ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83699)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83699) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Evaziune

fiscală. Executarea de evidențe contabile duble. Dreptul de a nu contribui la

propria incriminare

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea

specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Evaziunea fiscală

Indice alfabetic:

Drept penal

evaziune fiscală

executarea de evidențe contabile duble

dreptul de a nu contribui la propria incriminare

Legea

nr. 241/2005,

art. 9 alin. (1) lit. e)

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

art. 6

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea

de evaziune fiscală executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se

înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul sustragerii de la

îndeplinirea obligațiilor fiscale. Executarea de evidențe contabile duble

presupune atât executarea evidenței contabile oficiale, cât și executarea

evidenței contabile paralele. În cazul în care nu există evidența contabilă

oficială, ci numai evidențe contabile paralele, nu sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1)

lit. e) din Legea nr. 241/2005, ci elementele constitutive ale infracțiunii de

evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005,

constând în omisiunea evidențierii, în

actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale

efectuate sau a veniturilor realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea

obligațiilor fiscale.

În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de a nu

contribui la propria incriminare nu conferă imunitate pentru infracțiunea de

evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005,

săvârșită prin omisiunea evidențierii în actele contabile a operațiunilor

comerciale efectuate cu privire la bunuri de proveniență ilicită sau a

veniturilor realizate din comercializarea unor astfel de bunuri. Infracțiunea

de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005 constituie o infracțiune în sine, independentă de răspunderea penală

pentru actele care au stat la baza realizării veniturilor, iar dreptul de a nu

contribui la propria incriminare nu poate fi interpretat ca reprezentând o

formă generală de imunitate oferită oricăror acțiuni motivate de dorința de a

scăpa de răspundere penală.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 117 din 15 ianuarie 2014

Prin sentința penală nr. 136 din 30 septembrie 2011 pronunțată

de Tribunalul Suceava, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005

raportat la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 87/1994), cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnată inculpata N.C. la o

pedeapsă de 6 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C.

pen. pe o durată de 10 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005 raportat

la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnată aceeași inculpată la o pedeapsă de

6 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. pe o

durată de 10 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., aceeași inculpată a fost condamnată la o

pedeapsă de 4 ani închisoare pentru infracțiunea de spălare a banilor, iar în

baza art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen., la o pedeapsă de un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură

privată.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35

alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele și s-a aplicat inculpatei pedeapsa

cea mai grea, de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C.

pen. pe o durată de 10 ani.

În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatei drepturile

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., cu titlu

de pedeapsă accesorie.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ., a fost obligată inculpata în solidar cu părțile responsabile civilmente

societatea A. și societatea E. la plata sumei de 3.772.231 lei către Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, reprezentând cuantumul

drepturilor vamale și fiscale datorate.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ., a fost obligată inculpata în solidar cu părțile responsabile civilmente

societatea A. și societatea E. la plata sumei de 47.009 lei către Agenția

Națională de Administrare Fiscală, cu titlu de impozit pe venitul

microîntreprinderilor, precum și la plata accesoriilor fiscale aferente acestei

sume până la data plății efective.

Prin decizia nr. 26 din 26 februarie 2013, Curtea de Apel

Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, între altele, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice -

Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale Iași împotriva sentinței penale nr. 136 din 30 septembrie

2011 pronunțată de Tribunalul Suceava.

A admis apelurile declarate de partea civilă Ministerul

Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția

Generală a Finanțelor Publice Suceava și de inculpata N.C. împotriva aceleiași

sentințe.

A desființat, în parte, sentința penală apelată și în

rejudecare:

A înlăturat din sentința penală atacată dispozițiile de aplicare

a art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen.

relativ la inculpată.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 raportat

la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpata N.C., pentru săvârșirea

infracțiunii de evaziune fiscală, la o pedeapsă de 3 ani închisoare (în loc de

6 ani închisoare). A redus durata pentru care pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b)

și c) C. pen. a fost aplicată inculpatei de la 10 ani la 4 ani.

În baza art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat aceeași inculpată, pentru

săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor, la o pedeapsă de 3 ani închisoare

(în loc de 4 ani închisoare).

În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen., a condamnat aceeași inculpată, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în

înscrisuri sub semnătură privată, la o pedeapsă de 3 luni închisoare (în loc de

un an închisoare).

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a

contopit pedepsele principale stabilite și a aplicat inculpatei pedeapsa cea

mai grea, de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C.

pen. pe o durată de 4 ani.

În temeiul art. 86

C. pen., a dispus suspendarea sub

supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, aplicată

inculpatei N.C. pe un termen de încercare de 7 ani, stabilit în condițiile art.

alin. (1) C. pen.; a făcut aplicarea art. 86

alin.

(1) C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., a suspendat executarea

pedepselor accesorii aplicate inculpatei pe durata suspendării sub supraveghere

a executării pedepsei închisorii.

A înlăturat din sentința atacată dispoziția de condamnare a

inculpatei și de aplicare a pedepsei complementare pentru săvârșirea

infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. e) din

Legea nr. 241/2005 raportat la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1)

lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpata N.C. pentru săvârșirea

infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. e) din

Legea nr. 241/2005 raportat la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 și urm. vechiul C. civ., a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea

civilă Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare

Fiscală - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași și, în

consecință, a obligat inculpata în solidar cu părțile responsabile civilmente

societatea A. și societatea E. la plata către partea civilă a sumei de

1.354.228 lei reprezentând cuantumul drepturilor vamale datorate (în loc de

3.772.231 lei), reprezentând valoare în vamă, taxe vamale și comision vamal.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 și urm. vechiul C. civ., a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă

Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava și, în consecință, a obligat

inculpata în solidar cu părțile responsabile civilmente societatea A. și

societatea E. la plata sumei de 1.476.338 lei (în loc de 47.009 lei),

reprezentând accize, TVA și impozit venit microîntreprinderi, precum și la

plata accesoriilor fiscale aferente acestei sume, calculate potrivit Codului de

procedură fiscală, începând cu data de 15 iulie 2005 și până la achitarea

integrală a debitului.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt

contrare deciziei.

Împotriva deciziei nr. 26 din 26 februarie 2013 a Curții de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, au declarat recurs, între

alții,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava, partea civilă

Agenția

Națională de Administrare Fiscală

pentru Autoritatea Națională a

Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași și

inculpata N.C.

Ministerului Public a invocat motivul de recurs prevăzut în art.

385

alin. (1) pct. 17

C. proc. pen., considerând, în

principal, că instanța de apel, în mod greșit, a dispus achitarea inculpatei

conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen. pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit.

e) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Recurenta N.C., prin avocat, a susținut motivele de recurs

conform art. 385

alin. (1) pct. 13 și pct. 17

C. proc. pen.

Recurenta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

Iași a arătat că suma de 1.354.228 lei este corect acordată de către instanța

de apel și reprezintă taxele vamale și comisionul vamal aferent cantității de

1.243.735 pachete de țigări, cantitate stabilită pe baza raportului de

expertiză contabilă reținut ca probă și a arătat în motivele scrise de recurs

că la suma de 1.354.228 lei se adaugă accesoriile aferente care se calculează

de la data săvârșirii faptei până la data achitării inclusiv. Față de cele ce

preced, recurenta a solicitat, în scris, să fie menținută suma de 1.354.228 la

care părțile responsabile civilmente au fost obligate către bugetul de stat și

să fie acordate accesoriile aferente sumei.

Analizând recursurile declarate împotriva deciziei penale nr. 26

din 26 februarie 2013 a Curții de Apel Suceava, instanța de recurs constată

următoarele:

O primă problemă de drept în prezenta cauză este reprezentată de

limitele judecării recursului, în raport cu faptul că motivele de recurs pentru

N.C. nu au fost depuse în termenul prevăzut de lege.

Conform art. 385

C. proc. pen., instanța judecă

recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care

se referă declarația de recurs și numai în raport cu calitatea pe care

recurentul o are în proces. Instanța de recurs examinează cauza în limitele

motivelor de casare prevăzute în art. 385

C. proc. pen. Conform art. 385

C. proc. pen., recursul trebuie să fie motivat. Motivele de

recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu

separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea

primului termen de judecată. În cazul în care nu sunt respectate condițiile

referitoare la motivarea recursului în termenul prevăzut de lege, instanța ia

în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385

alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu (cazurile prevăzute

în art. 385

alin. 1 pct. 1, 3-6, 13 și 14 se iau în considerare

întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu

numai când a influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului).

În speță, N.C. a încălcat termenul de redactare a motivelor de

recurs, cu consecința faptului că instanța va putea examina hotărârea recurată

doar cu privire la acele critici care se încadrează în cazul de casare de la

art. 385

alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. (

când inculpatul

a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În consecință, instanța va analiza în ceea ce o privește pe N.C.

doar criticile care se încadrează în art. 385

alin. (1) pct. 13 C. proc. pen.

Cazul de casare prevăzut în art. 385

alin. (1) pct. 17

C. proc. pen., când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o

greșită aplicare a legii:

Cazul de casare a fost invocat, între alții, de către Ministerul

Public și partea civilă.

Ministerul Public a criticat hotărârea din apel în ceea ce

privește achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută

în art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 87/1994).

În ceea ce privește posibilitatea de a examina soluția de

achitare pronunțată conform art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. de către

curtea de apel, instanța de recurs constată următoarele:

Legea nr. 2/2013 a înlăturat, odată cu abrogarea art. 385

alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen., posibilitatea instanței de recurs de a reaprecia

faptele. Orice reformare a hotărârii pronunțate în apel este strict legată de

aplicarea legii, fără ca instanța de recurs să poată modifica faptele pe care

s-a bazat soluția recurată. Opțiunea legiuitorului de a limita posibilitatea

instanței de recurs de a reevalua faptele are în vedere caracterul diferit al

celor două căi de atac, apelul și respectiv recursul. Apelul este o cale de

atac devolutivă, în cadrul căreia se administrează probe cu privire la situația

de fapt. Recursul este o cale de atac în care se verifică aspecte de drept. O instanță

cum este cea de recurs, ale cărei competențe nu includ și administrarea

nemijlocită a probelor cu privire la fapte, nu poate schimba situația de fapt

stabilită pe baza probelor administrate nemijlocit de către instanța de fond și

cea de apel. Deși nu poate schimba faptele reținute ca urmare a unei cercetări

judecătorești constând în administrarea nemijlocită a probelor, instanța de

recurs poate da o altă semnificație juridică faptelor stabilite de către

instanța de apel. În consecință, instanța de recurs poate examina în cauza de

față critica încadrată în art. 385

alin. (1) pct. 17

C. proc. pen., respectiv stabilirea consecințelor juridice ale faptelor și analiza

existenței elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală

constând în ținerea de evidențe contabile duble, astfel cum se solicită în

motivele de recurs.

Instanța de recurs consideră soluția din apel corectă.

Infracțiunea ce face obiectul criticilor din recurs constă în

organizarea și conducerea de evidențe contabile duble, alterarea sau

distrugerea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat

electrice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării

veniturilor sau surselor impozabile.

Instanța de apel a achitat-o pe inculpată motivat prin faptul că

inculpata nu a întocmit niciun fel de acte contabile oficiale, ci a procedat

doar la efectuarea de înregistrări cu privire la operațiunile comerciale

efectuate relativ la țigări de proveniență extracomunitară, în două agende și

care vizau cantitatea cumpărată, cea vândută și prețul de înstrăinare.

Ministerul Public arată că nu este de acord cu această motivare,

deoarece caracterul de registru în sensul Codului comercial atribuit celor două

agende a fost stabilit de către o instanță civilă, care a calificat

înscrisurile ca fiind registre întocmite de comerciant, conform art. 52 din

Codul comercial, iar înregistrările din agende au fost efectuate cu aceeași

metodologie ca și înregistrările contabile.

Inculpata a fost acuzată pentru:

- săvârșirea unei fapte comisive: organizarea și conducerea de

evidențe contabile duble, alterarea sau distrugerea de acte contabile, memorii

ale aparatelor de taxat ori de marcat electrice fiscale sau alte mijloace de

stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile;

- săvârșirea unei fapte omisive: omisiunea, în tot sau în parte,

a evidențierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operațiunilor

comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de

operațiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua

impozitul, taxa sau contribuția.

Instanța de recurs constată că problema de drept o reprezintă

situația premisă a infracțiunii de evaziune fiscală constând în organizarea și

conducerea de evidențe contabile duble, respectiv dacă situația premisă constă

în existența unei obligații de a ține evidențe contabile oficiale sau situația

premisă constă în existența unei contabilități oficiale.

Examinând motivarea instanței de apel se constată că soluția acesteia

pleacă de la lipsa oricăror evidențe contabile oficiale, în timp ce critica

Ministerului Public susține că pentru existența infracțiunii nu este necesar să

existe o evidență contabilă oficială și este suficient faptul că s-a probat

obligația de a ține evidențe contabile și respectiv contabilitatea paralelă

constând în cele două agende apreciate, conform unei sentințe civile, ca acte

contabile. Ministerul Public nu solicită, în consecință, reținerea unei alte

situații de fapt. Ministerul Public argumentează însă că elementul de fapt pe

care se bazează soluția din apel (lipsa totală a evidențelor contabile

oficiale) nu are nicio relevanță asupra conținutului infracțiunii de evaziune

fiscală constând în ținerea de contabilitate dublă.

Infracțiunea față de care s-au formulat motivele de recurs ale

Ministerului Public constă,

de lege lata

, în executarea de evidențe

contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a

datelor.

Pentru existența laturii obiective a acestei infracțiuni este necesar

ca făptuitorul să întocmească evidențe contabile duble, relativ la activități

comerciale efectuate.

Ministerul Public susține că sunt întrunite condițiile

elementului material al laturii obiective dacă o persoană are o evidență

personală a veniturilor sau cheltuielilor sau plăților realizate și dacă acea

persoană a avut obligația de a ține evidențe contabile oficiale. Instanța de

apel susține că nu este suficient să existe doar obligația de a ține evidențe

contabile, nu este suficient ca evidențele oficiale să fi trebuit să fie

ținute, fiind necesar ca evidențele oficiale să existe, indiferent de

întinderea și conținutul lor.

Critica este nefondată.

Instanța constată o succesiune de legi în timp de la data

săvârșirii faptelor și până la judecarea acestora: a) la data săvârșirii

faptelor era în vigoare Legea nr. 87/1994, care incriminează organizarea și

conducerea de evidențe contabile duble; b) la data judecării faptelor era în

vigoare Legea nr. 241/2005, care incriminează executarea de evidențe contabile

duble.

Diferența dintre cele două incriminări constă în faptul că legea

nouă subliniază necesitatea existenței ambelor evidențe contabile, iar nu doar

a obligației de a ține contabilitatea. Executarea evidențelor contabile duble,

astfel cum prevede legea nouă, presupune câte o acțiune separată vizând atât

evidența oficială (să se țină o evidență contabilă oficială, indiferent de

întinderea acesteia), cât și evidența paralelă (să existe). Concluzia decurge

nu numai din

verbum regens

executarea, dar și din faptul că acțiunea se

referă la mai multe evidențe. Legiuitorul folosește pluralul evidențe contabile

duble, ceea ce presupune că a avut în vedere faptul că acțiunea ilicită are ca

situație premisă executarea unei evidențe contabile oficiale la care se adaugă

executarea unei a doua evidențe, cea paralelă. În cazul în care evidența

oficială lipsește, conduita omisivă este incriminată distinct.

Încălcarea obligației de a ține evidențe contabile reprezintă

infracțiunea prevăzută în art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994,

faptă pentru care N.C. a și fost condamnată. Situația de fapt reținută de

instanța de apel stabilește lipsa totală a oricărei înregistrări a veniturilor

sau cheltuielilor în actele contabile. Omisiunea totală a înregistrărilor în contabilitate

a condus la condamnarea inculpatei N.C. pentru infracțiunea constând în

omisiunea,

în tot sau în parte, a evidențierii, în acte contabile sau în alte documente

legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori

înregistrarea de operațiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori

a diminua impozitul, taxa sau contribuția (faptă pentru care inculpata a fost

condamnată).

În acord cu instanța de apel, în recurs se apreciază că lipsa

totală a evidențelor contabile realizează doar elementul material al

infracțiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994.

Omisiunea înregistrărilor în contabilitate este dovedită conform mențiunilor

cuprinse în cele două agende ridicate de la inculpată, care evidențiază

veniturile reale realizate.

Cazul de casare prevăzut în art. 385

alin. (1) pct. 17

C. proc. pen., cu privire la împlinirea prescripției speciale în ceea ce privește

infracțiunea prevăzută în art. 290 C. pen., este fondat, iar instanța constată

împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Cazul de casare prevăzut în art. 385

alin. (1) pct. 17

C. proc. pen., greșita aplicare a legii, invocat, între alții, de către A

genția

Națională de Administrare Fiscală,

cu privire la modul de soluționare

a laturii civile.

Recurenta a arătat că suma de 1.354.228 lei este corect acordată

de către instanța de apel și reprezintă taxele vamale și comisionul vamal

aferent cantității de 1.243.735 pachete de țigări, cantitate stabilită pe baza

raportului de expertiză contabilă în timpul cercetării judecătorești și reținut

ca probă, solicitând însă și acordarea accesoriilor aferente.

Critica urmează să fie admisă, având în vedere că acestea au

fost solicitate înainte de citirea actului de sesizare în cursul urmăririi

penale, conform adresei din 16 ianuarie 2008.

Cazul de casare prevăzut în art. 385

alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală:

Inculpata N.C. a afirmat că fapta sa nu este prevăzută de legea

penală, deoarece stabilirea caracterului penal al faptei de a nu înregistra în

contabilitate sumele provenite din vânzarea unor țigări ar presupune, atunci

când țigările provin din contrabandă, încălcarea obligație de a nu se

incrimina. De asemenea, recurenta a afirmat că a fost deja sancționată pentru

contravenții care au același conținut ca și infracțiunea.

Criticile sunt nefondate.

Conform art. 11 din Legea nr. 87/1994, în vigoare la data

săvârșirii faptei, constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 2

la 8 ani și interzicerea unor drepturi (…): c) omisiunea, în tot sau în parte,

a evidențierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operațiunilor

comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de

operațiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua

impozitul, taxa sau contribuția (faptă pentru care inculpata a fost

condamnată); (…) d) organizarea și conducerea de evidențe contabile duble,

alterarea sau distrugerea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori

de marcat electrice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul

diminuării veniturilor sau surselor impozabile (faptă pentru care inculpata

fost achitată).

În ceea ce privește aplicarea

unor sancțiuni contravenționale pentru fapte având același conținut ca și

infracțiunea pentru care a fost condamnată, instanța reține că în cauză au fost

aplicate două sancțiuni contravenționale recurentei N.C.:

- proces-verbal din 10 august 2005 pentru contravenția prevăzută

în art. 190 alin. (1) lit. d) din O. G. nr. 92/2003 - d) deținerea în afara

antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor

accizabile supuse marcării, potrivit din Codul fiscal, fără a fi marcate sau

marcate necorespunzător ori cu marcaje false;

- proces-verbal din 11 august 2005, pentru contravenția

prevăzută în art. 1 lit. a) și e) din Legea nr. 12/1990, conform căreia

constituie activități comerciale ilicite și atrag răspunderea contravențională

sau penală, după caz, față de cei care le-au săvârșit, următoarele fapte: a)

efectuarea de acte sau fapte de comerț de natura celor prevăzute în Codul

comercial sau în alte legi, fără îndeplinirea condițiilor stabilite prin lege;

(…) e) efectuarea de acte sau fapte de comerț cu bunuri a căror proveniență nu

este dovedită, în condițiile legii.

Având în vedere diferența dintre infracțiune (omisiunea

înregistrării în contabilitate) și contravenții, instanța respinge critica

drept nefondată.

Inculpata mai afirmă că obligația impusă de stat cu privire la

evidențierea, în acte contabile sau în alte documente legale, a operațiunilor

comerciale efectuate sau a veniturilor realizate reprezintă o încălcare a

dreptului său de a nu se autoincrimina, deoarece evidențierea în actele

contabile a țigărilor comercializate prin firmele sale ar fi fost echivalentă

cu declararea sursei ilicite a bunurilor respective. Ca urmare, susține

recurenta, nu exista o obligație legală de declarare a veniturilor din vânzarea

bunurilor ilicite, astfel că fapta sa nu este prevăzută de legea penală.

Instanța de recurs constată că susținerile recurentei sunt

nefondate. Argumentele logice folosite de inculpată ar conduce la concluzia că

în cazul neînregistrării în contabilitate a unor bunuri de proveniență licită

care au făcut obiectul unor acte de comerț constante există infracțiunea de

evaziune fiscală, iar în cazul în care omisiunea înregistrării în contabilitate

vizează bunuri de proveniență ilicită care au făcut obiectul unor acte de

comerț constante infracțiunea nu există.

Instanța de recurs nu poate primi apărările inculpatei,

deoarece, în lipsa obligației de a declara veniturile, acestea nu ar putea fi

colectate în mod corect la bugetul de stat, iar instituțiile care depind de

aceste sume nu ar putea funcționa. Omisiunea de a face înregistrările în

contabilitate nu reprezintă un caz de autoincriminare cu privire la o

infracțiune, ci reprezintă infracțiunea însăși. Nerespectarea obligației de

declarare cu sinceritate, în mod real, a veniturilor este o infracțiune în

sine, independentă de răspunderea penală pentru actele care au stat la baza

obținerii veniturilor. Interdicția autoincriminării nu poate fi interpretată ca

o imunitate generală, a tuturor conduitelor motivate de dorința de a scăpa de

investigația autorității competente.

Există două tipuri de cauze în care în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea dreptului la tăcere și a

dreptului de nu a contribui la propria incriminare, respectiv în cauzele în

care s-au obținut informații prin constrângere în cadrul unei proceduri penale

în curs și care vizează persoana supusă presiunilor pentru a furniza informații

și în cauzele în care informațiile astfel obținute au fost utilizate într-o

procedură penală subsecventă care vizează persoana supusă presiunilor pentru a

furniza informații. (

Weh c. Austriei

41.

-44).

În speță, inculpata, audiată în cursul urmăririi penale la 1

martie 2004, a declarat că nu cunoaște nimic despre fapte, audiată la data de

15 iulie 2005, a arătat că se prevalează de dreptul de a nu face declarații,

reiterând acest drept și la 18 iulie 2005. La prezentarea materialului de

urmărire penală, în prezența avocatului ales, persoana acuzată a arătat că a

luat cunoștință de întreg materialul de urmărire penală și nu are plângeri de

formulat cu privire la modul de administrare a probelor în cursul urmăririi,

precum și că nu are de formulat cereri suplimentare și nici nu dorește să facă

vreo declarație. În consecință, nu au fost obținute informații prin

constrângere de la recurentă.

În ceea ce privește faptul că obligația de a ține evidențe

contabile încalcă dreptul de a nu se autoincrimina, pentru a determina dacă s-a

încălcat dreptul recurentei de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina,

instanța de recurs a analizat modalitatea în care s-au obținut sau s-a încercat

să se obțină informații din partea recurentei cu privire la faptele pentru care

este acuzată și a constatat că informațiile au fost obținute în urma unor

inspecții fiscale: inspecția fiscală din cadrul Direcției Generale a Finanțelor

Publice Suceava și Nota de constatare a Gărzii Financiare Suceava au comunicat

că în perioada 2003-2004 societatea A. nu a desfășurat activitate economică,

iar societatea E. nu a obținut venituri. Concluzia se întemeiază și pe

declarațiile privind obligațiile de plată la bugetul consolidat cu sume „0” la

capitolul deconturi privind taxa pe valoarea adăugată. Deși societatea A. nu a

avut un venit licit, a achitat 1.060 euro lunar chirie către societatea K.,

6.448 lei chirie pentru patru chioșcuri deținute în bazarul Suceava, a

achiziționat un autoturism M. pentru care a plătit 14.964 euro și taxe în

valoare de 5.247 lei. Referitor la societatea E., instanța constată că probele

au constat, în principal, în cele 70.000 pachete de țigări găsite în depozitul

folosit de societate, în cele 181 deplasări făcute în Ucraina, în perioada 1

ianuarie 2004 - 2007, conform datelor comunicate de Inspectoratul Județean al

Poliției de Frontieră Suceava și în cele două agende aparținând inculpatei în

care erau trecute operațiunile comerciale referitoare la țigări.

Pentru a decide dacă o procedură aduce atingere chiar substanței

dreptului de a nu contribui la propria incriminare se au în vedere în special

următoarele elemente: natura și gradul de presiune utilizate pentru a obține

elementele de probă, interesul public în identificarea și sancționarea

autorului, existența unor garanții procedurale adecvate și utilizarea probelor

astfel obținute (

Jalloh c. Germaniei

101.

și 117).

Instanța constată că inculpata nu a refuzat să comunice

informații și nu a fost condamnată pentru refuzul de a comunica informații.

Inculpata a fost condamnată pentru că în desfășurarea activității firmei sale

prin chioșcurile închiriate de societatea A. în bazarul Suceava și prin

societatea E. a comercializat țigări atât

en gros

, cât și

en detail

fără a evidenția în actele contabile operațiunile realizate. Practic, inculpata

a făcut declarații fiscale în sensul că nu a înregistrat venituri, dar a făcut

cheltuieli din venituri pe care nu le declarase. Inculpata a ținut evidența

veniturilor nedeclarate statului doar pentru sine, nu și în actele contabile pe

care avea obligația să le țină și să le prezinte autorităților.

Orice persoană care a decis să desfășoare o activitate de comerț

a cunoscut că în calitate de comerciant va fi obligată să respecte anumite

reglementări impuse de autorități ca urmare a recunoașterii și limitării, pe

cât posibil, a riscului rezultat din eludarea taxelor datorate. Prin urmare,

toți cei care aleg să desfășoare acte de comerț, să folosească spațiile

comerciale organizate ca atare în piețe, acceptă și responsabilitățile și

obligațiile stabilite de autorități, iar în speță, una dintre obligații impuse

de dreptul intern este aceea de a ține actele contabile relevante pentru

identificarea circuitului bunurilor și a respectării taxelor datorate către

stat.

În cauză există obligația de a consemna veniturile în cadrul

activității comerciale. Această din urmă obligație, de a face înregistrări în

contabilitate, este anterioară infracțiunii și coincide cu momentul la care

inculpata a ales să desfășoare o activitate comercială.

Precedentul judiciar al Curții Europene a Drepturilor Omului cel

mai apropiat de speță este decizia

Allen c. Regatului Unit

(Culegerea de

hotărâri și decizii a Curții din 2002, vol. VIII) cu privire la obligația de a

declara veniturile în scopul impozitării lor. O atare obligație nu echivalează

cu o autoincriminare. Din perspectiva dreptului de a nu contribui la propria

incriminare, reprezintă o obligație similară cu cea pe care o au comercianții

de a înregistra în contabilitate orice operațiune comercială și orice venit

încasat. Curtea explică soluția, în primul rând, prin faptul că nu este de

conceput un sistem de impozitare fără o asemenea obligație legală de declarare

a veniturilor de către orice persoană, cu atât mai mult în cazul

comercianților.

Încălcarea obligației de a declara în mod real veniturile este o

infracțiune în sine, independentă de răspunderea penală pentru actele care au

stat la baza obținerii veniturilor. În plus și în mod determinant, deși

persoana interesată poate să comită un fals în declarația de venit tocmai

pentru a se sustrage de la răspunderea penală în legătură cu obținerea

respectivelor venituri, dreptul de a nu contribui la propria incriminare nu

poate fi atât de larg interpretat ca reprezentând o formă generală de imunitate

oferită oricăror acțiuni motivate de dorința de a scăpa de răspundere penală (

O'Halloran

and Francis v. The United Kingdom, Allen v. The United Kingdom

Acela care desfășoară o activitate comercială acceptă existența

reglementărilor legale referitoare la comerț și taxe și se angajează să le

respecte pentru a trăi în societate. Or, aceste reglementări presupun în mod

evident responsabilități, cum ar fi acelea legate de ținerea registrelor

contabile și plata taxelor.

În privința garanțiilor procedurale, instanța de recurs remarcă

faptul că nu se poate spune că acuzarea nu ar mai fi fost obligată să probeze

dincolo de orice îndoială rezonabilă săvârșirea faptei, iar apărarea avea

dreptul să administreze probe. Lipsa înregistrărilor contabile era doar unul

dintre elementele care ar fi trebuit probate și care a și fost probat, dar au

mai fost necesare și comparări ale mărfurilor care erau efectiv vândute și a

celor trecute în contabilitate, ale sumelor de bani declarate ca venit al

firmelor și sumelor efectiv cheltuite de inculpată prin cele două firme.

Probele au demonstrat, de asemenea, că inculpata a cheltuit atât

în nume propriu, cât și al celor două societăți comerciale suma de 202.796,74

lei, bani rezultați din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală:

- a creditat societatea A., a achitat chiriile spațiilor

închiriate de către ambele societăți, a achiziționat două autoturisme (ca

persoană fizică și pentru societatea A.) și a achiziționat în nume propriu

imobile terenuri pe care ulterior le-a vândut societății A.;

- în perioada 2003 - 2005 cele două societăți nu au desfășurat

activitate economică și nu au înregistrat venituri în evidențele contabile, nu

au înregistrat profit și inculpata nu a încasat dividende;

- N.C. nu avea și nu are calitatea de asociat/administrator la

vreo altă societate și nu justifică obținerea în mod licit de venituri din alte

activități, însă a realizat transferuri de valori (creditarea societății A. cu

sume de bani obținute în urma procedurilor evazioniste) și de bunuri

(cumpărarea-vânzarea de mobile și imobile) în nume personal și în numele

societăților comerciale administrate, în scopul disimulării originii ilicite a

acestora;

- o altă modalitate de plasare a banilor proveniți din

activități infracționale a fost aceea de transfer direct a acestora în

conturile unor furnizori de servicii sub forma plății chiriilor, astfel încât

societățile reprezentate de inculpată își achitau debitele față de creditori,

dar operațiunile nu erau evidențiate în contabilitatea societății A. sau

societății E., tocmai pentru a nu mai fi necesară justificarea provenienței

sumelor folosite în aceste scopuri;

- N.C. a achiziționat din banii cu care a creditat societatea, în

numele acesteia, o autoutilitară M. și două suprafețe de teren, a achitat o

parte din chiria către societatea K., iar din retrageri, precum și din sumele

provenite din comercializare ilicită a țigărilor a cumpărat un autoturism V. și

două suprafețe de teren, pe care ulterior le-a vândut către societatea A.;

- deși N.C. nu poate justifica realizarea de venituri licite, a

cheltuit atât în nume propriu, cât și al celor două societăți comerciale la

care a avut calitatea de asociat/administrator, societatea A. și societatea E.,

suma de 202.796,74 lei, bani rezultați din activitatea infracțională ce îmbracă

forma infracțiunii de evaziune fiscală.

Instanța constată că argumentul decurgând din omisiunea acuzării

inculpatei pentru complicitate la contrabandă nu afectează soluția de

condamnare pentru evaziune fiscală. Jurisprudența a ajuns la concluzia că

elementele infracțiunii de evaziune fiscală sunt incluse în conținutul

infracțiunii de contrabandă, dar considerațiile pe care sunt fundamentate

aceste soluții nu produc consecințe în cauză, în care inculpata nu este acuzată

de săvârșirea infracțiunii de contrabandă.

În consecință, nu orice obligație de a comunica informații (de

exemplu, de a face o declarație de venituri sau a ține evidența contabilă) este

echivalentă cu o autoincriminare.

Față de cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursurile declarate de partea civilă Agenția Națională de Administrare

Fiscală pentru Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru

Accize și Operațiuni Vamale Iași și inculpata N.C. împotriva deciziei nr. 26

din 26 februarie 2013 a Curții de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze

cu minori, a casat, în parte, decizia penală recurată și, rejudecând:

A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatei N.C. în

pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1)

lit. g) C. proc. pen. raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., a încetat

procesul penal pentru infracțiunea prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen., reținută în sarcina inculpatei N.C., constatând intervenită

prescripția răspunderii penale.

Potrivit art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35

alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele de 3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 241/2005 raportat la art. 13 C. pen. (art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 87/1994), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și 4 ani pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, b) și c) C. pen. și de 3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a aplicat

inculpatei N.C. pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și 4 ani pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, b) și c) C. pen.

A menținut individualizarea executării pedepsei prin suspendarea

sub supraveghere pe un termen de încercare de 7 ani și măsurile de supraveghere

impuse inculpatei N.C. prin decizia penală nr. 26 din 26 februarie 2013.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 și urm. vechiul C. civ., a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea

civilă și, în consecință, a obligat inculpata N.C. în solidar cu părțile