ÎCCJ, decizie (scj.ro #83716)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83716) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Infracțiuni

de evaziune fiscală. Judecata în primă instanță. Instanța competentă

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal.

Partea generală. Competența. Felurile competenței. Competență după materie și

după calitatea persoanei

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

competență

C.

proc. pen.,

art. 27 pct. 1 lit. e

1

)

În

conformitate cu dispozițiile art. 27 pct. 1 lit. e

1

) C. proc. pen.,

astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, infracțiunile de

evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 se judecă în primă

instanță de tribunal.

Dispozițiile

art. 27 pct. 1 lit. e

1

) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 202/2010, sunt aplicabile cauzelor privind infracțiunile de

evaziune fiscală cu care instanțele au fost sesizate după intrarea în vigoare a

acestei legi, competența de judecată în primă instanță aparținând tribunalului,

indiferent de data săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală și indiferent dacă

infracțiunea de evaziune fiscală se încadrează în dispozițiile art. 11 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 87/1994 sau în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b)

și c) din Legea nr. 241/2005, în care sunt incriminate faptele prevăzute în

vechile dispoziții ale art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 2073 din 12 iunie 2013

Prin sentința penală nr. 179 din 18 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța a fost condamnată inculpata S.M. la pedeapsa de un an și 8 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art.

11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 86

1

C. pen., s-a dispus suspendarea

executării sub supraveghere a pedepsei de un an și 8 luni închisoare, în baza

art. 86

2

alin. (1) C. pen., s-a fixat termen de încercare de 3 ani

și 8 luni, termen compus din pedeapsa aplicată la care s-a adăugat intervalul

de timp de 2 ani și s-a făcut aplicarea art. 86

3

alin. (1) lit. a) -

d) C. pen. În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub

supraveghere s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii.

În drept,

faptele inculpatei S.M., administrator al societății comerciale

P., constând în aceea că, în anii financiari 2001, 2002, 2003, 2004, în mod

repetat, acționând în baza unei unice rezoluții infracționale, a procedat la

înregistrarea, în actele contabile, de cheltuieli care nu au la bază operațiuni

reale, precum și la înregistrarea de operațiuni fictive, în scopul de a nu

plăti sau de a diminua impozitul și taxa, cu consecința prejudicierii bugetului

general consolidat al statului cu suma de 8.077.727 lei (echivalentă a

2.610.575 euro), reprezentând impozit pe profit, impozit pe veniturile

microîntreprinderilor și TVA, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută în art. 11

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, între alții,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța.

Verificând sentința apelată, în condițiile art. 371 C. proc. pen., Curtea de Apel Constanța a considerat că apelul este fondat, fiind însă întemeiat

pe un alt motiv de desființare decât cel invocat, respectiv cauza de

nelegalitate vizând încălcarea de către prima instanța a dispozițiilor privind

competența materială de judecare a cauzei în prima instanță, motiv de apel

invocat din oficiu în cadrul soluționării apelului și pus în discuția

contradictorie a părților.

Curtea de apel a apreciat că, în cauză, sentința apelată este

afectată de nulitate absolută în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,

fiind încălcate normele vizând competența după materie a primei instanțe.

Astfel, s-a apreciat că, în cauză, competentă să judece în primă

instanță era Judecătoria Medgidia și nu Tribunalul Constanța, pentru

următoarele argumente:

Potrivit art. 25 alin. (1) C

.

proc. pen.,

judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile, cu

excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

Este adevărat că, prin dispozițiile art. XVIII pct. 3 din Legea

nr. 202/2010, s-a modificat competența materială a tribunalului, în sensul

judecării în primă instanță și a infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute

în art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Însă, se apreciază de către instanța de apel că această normă de

competență este incidentă în cauză, doar dacă în mod cumulativ pentru faptele

incriminate de Legea nr. 87/1994 sunt aplicabile, ca lege penală mai

favorabilă, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 241/2005.

În măsura în care dispozițiile din legea nouă sunt aplicabile în

cauză cu privire la încadrarea juridică sau cu privire la alte instituții și

proceduri în aplicarea art. 13 alin. (1) C. pen., ele sunt aplicabile și cu

privire la stabilirea competenței instanței de judecată, dispozițiile art. 9

din Legea nr. 241/2005 rămânând norme de drept substanțial supuse principiului

retroactivității limitate și condiționate și neavând caracterul unor norme de

competență care ar impune aplicarea imediată după intrarea în vigoare.

Norma de competență ce se aplică este cea prevăzută în art. 27

pct. 1 lit. e

1

) C. proc. pen., însă aplicarea ei de îndată în forma

nouă este condiționată de aplicarea retroactivă a normei substanțiale

referitoare la încadrarea juridică dată faptei, fiind împotriva principiilor

juridice ca norma substanțială nouă, deși nu se aplică în mod retroactiv în ce

privește răspunderea penală a inculpatului, să se aplice totuși la stabilirea

competenței primei instanțe de judecată.

În situațiile de incidență succesivă în timp a mai multor norme

substanțiale penale ce prevăd ca infracțiune aceeași faptă, doar una dintre

încadrările juridice apte să stabilească răspunderea penală a inculpatului

poate constitui temeiul de drept al condamnării inculpatului, urmând a se

stabili încadrarea juridică dată faptei în raport cu dispozițiile în materie

ale Codului penal.

Astfel, dispozițiile art. 10 C. pen. prevăd ca legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare, aceasta

ultraactivând în condițiile art. 13 C. pen., dacă are caracter mai favorabil

decât legea nouă intervenită după săvârșirea faptei și până la soluționarea

definitivă a cauzei. Efectul de ultraactivitate specific al legii vechi în

vigoare la momentul săvârșirii faptei este mixt, respectiv vizează atât

stabilirea procedurilor aplicabile în vederea judecării cauzei, inclusiv a

normelor de procedură vizând competența de judecată în primă instanță, cât și

stabilirea răspunderii penale a inculpatului, practic conferind caracter unitar

procesului penal sub aspectul încadrării juridice dată faptei ce face obiectul

judecății.

Această concluzie impune ca, înainte de desfășurarea cercetării

judecătorești în etapa verificării competenței, să se stabilească de prima

instanță, din oficiu, dacă are sau nu competența materială să judece cauza,

această verificare fiind

efectuată în

raport cu încadrarea dată în actul de sesizare a instanței, care în speță se

referă la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 297 alin. (1) C. pen., ambele infracțiuni pentru care competența de judecată în

primă instanța în condițiile art. 25 alin. (1) C. proc. pen. revin

judecătoriei, ca primă instanță de judecată.

Or, în prezenta cauza, prima instanță nu a efectuat această

verificare, încălcând astfel principiul rolului activ și, pe cale de

consecință, și dispozițiile privind competenta materială, neregularități

sancționate cu nulitatea absolută ce nu poate fi acoperită în niciun mod.

Pentru aceste motive, prin decizia nr. 121/P din 27 septembrie

2012, Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori

și de familie, a admis apelul declarat în cauză, a desființat sentința penală

nr. 179 din 18 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța și a dispus rejudecarea de

către instanța competentă - Judecătoria Medgidia.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, criticând-o pentru nelegalitate

sub aspectul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea

judecătoriei.

În drept, a fost invocat cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. și s-a solicitat casarea hotărârii

atacate și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății la Curtea de Apel Constanța.

Recursul este întemeiat, decizia recurată fiind supusă casării

în baza dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

Inculpata S.M. a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul nr.

18/P/2006 din 2 decembrie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial

Constanța pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă

continuată prevăzută în art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., reținându-se în fapt că inculpata, în

calitate de administrator la societatea comercială P., în anii 2001, 2002,

2003, 2004, în mod repetat și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale,

a procedat Ia înregistrarea, în actele contabile, de cheltuieli care nu au la

bază operațiuni reale, precum și la înregistrarea de operațiuni fictive, în

scopul de a nu plăti sau de a diminua impozitul și taxa, cu consecința prejudicierii

bugetului general consolidat al statului cu suma de 8.077.727 lei (echivalentă

a 2.610.575 euro), reprezentând impozit pe profit, impozit pe veniturile

microîntreprinderilor și TVA.

La data de 2 decembrie  2011, cu soluționarea acestei cauze a fost

învestit Tribunalul Constanța, care, reținând că inculpata a comis fapta pentru

care

s-a

dispus trimiterea în

judecată, a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa de un an și 8 luni

închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, în condițiile

art. 86

1

C. pen.

În mod greșit, Curtea de Apel Constanța a apreciat că, în speță,

competența de soluționare a cauzei aparține judecătoriei.

Prin Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 27 pct. 1 lit. e

1

)

C. proc. pen., în sensul că tribunalul este competent să judece în primă

instanță infracțiunile de spălare a banilor și infracțiunile de evaziune

fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și

combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

Prin dispozițiile art. 16 din Legea nr. 241/2005 a fost abrogată

în mod expres Legea nr. 87/1994, însă această abrogare nu este identică unei

dezincriminări, întrucât faptele prevăzute de legea veche au fost menținute ca

infracțiuni.

În acest sens, prin decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit

că

„fapta

de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în

alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor

realizate ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a

cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor

operațiuni fictive constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală,

prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea

nr. 241/2005

(fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din

Legea

nr. 87/1994

).”

Dispozițiile art. 27 pct. 1 lit.

e

1

) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 202/2010, au în vedere atât infracțiunile de evaziune fiscală comise

sub imperiul legii în vigoare la acest moment (Legea nr. 241/2005), cât și pe

cele comise sub imperiul legii vechi (Legea nr. 87/1994), faptele prevăzute în

aceasta fiind menținute ca infracțiuni și în legea nouă, așa cum s-a arătat.

Normele procedurale referitoare la competența după materie sunt

norme imperative prevăzute sub sancțiunea nulității absolute și sunt de

imediată aplicare.

La momentul sesizării instanței de judecată cu soluționarea

cauzei - 2 decembrie 2011 - erau aplicabile normele de procedură, astfel cum au

fost modificate prin Legea nr. 202/2010, competența de soluționare a cauzei

revenind așadar Tribunalului Constanța.

Prin dispozițiile art. XXIV alin. (1)-(3) din Legea nr. 202/2010

s-a stabilit o derogare de la principiul aplicării imediate a normelor de drept

procesual penal, stabilindu-se că dispozițiile relative la competență, căi de

atac, termene și motive ultraactivează după ieșirea lor din vigoare, fiind însă

obligatoriu să existe o hotărâre dată în primă instanță, înainte de intrarea în

vigoare a noii legi de procedură, în caz contrar, fiind incident principiul

aplicării imediate a normei de drept procesual penal.

În speță, la data sesizării instanței de judecată erau în

vigoare dispozițiile Legii nr. 202/2010, astfel că normele de procedură

referitoare la competența soluționării cauzei erau de imediată aplicare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța împotriva

deciziei nr. 121/P din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a casat decizia penală recurată

și a trimis cauza spre continuarea judecății la aceeași instanță, Curtea de

Apel Constanța.