ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2153/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2153/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 343/S din 28 mai

2007 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, s-a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamanta SC P.B. SA în contradictoriu cu pârâții Orașul Râșnov

și Consiliul local Râșnov; s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate

asupra imobilelor construcții identificate în CF nr. xx Râșnov, sub nr. top. T1,

în natură, Camping și nr. top. T2, în natură, Restaurant C., în favoarea

reclamantei; s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Primăriei Râșnov

cu privire la construcția Restaurant C., de sub A+579 din CF nr. xx Râșnov, nr.

top. T2; s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate

asupra construcțiilor Camping și Restaurant C. de sub nr. top. T1 și T2 din CF nr.

xx Râșnov, în favoarea reclamantei; s-au respins pretențiile în rest.

În pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut că, prin Ordinul nr. 720 din 1

septembrie 1965 al fostului Minister al Comerțului Interior, a fost înființat,

în localitatea Râșnov, Restaurantul „Valea C.”, subordonat Trustului de

Alimentație Publică „Carpați” Brașov.

Recepția finală s-a

făcut în 16 septembrie 1983, potrivit procesului verbal, pentru ca, în anul

1987, să aibă loc reparația instalațiilor sanitare, recepția fiind realizată de

beneficiarul de atunci, O.J.T. Predeal.

În temeiul Legii nr. 15/1990,

s-a înființat, prin H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, reclamanta, care a preluat,

prin protocolul din 5 decembrie 1990, de la SC P. SA, „Cabana C.” Râșnov împreună

cu terenul aferent acesteia.

Prin Ordinul nr. 154

din 21 aprilie 1991 al Ministerului Comerțului și Turismului, s-au atribuit, în

proprietatea SC P.B. SA, imobilele din lista anexă, printre acestea, aflându-se,

Campingul și Hotelul Restaurant C. din Râșnov - Drumul Poienii, preluate de către

reclamantă în gestiune.

Fostul Sfat popular al

comunei Râșnov a acordat transferul terenului înscris în CF nr. xx Râșnov, nr. top.

T3, în suprafață de 9316,80 m.p., în favoarea Trustului de Alimentație Publică Carpați,

în anul 1968.

Prin adresa din 23

ianuarie 1968 a Comitetului executiv al Sfatului popular al Regiunii Brașov, s-a

comunicat către T.A.P. Carpați acordul privind Camping Valea C. oraș Râșnov.

Cu toate acestea, în baza

certificatului de urbanism din 19 februarie 2003 s-a dispus înscrierea în CF a Restaurantului

C. Râșnov.

Din conținutul CF rezultă

că dreptul asupra construcției a fost înscris ca fiind dobândit prin construire,

deși construcția a fost edificată de antecesoarele reclamantei, pentru ca, ulterior,

cele două obiective, restaurantul și campingul, să fie transmise în patrimoniul

acesteia.

Rezultă că cele două imobile

au fost dobândite în proprietate de către reclamantă, prin efectul legii, astfel

încât cererea este întemeiată, motiv pentru care a fost admisă.

Certificatul de urbanism

în baza căruia s-a înscris dreptul pârâtului nu întrunește condițiile legale privind

actele de constituire a dreptului de proprietate, prevăzute de art. 22 din Legea

nr. 7/1996, art. 36 pct. 1 (act nevalabil), fiind un document necesar pentru emiterea

autorizației de construire, conform art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991,

aplicabilă la data înscrierii în CF.

Astfel, acest act apare

ca fiind nevalabil, ceea ce atrage consecința neproducerii de efecte juridice din

perspectiva art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, motiv pentru care s-a dispus rectificarea

CF.

Cererea de constatare

a dobândirii dreptului de superficie nu este întemeiată, întrucât și terenul aferent

a fost transmis reclamantei în baza protocolului din 1990, ceea ce a determinat

folosirea bunului în condițiile arătate.

Potrivit art. 20

alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societății comerciale

sunt proprietatea acesteia, reclamanta având posibilitatea valorificării dreptului

său de proprietate și asupra terenului prin procedura specială, instituită prin

H.G. nr. 834/1991, republicată.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanta și pârâții.

Prin decizia nr. 25

din 11 martie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins excepția de

inadmisibilitate invocată de reclamantă (în realitate, de apelanții pârâți); a admis

apelurile declarate de reclamantă și de pârâții Orașul Râșnov, prin Primar, și Consiliul

local Râșnov; a casat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași

instanțe.

Curtea de Apel a reținut

că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în constatarea dreptului de proprietate,

grefată pe o acțiune în rectificarea intabulării și, respectiv, a radierii dreptului

de proprietate al pârâților.

În contextul dispozițiilor

art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea de CF tinde la înlăturarea

unei stări tabulare ce are la bază o cauză de nulitate, care face nevalabilă înscrierea,

un drept greșit calificat sau încetarea efectelor actului juridic în temeiul căreia

s-a făcut intabularea.

Prima instanță nu a examinat

dacă o atare acțiune se încadrează în cazurile enumerate limitativ de textul de

lege menționat.

Pe de altă parte, nu s-a

analizat în ce măsură s-a realizat transferul, ope legis, al statului către reclamantă,

în condițiile Legii nr. 15/1990, și în ce măsură fișa mijloacelor fixe de care se

prevalează reclamanta are aptitudinea de a atesta existența unui drept de proprietate

asupra construcțiilor, având în vedere că nu au fost finalizate procedurile de obținere

a titlului de proprietate asupra terenurilor.

Tribunalul și-a fundamentat

soluția pe dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, reținând inexact

că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, fără

să țină seama de precizarea din text „cu excepția bunurilor dobândite cu alt titlu”.

Sub aspectul în discuție, este necesară determinarea naturii juridice a acestor

bunuri.

În concluzie, prima instanță

a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv pentru care, în

baza art. 297 C. proc. civ., instanța de control judiciar a admis apelurile, a desființat

sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

A mai stabilit ca, în

rejudecare, Tribunalul să examineze calitatea procesuală pasivă a Consiliului local

Râșnov, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 215/2001, sub incidența căreia s-a

introdus acțiunea.

Dosarul a fost înregistrat

pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. 4798/62/2009.

Prin sentința civilă

nr. 38/D din 12 februarie 2010 a aceleiași instanțe, s-a admis excepția lipsei capacității

procesuale de folosință a pârâtului Consiliul local al orașului Râșnov; s-a respins

cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Orașul Râșnov, reprezentat

de Primar, s-a anulat cererea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al orașului

Râșnov, ca urmare a admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință

a acestuia; s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtul Orașul Râșnov

a sumei de 50.080,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin adresa din 2

august 1962, fostul Minister al Comerțului Interior - Direcția Generală Hoteluri-Restaurante

a adus la cunoștința fostului Sfat popular al orașului Râșnov că acest minister,

prin direcția indicată, va prelua Centrul Turistic „Valea C.” din Râșnov, în vederea

construirii unui hotel-cabană și a unui restaurant de categoria I, astfel că se

impune ca terenul necesar în acest scop să fie trecut în administrarea sa.

Prin decizia nr. 373

din 25 august 1962, fostul Sfat popular al Regiunii Brașov a decis trecerea în administrarea

Trustului de Alimentație Publică „Carpați” a terenului în suprafață de 43.102,80

m.p., situat pe Valea Cetății Râșnov, înscris în CF nr. xx Râșnov, sub nr. top.

T4 și T5, în vederea construirii și amenajării unui complex turistic.

Prin Ordinul nr. 720

din 1 septembrie 1965 al Ministerului Comerțului Interior, a fost înființat, în

localitatea Râșnov, Restaurantul Valea C., subordonat Trustului de Alimentație Publică

„Carpați” Brașov.

Din actele mai sus menționate,

rezultă că dreptul de proprietate asupra terenului pe care a fost edificat Complexul

Turistic Valea C. a aparținut statului, care a acordat Trustului de Alimentație

Publică Carpați dreptul de administrare, în vederea construirii acestui complex.

Prin H.G. nr. 1041/1990,

a fost înființată societatea comercială reclamantă, iar, prin Ordinul Ministrului

Comerțului și Alimentației nr. 154/1991, s-au determinat bunurile ce se găsesc în

patrimoniul acesteia, fiind enumerate și campingul și hotelul-restaurant C.

Din copia cărții funciare

în care sunt evidențiate imobilele din litigiu, aflată la filele din dosarul cauzei,

precum și din înscrisurile aflate la filele din Dosarul nr. 137/62/2006, rezultă

că imobilul cu destinația de teren pe care sunt amplasate construcțiile reprezentând

Campingul Râșnov și Hotelul Restaurant C. face parte din domeniul public al Orașului

Râșnov.

Ca urmare a includerii

terenului în domeniul public al pârâtului Orașul Râșnov, această parte a solicitat

judecătorului delegat la serviciul de carte funciară din cadrul Judecătoriei Zărnești

să intabuleze, în favoarea Primăriei orașului Râșnov, și dreptul de proprietate

asupra construcțiilor ce se află pe teren, identificate prin certificatele de urbanism

din 19 februarie 2003, nr. C1 din 23 octombrie 2001 și nr. C2 din 23 octombrie 2001.

Cererea formulată de pârât

a fost admisă, cu consecința intabulării, în favoarea Primăriei orașului Râșnov,

a dreptului de proprietate asupra construcțiilor din litigiu și a dreptului de proprietate

al Orașului Râșnov asupra terenului aferent acestora, teren care face parte din

domeniul public al părții menționate.

Prin cererea pe care a

formulat-o, reclamanta a susținut, așa cum s-a arătat, că înscrierile din evidențele

de carte funciară, ce au fost efectuate cu privire la imobilele cu destinația de

construcții în litigiu, se impune a fi rectificate, întrucât dreptul de proprietate

cu privire la aceste construcții îi aparține.

Reclamanta a invocat,

în mod generic, prevederile art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, fără a indica,

în mod concret, care dintre situațiile reglementate de aceste prevederi legale sunt

incidente în cauză.

Textul de lege arătat

prevede că rectificarea unei intabulări se poate cere de orice persoană interesată

dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu a fost valabil, dacă,

prin înscriere, dreptul a fost greșit calificat sau dacă nu mai sunt întrunite condițiile

de existență ale dreptului înscris ori au încetat efectele actului juridic în temeiul

căruia s-a făcut înscrierea.

Reclamanta nu a arătat,

în susținerea cererii sale, decât împrejurarea că bunurile imobile din litigiu nu

puteau fi înscrise în evidențele de publicitate imobiliară ca fiind proprietatea

pârâtului Orașul Râșnov, întrucât ele, aflându-se în administrarea sa, au devenit,

în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990, proprietatea sa. Această susținere

nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de rectificare a evidențelor de carte

funciară reglementate de art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, ci vizează invocarea

unui titlu de proprietate propriu al părții menționate asupra imobilelor.

În ceea ce privește natura

juridică a imobilelor cu destinația de construcție în litigiu, Tribunalul a constatat

următoarele:

Din starea de fapt mai

sus expusă, a rezultat că reclamanta ori antecesoarele acesteia nu au deținut niciodată

dreptul de proprietate asupra imobilului cu destinația de teren, pe care construcțiile

au fost edificate. Acest teren a constituit, în permanență, obiectul dreptului de

proprietate al statului, fiind, apoi, transmis pârâtului Orașul Râșnov, și face,

în prezent, parte din domeniul public al acestei părți.

Imobilele cu destinația

de construcție au constituit, de asemenea, obiectul dreptului de proprietate al

statului, în favoarea antecesoarei reclamantei fiind constituit doar un drept de

administrare cu privire la aceste imobile.

Invocând prevederile

art. 20 din Legea nr. 15/1990, reclamanta a susținut că aceste bunuri imobile constituie,

în virtutea legii, proprietatea sa, ignorând, însă, faptul că sunt un accesoriu

al terenului pe care sunt amplasate, teren asupra căruia nu a deținut și nu deține

niciun titlu.

Față de argumentele menționate,

regimul juridic al bunurilor imobile din litigiu trebuie determinat prin raportare

la prevederile art. 492-494 C. civ.

În speță, titularul dreptului

de proprietate asupra terenului pe care au fost edificate construcțiile este Statul

Român, care nu a transmis reclamantei acest drept, nici înainte de intrarea în vigoare

a Legii nr. 15/1990 și nici ulterior acestui moment. Dimpotrivă, apreciind că terenul

este necesar pentru întreaga comunitate locală, a acordat acestuia statutul de bun

care face parte din domeniul public al Orașului Râșnov, terenul devenind, astfel,

inalienabil.

În consecință, construcțiile

amplasate pe terenul în litigiu urmează regimul juridic instituit de prevederile

legale mai sus menționate, ele fiind un accesoriu al terenului; ca atare, dat fiind

regimul juridic al imobilului cu destinația de teren pe care ele sunt situate, reclamanta

nu poate să invoce existența, în favoarea sa, a unui drept de proprietate, ci doar

drepturile pe care legea le recunoaște constructorului care a edificat pe terenul

altuia.

Împrejurarea că reclamanta

a realizat investiții majore la imobilele cu destinația de construcție, pe baza

autorizațiilor acordate de autoritățile locale, nu poate constitui decât temei pentru

reținerea calității de constructor de bună credință, fără a putea reprezenta, însă,

temei al constatării dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate.

În ceea ce privește afirmația

reclamantei, în sensul imposibilității intabulării unui drept real în favoarea Primăriei

orașului Râșnov, Tribunalul a reținut următoarele:

În primul rând, înscrierile

de carte funciară a căror rectificare s-a solicitat au fost efectuate în temeiul

unei hotărâri judecătorești, respectiv al încheierii pronunțate de judecătorul delegat

la Serviciul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Zărnești, care nu a fost

atacată în termenele și în condițiile stipulate de Decretul-lege nr. 115/1938.

Pe de altă parte, în condițiile

în care reclamanta nu poate să invoce, pentru considerentele arătate anterior, existența,

în favoarea sa, a unui drept real de proprietate asupra acestor imobile, nu are

calitatea de persoană interesată să invoce neregularități cu privire la înscriere,

o asemenea calitate având titularul dreptului de proprietate asupra terenului, pârâtul

Orașul Râșnov.

De asemenea, aspectul

invocat de reclamantă se constituie într-o eroare materială, care poate fi rectificată

la cererea titularului dreptului.

Așa fiind, cererea reclamantei,

de rectificare a evidențelor de publicitate imobiliară, în ceea ce privește regimul

juridic la imobilele cu destinația de construcții din litigiu, este neîntemeiată.

Cererea referitoare la

instituirea, în favoarea sa, a unui drept real de folosință asupra imobilului cu

destinația de teren, pe care sunt amplasate construcțiile, este, la rândul ei, neîntemeiată,

dat fiind caracterul accesoriu față de petitul indicat mai sus.

În concluzie, prima instanță

a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă

în contradictoriu cu pârâtul Orașul Râșnov.

În ceea ce privește cererea

de chemare în judecată pe care reclamanta a promovat-o față de Consiliul local al

orașului Râșnov, Tribunalul, ținând seama de îndrumările date de instanța de control

judiciar, a supus dezbaterii părților excepția lipsei capacității procesuale de

folosință a acestei părți.

Excepția este întemeiată,

față de dispozițiile Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale, în conformitate

cu care consiliul local este o structură a aparatului administrativ, care nu are

personalitate juridică, astfel că, potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., nu

poate avea calitatea de parte într-un proces civil. Pentru considerentele expuse,

prima instanță a admis această excepție, și, în consecință, în conformitate cu prevederile

art. 43 coroborate cu cele ale art. 161 C. proc. civ., a anulat cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul menționat.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta, considerând-o netemeinică și nelegală.

La termenul de judecată

din 07 septembrie 2010, judecata a fost suspendată pentru soluționarea apelului

declarat împotriva încheierilor de carte funciară, cauză aflată în strânsă legătură

cu prezenta și repusă pe rol la data de 17 septembrie 2013, la dosar fiind depusă

decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curții de Apel Brașov, prin care s-a făcut dovada

soluționării irevocabile a dosarului ce a determinat suspendarea conform art. 244

pct. 1 C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 119/Ap din 5 noiembrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis,

în parte, apelul declarat de reclamantă, a schimbat, în parte, sentința atacată,

în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată împotriva pârâtului Orașul Râșnov,

prin Primar; a constatat că reclamanta este proprietara imobilelor construcții înscrise

în CF nr. xx Râșnov, construcții Camping situate la nr. top. T1, Restaurant C. Râșnov

situat la nr. top. T2.

A dispus rectificarea

situației din CF nr. xx Râșnov, în sensul radierii dreptului de proprietate al Primăriei

Râșnov asupra construcției Restaurant C. Râșnov, de sub A+579.

A dispus înscrierea în

CF nr. xx Râșnov a dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor

Camping, sub nr. top. T1, și Restaurant C. Râșnov, sub nr. top. T2.

A respins restul pretențiilor

reclamantei din cererea de chemare în judecată.

A înlăturat din sentință

dispoziția de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

S-a păstrat restul dispozițiilor

din hotărârea primei instanțe, privind admiterea excepției lipsei capacității procesuale

de folosință și anularea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Consiliul

local al orașului Râșnov.

Au fost respinse celelalte

motive de apel.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea a stabilit următoarele:

privind dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă, instanța de apel

a reținut aceeași situație de fapt ca și Tribunalul, în primul ciclu procesual.

În drept, conform

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societății comerciale

sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Norma instituie modul

de dobândire a proprietății ope legis, ca un corolar al dispoziției înscrise în

art. 645 C. civ., statuând, fără echivoc, că bunurile aflate în patrimoniul societății

comerciale devin, în puterea acestui text de lege, proprietatea societății comerciale.

Prin actul normativ amintit, legiuitorul a intenționat să instituie proprietatea

privată, chiar dacă, la început, statul a deținut, în integralitate, capitalul social,

cum statuează art. 20 alin. (1) din Lege; ulterior, însă, a înstrăinat acțiunile,

ca, în final, societatea să devină integral privată, cum este cazul reclamantei.

Societatea comercială

a devenit proprietara bunurilor din patrimoniul său, mai precis asupra tuturor drepturilor

relative la bunurile sale, sub condiția să nu fi fost dobândite cu alt titlu, respectiv

să nu fi existat bunuri deținute, dar care aparțineau unor terți ori s-a dobândit

proprietatea într-un alt mod.

În aplicarea legii, a

fost emis Ordinul nr. 154/1991, prin care imobilele în discuție au trecut în patrimoniul

și proprietatea reclamantei.

Din probele administrate

în cauză, reiese, fără dubiu, că pârâta nu a edificat imobilele în litigiu, nu are

niciun drept asupra acestora, ci, dimpotrivă, ele aparțin reclamantei, care a și

făcut, în considerarea calității sale de proprietar, reparații capitale, pe baza

unei autorizații de construire emise de pârâți, care, implicit, i-au recunoscut

dreptul; tot în considerarea acestei calități, a fost somată, la un anumit moment,

să plătească impozitul aferent. Cu toate acestea, în baza unui simplu certificat

de urbanism, emis tot de Primărie, care, în niciun caz, nu constituie titlu de proprietate,

Primăria Râșnov și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, negând,

în consecință, dreptul de proprietate al reclamantei.

Deși nu a fost învestită,

prima instanță, în al doilea ciclu procesual, a schimbat temeiul juridic al acțiunii,

cantonându-se într-o instituție juridică (art. 492-494 C. civ.), cea a constructorului

pe terenul altuia, care nu are nicio legătură cu cauza, încălcând, în acest mod,

principiul disponibilității, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., precum și dispozițiile

instanței de control judiciar din primul ciclu procesual. Chiar și în această situație,

raportându-se la normele enunțate, prima instanță trebuia să observe că acestea

nu sunt independente, ci derivă din prevederea reglementată în art. 492 C. civ.,

care, în partea finală, cuprinde sintagma „până ce se dovedește din contra”. În

speță, Tribunalul putea să rețină că imobilele construcții nu sunt ale proprietarului

terenului (pârâtului la acel moment), ci ale reclamantei, fără să mai analizeze

situația constructorului, întrucât nu fusese învestită cu un asemenea capăt de cerere,

ci cu cererea reclamantei relativ la instituirea unui drept de superficie.

Prin decizia civilă

nr. 879/R/2013 a Curții de Apel Brașov, a fost admis apelul SC P.B. SA și s-au schimbat

încheierile de carte funciară prin care s-a înscris dreptul de proprietate al Primăriei

Râșnov asupra construcțiilor în litigiu, respingându-se cererile Primăriei, de a

i se înscrie dreptul în cartea funciară; s-a reținut, cu putere de lucru judecat,

că certificatele de urbanism ce au stat la baza înscrierii nu constituie titlu de

proprietate. Ca urmare, dreptul Primăriei asupra construcțiilor nu există, astfel

încât, raportat la probele administrate, Curtea a reținut, în baza art. 20

alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și a Ordinului nr. 154/1991, emis în aplicarea normei

legale, că reclamanta este proprietara construcțiilor. Au fost înlăturate apărările

intimatului, inclusiv cele că imobilele ar aparține domeniului public, nefiind posibilă

confundarea noțiunilor de domeniu public cu cea de uz sau interes public.

privind rectificarea situației de carte funciară, acesta a fost admis, constatându-se

deja dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor în litigiu, iar

dreptul pârâtei nu subzistă, raportat la decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curții

de Apel Brașov. Întrucât acțiunea a fost promovată anterior pronunțării acestei

hotărâri și nu se putea dispune rectificarea, fiind cazul unei proceduri necontencioase,

Curtea a constatat că dispozițiile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938

și din Legea nr. 7/1996 (ambele în vigoare la data promovării acțiunii) sunt incidente,

încheierile în baza cărora s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al Primăriei

fiind nelegale.

excepția de nelegalitate nu mai are obiect în prezentul litigiu, statuându-se deja,

prin decizia civilă nr. 879/R/2013, că înscrierea dreptului Primăriei asupra construcțiilor

s-a făcut nelegal, pe baza certificatelor de urbanism care nu pot constitui titlu

de proprietate.

unui drept de superficie a fost respins, dat fiind că acest dezmembrământ al dreptului

de proprietate poate lua naștere prin lege ori convenția părților, cerințe neîndeplinite

în speță. Mai mult, constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor,

în condițiile în care, de la SC P. SA, prin protocolul amintit, i s-au transmis

și suprafețele de teren aferente, impune parcurgerea unei alte proceduri, una dintre

ele fiind cea reglementată de H.G. nr. 834/1991, edictată în aplicarea Legii

nr. 15/1990, în vederea reglementării situației juridice a terenului.

A fost înlăturată dispoziția

de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu a căzut

în pretenții, în sensul art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâta U.A.T. Orașul Râșnov, criticând-o pentru următoarele motive:

- Cu privire la dobândirea

dreptului de proprietate:

Deși Curtea de Apel a

făcut referire la decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curții de Apel Brașov, a procedat

la o analiză superficială a înscrisurilor, întrucât, în urma pronunțării acestei

hotărâri, în CF nr. xx (vechi), nr. top. T1 și T2, nu sunt înscrise decât terenuri,

sens în care afirmația instanței de apel că, pe aceste numere topografice, sunt

înscrise construcții nu corespunde realității.

În mod netemeinic și nelegal,

Curtea apreciază că dreptul Primăriei asupra construcțiilor nu există, deoarece,

pe de o parte, nu s-a solicitat instanței constatarea existenței/inexistenței unui

drept de proprietate al recurentei, iar, pe de altă parte, din cuprinsul deciziei

nr. 879/R/2013, rezultă că instanța nu se poate pronunța asupra aspectelor legate

de acest drept.

- Cu privire la rectificarea

cărții funciare:

Instanța de apel a admis

solicitarea respectivă în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 și

din Legea nr. 7/1996, având în vedere că a constatat dreptul de proprietate al reclamantei

asupra construcțiilor.

Prin cele reținute, Curtea

a încălcat dispozițiile sentinței nr. 955/S/2003, pronunțată în Dosarul nr. 629/2003

al Judecătoriei Zărnești, în care s-a stabilit ca inadmisibilă o cerere întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 7/1996.

- Cu privire la instituirea

unui drept de superficie:

Deși respinge acest capăt

de cerere, instanța oferă consultanță juridică societății reclamante, arătând că:

„în condițiile în care, de la SC P. SA i s-au transmis și suprafețele de teren aferente,

impune parcurgerea unei alte proceduri, una dintre ele fiind cea reglementată de

H.G. nr. 834/1991”.

- Recurenta mai susține

că decizia atacată face referire la sentința civilă pronunțată în primul ciclu procesual,

care a fost casată, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, și cuprinde

o motivare identică cu cea din hotărârea desființată. Acest mod de abordare a instanței

de apel ridică întrebarea în ce măsură au fost respectate dispozițiile deciziei

civile nr. 25/2009 a Curții de Apel.

- Curtea reține dobândirea

dreptului de proprietate ope legis, conform art. 20 din Legea nr. 15/1990, asupra

construcțiilor în litigiu, raportat la Ordinul nr. 720/1965, Ordinul nr. 173/1990

și protocolul din 05 decembrie 1990 încheiat cu SC P. SA.

Dobândirea unui bun prin

lege se realizează în condițiile în care legiuitorul transmite (prin actul normativ)

bunul către beneficiar, ceea ce nu subzistă în speță, protocolul neavând rang de

lege și nici societatea comercială rang de legiuitor.

De asemenea, instanța

a avut în vedere un înscris nedepus la dosarul cauzei, respectiv Ordinul nr. 173/1990,

a cărui existență nu poate fi stabilită.

Nu se poate concluziona

cu privire la existența dreptului de proprietate pentru două obiective, „Camping”

și „Restaurant C.”, cât timp toate înscrisurile indicate în cuprinsul hotărârii

judecătorești fac vorbire doar despre un restaurant, instanța neoferind o motivare

în acest sens.

Nu s-a făcut dovada, printr-o

probă tehnică de specialitate, a identității între imobilul menționat în cuprinsul

Ordinului nr. 720/1965 - Restaurant „Valea C.”, imobilul la care face referire reclamanta

- „Restaurant C. Râșnov” și imobilul la care se face trimitere în protocolul din

data de 05 decembrie 1990.

- Instanța de apel a dispus

rectificarea cărții funciare potrivit dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Decretul-lege

nr. 115/1938 și Legea nr. 7/1996.

Conform art. 34 pct. 1

din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii

se va cere de orice persoana interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia

s-a săvârșit nu au fost valabile.

Reținând că dreptul înscris

în cartea funciară, la care instanța de judecată face referire, este dreptul de

proprietate al recurentei asupra terenurilor, nu rezultă care este obiectul rectificării.

- Instanța de apel a dispus

respingerea cererii de instituire a unui drept de superficie, arătând că se impune

urmarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

În mod greșit, Curtea

a avut în vedere imobile de sine-stătătoare, terenuri, respectiv construcții, fără

legătură între ele, iar nu imobilul privit ca întreg, teren afectat de construcții.

Astfel, chiar reclamanta,

prin cererea de chemare în judecată, a solicitat instanței analizarea întregului

imobil - teren afectat de construcție, în caz contrar, neputându-se pune în discuție

cererea de instituire a unui drept de superficie.

Faptic, imobilul construcție

nu poate fi privit fără o amplasare în teren.

Însuși legiuitorul a avut

în vedere ansamblul, întregul.

Doar prin raportare la

ansamblu, instanța poate da satisfacție tuturor drepturilor ce ar putea fi exercitate

asupra părților întregului.

În consecință, concluzia

instanței asupra capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate

asupra construcțiilor este criticabilă sub următoarele aspecte:

Atât timp cât Curtea a

avut în vedere posibilitatea incidenței dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, s-ar fi

impus a fi făcută o cercetare în ansamblu aspra acestui subiect.

Potrivit actului normativ

sus-menționat și art. 6 din Criteriile nr. 2665/1992, legiuitorul s-a raportat la

imobil, în întregul său, respectiv teren afectat de construcție.

Dacă instanța a apreciat

că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 15/1990, s-ar fi impus să constate că este

pus în discuție un bun „în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat

la data înființării acestora” și că a fost urmată procedura descrisă de legiuitor,

respectiv dispozițiile H.G. nr. 834/1991.

Raportat la acest aspect,

instanța de fond, în cel de-al doilea ciclu procesual, a avut în vedere imobilul

în întregul său, pronunțând o hotărâre temeinică și legală, în concordanță cu voința

legiuitorului.

În speță, nu sunt îndeplinite

condițiile legii menționate mai sus.

Nu este întrunită cerința

ca bunul să se fi aflat în patrimoniul societății cu capital de stat, la data înființării

sale, de vreme ce instanța reține că dreptul de proprietate al reclamantei își are

izvorul în protocolul din data de 05 decembrie 1990, iar această societate a fost

înființată în baza H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, protocolul fiind ulterior

actului normativ de înființare.

De asemenea, protocolul

din data de 05 decembrie 1990 reprezintă un act încheiat între două persoane juridice,

neputându-se vorbi, deci, despre o dobândire a dreptului de proprietate ope legis.

Deși instanța de apel

a arătat că se impune urmarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 și de Criteriile

nr. 2665/1992, nu păstrează o abordare unitară asupra obiectului pus în discuție.

Tribunalul a dat eficiență

caracterului de imobil din domeniul public, aspect avut în vedere și de legiuitor

(art. 3 din H.G. nr. 834/1991).

De altfel, în considerarea

caracteristicilor domeniului public, legiuitorul a exclus, în mod expres, imobilele

din această categorie de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991.

În contextul constatării

dreptului de proprietate asupra construcțiilor, se pune întrebarea ce se întâmplă

cu protecția dreptului de proprietate publică, conferită prin lege, aspect ocolit

de către instanța de apel. Nu poate fi afectat dreptul de proprietate publică (Legea

nr. 213/1998, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 8/1991, H.G. nr. 834/1991, Criteriile

nr. 2665/1992).

De asemenea, Curtea nu

a ținut seama în ce măsură, prin constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor

în persoana reclamantei, este afectat dreptul de proprietate publică al recurentei

asupra terenului și dacă aceasta poate să-l exercite în mod nestingherit.

- Curtea nu a ținut seama

de sentința civilă nr. 1228/2002 pronunțată de Judecătoria Zărnești, prin care instanța

a admis acțiunea în revendicare a bunurilor înscrise în CF nr. xx, top T1 și top

T2, formulată de recurentă împotriva intimatei reclamante. Hotărârea judecătorească

respectivă are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește calitatea de proprietar

a recurentei asupra imobilelor, în acel proces, reclamanta recunoscând la interogatoriu

că „folosește imobilele fără niciun titlu”.

Reținând că bunurile au

fost dobândite de reclamantă ope legis, încă din anul 1991, instanța nu a avut în

vedere nici contractul de schimb depus la dosar, având ca obiect aceleași bunuri.

În contextul în care reclamanta era proprietara imobilelor, se pune problema interesului

de a le dobândi încă o dată, prin intermediul contractului respectiv.

De asemenea, considerentul

Curții, în sensul recunoașterii de către recurentă a calității de proprietar a reclamantei,

prin înscrierea în evidențele fiscale, nu ține seama de împrejurarea că aceasta

este ulterioară actului, că se face în baza unei declarații și că înregistrarea

în evidențele fiscale nu constituie titlu de proprietate.

Recurenta pârâtă a solicitat

admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate și, pe fondul cauzei, respingerea

cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Intimata reclamantă a

depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea

criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.; pe fond, a solicitat, respingerea căii de atac.

Analizând, cu prioritate,

în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta

Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât parte dintre criticile recurentei

se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. (cele referitoare la încălcarea deciziei de desființare nr. 25/2009 a Curții

de Apel Brașov), art. 304 pct. 7 (cele vizând nemotivarea stabilirii dreptului de

proprietate pentru construcția „Camping”) și art. 304 pct. 9 (cele privind încălcarea

dispozițiilor legale în materia stabilirii dreptului de proprietate potrivit Legii

nr. 15/1990, a procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991, a respectării dreptului

de proprietate publică, a înscrierilor în cartea funciară și a autorității de lucru

judecat a unor hotărâri pronunțate în alte litigii). Susținerile referitoare la

probele administrate în cauză și la reevaluarea situației de fapt în raport cu acestea

sau la necesitatea efectuării unor probe nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță,

deoarece privesc temeinicia hotărârii atacate, aspect incompatibil cu structura

actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304

pct. 11 C. proc. civ.

Din perspectiva celor

expuse în precedent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Sintetizând criticile

formulate și susceptibile de încadrare, recurenta a invocat, în esență, următoarele

chestiuni de nelegalitate:

- greșita stabilire, în

favoarea reclamantei, a dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu,

raportat la decizia civilă nr. 879/R/2013 a Curții de Apel Brașov, la dispozițiile

art. 20 din Legea nr. 15/1990, la procedura ce trebuia urmată potrivit H.G. nr.

834/1991 și Criteriilor nr. 2665/1992, la modul eronat de abordare a situației juridice

a construcțiilor, separat de cea a terenului, cu consecințe în ceea ce privește

regimul juridic al imobilelor, incident în speță, la dispozițiile în materia proprietății

publice, la valoarea juridică a rolului fiscal deschis reclamantei pentru construcții,

în ceea ce privește dreptul de proprietate al acesteia asupra bunurilor respective,

și la contractul de schimb încheiat de parte - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

- greșita rectificare

a cărții funciare, în ceea ce privește înscrierea dreptului de proprietate asupra

construcțiilor în favoarea reclamantei, în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-lege

nr. 115/1938 și din Legea nr. 7/1996, față de soluția de inadmisibilitate a unei

astfel de cereri, cuprinsă în sentința civilă nr. 955/S/2003 a Judecătoriei Zărnești,

și de lipsa de obiect a rectificării în raport de dreptul înscris în cartea funciară,

în favoarea recurentei pârâte - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

- greșita mențiune în

considerentele deciziei, în sprijinul soluției de respingere a cererii de instituire

a unui drept de superficie asupra terenului, privind procedurile de urmat în scopul

obținerii unui asemenea drept, cu consecința indirectă a lipsei de imparțialitate

a instanței, prin oferirea de „consultanță juridică” reclamantei - art. 304

pct. 9 C. proc. civ.;

- încălcarea deciziei

de desființare nr. 25 din 11 martie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

față de modul de redactare a deciziei recurate, identic cu cel din sentința desființată

în primul ciclu procesual - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.;

- nemotivarea deciziei

în ceea ce privește stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcției

„Camping”, raportat la înscrisurile din dosar, care nu vizează o asemenea construcție

- art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;

- încălcarea autorității

de lucru judecat a sentinței civile nr. 1228 din 8 octombrie 2002 a Judecătoriei

Zărnești - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Niciuna dintre aceste

critici nu poate fi primită.

- În ceea ce privește

împrejurarea că, urmare a deciziei civile nr. 879/R din 24 aprilie 2013 a Curții

de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte

de muncă și asigurări sociale, în prezent, în CF nr. xx, nr. top. T1 și T2, sunt

înscrise doar terenuri, nu și construcții, susținerea recurentei este neîntemeiată.

Este real că, potrivit

acestei hotărâri, fiind admise căile de atac declarate de reclamanta din prezenta

cauză în litigiul vizând înscrierea dreptului de proprietate al Primăriei Râșnov

asupra construcțiilor ce formează obiectul dosarului de față, au fost schimbate

încheierile de CF din 24 octombrie 2001 și 20 februarie 2003 ale Judecătoriei Zărnești,

în sensul respingerii cererii de înscriere a dreptului de proprietate asupra construcțiilor

„Camping” și „Restaurant C. S+P+E”, în favoarea părții menționate.

Cu toate acestea, modificarea

evidențelor de CF nu a operat în mod concret, în sensul radierii dreptului de proprietate

asupra construcțiilor, înscris în favoarea Primăriei Râșnov, această pretenție reprezentând,

printre altele, tocmai obiectul procesului de față.

Ca atare, nu se poate

reține că, urmare a deciziei nr. 879/R/2013, nu mai este înscris în evidențele de

CF dreptul de proprietate asupra construcțiilor în favoarea Primăriei Râșnov, de

altfel, operațiunea de radiere neputând avea loc în absența unei cereri în acest

sens și care, cum s-a arătat deja, constituie obiectul litigiului prezent.

Referitor la greșita stabilire

a inexistenței dreptului de proprietate asupra construcțiilor în persoana Primăriei

Râșnov, determinat de lipsa unei cereri în acest sens și de decizia sus-menționată,

în care s-a arătat că instanța respectivă nu se poate pronunța asupra aspectelor

legate de dreptul de proprietate, susținerile, de asemenea, nu pot fi primite.

Reținând că Primăria Râșnov

nu justifică un drept de proprietate asupra construcțiilor în litigiu, Curtea a

răspuns apărărilor recurentei pârâte, prin care a combătut pretențiile reclamantei

cu privire la dreptul de proprietate în discuție, nefiind necesară existența unei

cereri separate, pin care instanța să fie învestită cu o asemenea analiză.

Cât privește decizia

nr. 879/R/2013 a Curții de Apel Brașov, instanța de apel nu a stabilit că, prin

această hotărâre, s-ar fi stabilit inexistența dreptului de proprietate al Primăriei

Râșnov asupra construcțiilor în litigiu, ci, raportat la verificările efectuate

de instanța respectivă asupra actelor care au stat la baza înscrierii dreptului

în CF, a reținut că aceasta nu justifică un asemenea drept. Concluzia este corectă,

având în vedere că, prin decizia menționată, instanța a arătat că, pentru construcția

„Camping”, titularul nu a depus niciun act dintre cele prevăzute în art. 50 din

Legea nr. 7/1996, în susținerea dreptului de proprietate, iar pentru construcția

„Restaurant C.”, s-a depus un certificat de urbanism, care, de asemenea, nu valorează

titlu de proprietate. În plus, în prezenta cauză, recurenta nu a administrat alte

probe în susținerea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, astfel încât

reținerea Curții de Apel, privind inexistența unui asemenea drept în favoarea Primăriei

Râșnov, este legală.

În ceea ce privește stabilirea

dreptului de proprietate al reclamantei, cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din

Legea nr. 15/1990, susținerile sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 20

alin. (2) din actul normativ sus-menționat, „bunurile din patrimoniul societății

comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”.

Într-adevăr, legea recunoaște dreptul în discuție, în favoarea societății comerciale

în patrimoniul căreia este evidențiat un bun, aspect reținut și de către Curtea

de Apel. În acest sens, instanța a constatat dobândirea dreptului de proprietate

în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 cu referire la art. 645 C. civ.

și a Ordinului nr. 154/1991 al Ministerului Comerțului și Turismului emis conform

acestei legi, iar nu în baza protocolului încheiat la 5 decembrie 1990, între SC

P. SA și SC P.B. SA. Referirile Curții la protocol au vizat doar predarea imobilului

către intimata reclamantă prin acest act juridic, nicidecum transmiterea dreptului

de proprietate prin intermediul protocolului. Prin urmare, susținerile recurentei,

în sensul că protocolul nu reprezintă lege, iar societatea comercială nu are atribuțiile

specifice unui legiuitor, sunt nerelevante.

Cât privește împrejurarea

că instanța de apel a avut în vedere un act nedepus la dosar, respectiv Ordinul

nr. 173/1990 emis de Ministerul Comerțului și Turismului, afirmația este corectă,

dar, de asemenea, lipsită de importanță juridică, de vreme ce Curtea nu a făcut

decât să redea mențiunea cuprinsă în protocol, conform căreia, acest act a fost

încheiat în baza ordinului indicat, iar recurenta nu a adus nicio critică, prin

care să invoce eventuale nereguli în ceea ce privește emiterea protocolului cu încălcarea

Ordinului.

A mai arătat pârâta că

instanța a pronunțat o soluție cu nerespectarea art. 20 alin. (2) din Legea nr.

15/1990, întrucât imobilele în litigiu nu se aflau în patrimoniul intimatei reclamante

la data înființării sale, prin H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, protocolul

în baza căruia au fost predate către această societate fiind încheiat ulterior,

respectiv la 5 decembrie 1990.

Critica nu este corectă,

deoarece actul normativ sus-menționat nu cuprinde o astfel de precizare în cuprinsul

art. 20 alin. (2). Este real că Legea nr. 15/1990 se referă la reorganizarea unităților

economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, ceea ce ar presupune

că actul normativ în discuție vizează un ansamblu de norme legale aplicabile la

momentul reorganizării unităților economice ca regii autonome și societăți comerciale.

Cu toate acestea, nu toate dispozițiile legale se referă la momentul înființării

regiilor autonome și societăților comerciale, ci pot privi și o perioadă ulterioară

reorganizării, în care regia sau societatea comercială deja înființată își desfășoară

activitatea. În acest sens, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 menționează că

unitățile economice de stat se organizează și funcționează conform dispozițiilor

acestei legi, ca regii autonome sau societăți comerciale. În consecință, făcând

referire la „funcționarea” unității economice reorganizate, este fără dubiu că Legea

nr. 15/1990 vizează și o perioadă ulterioară înființării regiei/societății comerciale,

când aceasta își desfășoară activitatea.

Art. 20 alin. (2), al

cărui text a fost enunțat în precedent, nu cuprinde mențiunea „la data înființării

acestora (regii autonome/societăți comerciale)”, contrar celor susținute de recurentă,

referindu-se la bunurile din patrimoniul societății comerciale, indiferent de momentul

dobândirii lor. Prin sintagma invocată de recurentă, „la data înființării acestora”,

partea nu face decât să adauge la lege, ceea ce nu este permis, potrivit principiului

de drept „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” - „Unde legea nu

distinge, nici noi nu trebuie să distingem”. Prin urmare, în speță, nu are relevanță

că bunul a fost predat intimatei reclamante ulterior înființării sale, întrucât,

conform art. 20 alin. (2), devine proprietatea acesteia, ope legis, și în acest

caz. De altfel, nu există nicio justificare logică, din punct de vedere juridic,

ca norma legală să se aplice doar pentru bunurile existente în patrimoniul societății

comerciale la data înființării, iar nu și pentru bunurile dobândite ulterior, regimul

lor juridic trebuind să fie același.

În ceea ce privește împrejurarea

că protocolul din 5 decembrie 1990 a fost încheiat între persoane juridice și, deci,

pentru acest motiv, nu s-ar putea vorbi despre o dobândire a dreptului de proprietate

ope legis, susținerea recurentei nu poate fi primită, de vreme ce, cum s-a arătat

deja, instanța de apel nu a reținut acest act ca fiind constatator al dreptului

de proprietate, ci doar ca mijloc de probă al predării imobilelor construcții către

intimata reclamantă.

Nici afirmația referitoare

la necesitatea urmării procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991, pentru dobândirea

de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra construcțiilor, nu este întemeiată,

întrucât actul normativ menționat se referă la stabilirea și evaluarea terenurilor

deținute de societățile comerciale cu capital de stat, iar nu la construcții.

Aceeași susținere a formulat

recurenta și determinat de împrejurarea că H.G. nr. 834/1991 și Criteriile MF

nr. 2665/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul

societăților comerciale cu capital de stat se referă la imobil în întregul său,

teren și construcții amplasate pe acesta, ceea ce ar presupune aplicarea unui regim

juridic identic atât pentru teren, cât și pentru construcții. Arată că abordarea

instanței de apel, distinctă pentru cele două componente ale imobilului, din perspectiva

dispozițiilor legale aplicabile, încălcă actele normative menționate, cererea de

chemare în judecată, în care este exprimată intenția reclamantei, de a supune analizei

imobilul privit în ansamblu, precum și exercitarea corespunzătoare a drepturilor

părților asupra terenului, respectiv asupra construcțiilor.

Criticile nu sunt întemeiate.

În cuprinsul H.G. nr.

834/1991 nu se face referire la construcții, iar noțiunea de „suprafață construită”,

utilizată în art. 6 din Criterii, vizează, potrivit art. 8 din același act normativ,

suma suprafețelor ocupate definitiv de clădiri și alte edificii, prezentând relevanță

în calculul indicilor cantitativi și calitativi de ocupare și utilizare a terenului,

cu consecințe în ceea ce privește necesarul de teren pentru realizarea obiectivului

de activitate al societății respective. Nu se poate deduce, din această dispoziție

legală și din nicio altă dispoziție din cadrul Criteriilor nr. 2665/1992, că regimul

juridic aplicabil componentelor imobilului, teren și construcții, este identic,

inclusiv din perspectiva urmării procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 pentru

stabilirea dreptului de proprietate. Cum s-a arătat deja, acest act normativ vizează

terenurile, iar nu și construcțiile, în privința cărora stabilirea sau recunoașterea

dreptului de proprietate în patrimoniul titularului urmează reguli proprii, și anume,

în cazul intimatei reclamante, cele reglementate în art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 15/1990, așa cum a reținut în mod corect și instanța de apel.

Referitor la cele supuse

analizei instanței de către această parte, prin cererea de chemare în judecată,

și anume imobilul privit ca întreg, susținerea este parțial corectă, dar nu probează

o încălcare din partea Curții a principiului disponibilității părților, sub aspectul

obiectului dedus judecății, sau a nerespectării legii aplicabile pretențiilor reclamantei.

Este real că reclamanta a formulat acțiune atât în ceea ce privește construcțiile

Camping și Restaurant C. Râșnov, înscrise în CF nr. xx Râșnov, cât și terenul pe

care sunt amplasate, dar din perspectiva constatării unor drepturi diferite și care

presupun aplicarea unui regim juridic distinct. Pentru construcții, s-a solicitat

constatarea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, în timp ce, pentru

teren, s-a pretins constituirea unui drept de superficie, care implică dreptul de

folosință asupra acestei părți din imobil și, deci, un regim juridic diferit de

cel pentru ipoteza recunoașterii dreptului de proprietate. Prin urmare, nu se poate

considera că, prin soluția pronunțată, Curtea de Apel ar fi încălcat principiul

disponibilității părților în ceea ce privește obiectul cererii deduse judecății.

De asemenea, nici susținerile

privind imposibilitatea exercitării drepturilor de către doi titulari diferiți asupra

componentelor imobilului nu pot fi primite. Nu există niciun impediment legal care

să fundamenteze un asemenea punct de vedere și nici de ordin practic, recurenta

neoferind vreo justificare concretă a celor afirmate, prin care să arate în ce mod

este afectată exercitarea de către aceasta a dreptului de proprietate asupra terenului,

urmare a exercitării dreptului de proprietate asupra construcțiilor, drept recunoscut

în favoarea intimatei.

În consecință, abordarea

distinctă a componentelor imobilului din perspectiva regimului juridic distinct,

aplicabil de către Curte, nu încălcă dispozițiile legale în materie, inclusiv pe

cele de ordin procesual, contrar celor afirmate de recurentă.

În ceea ce privește nerespectarea

normelor legale edictate în materia propri