ÎCCJ, decizie (scj.ro #81912)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81912) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizie a Comisiei
Administrative pronunțate de Centrul de Mediere și Arbitraj al
Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale.
Necompetența instanțelor de a se pronunța asupra anularii
deciziei.
Cuprins pe materii
. Dreptul proprietății intelectuale. Decizie a Comisiei
Administrative pronunțate de Centrul de Mediere și Arbitraj al
Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale.
Necompetența instanțelor de a se pronunța asupra anularii
deciziei
Index alfabetic
. Dreptul proprietății intelectuale
-
nume domeniu internet
-
necompetență materială
Legea nr. 84/1998
Instanțele române nu
sunt competente să se pronunțe asupra anulării unei Decizii a
Comisiei Administrative pronunțate de Centrul de Mediere și Arbitraj
al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, întrucât
această decizie a fost dată într-o procedură
administrativă, ceea ce include și eventualele căi de atac,
acceptate de ambele părți.
Or, paragraful 4 lit.
k din Politica Uniformă de
Soluționare a disputelor cu privire la Numele de Domeniu („UDRP") nu
poate fi interpretat în sensul că recunoaște o cale de atac împotriva
dispozitivului hotărârii UDRP,
căile
de atac trebuind să fie expres prevăzute iar nu decurgând dintr-o
interpretare
a uneia sau alteia dintre părțile implicate într-o anumită
procedură. Ceea ce arată paragraful menționat este faptul
că printr-o acțiune de drept comun poate fi supusă analizei
instanțelor ordinare soluția dată în procedură
administrativă de Centrul de Mediere și
Arbitraj al OMPI
.
Î.C.C.J, Secția
civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5771
din 2 noiembrie 2010.
Prin decizia civilă
nr. 166A din 22 octombrie 2009, Curtea de
Apel București,
Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind
proprietatea intelectuală a respins ca
nefondat apelul declarat de
reclamanta
S.C Westaco S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 963 din
27 mai 2008 pronunțată de Tribunalul
București, Secția a IV-a civilă.
A fost admis în parte
apelul declarat de pârâții Z.M. și
P.F.
Împotriva sentinței civile nr. 1687 din 11 noiembrie
2008
pronunțată de aceeași instanță. Sentința a fost
schimbată în parte,
în sensul că
reclamanta a fost obligată să plătească pârâților cu
titlu de
cheltuieli de judecată suma de 2300
euro în echivalent lei la data plății.
Pentru a decide astfel,
instanța de apel a reținut că demersul
tribunalului,
de a se pronunța cu prioritate asupra excepției privind
necompetența instanțelor române, este corect, față
de necesitatea verificării propriei competențe anterior
analizării oricărui alt aspect
legat de corecta învestire.
Este adevărat că nu este
tocmai riguroasă exprimarea din dispozitivul sentinței, deoarece în
speță este vorba despre necompetența generală a
instanțelor române și nu despre
necompetența
materială a tribunalului, astfel că aceasta din urmă nu
putea face obiectul discuției, însă
această inadvertență nu poate atrage
nelegalitatea
sentinței, câtă vreme instanța s-a raportat și la
necompetența generală a instanțelor române.
Prin cererea de chemare
în judecată inițială, cât și în forma
completată
și modificată a cererii, reclamanta a învestit instanța cu o
cerere de
anulare a deciziei pronunțate de Centrul de Mediere și Arbitraj al
OMPI la data de 24 decembrie 2007 în urma
soluționării
disputei referitoare la domeniul de nume de internet „desprecopii.ro"
prin intermediul Politicii Uniforme de Soluționare a
Disputelor
privind Numele de Domeniu.
De vreme ce reclamanta a criticat în
dezvoltarea cererii sale
decizia dată
de organismul mai sus menționat și solicitând anularea
deciziei
și respingerea solicitării formulată de pârâți rezultă
că a formulat o cale de atac împotriva actului emis în procedura de
mediere.
Or, niciuna dintre
reglementările invocate de reclamantă (inclusiv
regulile
Politicii Uniforme de Soluționare a Disputelor privind Numele
de Domeniu) nu prevăd posibilitatea atacării în justiție
a deciziei emise
în procedura de mediere.
Dimpotrivă,
regulile invocate de reclamantă prevăd că decizia va
fi adusă
la îndeplinire dacă în termen de 10 zile cel interesat nu a
sesizat una dintre instanțele prevăzute
în regulile de procedură (pct. 4
lit.
k din Politica de Dispute), fără însă a prevedea vreo cale de
atac ce poate fi îndreptată împotriva deciziei ori competența
instanțelor pentru
o asemenea procedură de atac.
Aceasta nu exclude posibilitatea
reclamantei de a supune
pretenția sa
privind valorificarea dreptului la numele de domeniu de
internet unei instanțe de judecată,
după cum reglementarea analizată o
prevede expres, însă nu în forma unei căi de atac împotriva
deciziei în
discuție, ci în forma unui litigiu de drept comun.
Cât privește apelul
pârâților, s-a reținut că tribunalul a motivat
sentința exclusiv sub aspectul incidenței prevederilor art. 281
2
C proc.
civ. însă nu a arătat criteriile
de fapt în baza cărora a aplicat prevederile
art.
274 C proc. civ., deoarece acest text, chiar dacă lasă la latitudinea
instanței posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată constând
în
onorariu avocațial, impune existența unor
criterii cum sunt valoarea
pricinii și munca îndeplinită de
avocat.
Deși pricina s-a
soluționat într-un interval de timp relativ scurt,
fără a fi
fost judecate în fond pretențiile reclamantei și apărările
pârâților, aceștia din urmă au
formulat două apărări cuprinzând atât
apărări de fond, cât și chestiuni
procedurale (a doua întâmpinare fiind cauzată de modificarea de către
reclamantă la prima zi de înfățișare a
acțiunii
introductive), au depus la dosar în apărare numeroase
înscrisuri, iar cauza a prezentat un grad de
complexitate ridicat prin
natura sa,
precum și prin argumentele prezentate și analizate.
În consecință, nu există
în cauză împrejurări de fapt care să justifice o reducere a
onorariului avocațial.
Reclamanta a declarat recurs,
motivat în drept pe dispozițiile art.
299,
ale art.301-303, ale art. 304 pct. 4-9 C proc. civ., ale art. art. 948, art.
969, precum și ale art. 970 C. civ. și „dispozițiile Legii nr.
84/1998", prin care, după ce a expus pe larg
situația
de fapt și de drept anterioară litigiului, precum și
greșelile pe
care le-ar fi săvârșit
prima instanță, a formulat următoarele critici
împotriva
hotărârii instanței de apel:
Instanța de
judecată a depășit atribuțiile puterii
judecătorești iar
prin hotărârea
dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură
prevăzute sub sancțiunea nulității
prevăzută de art. 105 alin. (2) C proc.
civ.
Potrivit art. 129 alin.
(5) și alin. (6) C proc. civ., judecătorii au îndatorirea
să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni
orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza
stabilirii faptelor și prin
aplicarea corectă a
legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și
legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le
consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. In
toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului
cererii deduse judecății.
Instanța de fond a încălcat
principiile contradictorialității, oralității și dreptului
la apărare, iar instanța de apel a ignorat acest aspect.
Atât instanța de fond, cât și cea de
apel au motivat necorespunzător hotărârile.
Nu au fost invocate și nici puse în
discuție excepția necompetenței materiale a Tribunalului
București în soluționarea
cauzei
și excepția necompetenței generale a instanțelor de
judecată în
soluționarea
cauzei. Cu toate acestea, instanța de fond s-a pronunțat pe cele
două excepții în mod greșit considerându-le întemeiate.
Instanța de apel a recunoscut
că instanța de fond s-a pronunțat
pe ceva ce nu s-a cerut și menționat dar, prin hotărârea
pronunțată a
întărit greșeala instanței de
fond, ignorând principiile contradictorialității,
oralității și dreptului la apărare.
Instanța de apel a analizat
încălcarea principiilor
contradictorialității,
oralității și dreptului la apărare raportate doar la
excepțiile puse în discuția părților și nu la cele
care nu au fost puse în
discuția
părților și pe care s-a pronunțat instanța de
judecată.
Instanța de apel a
ignorat critica adusă de reclamantă privitoare la
cheltuielile de judecată și nu a analizat și „nici nu a
motivat apelul
nostru" referitor la cheltuielile de judecată.
Instanța de judecată a acordat ceea
ce nu s-a cerut pentru
că,
încălcând dispozițiile art. 129 C proc. civ., instanța de fond
s-a pronunțat pe excepții cu care nu a fost învestită iar
instanța de apel a
repetat aceeași greșeală.
Hotărârea
cuprinde motive contradictorii și străine de natura
pricinii. Reclamanta a învederat instanței de apel faptul că
hotărârea
instanței de fond cuprinde motive
contradictorii și străine de natura
pricinii
pentru că a schimbat natura actului juridic dedus judecății
și a
considerat în mod greșit că
înscrisul numit Decizie este o hotărâre a
unei instanțe de
arbitraj, deși atât în Politica de Dispute cât și în
Regulile de aplicare a Politicii se
specifică explicit faptul că procedura
derulată este o procedură administrativă și nu una
arbitrară.
Analiza excepției necompetenței
generale a instanțelor din
România s-a
întemeiat pe norme legale străine de natura pricinii și
anume Convenția pentru recunoașterea
sentințelor arbitrale străine,
semnată la 10 iunie 1958
la New York.
În mod eronat instanța de fond a
considerat că între părțile cauzei au existat raporturi
comerciale internaționale în baza unei
convenții
arbitrare, fără a indica raporturile comerciale internaționale
și
nici care este convenția arbitrară încheiată.
Instanța de apel a
preluat motivarea instanței de fond privitoare
la Politica de
Dispute.
Instanța de apel a
interpretat greșit actul juridic dedus judecății și
a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al
acestuia.
Prin înregistrarea domeniului
www.desprecopii.ro
,
între reclamantă și IQ-registrul ROTLD s-a perfectat un Contract de
adeziune încheiat în temeiul art. 942 C civ. Atât
instanța de fond cât și
instanța de apel au ignorat
faptul că între părți există o convenție
potrivit căreia actul numit Decizie va fi
suspus controlului instanțelor
de judecată.
Atât instanța de fond cât și
instanța de apel au încadrat greșit actul dedus judecății.
Judecătorii fondului au considerat că este o
decizie arbitrară, iar cei din apel rezultatul procedurii de
mediere,
ignorând cu desăvârșire
faptul că prin convenția dintre părți acest act poate fi
contestat în fața instanțelor de judecată conform
dispozițiilor
art. 969 C civ.
Hotărârea
este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea
și
aplicarea greșită a legii pentru
că situația de fapt a fost greșit calificată.
Intimații
Z.M. și P.F. au depus întâmpinare
prin care au
solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
În esență, s-a arătat
că motivele de recurs reprezintă o reiterare a argumentelor
prezentate la fondul cauzei și în apel, iar criticile sunt în totalitate
raportate la sentința pronunțată în fondul cauzei.
Criticile formulate
vizează nemulțumirea recurentei față de modalitatea în care
au fost puse în discuție excepțiile, recurenta făcând
o adevărată interpretare literară a motivării
curții de apel, fără să indice
în ce constă
presupusa încălcare a legii.
Recursul nu este
întemeiat și a fost respins pentru următoarele
considerente:
Criticile vizând
nepronunțarea instanțelor de fond asupra unor
excepții
nepuse în discuția părților, cu consecința
încălcării principiilor
fundamentale privitoare
la contradictorialitate, oralitate și drept la
apărare
vor fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5
Gproc. civ. cu
toate că, reluând aceeași problemă, recurenta a
considerat că prin nepronunțare
instanțele ar fi acordat ceea ce nu s-a
cerut și s-au
depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Aceste critici ar fi
fost întemeiate dacă instanțele ar fi pronunțat
soluția
în raport de excepții procesuale nepuse în discuția
părților,
numai astfel fiind
încălcate principiile enunțate, drept consecință a
vătămării procesuale provocate părții care invocă
nulitatea actului de
procedură.
Or, câtă vreme,
fiind învestite concomitent cu mai multe excepții
procesuale,
instanțele au optat pentru aceea privitoare la necompetența
de a analiza o anumită cerere, și au dat soluția în
raport doar de această
excepție
procesuală, nu mai aveau a le analiza pe celelalte. Tocmai în
aceasta
constă necesitatea determinării ordinii de soluționare a
excepțiilor procesuale invocate concomitent -
trebuie cercetată cu
prioritate
excepția procesuală a cărei rezolvare face de prisos analiza
celorlalte.
Împrejurarea
că instanța de apel a dat calificarea corectă a felului
necompetenței instanțelor nu atrage incidența
dispozițiilor art. 304 pct.
5 C proc. civ., tocmai
pentru că lipsește vătămarea procesuală, întrucât
din considerentele sentinței rezultă că și prima
instanță a avut în vedere
același aspect. Instanța de apel a
constatat, corect, faptul că
„inadvertența"
decurgând din reținerea în dispozitivul sentinței a lipsei
competenței materiale a tribunalului nu
atrage nelegalitatea, câtă vreme
prima
instanță s-a raportat și la necompetența generală.
De altfel, prin
întâmpinările depuse de pârâții persoane fizice s-a
invocat atât excepția necompetenței materiale a Tribunalului
București,
cât și excepția necompetenței generale a
instanțelor române,
arătându-se
care sunt argumentele cu care sunt susținute excepțiile, iar din
încheierea de dezbateri rezultă că această chestiune de drept a
fost
pusă în dezbatere contradictorie, iar reprezentanta
reclamantei a învederat că „instanțele române sunt competente".
Excepția de
necompetență a fost soluționată corect, având în
vedere obiectul pretenției deduse judecății, respectiv
anularea Deciziei
Comisiei Administrative
pronunțate la 24 decembrie 2007 de Centrul
pentru
Mediere și Arbitraj al OMPI în cazul DRO2007-0008.
Această decizie a fost dată într-o
procedură administrativă supusă regulilor
procedurale de judecată - ceea
ce include și
eventualele căi de atac -
acceptate de ambele părți. Or, paragraful 4 lit.
k din
Politica Uniformă de Soluționare a disputelor cu privire la Numele de
Domeniu („UDRP") nu poate fi interpretat în sensul că recunoaște
o cale de atac împotriva dispozitivului hotărârii UDRP,
căile de atac trebuind să fie expres
prevăzute iar nu decurgând dintr-o
interpretare a uneia sau alteia
dintre părțile implicate într-o anumită procedură. Ceea ce
arată paragraful menționat este faptul că printr-o acțiune
de drept comun poate fi supusă analizei instanțelor ordinare
soluția dată în procedură administrativă de Centrul de
Mediere și
Arbitraj
al OMPI.
Pe cale de
consecință, nu a avut loc nici o interpretare greșită a
contractului
de adeziune, acceptarea unor reguli privitoare la
înregistrarea numelor de domenii prin care nu sunt recunoscute căi
de atac împotriva hotărârilor date în procedura administrativă
neputând fi înțeleasă drept „creatoare" de căi de atac prin
voința părților. Ca atare,
nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 8 C proc. civ.
Hotărârea
instanței de apel este temeinic motivată, judecătorul
redactor realizând în condiții nesusceptibile de critică
sintetizarea și
determinarea concretă a
motivelor de apel cu privire la care a avut de
răspuns
instanța superioară de fond. Așadar, nici critica motivată
pe
dispozițiile art. 304 pct. 7 C proc. civ. nu este
întemeiată.
Împrejurarea că prin
motivele de recurs s-a arătat că instanța de
apel nu a analizat și nici nu a motivat „apelul nostru"
referitor la cheltuielile de judecată, în lipsa prezentării unor
argumente care să
vizeze nelegalitatea hotărârii, nu atrage pentru
instanța de recurs
obligația de
verificare a acestui aspect, față de natura recursului de cale
extraordinară
de atac.
Având în vedere
cele mai sus arătate, înalta Curte a apreciat că
instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală
motiv pentru care, în
temeiul art. 312 alin. (1) C proc.
civ., recursul a fost respins ca nefondat.
In raport de
dispozițiile art. 274 alin. 1 C proc. civ., recurenta
căzută în pretenții va fi obligată la cheltuieli de
judecată către intimații
Z.M. și P.F.