ÎCCJ, decizie (scj.ro #83815)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83815) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Evaziune fiscală prevăzută în

art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Ascunderea

bunului ori a sursei impozabile sau taxabile

Cuprins

pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în legi

speciale. Evaziunea fiscală

Indice

alfabetic:

Drept penal

-

evaziune

fiscală

Legea

nr. 241/2005,

art. 9 alin. (1) lit. a)

1.

În

cazul veniturilor pentru care există atât obligația evidențierii, cât și

obligația declarării, dacă veniturile au fost evidențiate în actele contabile

sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal

competent, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute

în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu s-a realizat o

ascundere a veniturilor impozabile

sau

taxabile

în condițiile în care organele fiscale competente

pot lua cunoștință de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor

contabile ale contribuabilului, și nici elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005,

deoarece veniturile

realizate

au fost evidențiate. În cazul veniturilor pentru care există numai

obligația declarării, dacă nu au fost declarate la organul fiscal competent,

sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală

prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

plății unei taxe, cum este taxa pe valoare adăugată, nu constituie infracțiunea

de evaziune fiscală reglementată în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

241/2005, dacă bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă nu a fost ascunsă. În cazul

în care o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de taxă pe valoare

adăugată în legătură cu transferul proprietăților imobiliare, evaziunea fiscală

există numai atunci când bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă a fost

ascunsă, nu și atunci când organele fiscale competente cunoșteau sursa

impozabilă sau taxabilă, întrucât persoana a înregistrat proprietățile

imobiliare la cartea funciară, precum și la administrația financiară și a

plătit impozitele aferente transferului proprietăților imobiliare, realizat

prin procedura notarială.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 3907 din 28 noiembrie 2012

Prin

sentința penală nr. 351/S din 16 decembrie 2011, Tribunalul Brașov, în baza

art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunile de

evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (22 acte materiale) și în art. 9 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2

acte materiale) în două infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a

dispus achitarea inculpatului C.C. pentru săvârșirea a două infracțiuni de

evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În

temeiul art. 346 C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată

de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Brașov.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 4 iulie

2007, la solicitarea inculpatului C.C., Primăria Râșnov a eliberat autorizații

de construcție pentru ridicarea de locuințe de tipul S+P+2E+M, iar la data de

15 noiembrie 2007

s-a autorizat de către

Primăria Râșnov, la cererea inculpatului C.C., executarea de 8 locuințe în

regim P+2E+M în etape de câte două construcții.

Potrivit

înscrisului aflat la dosarul de urmărire penală, inculpatul, în calitate de

beneficiar al lucrărilor de construcții mai sus autorizate, a finalizat

construirea imobilelor, comisia de recepție a lucrărilor fiind formată din

arhitect, constructor, diriginte de șantier și reprezentant al Primăriei Râșnov.

Imobilele nou construite au fost înregistrate în cartea funciară, la

administrația financiară, iar inculpatul, proprietar al acestora, a procedat la

oferirea lor spre vânzare.

În

cursul anului 2008, inculpatul a vândut 37 de apartamente noi, 1.029 mp de

teren și un apartament pe care îl deținea din anul 2005. Contractele de

vânzare-cumpărare au fost încheiate în formă autentică și, cu privire la sumele

obținute, s-a achitat impozitul pe venit de 3 %.

La data

de 8 ianuarie 2010, inculpatul a primit un aviz de inspecție fiscală potrivit

căruia urma a se verifica TVA datorat statului pentru perioada 2006 - 2009.

La data

de 25 ianuarie 2010, s-a încheiat de către inspectorii fiscali un proces-verbal

privind starea financiară a inculpatului C.C.; în cuprinsul acestui

proces-verbal s-a consemnat că:

- Iui

C.C. i s-a înmânat în luna ianuarie 2010 - cu prilejul prezentării acestuia

pentru control fiscal - „lista nominală de beneficiar de venit conform

declarației 208”,

listă

ce cuprinde

tranzacțiile imobiliare încheiate de C.C. raportate de birourile notariale.

Instanța a arătat că „declarația 208” este o aplicație destinată notarilor

publici pentru prelucrarea asistată, validarea, listarea și obținerea

formatului electronic pentru declarațiile informative 208 privind impozitul pe

veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal;

-

inculpatul a prezentat organelor de inspecție fiscală autorizațiile ce au stat

la baza ridicării și înregistrării construcțiilor;

-

pentru anul fiscal 2007 organele de control fiscal au reținut că inculpatul a

vândut un apartament ce a fost dobândit în anul 2005, tranzacție ce s-a

încadrat în dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 ca

operațiune scutită de taxa pe valoarea adăugată;

- pentru

anul fiscal 2008 s-a reținut că inculpatul C.C. ar fi efectuat un număr de 38

de tranzacții de vânzări imobiliare în valoare totală de 5.711.568 lei, din

care 37 sunt apartamente noi, vândute către persoane fizice și 1.029 mp teren

vândut către o societate comercială; organul fiscal reține că operațiunile de

vânzare-cumpărare încheiate de inculpat nu sunt operațiuni scutite de TVA,

excepția din cuprinsul art. 141 alin. (2) lit. f) Legea nr. 571/2003 privind

Codul fiscal nefiind aplicabilă.

Din

analiza contractelor încheiate de inculpat începând cu data de 1 septembrie

2008, organul de inspecție fiscală a constatat faptul că un număr de 22 de

contracte de vânzare bunuri imobile au avut ca obiect operațiuni impozabile

pentru care a calculat TVA de plată în suma de 725.196 lei și accesorii

aferente acestuia care se ridicau la data de 20 ianuarie 2010 la suma de

302.620 lei.

Pentru

anul fiscal 2009 s-a reținut că inculpatul C.C. a efectuat două vânzări de

terenuri, operațiuni care se încadrează în excepția prevăzută în art. 141 alin.

(2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, pentru care s-a calculat TVA în cuantum de

760 lei și accesorii aferente până la data de 20 ianuarie 2010 în cuantum de

182 lei.

Având

în vedere raportul de inspecție fiscală, s-a dispus sesizarea organelor de

cercetare penală, iar ulterior, prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în

judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute în art.

9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Tribunalul

a constatat că operațiunile de vânzare-cumpărare care formează obiectul

cercetărilor penale în prezenta cauză au fost efectuate după înregistrarea la

administrația financiară locală a imobilelor tranzacționate. În chiar cuprinsul

contractelor de vânzare-cumpărare s-a observat că au fost avute în vedere, la

încheierea actelor autentice, certificatele de atestare fiscală eliberate de

Primăria Râșnov. Prin urmare, inculpatul a prezentat autorităților sursa

impozabilă, a achitat impozitul pentru construcțiile noi ridicate, sens în care

nu se poate aprecia ca acesta ar fi ascuns bunul impozabil. De altfel,

birourile notariale la sediile cărora s-au încheiat actele autentice de către

inculpat au depus la administrația fiscală lista cu persoanele care au încheiat

tranzacții imobiliare, precum și sumele ce au fost reținute cu titlu de

impozit. Așa fiind, imobilele aparținând inculpatului au fost înregistrate de

acesta la administrația financiară și abia apoi au format obiectul contractelor

de vânzare-cumpărare, contracte care la rândul lor au fost prezentate organului

fiscal pentru înregistrare.

Instanța

a analizat cauza prin raportare, în special, la procesul-verbal de inspecție

fiscală (fără a aprecia asupra legalității actului administrativ), proces-verbal

care a constituit principala probă ce a stat la baza inculpării. Raportul de

inspecție fiscală constituie actul administrativ fiscal prin care organele

abilitate ale statului, urmare a analizării documentelor contabile, stabilesc

sumele datorate bugetului de stat de către persoanele fizice sau juridice.

Potrivit

art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, „activitățile economice cuprind

activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii,

inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere

sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică

exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri

cu caracter de continuitate.”

Organul

fiscal a apreciat că inculpatul trebuia să se înregistreze ca persoană fizică

plătitoare de TVA, întrucât prin acțiunile sale a desfășurat activități

producătoare de venituri, cu caracter de continuitate și astfel ar fi eludat

dispozițiile legale privind înregistrarea fiscală. Nimic nu a împiedicat

organul fiscal să stabilească potrivit normelor metodologice dacă o persoană

este sau nu plătitor de TVA, însă această situație nu înseamnă că acea persoană

a comis și infracțiunea prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005. Obligația

fiscală există și se stabilește independent de existența sau nu a faptei

penale.

Împrejurarea

că inculpatul trebuia sau nu să se înregistreze ca plătitor de TVA, CAS, CASS

etc. este o problemă de natură fiscală, care se stabilește printr-un raport de

inspecție fiscală (așa cum de altfel s-a și produs). Nu s-a putut aprecia,

însă, că acest raport constituie o probă suficientă pentru stabilirea

vinovăției penale a unei persoane; de asemenea, răspunderea fiscală a unei

persoane nu trebuie confundată cu răspunderea penală a acesteia.

Cu

referire la latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală pentru care s-a

dispus trimiterea în judecată a inculpatului: toate actele autentice privind

tranzacțiile imobiliare încheiate de inculpat au fost depuse la administrația

financiară, astfel încât organul fiscal a putut constata, verifica și stabili

eventualele taxe în sarcina inculpatului și, deci, nu se poate vorbi de o

ascundere a sursei impozabile.

Așa

fiind, instanța a constatat că inculpatul nu a ascuns bunul sau sursa impozabilă

și nu a intenționat să facă acest lucru - actele de vânzare-cumpărare au fost

încheiate în formă autentică și au fost înregistrate la organul fiscal.

Instanța de fond reține că am fi putut vorbi de infracțiunea de evaziune

fiscală în condițiile în care prețul trecut în contractul de vânzare-cumpărare

nu ar fi fost cel real sau dacă inculpatul avea obligația să declare

proveniența sumelor de bani investite în construcții. Însă, până la proba

contrară, sumele trecute în cuprinsul contractelor autentice sunt reale și în

funcție de aceasta s-a calculat impozitul pe tranzacțiile imobiliare.

În ceea

ce privește imobilele-terenuri vândute de inculpat în anul 2009, tribunalul a

remarcat, întocmai ca și pentru tranzacțiile încheiate în anul 2008, că nu a existat

o acțiune de ascundere a bunului sau a sursei impozabile sau taxabile -

imobilele au fost înregistrate din punct de vedere fiscal, iar contractele de

vânzare-cumpărare încheiate au fost înregistrate la organul fiscal care a putut

stabili eventualele taxe de plată.

În ceea

ce privește încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în

judecată a inculpatului, instanța a reținut următoarele: de la momentul

înregistrării ca plătitor de TVA persoana fizică are obligația de a depune la

organul fiscal toate documentele aferente anului fiscal pentru a se putea

stabili taxele și impozitele datorate bugetului de stat. TVA se calculează

pentru un an fiscal prin raportare la întreaga activitate desfășurată de o

persoană (în funcție de valoarea prejudiciului se stabilește și eventuala

aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005). În consecință, s-a

făcut aplicarea art. 334 C. proc. pen. și s-a dispus schimbarea încadrării

juridice a infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a

inculpatului din două infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - 22

acte materiale și în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - 2 acte materiale, în două infracțiuni de

evaziune fiscală pentru fiecare an fiscal pentru care s-a calculat TVA față de

persoana fizică C.C.

Tribunalul

a constatat că acțiunea de stabilire a taxelor și impozitelor, precum și obligația

de plată a acestora este o problemă care excede instanței penale, care nu este

în măsura a aprecia asupra legalității și temeiniciei unui act administrativ

fiscal decât în situația în care reclamă existența vreunei infracțiuni în

strânsă legătură cu acest act. De altfel, titlul executoriu emis de organele

fiscale a fost un argument în plus că fapta inculpatului nu este prevăzută -

cel puțin la acest moment - de legea penală.

Împotriva

hotărârii sus menționate au declarat apel procurorul și partea civilă Agenția

Națională de Administrare Fiscală,

prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Brașov.

Examinând

hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, dar și sub toate

aspectele de fapt și de drept conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea

de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze cu minori, prin decizia nr. 47/Ap

din 18 aprilie 2012, a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva

sentinței penale nr. 351/S din 16 decembrie 2011 a Tribunalului Brașov, pe care a menținut-o.

Împotriva

deciziei penale nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012 au declarat recurs procurorul și

partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală,

prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

În

recurs, Ministerul Public a invocat cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

Ministerul

Public a arătat că, potrivit legislației în vigoare pentru perioada de

referință, plătitorii de TVA erau și cei prevăzuți în art. 127 din Codul

fiscal.

Ministerul

Public a arătat că intenția inculpatului a fost de a se sustrage de la plata

taxelor datorate statului și normele legale care reglementează materia taxei pe

valoare adăugată. Înscrierea ca plătitor de TVA se face la Agenția Națională de Administrare Fiscală din localitatea unde domiciliază persoana care

formulează o asemenea cerere. În art. 9 din Legea nr. 241/2005 este incriminată

atât înregistrarea în parte a veniturilor, cât și ascunderea sursei de venit

prin neînregistrarea acesteia.

Agenția

Națională de Administrare Fiscală

nu a invocat un caz de casare.

Analizând

criticile formulate, instanța de recurs constată că acestea se încadrează în

cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

Astfel,

Agenția Națională de Administrare Fiscală a apreciat că, chiar dacă inculpatul

a fost achitat, prejudiciul cauzat prin acțiunile sau inacțiunile acestuia a

fost produs și neacoperit. Instanța de judecată avea obligația de a asigura și

părții civile

instrumentele legale pe

baza cărora să își poată valorifica drepturile procesuale împotriva

inculpatului din punct de vedere al recuperării prejudiciului.

În

susținerea celor de mai sus s-au invocat prevederile art. 347 și art. 348 C. proc. pen., potrivit cărora instanța de judecata avea posibilitate să dispună disjungerea acțiunii

civile față de cea penală, asigurând posibilitatea părții civile să își

dovedească pretențiile civile.

Prin

constituirea de parte civilă, subscrisa a reclamat un prejudiciu în cuantum

total de 1.075.219 lei, reprezentând obligații fiscale, astfel cum au fost

stabilite prin raportul de inspecție fiscală din 21 ianuarie 2010 și decizia de

impunere din 29 ianuarie 2010 întocmite de organele fiscale. Din considerentele

celor două acte administrative fiscale reies aspecte privitoare la activitatea

economică a inculpatului și la cuantumul obligațiilor fiscale datorate la

bugetul consolidat al statului. Important de reținut este faptul că aceste

obligații nu au fost achitate către partea civilă, situație în care se

justifica promovarea căii de atac în cauza de față.

Chiar

dacă această cauză nu se află în prezența situației reglementate în art. 347 C. proc. pen., s-a apreciat că instanța de fond avea posibilitatea, în baza rolului activ, ca

anterior pronunțării asupra acțiunii penale să disjungă acțiunea civilă în

cadrul căreia partea interesată să își valorifice drepturile procesuale.

S-a

considerat că nu se poate ignora existenta prejudiciului cauzat de inculpat la

bugetul consolidat al statului, atâta timp cât acesta este înregistrat în

evidența fiscală a acestuia și în prezent subzistă obligația de plată potrivit

prevederilor legale în vigoare.

Față de

motivele invocate, s-a apreciat că instanța de control judiciar are

posibilitatea asigurării pentru partea civilă a posibilității reale de

recuperare a prejudiciului cauzat la bugetul de stat, pe baza unui titlu

reprezentat de o hotărâre judecătoreasca pronunțată cu privire la inculpatul

din cauza de față.

Analizând

decizia penală nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012, instanța de recurs urmează să

respingă calea de atac declarată pentru următoarele considerente:

Nici

Ministerul Public, nici Agenția Națională de Administrare Fiscală nu au cerut

schimbarea temeiului achitării. Criticile au avut în vedere doar existența unei

obligații de înregistrare ca persoană fizică plătitoare de TVA, motiv invocat

de către Ministerul Public, respectiv omisiunea obligării la despăgubiri, chiar

atunci când inculpatul este achitat, motiv invocat de către Agenția Națională

de Administrare Fiscală.

Cazul

de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., greșita aplicare a legii:

Cazul

de casare invocat de către Ministerul Public are în vedere faptul că inculpatul

avea obligații clare în ceea ce privește înregistrarea ca plătitor de TVA,

conform H. G. nr. 44/2004, astfel încât încălcând această obligație fapta sa

este prevăzută de legea penală, fiind infracțiunea de evaziune fiscală.

Critica

este nefondată.

Instanța

de recurs reține că evaziunea fiscală reprezintă, conform art. 9 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale,

ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii

de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Infracțiunea are ca situație premisă

existența unei obligații legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite

activități prestate sau bunuri deținute.

Omisiunea

plății unei taxe legal datorate nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală,

dacă bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În acest caz, ia naștere

pentru cel care nu a efectuat plata doar obligația de plată a taxei respective,

nu și răspunderea penală. Atunci când o persoană fizică nu se înregistrează ca

plătitor de TVA, evaziunea fiscală există doar dacă bunul sau sursa impozabilă

au fost ascunse, nu și atunci când autoritățile fiscale cunoșteau sursa

impozabilă (inclusiv în ceea ce privește contractele încheiate, durata în care

s-au derulat contractele, numărul apartamentelor și veniturile obținute de

către inculpat în anii fiscali 2008 - 2009), având în vedere taxele deja calculate

cu privire la imobilele în cauză.

Inculpatul

a fost acuzat că ar fi realizat activități comerciale în perioada 2008 (22 acte

materiale) și 2009 (2 acte materiale), fără a se înregistra ca plătitor de TVA,

faptă care conform acuzării constituie infracțiunea de evaziune fiscală.

Prin

bun

sau sursă impozabilă sau taxabilă

se înțeleg toate veniturile și bunurile

impozabile sau taxabile. Prin

ascunderea bunului

se are în vedere

ascunderea bunului atât în sens fizic, cât și juridic.

În ceea

ce privește nedeclararea veniturilor unei persoane fizice, trebuie făcută

distincția între veniturile pentru care există atât obligația declarării, cât

și aceea a evidențierii și veniturile pentru care există doar obligația

declarării:

a)

Pentru veniturile pentru care există atât obligația evidențierii, cât și

obligația declarării, în cazul nedeclarării acestora vor putea fi îndeplinite

doar elementele constitutive ale infracțiunii reglementată în art. 9 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 241/2005, fără a se putea reține un concurs de

infracțiuni

între infracțiunea prevăzută în

art. 9 alin. (1)

lit.

a) din Legea nr. 241/2005 și

infracțiunea

prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Dacă veniturile

au fost evidențiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au

fost declarate la organul fiscal competent, atunci nu sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din lege,

deoarece nu se poate spune că s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile

în condițiile în care organele fiscale pot lua cunoștință de veniturile

realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului.

Fapta nu poate fi încadrată nici în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005, și anume în omisiunea evidențierii, deoarece veniturile au fost

evidențiate, doar că acestea nu au fost declarate.

b) În

cazul veniturilor pentru care există doar obligația declarării, dacă nu au fost

declarate, vom fi în prezența infracțiunii prevăzută în art. 9 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 241/2005. În cazul transferului proprietății imobiliare prin

procedura notarială, organul fiscal a luat, însă, cunoștință de existența

sursei impozabile sau taxabile prin comunicarea de către notar către organele

fiscale competente a actelor în baza cărora a operat transferul, împreună cu

documentația aferentă, astfel încât nu poate exista infracțiunea de evaziune

fiscală reglementată în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 prin

ascunderea sursei.

În

cauză, sursa impozabilă (bunurile și veniturile) nu a fost ascunsă, având în

vedere că a existat un impozit datorat statului calculat și vărsat cu ocazia

încheierii fiecărui contract de vânzare-cumpărare. Sursa impozabilă nu trebuie

confundată cu modul de calcul al taxelor (acesta din urmă reprezentând un mod

de interpretare a taxelor aplicabile în raport cu veniturile realizate și sursa

acestor venituri). Atunci când veniturile realizate și sursa acestor venituri

au fost corect declarate (astfel cum s-a întâmplat cu ocazia declarării

bunurilor și impozitării lor la vânzarea apartamentelor), revine competența de

stabili cuantumul sumelor datorate, în raport cu toate tranzacțiile efectuate,

fără să ia naștere infracțiunea de evaziune fiscală.

Acuzația

formulată de Ministerul Public are în vedere faptul că nu a fost declarată

activitatea continuă de vânzare a apartamentelor, vânzările fiind declarate ca

activități autonome. În acord cu instanța de fond și cea de apel, instanța de

recurs constată că nu există o ascundere a bunului sau sursei impozabile.

Omisiunea plății TVA nu poate fi asimilată infracțiunii de evaziune fiscală în

lipsa unui element fraudulos din care să rezulte intenția de a ascunde bunul

sau sursa impozabilă. Caracterul public al actelor încheiate de inculpat,

precum și avizele pe care autoritățile le-au acordat construcțiilor în speță,

exclud elementul fraudulos din care să rezulte săvârșirea infracțiunii de

evaziune fiscală. În cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare este menționat

faptul că au fost avute în vedere, la încheierea actelor autentice,

certificatele de atestare fiscală eliberate de Primăria Râșnov. În consecință,

astfel cum a observat instanța de fond, inculpatul a prezentat autorităților

sursa impozabilă, a achitat impozitul pentru construcțiile noi ridicate, sens

în care nu se poate aprecia ca acesta ar fi ascuns bunul impozabil sau sursa

impozabilă.

Potrivit

înscrisurilor aflate la dosarul urmărire penală, inculpatul, în calitate de

beneficiar al lucrărilor de construcții autorizate, a finalizat construirea

imobilelor, comisia de recepție a lucrărilor fiind formată din arhitect,

constructor, diriginte de șantier și reprezentant al Primăriei Râșnov.

Imobilele nou construite au fost înregistrate în cartea funciară și la

administrația financiară, situație care excede celei reglementate în art. 9 din

Legea nr. 241/2005, care presupune o ascundere a bunului (în speță înregistrat

la cartea funciară) sau sursei impozabile (în speță s-au plătit impozitele

aferente vânzării apartamentelor).

În ceea

ce privește cazul de casare invocat de

Agenția Națională de

Administrare Fiscală, cu privire la faptul că instanțele pronunțând o soluție

de achitare ar fi trebuit să oblige inculpatul la plata sumelor datorate către

stat, critica este nefondată.

Obligarea

inculpatului achitat la despăgubiri este legată de cazul de achitare incident.

Astfel, conform art. 346 C. proc. pen, când achitarea s-a pronunțat pentru

cazul prevăzut în art. 10 alin. (1)

lit.

b

1

) C. proc. pen. ori pentru că instanța a constatat existența unei

cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipsește vreunul

dintre elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la

repararea pagubei materiale și a daunelor morale, potrivit legii civile.

Nu pot

fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunțat pentru că

fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârșită de inculpat. Instanța penală

nu soluționează acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut

în art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. ori când pronunță încetarea

procesului penal pentru vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1)

lit. f) și j) C. proc. pen., precum și în caz de retragere a plângerii

prealabile.

Având

în vedere că nu a fost criticat temeiul achitării, hotărârea instanțelor de

fond și de apel care au lăsat nesoluționată latura civilă, deoarece motivul

achitării l-a constituit art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., este corectă.

Față de

considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca

nefondate, recursurile declarate de procuror și partea civilă împotriva

deciziei penale nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze cu minori.