ÎCCJ, decizie (scj.ro #83815)

Evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. Ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale.

Evaziunea fiscală Indice alfabetic: Drept penal - evaziune fiscală Legea nr. 241/2005, art. 9 alin. (1) lit. a) 1. În cazul veniturilor pentru care există atât obligația evidențierii, cât și obligația declarării, dacă veniturile au fost evidențiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile sau taxabile în condițiile în care organele fiscale competente pot lua cunoștință de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului, și nici elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, deoarece veniturile realizate au fost evidențiate.

În cazul veniturilor pentru care există numai obligația declarării, dacă nu au fost declarate la organul fiscal competent, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. 2. Omisiunea plății unei taxe, cum este taxa pe valoare adăugată, nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală reglementată în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, dacă bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă nu a fost ascunsă.

În cazul în care o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de taxă pe valoare adăugată în legătură cu transferul proprietăților imobiliare, evaziunea fiscală există numai atunci când bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă a fost ascunsă, nu și atunci când organele fiscale competente cunoșteau sursa impozabilă sau taxabilă, întrucât persoana a înregistrat proprietățile imobiliare la cartea funciară, precum și la administrația financiară și a plătit impozitele aferente transferului proprietăților imobiliare, realizat prin procedura notarială. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3907 din 28 noiembrie 2012 Prin sentința penală nr. 351/S din 16 decembrie 2011, Tribunalul Brașov, în baza art. 334 C. proc.

pen., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (22 acte materiale) și în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) în două infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului C.C. pentru săvârșirea a două infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. În temeiul art. 346 C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 4 iulie 2007, la solicitarea inculpatului C.C., Primăria Râșnov a eliberat autorizații de construcție pentru ridicarea de locuințe de tipul S+P+2E+M, iar la data de 15 noiembrie 2007 s-a autorizat de către Primăria Râșnov, la cererea inculpatului C.C., executarea de 8 locuințe în regim P+2E+M în etape de câte două construcții. Potrivit înscrisului aflat la dosarul de urmărire penală, inculpatul, în calitate de beneficiar al lucrărilor de construcții mai sus autorizate, a finalizat construirea imobilelor, comisia de recepție a lucrărilor fiind formată din arhitect, constructor, diriginte de șantier și reprezentant al Primăriei Râșnov.

Imobilele nou construite au fost înregistrate în cartea funciară, la administrația financiară, iar inculpatul, proprietar al acestora, a procedat la oferirea lor spre vânzare. În cursul anului 2008, inculpatul a vândut 37 de apartamente noi, 1.029 mp de teren și un apartament pe care îl deținea din anul 2005. Contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în formă autentică și, cu privire la sumele obținute, s-a achitat impozitul pe venit de 3 %. La data de 8 ianuarie 2010, inculpatul a primit un aviz de inspecție fiscală potrivit căruia urma a se verifica TVA datorat statului pentru perioada 2006 - 2009. La data de 25 ianuarie 2010, s-a încheiat de către inspectorii fiscali un proces-verbal privind starea financiară a inculpatului C.C.; în cuprinsul acestui proces-verbal s-a consemnat că: - Iui C.C.

i s-a înmânat în luna ianuarie 2010 - cu prilejul prezentării acestuia pentru control fiscal - „lista nominală de beneficiar de venit conform declarației 208”, listă ce cuprinde tranzacțiile imobiliare încheiate de C.C. raportate de birourile notariale.

Instanța a arătat că „declarația 208” este o aplicație destinată notarilor publici pentru prelucrarea asistată, validarea, listarea și obținerea formatului electronic pentru declarațiile informative 208 privind impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal; - inculpatul a prezentat organelor de inspecție fiscală autorizațiile ce au stat la baza ridicării și înregistrării construcțiilor; - pentru anul fiscal 2007 organele de control fiscal au reținut că inculpatul a vândut un apartament ce a fost dobândit în anul 2005, tranzacție ce s-a încadrat în dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 ca operațiune scutită de taxa pe valoarea adăugată; - pentru anul fiscal 2008 s-a reținut că inculpatul C.C.

ar fi efectuat un număr de 38 de tranzacții de vânzări imobiliare în valoare totală de 5.711.568 lei, din care 37 sunt apartamente noi, vândute către persoane fizice și 1.029 mp teren vândut către o societate comercială; organul fiscal reține că operațiunile de vânzare-cumpărare încheiate de inculpat nu sunt operațiuni scutite de TVA, excepția din cuprinsul art. 141 alin. (2) lit. f) Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nefiind aplicabilă. Din analiza contractelor încheiate de inculpat începând cu data de 1 septembrie 2008, organul de inspecție fiscală a constatat faptul că un număr de 22 de contracte de vânzare bunuri imobile au avut ca obiect operațiuni impozabile pentru care a calculat TVA de plată în suma de 725.196 lei și accesorii aferente acestuia care se ridicau la data de 20 ianuarie 2010 la suma de 302.620 lei.

Pentru anul fiscal 2009 s-a reținut că inculpatul C.C. a efectuat două vânzări de terenuri, operațiuni care se încadrează în excepția prevăzută în art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, pentru care s-a calculat TVA în cuantum de 760 lei și accesorii aferente până la data de 20 ianuarie 2010 în cuantum de 182 lei. Având în vedere raportul de inspecție fiscală, s-a dispus sesizarea organelor de cercetare penală, iar ulterior, prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Tribunalul a constatat că operațiunile de vânzare-cumpărare care formează obiectul cercetărilor penale în prezenta cauză au fost efectuate după înregistrarea la administrația financiară locală a imobilelor tranzacționate.

În chiar cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare s-a observat că au fost avute în vedere, la încheierea actelor autentice, certificatele de atestare fiscală eliberate de Primăria Râșnov. Prin urmare, inculpatul a prezentat autorităților sursa impozabilă, a achitat impozitul pentru construcțiile noi ridicate, sens în care nu se poate aprecia ca acesta ar fi ascuns bunul impozabil. De altfel, birourile notariale la sediile cărora s-au încheiat actele autentice de către inculpat au depus la administrația fiscală lista cu persoanele care au încheiat tranzacții imobiliare, precum și sumele ce au fost reținute cu titlu de impozit. Așa fiind, imobilele aparținând inculpatului au fost înregistrate de acesta la administrația financiară și abia apoi au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, contracte care la rândul lor au fost prezentate organului fiscal pentru înregistrare.

Instanța a analizat cauza prin raportare, în special, la procesul-verbal de inspecție fiscală (fără a aprecia asupra legalității actului administrativ), proces-verbal care a constituit principala probă ce a stat la baza inculpării. Raportul de inspecție fiscală constituie actul administrativ fiscal prin care organele abilitate ale statului, urmare a analizării documentelor contabile, stabilesc sumele datorate bugetului de stat de către persoanele fizice sau juridice. Potrivit art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, „activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora.

De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.” Organul fiscal a apreciat că inculpatul trebuia să se înregistreze ca persoană fizică plătitoare de TVA, întrucât prin acțiunile sale a desfășurat activități producătoare de venituri, cu caracter de continuitate și astfel ar fi eludat dispozițiile legale privind înregistrarea fiscală. Nimic nu a împiedicat organul fiscal să stabilească potrivit normelor metodologice dacă o persoană este sau nu plătitor de TVA, însă această situație nu înseamnă că acea persoană a comis și infracțiunea prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005. Obligația fiscală există și se stabilește independent de existența sau nu a faptei penale.

Împrejurarea că inculpatul trebuia sau nu să se înregistreze ca plătitor de TVA, CAS, CASS etc. este o problemă de natură fiscală, care se stabilește printr-un raport de inspecție fiscală (așa cum de altfel s-a și produs). Nu s-a putut aprecia, însă, că acest raport constituie o probă suficientă pentru stabilirea vinovăției penale a unei persoane; de asemenea, răspunderea fiscală a unei persoane nu trebuie confundată cu răspunderea penală a acesteia. Cu referire la latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului: toate actele autentice privind tranzacțiile imobiliare încheiate de inculpat au fost depuse la administrația financiară, astfel încât organul fiscal a putut constata, verifica și stabili eventualele taxe în sarcina inculpatului și, deci, nu se poate vorbi de o ascundere a sursei impozabile.

Așa fiind, instanța a constatat că inculpatul nu a ascuns bunul sau sursa impozabilă și nu a intenționat să facă acest lucru - actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în formă autentică și au fost înregistrate la organul fiscal. Instanța de fond reține că am fi putut vorbi de infracțiunea de evaziune fiscală în condițiile în care prețul trecut în contractul de vânzare-cumpărare nu ar fi fost cel real sau dacă inculpatul avea obligația să declare proveniența sumelor de bani investite în construcții. Însă, până la proba contrară, sumele trecute în cuprinsul contractelor autentice sunt reale și în funcție de aceasta s-a calculat impozitul pe tranzacțiile imobiliare.

În ceea ce privește imobilele-terenuri vândute de inculpat în anul 2009, tribunalul a remarcat, întocmai ca și pentru tranzacțiile încheiate în anul 2008, că nu a existat o acțiune de ascundere a bunului sau a sursei impozabile sau taxabile - imobilele au fost înregistrate din punct de vedere fiscal, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate au fost înregistrate la organul fiscal care a putut stabili eventualele taxe de plată. În ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, instanța a reținut următoarele: de la momentul înregistrării ca plătitor de TVA persoana fizică are obligația de a depune la organul fiscal toate documentele aferente anului fiscal pentru a se putea stabili taxele și impozitele datorate bugetului de stat.

TVA se calculează pentru un an fiscal prin raportare la întreaga activitate desfășurată de o persoană (în funcție de valoarea prejudiciului se stabilește și eventuala aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005). În consecință, s-a făcut aplicarea art. 334 C. proc. pen. și s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului din două infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - 22 acte materiale și în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - 2 acte materiale, în două infracțiuni de evaziune fiscală pentru fiecare an fiscal pentru care s-a calculat TVA față de persoana fizică C.C.

Tribunalul a constatat că acțiunea de stabilire a taxelor și impozitelor, precum și obligația de plată a acestora este o problemă care excede instanței penale, care nu este în măsura a aprecia asupra legalității și temeiniciei unui act administrativ fiscal decât în situația în care reclamă existența vreunei infracțiuni în strânsă legătură cu acest act. De altfel, titlul executoriu emis de organele fiscale a fost un argument în plus că fapta inculpatului nu este prevăzută - cel puțin la acest moment - de legea penală. Împotriva hotărârii sus menționate au declarat apel procurorul și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov. Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., Curtea de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze cu minori, prin decizia nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012, a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinței penale nr. 351/S din 16 decembrie 2011 a Tribunalului Brașov, pe care a menținut-o. Împotriva deciziei penale nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012 au declarat recurs procurorul și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov. În recurs, Ministerul Public a invocat cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. Ministerul Public a arătat că, potrivit legislației în vigoare pentru perioada de referință, plătitorii de TVA erau și cei prevăzuți în art. 127 din Codul fiscal.

Ministerul Public a arătat că intenția inculpatului a fost de a se sustrage de la plata taxelor datorate statului și normele legale care reglementează materia taxei pe valoare adăugată. Înscrierea ca plătitor de TVA se face la Agenția Națională de Administrare Fiscală din localitatea unde domiciliază persoana care formulează o asemenea cerere. În art. 9 din Legea nr. 241/2005 este incriminată atât înregistrarea în parte a veniturilor, cât și ascunderea sursei de venit prin neînregistrarea acesteia. Agenția Națională de Administrare Fiscală nu a invocat un caz de casare. Analizând criticile formulate, instanța de recurs constată că acestea se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen. Astfel, Agenția Națională de Administrare Fiscală a apreciat că, chiar dacă inculpatul a fost achitat, prejudiciul cauzat prin acțiunile sau inacțiunile acestuia a fost produs și neacoperit. Instanța de judecată avea obligația de a asigura și părții civile instrumentele legale pe baza cărora să își poată valorifica drepturile procesuale împotriva inculpatului din punct de vedere al recuperării prejudiciului. În susținerea celor de mai sus s-au invocat prevederile art. 347 și art. 348 C. proc. pen., potrivit cărora instanța de judecata avea posibilitate să dispună disjungerea acțiunii civile față de cea penală, asigurând posibilitatea părții civile să își dovedească pretențiile civile.

Prin constituirea de parte civilă, subscrisa a reclamat un prejudiciu în cuantum total de 1.075.219 lei, reprezentând obligații fiscale, astfel cum au fost stabilite prin raportul de inspecție fiscală din 21 ianuarie 2010 și decizia de impunere din 29 ianuarie 2010 întocmite de organele fiscale. Din considerentele celor două acte administrative fiscale reies aspecte privitoare la activitatea economică a inculpatului și la cuantumul obligațiilor fiscale datorate la bugetul consolidat al statului. Important de reținut este faptul că aceste obligații nu au fost achitate către partea civilă, situație în care se justifica promovarea căii de atac în cauza de față. Chiar dacă această cauză nu se află în prezența situației reglementate în art. 347 C. proc.

pen., s-a apreciat că instanța de fond avea posibilitatea, în baza rolului activ, ca anterior pronunțării asupra acțiunii penale să disjungă acțiunea civilă în cadrul căreia partea interesată să își valorifice drepturile procesuale. S-a considerat că nu se poate ignora existenta prejudiciului cauzat de inculpat la bugetul consolidat al statului, atâta timp cât acesta este înregistrat în evidența fiscală a acestuia și în prezent subzistă obligația de plată potrivit prevederilor legale în vigoare. Față de motivele invocate, s-a apreciat că instanța de control judiciar are posibilitatea asigurării pentru partea civilă a posibilității reale de recuperare a prejudiciului cauzat la bugetul de stat, pe baza unui titlu reprezentat de o hotărâre judecătoreasca pronunțată cu privire la inculpatul din cauza de față.

Analizând decizia penală nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012, instanța de recurs urmează să respingă calea de atac declarată pentru următoarele considerente: Nici Ministerul Public, nici Agenția Națională de Administrare Fiscală nu au cerut schimbarea temeiului achitării. Criticile au avut în vedere doar existența unei obligații de înregistrare ca persoană fizică plătitoare de TVA, motiv invocat de către Ministerul Public, respectiv omisiunea obligării la despăgubiri, chiar atunci când inculpatul este achitat, motiv invocat de către Agenția Națională de Administrare Fiscală. Cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., greșita aplicare a legii: Cazul de casare invocat de către Ministerul Public are în vedere faptul că inculpatul avea obligații clare în ceea ce privește înregistrarea ca plătitor de TVA, conform H. G. nr. 44/2004, astfel încât încălcând această obligație fapta sa este prevăzută de legea penală, fiind infracțiunea de evaziune fiscală. Critica este nefondată. Instanța de recurs reține că evaziunea fiscală reprezintă, conform art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Infracțiunea are ca situație premisă existența unei obligații legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activități prestate sau bunuri deținute.

Omisiunea plății unei taxe legal datorate nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală, dacă bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În acest caz, ia naștere pentru cel care nu a efectuat plata doar obligația de plată a taxei respective, nu și răspunderea penală. Atunci când o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de TVA, evaziunea fiscală există doar dacă bunul sau sursa impozabilă au fost ascunse, nu și atunci când autoritățile fiscale cunoșteau sursa impozabilă (inclusiv în ceea ce privește contractele încheiate, durata în care s-au derulat contractele, numărul apartamentelor și veniturile obținute de către inculpat în anii fiscali 2008 - 2009), având în vedere taxele deja calculate cu privire la imobilele în cauză.

Inculpatul a fost acuzat că ar fi realizat activități comerciale în perioada 2008 (22 acte materiale) și 2009 (2 acte materiale), fără a se înregistra ca plătitor de TVA, faptă care conform acuzării constituie infracțiunea de evaziune fiscală. Prin bun sau sursă impozabilă sau taxabilă se înțeleg toate veniturile și bunurile impozabile sau taxabile. Prin ascunderea bunului se are în vedere ascunderea bunului atât în sens fizic, cât și juridic.

În ceea ce privește nedeclararea veniturilor unei persoane fizice, trebuie făcută distincția între veniturile pentru care există atât obligația declarării, cât și aceea a evidențierii și veniturile pentru care există doar obligația declarării: a) Pentru veniturile pentru care există atât obligația evidențierii, cât și obligația declarării, în cazul nedeclarării acestora vor putea fi îndeplinite doar elementele constitutive ale infracțiunii reglementată în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, fără a se putea reține un concurs de infracțiuni între infracțiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 și infracțiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Dacă veniturile au fost evidențiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, atunci nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din lege, deoarece nu se poate spune că s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile în condițiile în care organele fiscale pot lua cunoștință de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului. Fapta nu poate fi încadrată nici în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, și anume în omisiunea evidențierii, deoarece veniturile au fost evidențiate, doar că acestea nu au fost declarate. b) În cazul veniturilor pentru care există doar obligația declarării, dacă nu au fost declarate, vom fi în prezența infracțiunii prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În cazul transferului proprietății imobiliare prin procedura notarială, organul fiscal a luat, însă, cunoștință de existența sursei impozabile sau taxabile prin comunicarea de către notar către organele fiscale competente a actelor în baza cărora a operat transferul, împreună cu documentația aferentă, astfel încât nu poate exista infracțiunea de evaziune fiscală reglementată în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 prin ascunderea sursei. În cauză, sursa impozabilă (bunurile și veniturile) nu a fost ascunsă, având în vedere că a existat un impozit datorat statului calculat și vărsat cu ocazia încheierii fiecărui contract de vânzare-cumpărare. Sursa impozabilă nu trebuie confundată cu modul de calcul al taxelor (acesta din urmă reprezentând un mod de interpretare a taxelor aplicabile în raport cu veniturile realizate și sursa acestor venituri).

Atunci când veniturile realizate și sursa acestor venituri au fost corect declarate (astfel cum s-a întâmplat cu ocazia declarării bunurilor și impozitării lor la vânzarea apartamentelor), revine competența de stabili cuantumul sumelor datorate, în raport cu toate tranzacțiile efectuate, fără să ia naștere infracțiunea de evaziune fiscală. Acuzația formulată de Ministerul Public are în vedere faptul că nu a fost declarată activitatea continuă de vânzare a apartamentelor, vânzările fiind declarate ca activități autonome. În acord cu instanța de fond și cea de apel, instanța de recurs constată că nu există o ascundere a bunului sau sursei impozabile. Omisiunea plății TVA nu poate fi asimilată infracțiunii de evaziune fiscală în lipsa unui element fraudulos din care să rezulte intenția de a ascunde bunul sau sursa impozabilă.

Caracterul public al actelor încheiate de inculpat, precum și avizele pe care autoritățile le-au acordat construcțiilor în speță, exclud elementul fraudulos din care să rezulte săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. În cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare este menționat faptul că au fost avute în vedere, la încheierea actelor autentice, certificatele de atestare fiscală eliberate de Primăria Râșnov. În consecință, astfel cum a observat instanța de fond, inculpatul a prezentat autorităților sursa impozabilă, a achitat impozitul pentru construcțiile noi ridicate, sens în care nu se poate aprecia ca acesta ar fi ascuns bunul impozabil sau sursa impozabilă. Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul urmărire penală, inculpatul, în calitate de beneficiar al lucrărilor de construcții autorizate, a finalizat construirea imobilelor, comisia de recepție a lucrărilor fiind formată din arhitect, constructor, diriginte de șantier și reprezentant al Primăriei Râșnov.

Imobilele nou construite au fost înregistrate în cartea funciară și la administrația financiară, situație care excede celei reglementate în art. 9 din Legea nr. 241/2005, care presupune o ascundere a bunului (în speță înregistrat la cartea funciară) sau sursei impozabile (în speță s-au plătit impozitele aferente vânzării apartamentelor). În ceea ce privește cazul de casare invocat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu privire la faptul că instanțele pronunțând o soluție de achitare ar fi trebuit să oblige inculpatul la plata sumelor datorate către stat, critica este nefondată. Obligarea inculpatului achitat la despăgubiri este legată de cazul de achitare incident. Astfel, conform art. 346 C. proc.

pen, când achitarea s-a pronunțat pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc. pen. ori pentru că instanța a constatat existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipsește vreunul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la repararea pagubei materiale și a daunelor morale, potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunțat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârșită de inculpat. Instanța penală nu soluționează acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. ori când pronunță încetarea procesului penal pentru vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) și j) C. proc.

pen., precum și în caz de retragere a plângerii prealabile. Având în vedere că nu a fost criticat temeiul achitării, hotărârea instanțelor de fond și de apel care au lăsat nesoluționată latura civilă, deoarece motivul achitării l-a constituit art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., este corectă. Față de considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de procuror și partea civilă împotriva deciziei penale nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze cu minori.