ÎCCJ, decizie (scj.ro #83774)

Sentință pronunțată de judecătorie după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005. Căi de atac. Instanța competentă Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competența. Felurile competenței. Competență după materie și după calitatea persoanei Indice alfabetic: Drept procesual penal - sentință pronunțată de judecătorie după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 - infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 Legea nr. 202/2010, art. XXIV 1. Sentințele privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt supuse apelului și recursului, atât înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Prin urmare, nici înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sentințele privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 nu sunt supuse unei singure căi de atac (recursul), ci atât apelului, cât și recursului. Neoperând prin Legea nr. 202/2010 nicio modificare referitoare la numărul căilor de atac în cazul sentințelor privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005, norma tranzitorie referitoare la numărul căilor de atac cuprinsă în art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 nu este incidentă în cazul acestei categorii de sentințe.

Singura normă tranzitorie referitoare la numărul căilor de atac – art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 – privește categoriile de sentințe pentru care legea nouă a eliminat o cale de atac (apelul), iar nu și sentințele pentru care posibilitatea atacării atât cu apel, cât și cu recurs a rămas nemodificată. În consecință, dispozițiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 nu sunt incidente în cazul sentințelor privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005.

2. Din interpretarea dispozițiilor art. XXIV alin. (2) și (3) din Legea nr. 202/2010 rezultă că sentințele privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005, pronunțate de judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt supuse apelului la tribunal și recursului la curtea de apel, întrucât referirea la „procesele în curs de judecată” utilizată în art. XXIV alin. (2) privește nu numai judecata în primă instanță, ci și judecata în apel și în recurs. Art. XXIV alin. (3) prevede că în caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanță) sunt aplicabile noile dispoziții privind competența, de unde rezultă că, în lipsa dispoziției de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanță), sunt aplicabile vechile dispoziții privind competența de judecată în apel și în recurs.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1451 din 8 mai 2012 A. Prin sentința penală nr. 579 din 6 iunie 2011 pronunțată de Judecătoria Slobozia, în baza art. 9 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.A. la pedeapsa de un an închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală. În baza art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală. În baza art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. , art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de o lună închisoare pentru infracțiunea de fals în declarații. În baza art. 213 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de o lună închisoare pentru infracțiunea de abuz de încredere. În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de un an închisoare. În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei pe o durată de 3 ani, termen de încercare stabilit în condițiile art. 82 C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., iar în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., executarea pedepselor accesorii a fost suspendată pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii. În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 - 999 C. civ., a fost obligat inculpatul M.A., în solidar cu partea responsabilă civilmente societatea comercială M., către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, la plata sumei de 213.776 lei cu titlu de daune materiale și la plata dobânzilor și majorărilor de întârziere ce vor fi calculate până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 - 999 C. civ., a fost obligat inculpatul M.A., în solidar cu partea responsabilă civilmente societatea comercială B., către partea civilă Garda Financiară Ialomița, la plata sumei de 13.748 lei cu titlu de daune materiale și la plata dobânzilor și majorărilor de întârziere ce vor fi calculate până la achitarea integrală a debitului. În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 163 și urm. C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii asigurătorii constând în instituirea sechestrului asupra imobilelor cu care figurează inculpatul, societatea comercială M. și societatea comercială B. B. Împotriva sentinței penale a formulat recurs inculpatul.

Prin decizia nr. 292 din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția l penală, s-a admis apelul declarat de apelantul-inculpat împotriva sentinței penale nr. 579 din 6 iunie 2011 pronunțată de Judecătoria Slobozia, care a fost desființată în parte și rejudecând în fond, în baza art. 192 alin. (1) și (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar cu părțile responsabile civilmente societatea comercială M. și societatea comercială B., la plata sumei de 600 lei cheltuieli judiciare către stat, în fondul cauzei. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a decide în acest sens, instanța Curții de Apel București a recalificat din oficiu calea de atac, constatând că aceasta a fost calificată la momentul înregistrării dosarului ca recurs, față de pronunțarea asupra fondului cauzei de către judecătorie.

Față de obiectul cauzei, respectiv infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005, calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârii instanței de fond este apelul, infracțiunea de evaziune fiscală beneficiind atât sub imperiul dispozițiilor legii anterioare, cât și în prezent atât de calea de atac a apelului, cât și de calea de atac a recursului, fiind inadmisibilă privarea părților de o cale de atac prin schimbarea competenței materiale a instanței competente în prezent să judece în fond cauzele de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 (potrivit art. 27 pct. 1 lit. e 1 C. proc. pen., tribunalul fiind instanța competentă să judece în primă instanță această infracțiune).

A mai apreciat că, prin schimbarea competenței materiale sub aspectul arătat, prin Legea nr. 202/2010 nu s-a produs nicio modificare în sensul posibilității exercitării celor 2 căi de atac, apel și recurs, împotriva hotărârilor pronunțate cu privire la această infracțiune, iar în ceea ce privește instanța competentă material să judece în prezent apelul declarat împotriva unei sentințe a judecătoriei, prin care aceasta s-a pronunțat legal la momentul pronunțării cu privire la fondul infracțiunii de evaziune fiscală, a apreciat că este instanța competentă să judece apelul împotriva unei astfel de sentințe, potrivit dispozițiilor procedurale în vigoare în prezent, apelul împotriva unei sentințe de fond privind infracțiunea de evaziune fiscală fiind de competența curții de apel, chiar dacă asupra fondului s-a pronunțat judecătoria și nu tribunalul, tribunalul nemaiputând judeca apeluri, față de dispozițiile procesual-penale în vigoare, judecătoria fiind competentă material să judece infracțiunea de evaziune fiscală la momentul pronunțării sale.

C. Împotriva acestei decizii a declarat recurs procurorul , criticând-o pentru nelegalitate, arătând că în mod greșit instanța curții de apel a soluționat o cale de atac neprevăzută de lege, în complet nelegal constituit . A invocat dispozițiile tranzitorii ale Legii nr. 202/2010, menționând că, potrivit acestei legi, hotărârile pronunțate în fond de către judecătorii sunt prevăzute doar cu calea de atac a recursului, care este în competența de soluționare a curților de apel. A solicitat casarea în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru judecarea recursului. Examinând decizia recurată prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este întemeiat, dar pentru alte motive decât cele invocate. Potrivit dispozițiilor art. XXIV alin. (1) - (3) din Legea nr. 202/2010: „(1) Hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. (2) Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe, dispozițiile referitoare la competența instanțelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanțele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

(3) În caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile prezentei legi privitoare la competență sunt aplicabile.” Prin Legea nr. 202/2010, infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 au fost trecute din competența de judecată în primă instanță a judecătoriei în competența de judecată în primă instanță a tribunalului. Atât înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sentințele privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt supuse apelului și recursului. Prin urmare, nici înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sentințele privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 nu sunt supuse unei singure căi de atac (recursul), ci atât apelului, cât și recursului.

Neoperând prin Legea nr. 202/2010 nicio modificare referitoare la numărul căilor de atac în cazul sentințelor privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005, normele tranzitorii referitoare la numărul căilor de atac (art. XXIV alin. 1 din Legea nr. 202/2010 - din interpretarea căruia s-a desprins concluzia că sentințele pronunțate de judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse numai căii de atac a recursului) nu sunt incidente în cazul acestei categorii de sentințe. Singura normă tranzitorie referitoare la numărul căilor de atac - art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 - privește categoriile de sentințe pentru care legea nouă a eliminat o cale de atac (apelul), iar nu și sentințele pentru care posibilitatea atacării atât cu apel, cât și cu recurs a rămas nemodificată.

O normă tranzitorie nu poate privi decât o situație modificată, iar nu și o situație nemodificată. Este ceea ce rezultă din formularea art. XXIV alin. (1) - „hotărârile (...) rămân supuse căilor de atac” -, utilizarea verbului rămân incluzând ideea că pe viitor hotărârile la care se referă nu mai sunt supuse acelorași căi de atac, nu mai sunt supuse căilor de atac anterioare. Pe de altă parte, din interpretarea dispozițiilor art. XXIV alin. (2) și (3) din Legea nr. 202/2010 rezultă că sentințele privind infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005, pronunțate de judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt supuse apelului la tribunal și recursului la curtea de apel.

Astfel, art. XXIV alin. (2) constituie temeiul legal pentru continuarea judecării în primă instanță a infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 de către judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dacă aceste instanțe au fost legal învestite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Referirea la „procesele în curs de judecată” utilizată în art. XXIV alin. (2) se referă, însă, nu numai la judecata în primă instanță, ci și la judecata în apel și în recurs. În același timp, art. XXIV alin. (3) prevede că în caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanță) sunt aplicabile noile dispoziții privind competența, de unde rezultă că, în lipsa dispoziției de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanță), sunt aplicabile vechile dispoziții privind competența de judecată în apel și în recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) teza a II-a C. proc. pen., a admis recursul declarat de procuror împotriva deciziei nr. 292 din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția l penală, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de inculpatul M.A. împotriva sentinței penale nr. 579 din 6 iunie 2011 pronunțată de Judecătoria Slobozia, la Tribunalul București.