/1990, în vederea reglementării situației juridice a terenului. A fost înlăturată dispoziția de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu a căzut în pretenții, în sensul art. 274 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta U.A.T. Orașul Râșnov, criticând-o pentru următoarele motive: - Cu privire la dobândirea dreptului de proprietate: Deși Curtea de Apel a făcut referire la decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curții de Apel Brașov, a procedat la o analiză superficială a înscrisurilor, întrucât, în urma pronunțării acestei hotărâri, în CF nr. xx (vechi), nr. top. T1 și T2, nu sunt înscrise decât terenuri, sens în care afirmația instanței de apel că, pe aceste numere topografice, sunt înscrise construcții nu corespunde realității.

În mod netemeinic și nelegal, Curtea apreciază că dreptul Primăriei asupra construcțiilor nu există, deoarece, pe de o parte, nu s-a solicitat instanței constatarea existenței/inexistenței unui drept de proprietate al recurentei, iar, pe de altă parte, din cuprinsul deciziei nr. 879/R/2013, rezultă că instanța nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de acest drept. - Cu privire la rectificarea cărții funciare: Instanța de apel a admis solicitarea respectivă în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 și din Legea nr. 7/1996, având în vedere că a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor. Prin cele reținute, Curtea a încălcat dispozițiile sentinței nr. 955/S/2003, pronunțată în Dosarul nr. 629/2003 al Judecătoriei Zărnești, în care s-a stabilit ca inadmisibilă o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 7/1996.

- Cu privire la instituirea unui drept de superficie: Deși respinge acest capăt de cerere, instanța oferă consultanță juridică societății reclamante, arătând că: „în condițiile în care, de la SC P. SA i s-au transmis și suprafețele de teren aferente, impune parcurgerea unei alte proceduri, una dintre ele fiind cea reglementată de H.G. nr. 834/1991”. - Recurenta mai susține că decizia atacată face referire la sentința civilă pronunțată în primul ciclu procesual, care a fost casată, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, și cuprinde o motivare identică cu cea din hotărârea desființată. Acest mod de abordare a instanței de apel ridică întrebarea în ce măsură au fost respectate dispozițiile deciziei civile nr. 25/2009 a Curții de Apel.

- Curtea reține dobândirea dreptului de proprietate ope legis, conform art. 20 din Legea nr. 15/1990, asupra construcțiilor în litigiu, raportat la Ordinul nr. 720/1965, Ordinul nr. 173/1990 și protocolul din 05 decembrie 1990 încheiat cu SC P. SA. Dobândirea unui bun prin lege se realizează în condițiile în care legiuitorul transmite (prin actul normativ) bunul către beneficiar, ceea ce nu subzistă în speță, protocolul neavând rang de lege și nici societatea comercială rang de legiuitor. De asemenea, instanța a avut în vedere un înscris nedepus la dosarul cauzei, respectiv Ordinul nr. 173/1990, a cărui existență nu poate fi stabilită. Nu se poate concluziona cu privire la existența dreptului de proprietate pentru două obiective, „Camping” și „Restaurant C.”, cât timp toate înscrisurile indicate în cuprinsul hotărârii judecătorești fac vorbire doar despre un restaurant, instanța neoferind o motivare în acest sens.

Nu s-a făcut dovada, printr-o probă tehnică de specialitate, a identității între imobilul menționat în cuprinsul Ordinului nr. 720/1965 - Restaurant „Valea C.”, imobilul la care face referire reclamanta - „Restaurant C. Râșnov” și imobilul la care se face trimitere în protocolul din data de 05 decembrie 1990. - Instanța de apel a dispus rectificarea cărții funciare potrivit dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 și Legea nr. 7/1996. Conform art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoana interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile. Reținând că dreptul înscris în cartea funciară, la care instanța de judecată face referire, este dreptul de proprietate al recurentei asupra terenurilor, nu rezultă care este obiectul rectificării.

- Instanța de apel a dispus respingerea cererii de instituire a unui drept de superficie, arătând că se impune urmarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991. În mod greșit, Curtea a avut în vedere imobile de sine-stătătoare, terenuri, respectiv construcții, fără legătură între ele, iar nu imobilul privit ca întreg, teren afectat de construcții. Astfel, chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat instanței analizarea întregului imobil - teren afectat de construcție, în caz contrar, neputându-se pune în discuție cererea de instituire a unui drept de superficie. Faptic, imobilul construcție nu poate fi privit fără o amplasare în teren. Însuși legiuitorul a avut în vedere ansamblul, întregul.

Doar prin raportare la ansamblu, instanța poate da satisfacție tuturor drepturilor ce ar putea fi exercitate asupra părților întregului. În consecință, concluzia instanței asupra capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor este criticabilă sub următoarele aspecte: Atât timp cât Curtea a avut în vedere posibilitatea incidenței dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, s-ar fi impus a fi făcută o cercetare în ansamblu aspra acestui subiect. Potrivit actului normativ sus-menționat și art. 6 din Criteriile nr. 2665/1992, legiuitorul s-a raportat la imobil, în întregul său, respectiv teren afectat de construcție. Dacă instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 15/1990, s-ar fi impus să constate că este pus în discuție un bun „în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora” și că a fost urmată procedura descrisă de legiuitor, respectiv dispozițiile H.G.

nr. 834/1991. Raportat la acest aspect, instanța de fond, în cel de-al doilea ciclu procesual, a avut în vedere imobilul în întregul său, pronunțând o hotărâre temeinică și legală, în concordanță cu voința legiuitorului. În speță, nu sunt îndeplinite condițiile legii menționate mai sus. Nu este întrunită cerința ca bunul să se fi aflat în patrimoniul societății cu capital de stat, la data înființării sale, de vreme ce instanța reține că dreptul de proprietate al reclamantei își are izvorul în protocolul din data de 05 decembrie 1990, iar această societate a fost înființată în baza H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, protocolul fiind ulterior actului normativ de înființare. De asemenea, protocolul din data de 05 decembrie 1990 reprezintă un act încheiat între două persoane juridice, neputându-se vorbi, deci, despre o dobândire a dreptului de proprietate ope legis.

Deși instanța de apel a arătat că se impune urmarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 și de Criteriile nr. 2665/1992, nu păstrează o abordare unitară asupra obiectului pus în discuție. Tribunalul a dat eficiență caracterului de imobil din domeniul public, aspect avut în vedere și de legiuitor (art. 3 din H.G. nr. 834/1991). De altfel, în considerarea caracteristicilor domeniului public, legiuitorul a exclus, în mod expres, imobilele din această categorie de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991. În contextul constatării dreptului de proprietate asupra construcțiilor, se pune întrebarea ce se întâmplă cu protecția dreptului de proprietate publică, conferită prin lege, aspect ocolit de către instanța de apel.

Nu poate fi afectat dreptul de proprietate publică (Legea nr. 213/1998, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 8/1991, H.G. nr. 834/1991, Criteriile nr. 2665/1992). De asemenea, Curtea nu a ținut seama în ce măsură, prin constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor în persoana reclamantei, este afectat dreptul de proprietate publică al recurentei asupra terenului și dacă aceasta poate să-l exercite în mod nestingherit. - Curtea nu a ținut seama de sentința civilă nr. 1228/2002 pronunțată de Judecătoria Zărnești, prin care instanța a admis acțiunea în revendicare a bunurilor înscrise în CF nr. xx, top T1 și top T2, formulată de recurentă împotriva intimatei reclamante. Hotărârea judecătorească respectivă are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește calitatea de proprietar a recurentei asupra imobilelor, în acel proces, reclamanta recunoscând la interogatoriu că „folosește imobilele fără niciun titlu”.

Reținând că bunurile au fost dobândite de reclamantă ope legis, încă din anul 1991, instanța nu a avut în vedere nici contractul de schimb depus la dosar, având ca obiect aceleași bunuri. În contextul în care reclamanta era proprietara imobilelor, se pune problema interesului de a le dobândi încă o dată, prin intermediul contractului respectiv. De asemenea, considerentul Curții, în sensul recunoașterii de către recurentă a calității de proprietar a reclamantei, prin înscrierea în evidențele fiscale, nu ține seama de împrejurarea că aceasta este ulterioară actului, că se face în baza unei declarații și că înregistrarea în evidențele fiscale nu constituie titlu de proprietate. Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate și, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; pe fond, a solicitat, respingerea căii de atac. Analizând, cu prioritate, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât parte dintre criticile recurentei se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (cele referitoare la încălcarea deciziei de desființare nr. 25/2009 a Curții de Apel Brașov), art. 304 pct. 7 (cele vizând nemotivarea stabilirii dreptului de proprietate pentru construcția „Camping”) și art. 304 pct. 9 (cele privind încălcarea dispozițiilor legale în materia stabilirii dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 15/1990, a procedurii reglementate de H.G.

nr. 834/1991, a respectării dreptului de proprietate publică, a înscrierilor în cartea funciară și a autorității de lucru judecat a unor hotărâri pronunțate în alte litigii). Susținerile referitoare la probele administrate în cauză și la reevaluarea situației de fapt în raport cu acestea sau la necesitatea efectuării unor probe nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță, deoarece privesc temeinicia hotărârii atacate, aspect incompatibil cu structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. Din perspectiva celor expuse în precedent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Sintetizând criticile formulate și susceptibile de încadrare, recurenta a invocat, în esență, următoarele chestiuni de nelegalitate: - greșita stabilire, în favoarea reclamantei, a dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu, raportat la decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curții de Apel Brașov, la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, la procedura ce trebuia urmată potrivit H.G. nr. 834/1991 și Criteriilor nr. 2665/1992, la modul eronat de abordare a situației juridice a construcțiilor, separat de cea a terenului, cu consecințe în ceea ce privește regimul juridic al imobilelor, incident în speță, la dispozițiile în materia proprietății publice, la valoarea juridică a rolului fiscal deschis reclamantei pentru construcții, în ceea ce privește dreptul de proprietate al acesteia asupra bunurilor respective, și la contractul de schimb încheiat de parte - art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.; - greșita rectificare a cărții funciare, în ceea ce privește înscrierea dreptului de proprietate asupra construcțiilor în favoarea reclamantei, în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 și din Legea nr. 7/1996, față de soluția de inadmisibilitate a unei astfel de cereri, cuprinsă în sentința civilă nr. 955/S/2003 a Judecătoriei Zărnești, și de lipsa de obiect a rectificării în raport de dreptul înscris în cartea funciară, în favoarea recurentei pârâte - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; - greșita mențiune în considerentele deciziei, în sprijinul soluției de respingere a cererii de instituire a unui drept de superficie asupra terenului, privind procedurile de urmat în scopul obținerii unui asemenea drept, cu consecința indirectă a lipsei de imparțialitate a instanței, prin oferirea de „consultanță juridică” reclamantei - art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.; - încălcarea deciziei de desființare nr. 25 din 11 martie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, față de modul de redactare a deciziei recurate, identic cu cel din sentința desființată în primul ciclu procesual - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.; - nemotivarea deciziei în ceea ce privește stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcției „Camping”, raportat la înscrisurile din dosar, care nu vizează o asemenea construcție - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.; - încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1228 din 8 octombrie 2002 a Judecătoriei Zărnești - art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Niciuna dintre aceste critici nu poate fi primită. - În ceea ce privește împrejurarea că, urmare a deciziei civile nr. 879/R din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în prezent, în CF nr. xx, nr. top. T1 și T2, sunt înscrise doar terenuri, nu și construcții, susținerea recurentei este neîntemeiată. Este real că, potrivit acestei hotărâri, fiind admise căile de atac declarate de reclamanta din prezenta cauză în litigiul vizând înscrierea dreptului de proprietate al Primăriei Râșnov asupra construcțiilor ce formează obiectul dosarului de față, au fost schimbate încheierile de CF din 24 octombrie 2001 și 20 februarie 2003 ale Judecătoriei Zărnești, în sensul respingerii cererii de înscriere a dreptului de proprietate asupra construcțiilor „Camping” și „Restaurant C. S+P+E”, în favoarea părții menționate.

Cu toate acestea, modificarea evidențelor de CF nu a operat în mod concret, în sensul radierii dreptului de proprietate asupra construcțiilor, înscris în favoarea Primăriei Râșnov, această pretenție reprezentând, printre altele, tocmai obiectul procesului de față. Ca atare, nu se poate reține că, urmare a deciziei nr. 879/R/2013, nu mai este înscris în evidențele de CF dreptul de proprietate asupra construcțiilor în favoarea Primăriei Râșnov, de altfel, operațiunea de radiere neputând avea loc în absența unei cereri în acest sens și care, cum s-a arătat deja, constituie obiectul litigiului prezent. Referitor la greșita stabilire a inexistenței dreptului de proprietate asupra construcțiilor în persoana Primăriei Râșnov, determinat de lipsa unei cereri în acest sens și de decizia sus-menționată, în care s-a arătat că instanța respectivă nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de dreptul de proprietate, susținerile, de asemenea, nu pot fi primite.

Reținând că Primăria Râșnov nu justifică un drept de proprietate asupra construcțiilor în litigiu, Curtea a răspuns apărărilor recurentei pârâte, prin care a combătut pretențiile reclamantei cu privire la dreptul de proprietate în discuție, nefiind necesară existența unei cereri separate, pin care instanța să fie învestită cu o asemenea analiză. Cât privește decizia nr. 879/R/2013 a Curții de Apel Brașov, instanța de apel nu a stabilit că, prin această hotărâre, s-ar fi stabilit inexistența dreptului de proprietate al Primăriei Râșnov asupra construcțiilor în litigiu, ci, raportat la verificările efectuate de instanța respectivă asupra actelor care au stat la baza înscrierii dreptului în CF, a reținut că aceasta nu justifică un asemenea drept.

Concluzia este corectă, având în vedere că, prin decizia menționată, instanța a arătat că, pentru construcția „Camping”, titularul nu a depus niciun act dintre cele prevăzute în art. 50 din Legea nr. 7/1996, în susținerea dreptului de proprietate, iar pentru construcția „Restaurant C.”, s-a depus un certificat de urbanism, care, de asemenea, nu valorează titlu de proprietate. În plus, în prezenta cauză, recurenta nu a administrat alte probe în susținerea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, astfel încât reținerea Curții de Apel, privind inexistența unui asemenea drept în favoarea Primăriei Râșnov, este legală. În ceea ce privește stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei, cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, susținerile sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 20 alin. (2) din actul normativ sus-menționat, „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”. Într-adevăr, legea recunoaște dreptul în discuție, în favoarea societății comerciale în patrimoniul căreia este evidențiat un bun, aspect reținut și de către Curtea de Apel. În acest sens, instanța a constatat dobândirea dreptului de proprietate în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 cu referire la art. 645 C. civ. și a Ordinului nr. 154/1991 al Ministerului Comerțului și Turismului emis conform acestei legi, iar nu în baza protocolului încheiat la 5 decembrie 1990, între SC P. SA și SC P.B. SA. Referirile Curții la protocol au vizat doar predarea imobilului către intimata reclamantă prin acest act juridic, nicidecum transmiterea dreptului de proprietate prin intermediul protocolului.

Prin urmare, susținerile recurentei, în sensul că protocolul nu reprezintă lege, iar societatea comercială nu are atribuțiile specifice unui legiuitor, sunt nerelevante. Cât privește împrejurarea că instanța de apel a avut în vedere un act nedepus la dosar, respectiv Ordinul nr. 173/1990 emis de Ministerul Comerțului și Turismului, afirmația este corectă, dar, de asemenea, lipsită de importanță juridică, de vreme ce Curtea nu a făcut decât să redea mențiunea cuprinsă în protocol, conform căreia, acest act a fost încheiat în baza ordinului indicat, iar recurenta nu a adus nicio critică, prin care să invoce eventuale nereguli în ceea ce privește emiterea protocolului cu încălcarea Ordinului. A mai arătat pârâta că instanța a pronunțat o soluție cu nerespectarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, întrucât imobilele în litigiu nu se aflau în patrimoniul intimatei reclamante la data înființării sale, prin H.G.

nr. 1041 din 25 septembrie 1990, protocolul în baza căruia au fost predate către această societate fiind încheiat ulterior, respectiv la 5 decembrie 1990. Critica nu este corectă, deoarece actul normativ sus-menționat nu cuprinde o astfel de precizare în cuprinsul art. 20 alin. (2). Este real că Legea nr. 15/1990 se referă la reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, ceea ce ar presupune că actul normativ în discuție vizează un ansamblu de norme legale aplicabile la momentul reorganizării unităților economice ca regii autonome și societăți comerciale. Cu toate acestea, nu toate dispozițiile legale se referă la momentul înființării regiilor autonome și societăților comerciale, ci pot privi și o perioadă ulterioară reorganizării, în care regia sau societatea comercială deja înființată își desfășoară activitatea.

În acest sens, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 menționează că unitățile economice de stat se organizează și funcționează conform dispozițiilor acestei legi, ca regii autonome sau societăți comerciale. În consecință, făcând referire la „funcționarea” unității economice reorganizate, este fără dubiu că Legea nr. 15/1990 vizează și o perioadă ulterioară înființării regiei/societății comerciale, când aceasta își desfășoară activitatea. Art. 20 alin. (2), al cărui text a fost enunțat în precedent, nu cuprinde mențiunea „la data înființării acestora (regii autonome/societăți comerciale)”, contrar celor susținute de recurentă, referindu-se la bunurile din patrimoniul societății comerciale, indiferent de momentul dobândirii lor.

Prin sintagma invocată de recurentă, „la data înființării acestora”, partea nu face decât să adauge la lege, ceea ce nu este permis, potrivit principiului de drept „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” - „Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem”. Prin urmare, în speță, nu are relevanță că bunul a fost predat intimatei reclamante ulterior înființării sale, întrucât, conform art. 20 alin. (2), devine proprietatea acesteia, ope legis, și în acest caz. De altfel, nu există nicio justificare logică, din punct de vedere juridic, ca norma legală să se aplice doar pentru bunurile existente în patrimoniul societății comerciale la data înființării, iar nu și pentru bunurile dobândite ulterior, regimul lor juridic trebuind să fie același.

În ceea ce privește împrejurarea că protocolul din 5 decembrie 1990 a fost încheiat între persoane juridice și, deci, pentru acest motiv, nu s-ar putea vorbi despre o dobândire a dreptului de proprietate ope legis, susținerea recurentei nu poate fi primită, de vreme ce, cum s-a arătat deja, instanța de apel nu a reținut acest act ca fiind constatator al dreptului de proprietate, ci doar ca mijloc de probă al predării imobilelor construcții către intimata reclamantă. Nici afirmația referitoare la necesitatea urmării procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991, pentru dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra construcțiilor, nu este întemeiată, întrucât actul normativ menționat se referă la stabilirea și evaluarea terenurilor deținute de societățile comerciale cu capital de stat, iar nu la construcții.

Aceeași susținere a formulat recurenta și determinat de împrejurarea că H.G. nr. 834/1991 și Criteriile MF nr. 2665/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat se referă la imobil în întregul său, teren și construcții amplasate pe acesta, ceea ce ar presupune aplicarea unui regim juridic identic atât pentru teren, cât și pentru construcții. Arată că abordarea instanței de apel, distinctă pentru cele două componente ale imobilului, din perspectiva dispozițiilor legale aplicabile, încălcă actele normative menționate, cererea de chemare în judecată, în care este exprimată intenția reclamantei, de a supune analizei imobilul privit în ansamblu, precum și exercitarea corespunzătoare a drepturilor părților asupra terenului, respectiv asupra construcțiilor.

Criticile nu sunt întemeiate. În cuprinsul H.G. nr. 834/1991 nu se face referire la construcții, iar noțiunea de „suprafață construită”, utilizată în art. 6 din Criterii, vizează, potrivit art. 8 din același act normativ, suma suprafețelor ocupate definitiv de clădiri și alte edificii, prezentând relevanță în calculul indicilor cantitativi și calitativi de ocupare și utilizare a terenului, cu consecințe în ceea ce privește necesarul de teren pentru realizarea obiectivului de activitate al societății respective. Nu se poate deduce, din această dispoziție legală și din nicio altă dispoziție din cadrul Criteriilor nr. 2665/1992, că regimul juridic aplicabil componentelor imobilului, teren și construcții, este identic, inclusiv din perspectiva urmării procedurii prevăzute de H.G.

nr. 834/1991 pentru stabilirea dreptului de proprietate. Cum s-a arătat deja, acest act normativ vizează terenurile, iar nu și construcțiile, în privința cărora stabilirea sau recunoașterea dreptului de proprietate în patrimoniul titularului urmează reguli proprii, și anume, în cazul intimatei reclamante, cele reglementate în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, așa cum a reținut în mod corect și instanța de apel. Referitor la cele supuse analizei instanței de către această parte, prin cererea de chemare în judecată, și anume imobilul privit ca întreg, susținerea este parțial corectă, dar nu probează o încălcare din partea Curții a principiului disponibilității părților, sub aspectul obiectului dedus judecății, sau a nerespectării legii aplicabile pretențiilor reclamantei.

Este real că reclamanta a formulat acțiune atât în ceea ce privește construcțiile Camping și Restaurant C. Râșnov, înscrise în CF nr. xx Râșnov, cât și terenul pe care sunt amplasate, dar din perspectiva constatării unor drepturi diferite și care presupun aplicarea unui regim juridic distinct. Pentru construcții, s-a solicitat constatarea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, în timp ce, pentru teren, s-a pretins constituirea unui drept de superficie, care implică dreptul de folosință asupra acestei părți din imobil și, deci, un regim juridic diferit de cel pentru ipoteza recunoașterii dreptului de proprietate. Prin urmare, nu se poate considera că, prin soluția pronunțată, Curtea de Apel ar fi încălcat principiul disponibilității părților în ceea ce privește obiectul cererii deduse judecății.

De asemenea, nici susținerile privind imposibilitatea exercitării drepturilor de către doi titulari diferiți asupra componentelor imobilului nu pot fi primite. Nu există niciun impediment legal care să fundamenteze un asemenea punct de vedere și nici de ordin practic, recurenta neoferind vreo justificare concretă a celor afirmate, prin care să arate în ce mod este afectată exercitarea de către aceasta a dreptului de proprietate asupra terenului, urmare a exercitării dreptului de proprietate asupra construcțiilor, drept recunoscut în favoarea intimatei. În consecință, abordarea distinctă a componentelor imobilului din perspectiva regimului juridic distinct, aplicabil de către Curte, nu încălcă dispozițiile legale în materie, inclusiv pe cele de ordin procesual, contrar celor afirmate de recurentă.

În ceea ce privește nerespectarea normelor legale edictate în materia propri