ÎCCJ, decizie (scj.ro #83774)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83774) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Sentință

pronunțată de judecătorie după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005. Căi

de atac. Instanța competentă

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal.

Partea generală. Competența. Felurile competenței. Competență după materie și

după calitatea persoanei

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

sentință pronunțată de judecătorie după intrarea în vigoare

a Legii nr. 202/2010

-

infracțiuni de evaziune fiscală

prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005

Legea

nr. 202/2010,

art. XXIV

prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt supuse apelului și recursului,

atât înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, cât și după intrarea

în vigoare a Legii nr. 202/2010. Prin urmare, nici înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 202/2010, nici după intrarea în vigoare a Legii nr.

202/2010 sentințele privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art.

9 din Legea nr. 241/2005 nu sunt supuse unei singure căi de atac (recursul), ci

atât apelului, cât și recursului.

Neoperând

prin Legea nr. 202/2010 nicio modificare referitoare la numărul căilor de atac

în cazul sentințelor privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în

art. 9 din Legea nr. 241/2005, norma tranzitorie referitoare la numărul căilor

de atac cuprinsă în art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 nu este incidentă

în cazul acestei categorii de sentințe. Singura normă tranzitorie referitoare

la numărul căilor de atac – art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 –

privește categoriile de sentințe pentru care legea nouă a eliminat o cale de

atac (apelul), iar nu și sentințele pentru care posibilitatea atacării atât cu

apel, cât și cu recurs a rămas nemodificată.

În consecință,

dispozițiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 nu sunt incidente în

cazul sentințelor

privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în

art. 9 din Legea nr. 241/2005.

2.

Din interpretarea dispozițiilor art. XXIV alin. (2) și (3) din Legea nr.

202/2010 rezultă că sentințele privind infracțiunile de evaziune fiscală

prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005, pronunțate de judecătorii după

intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt

supuse apelului la

tribunal și recursului la curtea de apel, întrucât referirea la „procesele în

curs de judecată” utilizată în art. XXIV alin. (2) privește nu numai judecata

în primă instanță, ci și judecata în apel și în recurs. Art. XXIV alin. (3)

prevede că în caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la

prima instanță) sunt aplicabile noile dispoziții privind competența, de unde

rezultă că, în lipsa dispoziției de desființare sau casare cu trimitere spre

rejudecare (la prima instanță), sunt aplicabile vechile dispoziții privind

competența de judecată în apel și în recurs.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 1451 din 8 mai 2012

A. Prin sentința penală nr. 579 din 6 iunie 2011 pronunțată de

Judecătoria Slobozia, în baza art. 9 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 241/2005,

cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1)

lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.A. la

pedeapsa de un an închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală.

În baza art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracțiunea de

evaziune fiscală.

În baza art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

, art. 74 alin. (1) lit.

a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de o

lună închisoare pentru infracțiunea de fals în declarații.

În baza art. 213 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de o lună închisoare pentru infracțiunea de

abuz de încredere.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C.

pen., au fost

contopite pedepsele, urmând

ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai

grea, de un an închisoare.

În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea

pedepsei pe o durată de 3 ani, termen de încercare stabilit în condițiile art. 82 C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului

drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., iar în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., executarea pedepselor accesorii

a fost suspendată pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei

închisorii.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 - 999 C. civ., a fost obligat inculpatul M.A., în solidar cu

partea responsabilă civilmente societatea comercială M., către partea civilă

Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor

Publice Ialomița, la plata sumei de 213.776 lei cu titlu de daune materiale

și la plata dobânzilor și majorărilor de

întârziere ce vor fi calculate până la

achitarea integrală a debitului.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 - 999 C. civ., a fost obligat inculpatul M.A., în solidar cu

partea responsabilă civilmente societatea comercială B., către partea civilă

Garda Financiară Ialomița, la plata sumei de 13.748 lei cu titlu de daune

materiale și la plata dobânzilor și majorărilor de întârziere ce vor fi

calculate până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 raportat la

art. 163 și urm.

C. proc. pen., s-a dispus

luarea măsurii asigurătorii constând în instituirea sechestrului asupra

imobilelor cu care figurează inculpatul, societatea comercială

M. și

societatea comercială B.

B. Împotriva sentinței penale a formulat recurs inculpatul.

Prin decizia nr. 292 din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel

București, Secția l penală, s-a admis apelul declarat de

apelantul-inculpat împotriva sentinței penale nr. 579 din 6 iunie 2011

pronunțată de Judecătoria Slobozia, care a fost desființată în parte și

rejudecând în fond, în baza art. 192 alin. (1) și (3) C. proc. pen., a fost

obligat inculpatul, în solidar cu părțile responsabile civilmente societatea

comercială M. și societatea comercială B., la plata sumei de 600 lei cheltuieli

judiciare către stat, în fondul cauzei.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide în acest sens, instanța

Curții de Apel București a

recalificat din oficiu calea de atac,

constatând că aceasta a fost calificată la momentul înregistrării dosarului ca

recurs, față de pronunțarea asupra fondului cauzei de către judecătorie. Față

de obiectul cauzei, respectiv infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în

art. 9 din Legea nr. 241/2005, calea de atac care se poate exercita împotriva

hotărârii instanței de fond este apelul, infracțiunea de evaziune fiscală

beneficiind atât sub imperiul dispozițiilor legii anterioare, cât și în prezent

atât de calea de atac a apelului, cât și de calea de atac a recursului, fiind

inadmisibilă privarea părților de o cale de atac prin schimbarea competenței

materiale a instanței competente în prezent să judece în fond cauzele de

evaziune

fiscală prevăzute în art. 9 din

Legea nr. 241/2005 (potrivit art. 27 pct. 1 lit. e

1

C. proc. pen.,

tribunalul fiind instanța competentă să judece în primă

instanță această

infracțiune).

A mai apreciat că, prin schimbarea competenței materiale sub

aspectul arătat, prin Legea nr. 202/2010 nu s-a

produs nicio modificare în

sensul posibilității exercitării celor 2 căi

de atac, apel și recurs, împotriva hotărârilor pronunțate cu privire la această

infracțiune, iar în ceea ce

privește

instanța competentă material să judece în prezent apelul declarat

împotriva

unei sentințe a judecătoriei, prin care aceasta s-a pronunțat legal la momentul

pronunțării cu privire la fondul infracțiunii de

evaziune fiscală, a apreciat că este instanța competentă să judece

apelul

împotriva unei astfel de sentințe, potrivit dispozițiilor

procedurale în vigoare în prezent, apelul împotriva unei sentințe de fond

privind infracțiunea de evaziune fiscală fiind de competența curții de apel,

chiar dacă asupra fondului s-a pronunțat judecătoria și nu tribunalul,

tribunalul nemaiputând judeca apeluri, față de dispozițiile procesual-penale în

vigoare, judecătoria fiind competentă material să judece infracțiunea de

evaziune fiscală la momentul pronunțării sale.

C. Împotriva acestei decizii a declarat

recurs procurorul

, criticând-o pentru nelegalitate, arătând că în mod greșit

instanța curții de apel a soluționat o cale de atac neprevăzută

de lege, în complet nelegal constituit

. A

invocat dispozițiile tranzitorii ale Legii nr. 202/2010, menționând că,

potrivit acestei legi, hotărârile pronunțate în fond de către judecătorii sunt

prevăzute doar cu calea de atac a recursului, care este în competența de

soluționare a curților de apel. A solicitat casarea în totalitate a deciziei

atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru judecarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma

cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

recursul

este întemeiat, dar pentru alte motive decât cele invocate.

Potrivit dispozițiilor art. XXIV alin. (1) - (3) din Legea nr.

202/2010:

„(1) Hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea

în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și

termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

(2) Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței

instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe,

dispozițiile referitoare la competența instanțelor din Codul de procedură

penală, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, precum și cu

cele aduse prin prezenta lege,

aplicându-se numai cauzelor cu care instanțele au fost sesizate după intrarea

în vigoare a prezentei legi.

(3) În caz de desființare sau casare cu trimitere spre

rejudecare, dispozițiile prezentei legi privitoare la competență sunt

aplicabile.”

Prin Legea nr. 202/2010, infracțiunile de

evaziune fiscală prevăzute

în art. 9 din Legea nr. 241/2005 au fost

trecute din competența de judecată în primă instanță a judecătoriei în

competența de judecată în primă instanță a tribunalului.

Atât înainte de intrarea în vigoare a

Legii nr. 202/2010, cât și după

intrarea în vigoare a Legii nr.

202/2010, sentințele privind infracțiunile de

evaziune

fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt supuse

apelului

și recursului.

Prin urmare, nici înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 202/2010,

nici după intrarea în vigoare a Legii nr.

202/2010 sentințele privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în

art.  9 din Legea nr. 241/2005 nu sunt supuse unei singure căi de atac

(recursul), ci atât apelului, cât și recursului.

Neoperând prin Legea nr. 202/2010 nicio modificare referitoare

la numărul căilor de atac în cazul sentințelor privind infracțiunile de

evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005, normele

tranzitorii referitoare la numărul căilor de atac (art. XXIV alin. 1 din Legea

nr. 202/2010 - din interpretarea căruia s-a desprins concluzia că sentințele

pronunțate de judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt

supuse numai căii de atac a recursului) nu sunt incidente în cazul acestei

categorii de sentințe.

Singura normă tranzitorie referitoare la

numărul căilor de atac - art.

XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 -

privește categoriile de sentințe pentru care legea nouă a eliminat o cale de

atac (apelul), iar nu și sentințele pentru care posibilitatea atacării atât cu

apel, cât și cu recurs a rămas nemodificată. O normă tranzitorie nu poate privi

decât o situație modificată, iar nu și o situație nemodificată.

Este ceea ce rezultă din formularea art. XXIV alin. (1) - „hotărârile

(...) rămân supuse căilor de atac” -, utilizarea verbului rămân incluzând ideea

că pe viitor hotărârile la care se referă nu mai sunt supuse acelorași căi de

atac, nu mai sunt supuse căilor de atac anterioare.

Pe de altă parte, din interpretarea dispozițiilor art. XXIV

alin. (2) și (3) din Legea nr. 202/2010 rezultă că sentințele privind

infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005,

pronunțate

de judecătorii după intrarea în

vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt supuse

apelului la tribunal și

recursului la curtea de apel.

Astfel, art. XXIV alin. (2) constituie

temeiul legal pentru continuarea

judecării în primă instanță a

infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005

de către judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dacă aceste

instanțe au fost legal învestite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

202/2010. Referirea la „procesele în curs de judecată” utilizată în art. XXIV

alin. (2) se referă, însă, nu numai la judecata în primă instanță, ci și la

judecata în apel și în recurs.

În același timp, art. XXIV alin. (3) prevede că în caz de

desființare

sau casare cu trimitere spre

rejudecare (la prima instanță) sunt aplicabile

noile dispoziții privind

competența, de unde rezultă că, în lipsa dispoziției

de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima

instanță),

sunt aplicabile vechile dispoziții privind competența de

judecată în apel și în recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) teza a II-a C. proc. pen., a admis

recursul declarat de procuror

împotriva

deciziei nr. 292 din 10 noiembrie 2011 a

Curții de Apel București, Secția l penală, a casat

decizia recurată și

a trimis cauza spre rejudecarea apelului

declarat de inculpatul M.A. împotriva

sentinței penale nr. 579 din 6 iunie 2011 pronunțată de Judecătoria Slobozia, la Tribunalul București.