ÎCCJ, decizie (scj.ro #219219)

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 06.01.2020 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă, reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. SRL a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate legalitatea înregistrării de către reclamantă a numelui de domeniu „(...).ro” și să dispună menținerea numelui de domeniu „(...).ro” de către reclamanta, cât și plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. C.proc.civ., art. 948 și urm., art. 966 și art. 968 Cod civil vechi, Politica de soluționare a litigiilor aprobată la data de 17 mai 2018 de către ICANN (Internet Corporation for Assigned Names and Numbers) și orice alte prevederi legale aplicabile în domeniu. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 443 din 19.03.2021, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtă; a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL, ca inadmisibilă. Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamanta. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 827A din 25.05.2022, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. SRL împotriva sentinței civile nr. 443/2021 pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. SRL și a obligat apelanta la plata către intimata a sumei de 15.297,1 lei cheltuieli judiciare în apel. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 827A/2022, reclamanta a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 6 C.proc.civ. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură referitoare la admisibilitatea acțiunii în constatare. Astfel, a susținut că instanța de apel avea obligația, potrivit art. 479 alin. 1 C.proc.civ., să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, respectiv prin prisma considerentelor reținute de instanța de fond și criticate prin cererea de apel. Or, prin hotărârea recurată, instanța de apel a constatat nelegalitatea și netemeinicia considerentelor hotărârii primei instanțe, fără însă a admite apelul și a trimite cauza spre rejudecare și continuarea judecății către instanța de fond în raport cu dispozițiile art.480 alin.3 C.proc.civ., așa cum s-a solicitat prin cererea de apel. Prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, apreciind că reclamanta ar avea la dispoziție o acțiune în realizare care să aibă ca obiect însăși anularea mărcilor pârâtei înscrise anterior dreptului la domeniu al reclamantei. În acest sens, prima instanță a reținut dispozițiile art.39 alin. 1 și alin. 2 lit. d) din Legea nr. 84/1998. Or, în opinia recurentei-reclamante, aceste dispoziții legale nu au nicio incidență în speță în condițiile în care aceasta nu desfășoară activitate comercială cu antamarea numelui mărcii, denumirea mărcii și nu există vreo normă juridică nici în Legea nr. 84/1998, nici în Legea nr. 11/1991 și nici într-o altă reglementare în domeniu care să interzică achiziția unui nume de domeniu ca urmare a înregistrării unei mărci. Instanța de fond a recunoscut că reclamanta nu are activitate în scop lucrativ, însă a atribuit acestei situații de fapt o valență a prezumției negative, precum că nerealizarea unei activități comerciale de către aceasta nu ar exclude reaua sa credință. Or, instanța de apel a apreciat ca fiind nelegale și netemeinice considerentele reținute de prima instanță, acestea fiind înlocuite cu considerente și mai nesustenabile juridic în condițiile în care, în aprecierea instanței de apel acțiunea reclamantei reprezintă o cerere în constatare inadmisibilă întrucât reclamanta ar fi ținută „să își formuleze apărările în cadrul procesului în realizare intentat de intimată”. Cu privire la „proces în realizare”, recurenta-reclamantă a susținut că, prin procedura inițiată de societatea pârâtă, s-a încercat de către aceasta transferul numelui de domeniu discutat, fapt consimțit la acea dată prin Decizia Completului Administrativ, nr. de caz DRO2019 -x. Așa-zisul „proces în realizare” este în realitate o procedură administrativă inițiată de intimată, procedură în cadrul căreia A. SRL a formulat apărări și a fost pronunțată Decizia Completului Administrativ, decizie suspendată ca urmare a înaintării prezentei acțiuni în fața instanței române. Indică în acest sens dispozițiile art. 4 (k) din Politica uniformă de soluționare a disputelor referitoare la numele de domenii, precum și paragraful 18 din Regulile pentru procedura uniformă de soluționare a litigiilor în materia numelor de domenii. Potrivit Ghidului OMPI privind politica uniformă de soluționare a litigiilor privind numele de domeniu (UDRP), se arată în mod clar faptul că „În conformitate cu secțiunea 4 lit. k din UDPR, procesul administrativ obligatoriu nu împiedică nici deținătorul numelui de domeniu (pârâtul), nici terțul (reclamantul) să aducă litigiul în fața unei instanțe cu jurisdicție competentă pentru a se pronunța în mod independent. Este posibil ca fiecare parte să inițieze o procedură în fața unei instanțe înainte de deschiderea unei proceduri administrative. Oricare dintre părți poate, de asemenea, să inițieze o procedură în instanță după finalizarea procedurii administrative, dacă nu este mulțumită de rezultatul procedurii”. Or, prin însăși cererea de chemare în judecată s-a pus în discuție problema acestei decizii a completului administrativ care s-a raportat la apărările de inducere în eroare realizate de către reclamantul de la acea dată, B., A. SRL necunoscând și neuzitând parțial procedurile, ceea ce a determinat nerealizarea unei cercetări temeinice și complete din care să rezulte punctual îndeplinirea cumulativă a celor trei circumstanțe prevăzute de paragraful 4(a) al Politicii. Instanța de apel și-a întemeiat decizia pe faptul că reclamanta ar trebui „să își formuleze apărările în cadrul procesului în realizare intentat de intimată”. Or, reclamanta a făcut acest lucru. Instanța de apel nu a observat faptul că reclamanta a arătat prin cererea de chemare în judecată că în procedura inițiată de societatea pârâtă a fost dată o decizie a Completului Administrativ a cărei corectitudine a fost contestată prin raportare la faptul că a fost dată în urma unei induceri în eroare realizată de B., nefiind îndeplinite cele trei circumstanțe prevăzute de paragraful 4(a) al Politicii. Ca urmare a nedovedirii relei-credințe a reclamantei cu privire la înregistrarea și utilizarea numelui de domeniu în litigiu decizia nu putea fi pronunțată. Prin acțiunea formulată, reclamanta a contestat decizia Completului Administrativ, pe motiv că aceasta s-a raportat la apărările de inducere în eroare realizate de B., precum și că pronunțarea deciziei s-a realizat fără a se observa neîndeplinirea cumulativă a celor 3 circumstanțe prevăzute de paragraful 4(a) al Politicii. Acțiunea a fost întemeiată în fapt și în drept, în esență, pe Politica de soluționare a litigiilor cu privire la numele de domenii, precum și pe dispozițiile Codului civil în vigoare la data dobândirii numelui de domeniu de către reclamantă, în acord cu art. 15 alin. 2 din Constituția României și regula de drept tempus regit actum, solicitând instanței să constate îndeplinirea condițiilor prevăzute de codul civil la data și cu prilejul dobândirii de către reclamantă a numelui de domeniu „(...).ro”, fiind citate prevederi și în cuprinsul acțiunii și pe prevederile vechiului Cod civil sub imperiul căruia A. SRL a realizat înregistrarea numelui de domeniu în dispută. Cu privire la admisibilitatea și caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, recurenta-reclamantă a învederat că nu au relevanță eventuale demersuri administrative ce ar fi putut fi teoretic inițiate de reclamantă, ci indicarea in concreto de către instanță a acțiunii în realizare care ar fi putut fi demarată de către reclamantă și care ar determina inadmisibilitatea acțiunii în constatare. În acest sens a indicat sentința civilă nr. 272 din 16.03.2016 a Tribunalului Sibiu. Este total nejustificată reținerea instanței de fond cu privire la faptul că reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acțiune în realizare, care să aibă ca obiect însăși anularea mărcilor pârâtei înscrise anterior dreptului la domeniu al reclamantei. Prin decizia de apel s-a reținut că apelanta trebuie să își valorifice interesele e calea procedurii administrative demarate de pârâtă, fapt deja realizat de recurenta-reclamantă. Astfel, recurenta-reclamantă a promovat acțiunea ca urmare a procedurii administrative inițiate de pârâtă și a pretențiilor publice și serioase ridicate de către pârâtă în contra dreptului reclamantei, respectiv a contestării de către societatea pârâtă a bunei-credințe a reclamantei, a legalei înregistrări și mențineri de către reclamantă a numelui de domeniu „(...).ro” dobândit de reclamantă încă din 2008, a solicitării pârâtei a transferului numelui de domeniu „(...).ro” în patrimoniul său, a pronunțării deciziei Completului Administrativ în urma demersurilor realizate de societatea pârâtă. Mai mult, acțiunea de învestire cuprinde două capete de cerere, prin cel de-al doilea solicitându-se realizarea dreptului prin menținerea de către reclamantă a numelui de domeniu „(...).ro” și neoperarea transferării acestuia către societatea pârâtă. Cu privire la admisibilitate, interes justificat și cadru procesual, recurenta-reclamantă a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă din decizia nr. 4580 din 16.10.2013. A mai susținut că în speța de față sunt întrunite condițiile de admisibilitate întrucât: reclamanta nu poate să ceară realizarea dreptului pe care deja și încă îl deține, reclamanta justifică un interes, acțiunea fiind promovată împotriva pârâtei care, în mod public și serios, ridică pretenții asupra dreptului reclamantului, tulburându-i astfel exercițiul liber al dreptului său; în cazul admiterii acțiunii, dreptul contestat se consolidează, redobândindu-și întreaga valoare; în cazul respingerii acțiunii, acel drept devine, practic, inexistent. Prin acțiune nu se urmărește și nu se solicită constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a învederat că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanța de apel a respins apelul, însă în considerentele hotărârii a reținut că sunt întemeiate criticile apelantei-reclamante și că nu pot fi menținute și nu sunt corecte considerentele sentinței de fond. Or, instanța de apel, anulând considerentele instanței de fond, nu a făcut decât să confirme criticile formulate de reclamantă. Pe cale de consecință, soluția corectă ar fi fost aceea de admitere a apelului formulat de apelanta-reclamantă și de trimitere a cauzei spre rejudecare. Însă, în mod contradictoriu, instanța de apel a constatat corectitudinea criticilor apelantei cu privire la sentința apelată, reținând că nu pot fi menținute considerentele instanței de fond, dar a respins apelul. În mod contradictoriu instanța de apel a respins apelul reținând că „hotărârea atacată fiind legală și temeinică pentru considerentele arătate mai sus”. Or, în contradicție totală, prin considerentele respective însăși instanța de apel a arătat că soluția instanței de fond nu este sustenabilă în raport de considerentele reținute prin sentință. Prin urmare, prin raportare la dispozițiile imperative ale art. 425 C.proc.civ., o sentință ale cărei considerente nu pot susține soluția pronunțată prin dispozitiv nu poate fi nici legală și nici temeinică. Pe cale de consecință, instanța de apel ar fi trebuit să dispună admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare. Pe de altă parte, considerentele contradictorii sunt extrem de sumare, pur teoretice și foarte vagi. Prin anularea considerentelor instanței de fond, instanța de apel era obligată să judece cauza, întrucât singurul motiv pe care a fost întemeiată soluția de respingere a acțiunii (ca urmare a faptului că nu ar fi admisibilă acțiunea în constatare, întrucât a existat acea procedură inițiată de intimată) este în tot nesustenabil în raport cu prevederile legale anterior arătate și cu exigențele dreptului la un proces echitabil, din Ghidul OMPI, rezultând fără echivoc posibilitatea de schimbare a rezultatului procedurii realizate în faza Completului Administrativ pe calea unei acțiuni în fața instanței naționale. Or, instanța de apel a găsit nelegale și netemeinice considerentele sentinței de fond prin care s-a învederat o acțiune în realizare „care să aibă ca obiect însăși anularea mărcilor pârâtei înscrise anterior dreptului la domeniu al reclamantei”, cu atât mai mult hotărârea de respingere a apelului prin care se recomandă procedura administrativă în care, în viziunea instanței, reclamanta ar fi trebuit să-și realizeze dreptul, se află în contradictorialitate cu însăși raționamentul instanței de anulare a considerentelor sentinței fondului. În drept au fost invocate dispozițiile art. 483 și urm. C.proc.civ., art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 6 C.proc.civ., art. 496 și urm. C.proc.civ., art. 35 C.proc.civ., art. 948 Cod civil vechi, Politica uniformă de soluționare a disputelor referitoare la numele de domenii, Regulile pentru procedura uniformă de soluționare a litigiilor în materia numelor de domenii, Ghidul OMPI privind politica uniformă de soluționare a litigiilor privind numele de domeniu (UDRP). În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisurile deja existente la dosarul cauzei. I.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și păstrarea în tot a hotărârii atacate, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În combaterea recursului, intimata-pârâtă a susținut că hotărârea atacată este legală și pronunțată în conformitate cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind aplicabile motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 6 C.proc.civ.. A susținut că acțiunea în constatare formulată de partea adversă nu poate fi primită, întrucât reclamanta trebuia să-și prezinte apărările în cadrul procesului în realizare intentat de intimata-pârâtă sau putea să introducă o acțiune în anulare împotriva mărcilor deținute de intimata-pârâtă. Or, prin intermediul unei simple constatări nu pot fi dispuse soluții în realizare. Deși recurenta-reclamantă a susținut că acțiunea sa este întemeiată în baza ghidului OMPI, rezultatul procedurii administrative nu poate fi atacat prin intermediul unei acțiuni în constatare. Referitor la presupusa încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material care ar constitui un motiv de casare în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., intimata-pârâtă a susținut că partea adversă nu motivează intervenția sancțiunii nulității pentru presupusa omisiune, ori aplicarea greșită a normelor de către instanța de fond și instanța de apel privind analizarea condițiilor acțiunii în constatare, întrucât motivarea recursului nu înseamnă doar exprimarea unei nemulțumiri în raport de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care se consideră că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. Or, recurenta-reclamantă a reiterat în recurs aceleași argumente care au fost prezentate în fața instanței de apel, asupra cărora există o hotărâre pronunțată cu respectarea prevederilor legale. Recurenta-reclamantă încearcă să-și păstreze în patrimoniu un drept asupra numelui de domeniu „(...).ro” obținut în mod fraudulos, cu încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală aparținând intimatei-pârâte, obținute prin înregistrarea mărcilor la nivel național. Marca „X” datează din 2005, astfel încât pe parcursul întregii sale existențe aceasta a ajuns să fie asociată de către consumatori cu intimata-pârâtă. Așadar, la momentul la care recurenta-reclamantă a înregistrat numele de domeniu, în anul 2008, mărcile intimatei-pârâte se bucurau deja de recunoaștere și notorietate pe teritoriul României. Contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, instanțele fondului au analizat toate cererile și susținerile părților, precum și probele administrate, cât și motivele de fapt și de drept, concluzionând că nu sunt îndeplinite toate condițiile acțiunii în constatare promovate de recurenta-reclamantă, în special condiția imposibilității realizării dreptului pe orice altă cale. Recurenta-reclamantă nu a adus nicio probă în susținerea afirmației că activitatea desfășurată sub numele de domeniu „(...).ro” ar fi destinată unui forum informativ. Numele de domeniu nu este folosit efectiv, ci este achiziționat doar pentru a profita de renumele mărcii intimatei-pârâte și de a obține un beneficiu financiar de pe urma vânzării acestui nume de domeniu către intimată. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., intimata-pârâtă a susținut că instanța de apel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, a analizat toate aspectele legale și de fapt ale hotărârii atacate și, în acord cu dispozițiile legale a constatat că excepția inadmisibilității a fost reținută în mod corect de către prima instanță, procedând astfel la înlocuirea considerentelor atacate cu propriile considerate. Într-o atare situație, instanța nu este obligată să trimită cauza spre rejudecare, potrivit art. 480 alin. 3 C.proc.civ. În acest caz, recurenta-reclamantă nu a demonstrat contradictorialitatea considerentelor reținute de către instanța de apel, aceasta susținând doar că „instanța de apel reține în mod vag și cu o argumentare pur teoretică faptul că acțiunea în constatare provocatorie nu este admisibilă”. Or, instanța a statuat în mod clar care sunt argumentele pentru care instanța de fond în mod corect a respins acțiunea introductivă ca inadmisibilă, urmând ca aceste argumente să fie substituite celor reținute de instanța de fond. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 150, 205 alin. 2, 490, 493 și urm. C.proc.civ., Legea nr. 84/1998. În probațiune, s-a solicitat proba cu înscrisuri și orice alte probe. I.6 Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta-reclamantă a susținut că motivarea recursului nu reprezintă o simplă exprimare a unei nemulțumiri în raport de hotărârea pronunțată, cu privire la interpretarea normelor privitoare la acțiunea în constatare în condițiile în care au fost expuse în mod clar și pe larg motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate. A mai susținut că nu este reală susținerea părții adverse, în sensul că reclamanta ar urmări un beneficiu financiar de pe urma înregistrării numelui de domeniu. Pe de altă parte, această susținere nu a fost dovedită și este și vădit absurdă, întrucât recurenta nu o poate forța pe intimată să cumpere numele de domeniu. Scopul numelui de domeniu este acela de a crea un forum cu scop informativ. A mai precizat că nu a vândut niciodată un domeniu de internet. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat și îl va admite, în considerarea celor ce succed. Prin demersul dedus judecății de către reclamanta A. SRL se solicită a se constata legalitatea înregistrării de către aceasta a numelui de domeniu „(...).ro” și a se dispune menținerea acestuia înregistrat în beneficiul reclamantei. Soluționând cauza, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtă și a admis excepția inadmisibilității, respingând cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă; a reținut, în esență, că reclamanta ar avea la dispoziție o acțiune în realizare, care să aibă ca obiect însăși anularea mărcilor pârâtei înscrise anterior dreptului de domeniu al reclamantei. Hotărârea primei instanțe a fost atacată de reclamantă, pe motiv că acțiunea sa este admisibilă, având în vedere că nu poate solicita realizarea dreptului pe care deja îl deține. Procedând astfel la o nouă judecată, instanța de apel a statuat că soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței primei instanțe este corectă, însă pentru alte considerente, procedând la substituirea motivării instanței de fond. În esență, respingerea apelului s-a raportat la împrejurarea că cererea formulată de reclamantă este o cerere în constatare provocatorie și nu este admisibilă întrucât intimata-pârâtă a pornit acțiunea corespunzătoare propriului drept. De aceea, s-a apreciat că reclamanta este ținută să își formuleze apărările în cadrul procesului în realizare intentat de intimată. A mai reținut instanța de apel că cerința posibilității realizării dreptului pe orice cale prevăzută de lege trebuie înțeleasă în sens larg, respectiv că include și situația în care partea împotriva căreia a fost formulată cererea în constatare solicită realizarea propriului drept, drept contestat pe calea acțiunii în constatare. Prin memoriul de recurs formulat, recurenta-reclamantă afirmă, din perspectiva art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., că normele de drept procesual referitoare la admisibilitatea acțiunii în constatare au fost încălcate, precum și, din perspectiva art. 488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Astfel, în cadrul cazului de casare prevăzut de pct.5 al art.488 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a apreciat că acțiunea sa reprezintă o cerere în constatare inadmisibilă, întrucât ar fi ținută să își formuleze apărările în cadrul procesului în realizare intentat de intimată. În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă a învederat că eventualele demersuri administrative nu au relevanță cu privire la admisibilitatea și caracterul subsidiar al acțiunii în constatare. Instanța ar fi trebuit să indice în concret acțiunea în realizare care ar fi putut fi demarată de către reclamantă și care ar determina inadmisibilitatea acțiunii în constatare. Apreciind asupra motivului de recurs subsumat dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele: Anterior promovării prezentului demers judiciar, prin care reclamanta a solicitat să se constate dreptul său legal de dobândire a numelui de domeniu „(...).ro” și menținerea acestuia, intimata-pârâtă B. SRL a inițiat împotriva recurentei-reclamante A. SRL, în fața Centrului de Mediere și Arbitraj al OMPI (Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale), procedura administrativă care a vizat transferul numelui de domeniu „(...).ro” de la A. SRL (recurenta-reclamantă din prezenta cauză) la B. SRL (intimată-pârâtă în cauza de față). Prin Decizia pronunțată la data de 13.12.2019 în cazul DRO2019-x, Completul administrativ, făcând aplicarea regulilor privind politica uniformă de soluționare a disputelor referitoare la numele de domenii (Uniform Domain Name Dispute Resolution Policy – UDRP) aprobată de ICANN (Internet Corporation for Assigned Names and Numbers - Corporația Internet pentru Nume și Numere Alocate), a decis ca numele de domeniu „(...).ro” să fie transferat intimatei-pârâte B. SRL. Ulterior pronunțării deciziei mai sus menționate, A. SRL s-a adresat instanței naționale cu cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, cerere respinsă ca inadmisibilă de instanța de fond, soluție menținută în ciclul procesual al apelului. În aceste coordonate, evaluând susținerea în drept privind calificarea ca acțiune în realizare în sensul art.35 C.proc.civ. a demersului inițiat de intimată, Înalta Curte reține că procedura care reglementează conflictele între numele de domenii și mărci, ce poartă denumirea de „Politica unitară de soluționare a disputelor privind numele de domeniu” (adoptată de ICANN), este o procedură administrativă, soluțiile pronunțate în cadrul acestei proceduri fiind date în virtutea principiilor directoare referitoare la aceste Politici. Aceste principii nu prejudiciază dreptul părții care nu este de acord cu decizia administrativă pronunțată în conformitate cu Regulamentul ICANN de a se adresa unei instanțe naționale competente. În acest sens nu există nicio restricție referitoare la accesul la instanță al părților, nici înainte, nici în timpul și nici ulterior formulării plângerii la Centrului de Mediere și Arbitraj al OMPI, pentru a pune în discuție fondul dreptului. Astfel, paragraful 4 lit. k) – „Utilizarea procedurilor judecătorești” – din Politica uniformă de soluționare a disputelor referitoare la numele de domenii (Uniform Domain Name Dispute Resolution Policy - UDRP) prevede că „Cerințele procedurale administrative obligatorii enunțate în Paragraful 4 nu vor împiedica nici pe dvs., nici pe reclamant să înaintați disputa unei instanțe cu competență jurisdicțională pentru o rezolvare independentă înainte ca o asemenea procedură obligatorie administrativă să înceapă sau după ce o asemenea procedură a fost finalizată. Dacă un juriu administrativ decide ca înregistrarea numelui dvs. de domeniu să fie anulată sau transferată, înaintea aplicării acelei decizii vom aștepta 10 (zece) zile lucrătoare (respectând regulile locației sediului nostru principal) după ce vom fi informați de Furnizorul potrivit referitor la decizia juriului administrativ. Apoi vom aplica decizia dacă în cele zece zile lucrătoare nu vom primi de la dvs. documentația oficială (cum ar fi copia reclamației ștampilată de funcționarul de la judecătorie) demonstrând că ați intentat proces împotriva reclamantului într-o jurisdicție căreia i se supune reclamantul conform Paragrafului 3 (b)(xiii) al Regulilor de Procedură. (În general, acea jurisdicție este fie cea a locației principalului nostru sediu, fie a adresei dvs. specificate în baza noastră de date Whois. Pentru detalii, vedeți Paragrafele 1 și 3 (b)(xiii) al Regulilor de Procedură). Dacă primim asemenea documentație în perioada de zece (10) zile lucrătoare, nu vom aplica decizia juriului Administrativ și nu vom acționa pe viitor până nu vom primi: 1. dovada satisfăcătoare nouă a unei rezoluții între părți; 2. dovada satisfăcătoare nouă că acțiunea dvs. penală a fost refuzată sau retrasă; sau 3. o copie a unui ordin al unei asemenea instanțe refuzând urmărirea penală sau decizând că nu aveți dreptul să continuați utilizarea numelui dvs. de domeniu.” Ca atare, ceea ce prevăd dispozițiile anterior redate este faptul că printr-o acțiune de drept comun, partea interesată poate supune analizei instanțelor competente soluția dată în cadrul procedurii administrative derulate în fața Centrului de Mediere și Arbitraj al OMPI. Or, având în vedere că recurenta-reclamantă (pârâtă în cadrul procedurii administrative) nu a avut câștig de cauză în plângerea inițiată de intimata-pârâtă B. SRL (reclamantă în cadrul procedurii administrative), cu privire la drepturile asupra numelui de domeniu „(...).ro”, aceasta este îndreptățită să supună pretenția sa privind valorificarea dreptului la numele de domeniu litigios unei instanțe competente potrivit paragrafului 3(b)(xii) coroborat cu paragraful 1 din Regulile privind politica uniformă de soluționare a disputelor privind numele de domeniu, astfel cum în mod expres prevăd dispozițiile paragrafului 4 lit. k) din Politica uniformă de soluționare a disputelor referitoare la numele de domenii, în forma unui litigiu de drept comun. Prin urmare, procedura alternativă desfășurată în fața Centrului de Mediere și Arbitraj al OMPI nu este o acțiune în realizarea dreptului în sensul art. 35 C.proc.civ., atâta vreme cât soluționarea acestei proceduri nu exclude accesul părților la instanță pentru însăși valorificarea drepturilor aflate în conflict în fața Centrului și cât timp această procedură specială nu oferă o rezolvare judiciară conflictului în discuție. Distinct, se reține că, apreciind asupra cererii formulate de reclamantă, instanța de apel a considerat că aceasta este o varietate a acțiunii în constatare, respectiv o cerere în constatare provocatorie și este inadmisibilă, justificat de faptul că cerința posibilității realizării dreptului pe orice cale prevăzută de lege include și situația în care intimata-pârâtă din cauză solicită realizarea propriului drept ce este contestat pe calea acțiunii în constatare. Înalta Curte mai reține că potrivit dispozițiilor art. 35 teza I C.proc.civ. cererea în constatare este cererea prin care reclamantul solicită instanței să constate numai existența unui drept al său sau inexistența unui drept al pârâtului. Teza a II-a a acestui text de lege statuează caracterul subsidiar al cererii în constatare, în sensul că nu poate fi folosită atâta timp cât partea poate cere realizarea dreptului, pe orice altă cale prevăzută de lege. Deci, pentru chiar admisibilitatea acțiunii în constatare, acest text de lege impune o cerință specială reprezentată de condiția negativă ca partea care formulează acțiunea în constatare să nu poată să ceară realizarea dreptului dedus judecății. De aceea, eronat a apreciat instanța de apel că cerința posibilității realizării dreptului pe orice cale prevăzută de lege include și situația în care intimata-pârâtă a solicitat realizarea propriului drept în cadrul procedurii administrative, întrucât, așa cum rezultă cu claritate din teza a II-a a art. 35 C.proc.civ., acțiunea în realizare care se opune formulării unei acțiuni în constatare trebuie pornită de partea care formulează acțiunea în constatare, iar nu de partea chemată în judecată. Cu alte cuvinte, acțiunea în realizare la care face referire art. 35 C.proc.civ. nu poate fi cea aflată la îndemâna părții adverse. În consecință, cum parcurgerea procedurii administrative inițiate de intimata-pârâtă din prezenta cauză în fața Centrului de Mediere și Arbitraj al OMPI nu este aptă să furnizeze o realizare a dreptului recurentei-reclamante și cum acțiunea în realizare nu poate fi cea a părții adverse, rezultă o greșită aplicare a prevederilor art.35 C.proc.civ., ceea ce face incident cazul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., astfel că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, acțiunea nefiind inadmisibilă pentru argumentele expuse în decizia recurată, astfel cum s-a reținut supra . Referitor la critica potrivit căreia instanța de apel a constatat nelegalitatea și netemeinicia considerentelor hotărârii instanței de fond, fără a admite apelul și a trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate. În acest sens se observă că instanța de apel, ținând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a schimbat considerentele reținute de prima instanță și a expus motivarea proprie, apreciind și ea că acțiunea este inadmisibilă pentru alte argumente decât cele reținute de prima instanță. Astfel, spre deosebire de prima instanță care a apreciat că acțiunea în constatare este inadmisibilă în lipsa unei acțiuni în realizare care să ducă la însăși anularea dreptului la marcă al pârâtei, instanța de apel a reținut că acțiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă întrucât reclamanta este ținută să își formuleze apărările în cadrul procesului în realizare intentat de intimata-pârâtă, cerința posibilității realizării dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege incluzând și situația în care partea chemată în judecată solicită realizarea propriului drept care se urmărea a fi contestat pe calea acțiunii în constatare. Prin urmare, deși argumentele instanței de apel sunt diferite de considerentele primei instanțe, nu se poate reține nicio eroare de aplicare a normelor procedurale, substituirea motivelor fiind permisă instanței de apel fără ca aceasta să atragă necesitatea admiterii căii de atac, dacă soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței a fost considerată a fi legală. Nefondat este și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., prin care se susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii, extrem de sumare, pur teoretice și foarte vagi. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a reținut în mod vag și cu o argumentare pur teoretică faptul că acțiunea în constatare provocatorie nu ar fi admisibilă, întrucât recurenta-reclamantă ar fi trebuit să își formuleze apărările în cadrul procesului în realizare intentat de intimată. De asemenea, soluția de respingere a apelului este în contradicție cu raționamentul instanței de anulare a considerentelor sentinței primei instanțe. Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că motivul de nelegalitate prevăzut de art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că aceasta îndeplinește exigențele impuse de art.425 alin.1 lit.b) C.proc.civ., considerentele instanței de apel cu privire la admisibilitatea acțiunii în constatare sunt de natură să explice raționamentul ce stat la baza soluției adoptate, aceea de respingere a apelului, instanța de apel prezentând în cuprinsul acestora argumentele pe care le-a avut în vedere atunci când a menținut sentința apelată. Astfel, nu se identifică în statuările instanței de apel un raționament sumar, vag sau pur teoretic, cum susține recurenta-reclamantă, aceasta exprimându-și, de fapt, nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a analizat și interpretat admisibilitatea acțiunii în constatare. Or, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulțumită de concluziile la care a ajuns instanța de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 teza I partea I C.proc.civ. raportat la art.496 alin.2 C.proc.civ., a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Această soluție se impune întrucât decizia recurată nu cuprinde o dezlegare a motivelor apelului reclamantei cu referire la soluția primei instanțe din perspectiva motivelor pentru care Tribunalul a apreciat acțiunea ca inadmisibilă. Astfel, deși instanța de apel era îndrituită a substitui motivele sentinței cu cele considerate a fi cele corecte, în prezența soluției de față, ce invalidează argumentarea ce fundamentează decizia Curții de apel, se impune rejudecarea cauzei pentru dezlegarea completă a apelului formulat în sensul statuării și argumentării eventualei nelegalități a sentinței primei instanțe, precum și a apărărilor intimatei, chestiuni care nu au fost abordate adecvat de instanța de apel. În aceste coordonate nu se poate proceda conform art.480 alin.3 C.proc.civ. – la care trimite art.497 teza I partea a doua C.proc.civ. – în sensul casării și a sentinței Tribunalului, urmând ca, cu ocazia rejudecării, instanța de apel să aprecieze asupra aplicării prevederilor procedurale evocate de reclamanta recurentă prin cererea sa de apel – în sensul trimiterii cauzei la prima instanță – dacă sunt întrunite condițiile legale.