ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4827/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4827/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7

ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială, reclamanții S.S.,

S.L. și L.M. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC D.M. SA,

obligarea acesteia la plata sumei de 117.586 euro, reprezentând valoarea

bunurilor mobile distruse în incendiul produs în data de 17 mai 2008, a sumei

de 22.669 euro reprezentând contravaloare diferență necesară refacerii

locuinței la stadiul fizic existent la data de 17 mai 2008, a sumei de 150.000

euro daune morale, cu plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au

invocat prevederile art.998, 999, 1000 alin. (3) C. civ. și Decretul

nr.31/1954.

În ședința

publică de la data de 30 martie 2010, instanța a pus în discuție excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC D.M. SA, rezultată implicit din

apărările efectuate și a respins-o ca neîntemeiată.

În aceeași

ședință publică pârâta a precizat că înțelege să cheme în judecată pe SC

E.O.G.R. SA, precizare față de care instanța a pus în vedere pârâtei să achite

o taxă judiciară de timbru în cuantum de 16.220 lei și a unui timbru judiciar,

obligație neîndeplinită, considerent pentru care în ședința publică din 20

aprilie 2010 a fost admisă excepția de netimbrare și a fost anulată cererea de

chemare în judecată ca netimbrată.

Prin sentința

comercială nr. 1082/ PI din 28 septembrie 2010 s-a admis acțiunea astfel cum a

fost formulată, reținându-se obligația pârâtei la plata către reclamanți a

sumei de 117.586 euro reprezentând contravaloarea bunuri mobile distruse în

incendiul din 17 mai 2008, a sumei de 22.669 euro reprezentând contravaloare

diferență necesară refacerii locuinței la stadiul fizic existent la data de 17

mai 2008 și a sumei de 150.000 euro cu titlu daune morale.

Pentru a

hotărî astfel, analizând condițiile răspunderii civile a pârâtei, atât în nume

propriu, cât și în calitate de comitent al prepusului A.M., prima instanță a

reținut ca fiind întrunite condițiile antrenării răspunderii delictuale a

pârâtei persoană juridică în ambele ipoteze.

S-a

constatat că la data de 17 mai 2008, SC D.M. SA a executat lucrări de reparații

carosabil pe strada Al. Vlahuță din Timișoara, lucrări ce au constat în

decopertarea părților laterale ale drumului în vederea turnării unui strat de

beton ca suport pentru montarea bordurilor. în jurul orei 13.00 un excavator al

societății pârâte aflat în dreptul locuinței de la nr.10, proprietatea

reclamanților, în cadrul lucrărilor pe care le executa a agățat cu cupa

branșamentul de gaz al imobilului, pe care l-a rupt și l-a ridicat forțat la o

înălțime de cea. 1,30 m deasupra solului. Ca urmare a smulgerii conductei ce

alimenta imobilul reclamanților, din contorul aflat în stradă, gazele naturale

au pătruns în subsolul imobilului, iar în jurul orei 13.30 s-a produs

deflagrația, urmată de un incendiu care a distrus în întregime imobilul cu

toate bunurile care se găseau în acesta.

S-a reținut că

art. 998-999 și art. 1000 C. civ. instituie principiul răspunderii pentru fapta

ilicită cauzatoare de prejudicii, proprie și a altei persoane, al cărei

conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, iar

în speță această răspundere se regăsește în persoana pârâtei SC D.M. SA

În privința

imobilului, prima instanță a constatat că acesta a fost asigurat la SC A.R.A.V.I.G.

SA pentru suma de 100.000 euro, iar din expertiza judiciară efectuată de

expertul tehnic P.D. în Dosarul nr. 8974/30/2008 al Tribunalului Timiș, secția

comercială, filele 33-42, dosar având ca obiect recuperarea de către reclamanți

a sumei asigurate mai puțin 37.705 euro, rezultă că suma necesară refacerii

locuinței reclamanților la stadiul fizic existent înaintea incendiului, este de

122.669 euro, astfel că diferența peste suma asigurată este de 22.699 euro și

reprezintă un prejudiciu material încercat de reclamanții, sumă de bani

necesară pentru acoperirea integrală a prejudiciului material privind bunul

imobil, expresie a principiului achitării integrale a prejudiciului cauzat.

În privința

burilor mobile, din depozițiile martorilor audiați în cauză coroborate cu

precizările făcute de reclamanții, a rezultat că acestea au existat în

realitate, iar suma reprezentând contravaloarea lor este de 117.586 euro.

Dat fiind

situația de forță majoră ce a intervenit în speță și care a dus la distrugerea

în totalitate a bunurilor mobile achiziționate de reclamanții de-a lungul

întregii vieții, s-a apreciat că este foarte greu din punct de vedere procesual

să fie efectuată o dovadă exclusiv din alte probe, altele decât declarațiile

reclamanților.

Aceasta

întrucât este fără echivoc faptul că în mod normal, un bonus pater familias nu

își preconstituie probe atunci când achiziționează sau produce bunuri mobile

pentru a putea face dovada acestora într-un eventual proces de genul celui

pendinte, comportament firesc și notoriu al fiecăruia dintre noi astfel că

pentru a beneficia de un proces echitabil, în consonanță cu dreptul proteguit

de art.6 CEDO, susținerile reclamanților, coroborate și cu depozițiile

martorilor extrajudiciare și judiciare, ce au fost vecinii și apropiați, impun a

fi apreciate de instanță ca fiind obiective și lipsite de subiectivitate.

Dacă acest punct de vedere al

abordării regulii procesuale al dovezii în procesul civil nu este acceptat,

reclamanții ar fi puși în situația imposibilității dovedirii tuturor bunurilor

mobile, mai ales atunci când sunt numeroase, cazul în speță, prin probe

exterioare, întrucât este evident că indiferent cât de profunde sunt relațiile

de prietenie este greu ca o persoană din afara familiei apropiate, să cunoască

în detaliu averea mobilă a acesteia.

S-a

constatat că fapta ilicită a produs reclamanților și un prejudiciu moral

incomensurabil, fiind în afara oricărui dubiu că reclamanții au suferit și

psihic și sufletește ca urmare a pierderi într-o clipită a întregii agoniseli

de o viață.

În acest

context, instanța de fond a apreciat că suma de 150.000 euro reprezintă un

echivalent echitabil pentru acoperirea acestui prejudiciu moral încercat de

reclamanții, nefiind deloc exagerată sub aspectul cuantumului în comparație cu

situația reclamanților de după producerea evenimentului.

Vinovăția

pârâtei rezultă din încălcarea de către aceasta a unor dispoziții legale care

dacă ar fi fost respectate ar fi putut duce la evitarea prejudiciului generat

reclamanților.

Pârâta avea obligația de a obține

autorizație de construire pentru efectuarea lucrărilor de pe str. Al Vlahuță

așa cum prevede art. 1 coroborat cu art. 2 alin. (4) pct. c și art.3 alin. (1)

lit. c) din Legea nr.50/1991, respectiv pentru lucrări de reparare privind căi

de comunicație fără modificarea traseului și, după caz, a funcționalității

acestora și de a nu începe lucrările în lipsa acestor documente conform art.23

lit. b) din Legea nr. 10/1995.

În cauză,

activitatea de pe strada Al. Vlahuță din ziua producerii incidentului a fost

efectuată de pârâtă prin angajații săi, iar ruperea branșamentului s-a produs

în timpul desfășurării acestei activități, prin acțiunea unuia din prepuși,

aspect necontestat de pârâtă.

Astfel,

constatând existența răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei, în

temeiul art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., prima instanță a admis

cererea formulată de reclamanții și a obligat pârâta la plata către reclamanți

a sumei de 117.586 euro reprezentând contravaloarea bunuri mobile distruse în

incendiul din 17 mai 2008, a sumei de 22.669 euro reprezentând contravaloare

diferență necesară refacerii locuinței la stadiul fizic existent la data de 17

mai 2008 și a sumei de 150.000 euro cu titlu daune morale.

împotriva

acestei sentințe a declarat apel apelanta-pârâtă SC D.M. SA Timișoara,

solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței în sensul

respingerii acțiunii, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței în sensul

diminuării despăgubirilor acordate de prima instanță.

La data

de 1 august 2011 au fost introduși în cauză moștenitorii reclamantului-intimat S.S.,

respectiv, S.L. și M.N. (certificat de moștenitor din 05 august 2011, B.N.P. – V.A.,

f. 416).

Prin

decizia civilă nr.284/ A din 22 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția a ll-a civilă, a fost admis apelul declarat de

apelanta-pârâtă SC D.M. SA Timișoara, în contradictoriu cu reclamanții - intimați

S.L., L.M. și M.N. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că, a

fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții S.L., L.M. și S.S. și

continuată de moștenitorii defunctului S.S., M.N., S.L. în contradictoriu cu

pârâta SC D.M. SA, ca neîntemeiată. Au fost obligați intimații -

reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.605,86 lei.

În motivare,

instanța de control judiciar a reținut, în esență, greșita apreciere a

instanței de fond ca fiind întrunite condițiile antrenării răspunderii

delictuale a pârâtei persoană juridică atât în nume propriu, cât și în calitate

de comitent al prepusului A.M..

S-a reținut

că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr.50/1991, în forma în vigoare la data

de 17.05.2008, „autorizația de construire constituie actul de autoritate al

administrației publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor

prevăzute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea și

funcționarea construcțiilor.”

În acest

context, s-a apreciat că dispozițiile art. 2 alin. (4) lit. b), la care face

referire prima instanță indicând din eroare art. 2 alin. (4) lit. c), prevăd că

autorizația de construire, prin excepție de la prevederile alin. (2), ce

reglementează procedura de autorizare, se poate elibera fără documentații de

amenajare a teritoriului și de urbanism aprobate, în cazul în care se execută

lucrări de reparare a căilor de comunicație. Trecând peste faptul că

dispozițiile indicate de prima instanță fac posibilă obținerea autorizației

fără documentația de urbanism, și nu o impun, cum s-a concluzionat.

împrejurarea că autorizația se poate emite fără a exista documentația de urbanism

impusă de art. 2 alin. (2) nu presupune, în mod necesar, ca orice lucrare de

reparare să necesite autorizație de construire, ci doar faptul că, în cazul în

care este necesară autorizația, aceasta se emite în condiții simplificate.

În speță,

adresa semnată de primarul municipiului și prin care se solicită pârâtei

executarea lucrărilor nu condiționează în niciun fel executarea de obținerea

autorizațiilor ce ar fi necesare, această obligație, în cazul în care s-ar fi

impus, revenind autorității însăși, conform art. 12 din Contractul de execuție

lucrări înregistrat din 29 octombrie 2007. Prin urmare, însăși autoritatea

emitentă a autorizației de construire a considerat că lucrările ce urmau a fi

executate nu impun emiterea autorizației.

S-a reținut că potrivit art. 11 alin. (1)

lit. h) și i) din Legea nr. 50/1991 (în forma în vigoare la 17 mai 2008), se

execută fără autorizație lucrările de reparații și înlocuiri la finisaje

interioare și exterioare - tencuieli, placaje, altele asemenea -, la trotuare,

la ziduri de sprijin și la scări de acces, fără modificarea calității și a

aspectului elementelor constructive, precum și lucrările de întreținere la

căile de comunicație și la instalațiile aferente.

Astfel,

instanța de apel a apreciat că obținerea autorizației de construire, a

certificatului de urbanism ori a altor aprobări ce ar fi fost necesare pentru

execuția lucrărilor (și care ar fi fost indicate în certificatul de urbanism)

reprezintă o obligație reținută în mod greșit în sarcina pârâtei de către prima

instanță, și prin urmare, în ceea ce privește fapta proprie, vinovăția pârâtei

a fost înlăturată.

S-a mai

reținut că potrivit concluziilor expertizei administrate în apel, sistemul de

alimentare cu gaze naturale pe str. Vlahuță nu respectă Normativul 16-86, în

sensul că, conductele de distribuție și conductele de branșament nu au un

traseu rectiliniu deși rectilinitatea străzii, paralelismul construcțiilor cu

axul străzii și planeitatea acesteia nu împiedicau cu nimic respectarea normei,

iar adâncimea de pozare a conductei la imobilul cu nr. 10 nu respectă nici în

prezent, după refacere, adâncimea minimă de 90 cm. Expertul a precizat totodată

că nerespectarea normativului 16-86 cât privește execuția, montajul și starea

tehnică a răsuflătorilor de carosabil și a celor de pe perete a condus la

nerealizarea rolului funcțional al acestora, acela de a colecta și dirija în

atmosferă eventualele scăpări de gaze rezultate din producerea unor fisuri sau

spărturi pe instalațiile din subteran. Răspunzând obiecțiunilor formulate de

reclamanții-intimați, expertul a arătat că bordura face parte din carosabilul

străzii, stratul de fundare de sub bordură fiind același ca și cel de sub

carosabil.

Instanța a

apreciat concluziile expertizei ca fiind lipsite de echivoc: în cazul în care

s-ar fi respectat prevederile normativului 16-86 deflagrația nu s-ar fi produs,

chiar producându-se fisuri sau spărturi pe instalațiile din subteran, întrucât

scăpările de gaze ar fi fost dirijate în atmosferă.

Reținând

că fapta prepusului pârâtei nu se constituie decât într-o condiție care,

necontribuind precumpănitor la realizarea efectului păgubitor, nu poate dobândi

un caracter cauzal. Nereținându-se legătura de cauzalitate între fapta

prepusului și  prejudiciul  afirmat de  reclamanți, instanța a admis apelul

formulat de pârâtă și a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii

acțiunii.

În termen

legal, împotriva deciziei civile nr.284/ A din 22 decembrie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, reclamanții L.M., N.M. și S.L.

au declarat recurs, criticând, în esență, hotărârea atacată pentru nelegalitate

sub aspectul instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susțin

în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a

legii și încălcarea normelor juridice speciale, sens în care apreciază că este

necesară, casarea hotărârii și rejudecarea fondului pricinii, în temeiul art.

314 C. proc. civ.

În ceea ce

privește considerentul instanței de apel potrivit căruia instanța de fond ar fi

reținut în mod greșit încălcarea de către pârâta SC D.M. SA a dispozițiilor

art. 1 coroborat cu art. 2 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 50/1991, republicată

și art. 23 din Legea nr. 10/1995, conform art. 4 alin. (1) lit. b) și art. 11

alin. (1) lit. h) și i) din același act normativ, recurenții apreciază că se

impun anumite precizări.

În opinia

recurenților, lucrările realizate de către societatea pârâtă nu puteau fi

considerate doar lucrări de întreținere câtă vreme a fost înlăturat întreg

pavajul pe acea stradă, s-a realizat fundație și s-au montat borduri, după care

s-a turnat covor asfaltic.

În acest

context, apreciază ca fiind lipsită de suport legal aserțiunea potrivit căreia

aceste lucrări nu ar necesita autorizări prealabile sau cel puțin schița gospodăriei

subterane dacă nu asistentă tehnică din partea furnizorilor de utilități.

Apreciază că

legătura de cauzalitate dintre fapta prepusului societății comerciale și

prejudiciul creat rezultă atât din înscrisurile existente cât și din

declarațiile martorilor audiați, fiind întrunite toate condițiile răspunderii

civile delictuale.

Au fost

încălcate dispozițiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 50/1991, republicată.

Au fost, de

asemenea, înfrânte dispozițiile art. 21 lit. b) și art. 23 din Legea nr.

10/1995 privind calitatea în construcții, dispoziții care prevăd în mod

imperativ obligația investitorilor sau a executanților de obținere a

acordurilor și a avizelor prevăzute de lege, precum și a autorizației de

construire și de a nu începe execuția lucrărilor numai la construcții

autorizate în condițiile legii și numai pe baza și în conformitate cu proiecte

verificate de specialiști atestați.

Instanța de

apel a avut în vedere dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. h) și i) din Legea

nr. 50/1991 republicată, dispoziții care se referă expres doar la lucrări de

întreținere ale căilor de comunicație, deși din toate probele administrate a

rezultat anvergura acestor lucrări precum și caracterul lor.

Consideră că

societatea apelantă a încălcat dispozițiile art. 96 din Legea nr. 351/2004 -

legea gazelor, dispoziții care prevăd la lit. b) a acestui articol că „pentru

protecția obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice

terților să efectueze săpături sau lucrări de orice fel sub ori peste

conductele de gaze naturale ori în zona de protecție a acestora, fără avizul

prealabil al operatorului de sistem”.

Deși a fost

invocat textul art. 96 din Legea nr. 351/2004, instanța de apel nu a amintit în

considerentele hotărârii despre această încălcare vădită a legii de către

pârâta-intimată.

Apreciază

că este total lipsită de relevanță adâncimea de pozare a conductei de la imobilul

de pe str. Al. Vlahuță, mai ales că acel branșament a și fost refăcut integral

după deflagrație.

În aplicarea

prevederilor art. 998 și următoarele C. civ., recurenții reclamanți arată că,

indiferent dacă fapta a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, răspunderea

pentru repararea prejudiciului este în principiu aceeași, simpla culpă, chiar

vina cea mai ușoară, alături de celelalte condiții, este suficientă pentru

angajarea răspunderii civile delictuale.

Susțin

că există o legătură de cauzalitate clară, neîndoielnică între fapta prepusului

societății intimate și deflagrația și incendiul care au urmat, incendiu care a

provocat o daună totală, atât a imobilului cât și a bunurilor ce se găseau în

imobil.

În temeiul

dispozițiilor art. 146 C. proc. civ., intimata - pârâtă SC D.M. SA a formulat

concluzii scrise, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând

decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul

este fondat, pentru considerentele care succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 998 C. civ. „orice faptă a omului care cauzează acestuia un

prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”,

iar conform prevederilor art. 999 C. civ. „omul este responsabil nu numai

pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin

neglijența sau imprudența sa”.

Este de

reținut că pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală în temeiul

textelor legale anterior evocate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe

condiții, respectiv: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite,

existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu,

existența vinei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția,

neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Astfel, chiar

dacă doar una dintre condițiile imperativ impuse de textele legale menționate

nu este îndeplinită, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală.

Totodată

conform art. 1000 alin. (3) C. civ. sunt de asemenea responsabili (...)

comitenții pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au

încredințat, ceea ce presupune existența unui raport de prepușenie, iar

prepusul să fii săvârșit fapta în funcția care i s-a încredințat.

În speță,

în mod corect, instanța de control judiciar a constatat că una dintre

condițiile ce trebuie îndeplinite, o reprezintă culpa, din cele două

perspective: proprie și pentru fapta prepusului, dar în mod greșit, a analizat

hotărârea apelată apreciind că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art.

998-999 C. civ. și implicit ale art. 1000 C. civ., motivat de inexistența

culpei societății pârâte SC D.M. SA Timișoara pentru a putea fi angajată

răspunderea civilă delictuală a acesteia.

Este adevărat

că la data de 29 octombrie 2007 a fost încheiat contractul de execuție lucrări

nr. 217 între pârâta SC D.M. SA și Municipiul Timișoara, în cuprinsul căruia la

art. 12 vizând obligațiile achizitorului, s-a prevăzut în mod expres (fila 379

dosar apel) faptul că, la începerea lucrărilor achizitorul are obligația de a

obține toate autorizațiile și avizele necesare execuției lucrărilor, dar este

de necontestat că art. 23 lit. b) din Legea nr. 10/1995 prevedea obligația

executantului (în speță a pârâtei) de a nu demara lucrările în lipsa

documentației necesare, fiind fondate susținerile recurenților sub acest aspect.

Totodată,

în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 50/1991 republicată,

construcțiile civile, industriale, agricole, cele pentru susținerea

instalațiilor și utilajelor tehnologice, pentru infrastructura de orice fel sau

de oricare altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizației de

construire, precum și a reglementărilor privind proiectarea și executarea

construcțiilor, pentru: lucrări de construire, reconstruire, modificare,

extindere, reparare, modernizare și reabilitare privind căile de comunicație de

orice fel, drumurile forestiere, lucrările de artă, rețelele și dotările

tehnico-edilitare, branșamente și racorduri la rețele de utilități, lucrările

hidrotehnice, amenajările de albii, lucrările de îmbunătățiri funciare, lucrările

de instalații de infrastructura, lucrările pentru noi capacități de producere,

transport, distribuție a energiei electrice și/sau termice, precum și de

reabilitare și retehnologizare a celor existente.

Potrivit art.

11 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 50/1991 se execută fără autorizație

lucrările de reparații și înlocuiri la finisaje interioare și exterioare -

tencuieli, placaje, altele asemenea -, la trotuare, la ziduri de sprijin și la

scări de acces, fără modificarea calității și a aspectului elementelor

constructive, precum și lucrările de întreținere la căile de comunicație și la

instalațiile aferente, dar este de necontestat că lucrările ce urmau a fi

executate în baza contractului din 29 octombrie 2007 nu se încadrează printre

cele enumerate de acest text legal, în speță nefiind vorba de o simplă

operațiune de întreținere.

Având în

vedere dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 50/1991 raportat la

obiectul contractului de execuție, dat fiind și natura lucrărilor ce nu se

încadrează printre cele enumerate de art. 11 alin. (1) lit. h) și i) din Legea

nr. 50/1991, pârâta avea obligația obținerii avizelor necesare execuției

lucrărilor moment la care aceasta ar fi cunoscut poziționarea subterană a

branșamentelor de gaze naturale aferente fiecărui imobil situat pe strada pe

care executa lucrările, respectiv a imobilului nr. 10 implicat în deflagrație.

Pârâta

se prevalează de adresa emisă de Primăria Timișoara în cuprinsul căreia i se

comunicau străzile pe care urma să efectueze lucrările de întreținere și

reparații carosabil, conform contractului din 29 octombrie 2007, însă, contrar

reținerilor instanței de apel, acest înscris nu presupune că la începerea

lucrărilor pârâta nu avea obligația legală de a solicita autorizație de

construire din partea autorității locale sau schița gospodăriei subterane.

În mod greșit

instanța a înlăturat vina pârâtei motivându-și soluția pe dispozițiilor art. 12

din contractul de execuție încheiat, printr-o interpretare și aplicare greșită

a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (4) pct. c, art. 3 alin. (1) lit. c), art.

11 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 50/1991 și art. 23 lit. b) din Legea

nr. 10/1995, în mod greșit a înlăturat obligația pârâtei de a obține

autorizația de construire pentru efectuarea lucrărilor, precum și obligația de

a nu începe lucrările în lipsa documentelor necesare.

În mod eronat

instanța și-a motivat soluția pe nerespectarea normativului 16-86, întrucât

este lipsită de relevanță adâncimea de pozare a conductei de gaze la imobilul

în discuție, câtă vreme, pârâta avea obligația legală de a obține autorizația

de construcție, iar odată cu obținerea avizelor necesare pentru emiterea

certificatului de urbanism aceasta ar fi cunoscut poziționarea subterană a

branșamentelor de gaze, ceea ce ar fi putut conduce cu adevărat la evitarea

prejudiciului suferit de reclamanți.

Activitatea

din ziua producerii incendiului a fost efectuată de pârâtă prin angajații săi,

iar smulgerea conductei ce alimenta imobilul reclamanților, s-a produs în

timpul desfășurării unei activități de excavare, prin acțiunea unuia dintre

prepușii pârâtei.

Prin urmare,

în cauză, există culpă (din cele două perspective: proprie și cea a

prepusului), există raport de prepușenie, iar prepusul a săvârșit fapta în

funcția ce i-a fost încredințată și, contrar celor reținute de instanța de

apel, există legătură de cauzalitate între fapta prepusului și prejudiciul

generat reclamanților.

De asemenea,

este de necontestat că există fapta ilicită (în timpul lucrărilor efectuate pe

strada Al. Vlahuță, prepusul pârâtei, în timpul excavării, a agățat cu cupa

excavatorului branșamentul de gaz natural care deservea imobilul, l-a ridicat

forțat la o înălțime de aproximativ 1,30 deasupra solului ceea ce a dus la

smulgerea din sudură a conductei, de lângă peretele imobilului, situație în

care gazele naturale au pătruns în subsolul imobilului, iar în jurul orelor 13

:

15 s-a produs o deflagrație urmată de

un incendiu), există prejudiciu atât moral (reclamanții au suferit și psihic și

sufletește ca urmare a pierderi într-o clipă a întregii agoniseli de o viață,

efectele urmărindu-i timp îndelungat după producerea evenimentului, fiind

nevoie chiar de consiliere psihologică pentru reclamanta L.M.), cât și material

(urmare a deflagrației și incendiului, imobilul, proprietatea reclamanților, a

fost distrus în întregime, inclusiv toate bunurile care se găseau în acesta).

În consecință,

cum în mod corect a constatat și instanța de fond, există răspundere civilă

delictuală în sarcina pârâtei, conform art. 998-999 C. civ. și art. 1000 alin. (3)

C. civ., motiv pentru care, se impune păstrarea soluției acestei instanțe.

Pentru toate

argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că este

incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., va admite

recursul declarat de reclamanții L.M., N.M. și S.L. împotriva deciziei civile

nr. 284/ A din 22 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

a ll-a civilă, va modifica în tot decizia atacată, în sensul că va respinge

apelul declarat de pârâta SC D.M. SA Timișoara împotriva sentinței comerciale

nr. 1082/ PI din 28 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care o

va păstra.

Reținând

culpa procesuală a intimatei, în temeiul prevederilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte, va obliga intimata-pârâtă SC D.M. SA Timișoara la

plata sumei de 6.429,32 lei cheltuieli de judecată către recurenții -

reclamanți L.M., N.M. și S.L., reprezentând taxă de timbru aferentă recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanții L.M., N.M. și S.L. împotriva deciziei civile

nr.284/ A din 22 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a

ll-a civilă, modifică în tot decizia atacată, în sensul că respinge apelul

declarat de pârâta SC D.M. SA împotriva sentinței comerciale nr. 1082/ PI din

28 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care o păstrează.

Obligă

intimata-pârâtă SC D.M. SA la plata sumei de 6.429,32 lei cheltuieli de

judecată către recurenții - reclamanți L.M., N.M. și S.L.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012.