ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 395 din 18 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Argeș, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, în cond. art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă.

S-a constatat că inculpatul A. a achitat integral prejudiciu reținut în actul de sesizare al instanței, în cuantum de 17.210 RON.

În temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen., au fost menținute măsurile asigurătorii instituite prin Ordonanța nr. 155/P/2018 emisă în data de 5 iunie 2019 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, asupra bunurilor mobile și imobile prezente și viitoare, deținute de inculpatul A., până la concurența sumei de 17.210 RON.

Pentru a pronunța această sentință, în esență, prima instanță a reținut că prin actul de sesizare a instanței inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, cu aplicarea art. 5 C. pen., reținându-se în esență că, în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, inculpatul A., fără a-și organiza activitatea comercială sub o formă juridică, pe care să o înregistreze la Administrația Județeană a Finanțelor Publice și/sau Oficiul Registrului Comerțului, ascunzând astfel sursa impozabilă, a efectuat un număr de 7 operațiuni impozabile de achiziții de autoturisme second-hand de la diverse persoane, pe care le-a revândut în scopul realizării de venituri/profit, depășind la data de 9 august 2011 plafonul special de scutire de TVA și fără a declara organelor fiscale competente aceste venituri realizate, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, a cauzat în acest mod bugetului de stat un prejudiciu în valoare totală de 17.210 RON, reprezentând TVA în sumă de 9.828 RON și impozit pe venit în sumă de 7.382 RON.

Instanța de fond a concluzionat că faptă inculpatului A., de a depăși plafonul de TVA, nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, nefiind o obligație penală, ci una fiscală, organele fiscale având posibilitatea să impună inculpatului obligația de a achita impozitul pe venit pentru diferența între valoarea de achiziție și valoarea de vânzare ulterioară a autovehiculelor second-hand.

Prin urmare, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., instanța de fond a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 și a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș și partea civilă STATUL ROMÂN - ANAF- DGFP ARGEȘ.

Prin Decizia penală nr. 352/A din data de 8 iulie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în complet de divergență, cu majoritate, a decis următoarele:

Au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș și de partea civilă STATUL ROMÂN PRIN ANAF REPR. DGRFP PLOIEȘTI - A.J.F.P.ARGEȘ, împotriva Sentinței penale nr. 395 din data de 18 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. x/2019, privind pe inculpatul A., a fost desființată în totalitate sentința și, rejudecând, în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. combinat cu art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. și art. 10 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus încetarea procesului penal având ca obiect săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului o sancțiune cu caracter administrativ constând în amendă în sumă de 1.000 RON, care se înregistrează în cazierul judiciar.

S-a constatat acoperit integral prejudiciul cauzat părții civile.

Au fost menținute măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatului prin ordonanța nr. 155/P/2018 din 5 iunie 2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș.

În apel, fiind administrate probe concludente și pertinente din care a reieșit că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, s-a apreciat că soluția legală în prezenta cauză este condamnarea inculpatului de către instanța de control judiciar, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., fiind răsturnată prezumția de nevinovăție instituită în favoarea acestuia și reglementată de art. 4 C. proc. pen.

Astfel, apreciindu-se că în prezenta cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea normativă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea 5 alin. (1) C. pen., sub aspectul laturii obiective și subiective, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., instanța de apel a admis apelurile parchetului și părții civile, a desființat în totalitate sentința și rejudecând, a făcut aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 și în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. comb. cu art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit o cauză de impunitate.

Prin Decizia penală nr. 546/A din data de 30 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen., a fost admisă contestația la executare formulată de contestatorul A.

Astfel, s-a dispus lămurirea dispozitivul Deciziei penale nr. 352/A din data de 8 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în Dosarul nr. x/2019, în sensul că: menține măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatului prin Ordonanța nr. 155/P/2018 din 5 iunie 2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, până la concurența sumei de 3.000 RON.

*****

Împotriva Deciziei din apel, 352/A din 8 iulie 2020, la data de 18 august 2020, data poștei, a formulat recurs în casație inculpatul A., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

În cauza de față, recurentul inculpat A. și-a întemeiat recursul în casație pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esență, prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. a solicitat să se constate că fapta săvârșită nu realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru următoarele motive:

Astfel, s-a arătat că pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, în modalitatea prev. de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- existența unei obligații legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activități prestate sau bunuri deținute. Astfel, atât instanța de fond, cât și cea de apel au constatat că această condiție a fost îndeplinită întrucât Codul fiscal dar și Codul de procedură fiscală prevăd ca taxe/impozite TVA-ul și impozitul pe profit pentru activități generatoare de venituri, în cazul de față pentru vânzare-cumpărare ca act de comerț.

- existența unui bun sau a unei activități care se încadrează în ipotezele legale privind impozitarea ori taxarea. Și această condiție a fost îndeplinită întrucât, ambele instanțe au calificat activitatea de vânzare-cumpărarea a celor 7 autoturisme ca fiind acte de comerț pentru care exista obligația de plată. Astfel, s-a arătat că ambele instanțe au împărtășit opinia Înaltei Curți în ceea ce privește sursa impozabilă sau taxabilă, respectiv aceasta este orice entitate care constituie "baza de calcul" a obligațiilor fiscale sau, așa cum a explicat tot instanța supremă mai pe larg, "sursa impozabilă sau taxabilă" reprezintă evenimentul sau actul juridic care dă naștere obligației fiscale. Sunt astfel de acte, cele care au ca efect dobândirea unui bun (bunul dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare, donație, schimb, constituie bază de impunere pentru impozit pe teren, clădiri etc), realizarea unui venit (realizarea unui venit în temeiul unui contract de muncă, de împrumut, de vânzare-cumpărare constituie bază de impunere pentru impozitul pe profit), precum și efectuarea unor acte de consum (contract de vânzare-cumpărare care constituie bază de impunere pentru TVA, accize, taxe vamale).

- săvârșirea faptei să aibă ca scop sustragerea de la plata obligațiilor fiscale către stat pentru bunurile deținute ori activități realizate.

S-a menționat că în cauza pendinte elementul material al infracțiunii constă în ascunderea bunului ori a sursei impozabile ori taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Potrivit disp. art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 constituie infracțiune de evaziune fiscală și se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.

Conform disp. art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005, reprezintă obligații fiscale - obligațiile prevăzute de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală.

Așadar, potrivit dispozițiilor normative, infracțiunea de evaziune fiscală are în cuprinsul laturii obiective ca și acțiune (verbumm regens) ascunderea bunului sau a sursei impozabile, în vederea sustragerii de la plata obligațiilor fiscale. Cu alte cuvinte, infracțiunea mai sus analizată se realizează printr-o acțiune de ascundere, fiind o infracțiune comisivă (și nu printr-o omisiune).

Ceea ce textul de lege vrea să sancționeze este atitudinea contribuabilului, care prin demersurile sale face ca sursa/obiectul generator de obligații fiscale să nu fie public, făcând operațiunea ocultă, cu alte cuvinte, ferită de "ochii autorității fiscale", în acest sens, autorul făcând demersuri fie fizice (ascunderea fizică a bunului), fie juridice (disimularea naturii juridice a sursei), astfel încât să îngreuneze sau să facă imposibilă identificarea sursei impozabile.

S-a arătat că deși instanța de apel a apreciat că inculpatul trebuia să se înregistreze ca plătitor de taxe și impozite, întrucât prin activitățile sale a desfășurat acte de comerț, eludând dispozițiile legale privind înregistrarea fiscală, în opinia inculpatului nimic nu împiedica organul fiscal să stabilească potrivit normelor metodologice dacă acesta este sau nu plătitor de TVA, această situație neputând fi calificată ca infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cel mult putând fi calificată ca și contravenție, potrivit disp. art. 336 C. proc. fisc.

Împrejurarea că recurentul trebuia să se înregistreze ca plătitor de TVA și impozit pe venit este o problemă de natură fiscală, ce atrage răspunderea sa fiscală și nu cea penală.

S-a mai arătat că recurentul nu a ascuns bunul sau sursa impozabilă și nu a intenționat să facă acest lucru, actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în formă scrisă și au fost înregistrate la Primăria Pitești.

De asemenea, s-a menționat că la momentul producerii faptului juridic generator se constituie și raportul de drept material fiscal, având ca obiect creanța statului sau unității administrativ-teritoriale asupra contribuabilului.

Astfel, s-a arătat că referitor la existența evaziunii fiscale în ipoteze de tipul celor de mai sus, instanța supremă a decis că infracțiunea prevăzută art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 are ca situație premisă existența unei obligații legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activități prestate sau bunuri deținute. Omisiunea plății unei taxe legal datorate nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală, dacă bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse, întrucât în acest caz, ia naștere pentru cel care nu a efectuat plata doar obligația de plată a taxei respective, nu și răspunderea penală. Atunci când o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de TVA, evaziunea fiscală există doar dacă bunul sau sursa impozabilă au fost ascunse, nu și atunci când autoritățile fiscale cunoșteau sursa impozabilă.

Prin ascunderea bunului se are în vedere atât ascunderea bunului în sens fizic cât și juridic, iar în ceea ce privește nedeclararea veniturilor unei persoane fizice trebuie făcută distincția între veniturile pentru care există atât obligația declarării, cât și aceea a evidențierii și veniturile pentru care există doar obligația declarării.

Pentru veniturile pentru care există atât obligația evidențierii, cât și obligația declarării, în cazul nedeclarării acestora vor putea fi îndeplinite doar elementele constitutive ale infracțiunii reglementată în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, fără a se putea reține un concurs de infracțiuni între infracțiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit, a) din Legea nr. 241/2005 și infracțiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Dacă veniturile au fost evidențiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, atunci nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din lege, deoarece nu se poate spune că s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile în condițiile în care organele fiscale pot lua cunoștință de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului.

S-a precizat că fapta nu poate fi încadrată nici în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 și anume în omisiunea evidențierii, deoarece veniturile au fost evidențiate, doar că acestea nu au fost declarate. Totodată, au fost invocate prevederile Ordinului privind aprobarea modelului-cadru al protocolului de cooperare în vederea schimbului de informații între ANAF și autoritățile administrației publice, încheiat în data de 27 decembrie 2012 și publicat în Monitorul Oficial al României nr. 32 din 15 ianuarie 2013.

În opinia recurentului inculpat motivarea instanței de apel precum că, prin nedeclararea la organele fiscale, ci doar la Primăria Pitești, a celor 7 tranzacții, constituie infracțiune de evaziune fiscală prin ascunderea bunului sau a sursei, nu poate fi primită întrucât operațiunile, odată declarate și înregistrate la Primăria Pitești, puteau fi cunoscute de organul fiscal central, potrivit Ordinului anterior menționat. Așadar, s-a susținut că prin declararea la Primăria Pitești veniturile au fost evidențiate, ANAF Argeș având posibilitatea să verifice toate informațiile necesare, prin simpla accesare a bazei de date, neputându-se pune problema clandestinității sau a ascunderii sursei impozabile.

S-a mai arătat că și în fața instanței de apel a făcut referire la faptul că la întâlnirea din data de 18 mai 2018, organizata la București, a președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curților de Apel cu procurorii șefi secție urmărire penala de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, structurilor specializate DNA și DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal și dreptului procesual penal, au fost analizate două opinii exprimate în practica judiciară cu privire la încadrarea juridică a faptei de comercializare de către o persoană fizică a autoturismelor second-hand fără plata taxelor. Astfel, într-o opinie s-a apreciat ca fapta se încadrează în tiparul infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În altă opinie, din practica judiciară s-a considerat că ori de câte ori organele fiscale au posibilitatea de a constata și verifica operațiunile realizate (operațiunile de vânzare-cumpărare fiind declarat la primării, în vederea înregistrării ca bunuri impozabile) nu se poate reține infracțiunea de evaziune fiscală (în acest sens s-au invocat Deciziile nr. 174/2014 și 3907/2012 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție), (www inm-lex.ro-Secțiunea Unificare practică judiciara-Minuta întâlnirii din data de 18 mai 2018 - pct. 19.2 - pag. 44 - 45).

S-a concluzionat că omisiunea plății unei taxe legal datorate nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală, daca bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În acest caz, ia naștere pentru cel care nu a efectuat plata doar obligația de plată a taxei respective, nu și răspunderea penală. Atunci când o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de TVA, evaziunea fiscală există doar dacă bunul sau sursa impozabilă au fost ascunse, nu și atunci când autoritățile fiscale cunoșteau sursa impozabilă (inclusiv în ceea ce privește contractele încheiate, durata în care s-au derulat contractele, numărul apartamentelor și veniturile obținute de către inculpat în anii fiscali 2008 - 2009), având în vedere taxele deja calculate cu privire la imobilele în cauză.

Prin «bun» sau «sursă impozabila sau taxabilă» se înțeleg toate veniturile și bunurile impozabile sau taxabile. Prin «ascunderea bunului» se are în vedere ascunderea bunului atât în sens fizic, cât și juridic.

În ceea ce privește nedeclararea veniturilor unei persoane fizice trebuie făcută distincția între veniturile pentru care există atât obligația declarării, cât și aceea a evidențierii și veniturile pentru care există doar obligația declarării:

Pentru veniturile pentru care există atât obligația evidențierii, cât și obligația declarării, în cazul nedeclarării acestora vor putea fi îndeplinite doar elementele constitutive ale infracțiunii reglementată în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, fără a se putea reține un concurs de infracțiuni între infracțiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 și infracțiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Dacă veniturile au fost evidențiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, atunci nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din lege, deoarece nu se poate spune că s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile în condițiile în care organele fiscale pot lua cunoștință de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului. Fapta nu poate fi încadrată nici în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, și anume în omisiunea evidențierii, deoarece veniturile au fost evidențiate, doar că acestea nu au fost declarate.

S-a mai arătat de către recurent că și la întâlnirea din data de 10 martie 2020, organizată la București, a procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A și D.I.I.C.O.T. și al parchetelor de pe lângă curțile de apel, s-a reținut într-o opinie majoritară că fapta nu este prevăzută de legea penală, arătându-se că nu se poate reține că persoanele fizice au ascuns sursa impozabilă (operațiunile comerciale de vânzare autoturisme), atâta timp cât organul fiscal a putut constata și verifica operațiunile comerciale efectuate, veniturile realizate și sursa acestora, toate operațiunile de revânzare fiind înregistrate în evidențele organului fiscal.

În final, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și să se dispună achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casație către părți și procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

La data de 28 august 2020, au fost depuse la dosar concluzii scrise formulate de partea civilă STATUL ROMÂN - ANAF - DGFP ARGEȘ.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 11 septembrie 2020, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 23.10.2020, dată până la care, de asemenea, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin încheierea din data de 23 octombrie 2020, constatând că prezenta cerere de recurs în casație formulată de inculpat îndeplinește cerințele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis în principiu cererea de recurs în casație, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 4 decembrie 2020, s-au luat concluziile apărării recurentului inculpat și ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanța de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. a solicitat să se constate că fapta săvârșită nu realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, solicitându-se achitarea inculpatului pentru această infracțiune.

În esență, s-a arătat că deși instanța de apel a apreciat că inculpatul trebuia să se înregistreze ca plătitor de taxe și impozite, întrucât prin activitățile sale a desfășurat acte de comerț, eludând dispozițiile legale privind înregistrarea fiscală, inculpatul a menționat că nimic nu împiedica organul fiscal să stabilească potrivit normelor metodologice dacă acesta este sau nu plătitor de TVA, în opinia apărării, această situație neputând fi calificată ca infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cel mult putând fi calificată ca și contravenție, potrivit dispozițiilor art. 336 C. proc. fisc.

Împrejurarea că recurentul trebuia să se înregistreze ca plătitor de TVA și impozit pe venit este în opinia apărării o problemă de natură fiscală, ce atrage răspunderea sa fiscală și nu cea penală.

Prin urmare, pentru motive arătate în cererea formulată, inculpatul A. a solicitat să se analizeze dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare al infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat și să se dispună admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza I C. proc. pen., să se dispună achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În cauză se constată că se critică, în ansamblu, că fapta reținută în sarcina inculpatului nu e prevăzută de legea penală și că inculpatul nu se face vinovat de comiterea ei, impunându-se achitarea sa.

Deși în concret susținerile recurentului inculpat A. vizează neprevederea faptei de către legea penală în ceea ce privește infracțiunea reținută de instanța de apel în sarcina sa, circumscrise de apărarea inculpatului cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte notează că, în speță, în raport de soluția atacată, criticile vor fi analizate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. pen.

Astfel, se reține că în cauză, s-a dispus încetarea procesului penal având ca obiect săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen. și în baza art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului A. o sancțiune cu caracter administrativ constând în amendă în sumă de 1.000 RON, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Instanța de apel a constatat că în prezenta cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea normativă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea 5 alin. (1) C. pen., sub aspectul laturii obiective și subiective.

Așadar, apreciindu-se că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpatul A. și totodată, constatându-se că s-a acoperit integral prejudiciul cauzat părții civile, s-a făcut aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 și în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. comb. cu art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit o cauză de impunitate.

În concret, se reține că prin cererea de recurs în casație dedusă judecății, s-a solicitat de către apărarea inculpatului A. achitarea acestuia întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, având în vedere că nu poate fi reținută această infracțiune atâta timp cât organul fiscal a putut constata și verifica operațiunile comerciale efectuate de inculpat, precum și veniturile, care au fost înregistrate, cunoscându-se sursa lor.

S-a susținut că prin declararea lor la Primăria Pitești, veniturile au fost evidențiate, ANAF Argeș având posibilitatea să verifice toate informațiile necesare, prin simpla accesare a bazei de date, neputându-se pune problema clandestinității sau a ascunderii sursei impozabile.

În opinia recurentului dacă veniturile au fost evidențiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, atunci nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, arătând că nedeclararea celor 7 tranzacții la organele fiscale nu constituie infracțiune de evaziune fiscală prin ascunderea bunului sau a sursei, întrucât operațiunile, odată declarate și înregistrate la Primăria Pitești, puteau fi cunoscute de organul fiscal central.

Așadar, din punctul de vedere al apărării în cauză nu se poate reține că recurentul a ascuns bunul sau sursa impozabilă (și nici nu a intenționat să facă acest lucru), atâta timp cât actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în formă scrisă și au fost înregistrate la Primăria Pitești.

Totodată, s-a susținut că împrejurarea că recurentul trebuia să se înregistreze ca plătitor de TVA și impozit pe venit este o problemă de natură fiscală, ce atrage răspunderea sa fiscală și nu cea penală. Astfel, s-a menționat că nimic nu împiedica organul fiscal să stabilească potrivit normelor metodologice dacă acesta este sau nu plătitor de TVA, această situație neputând fi calificată ca infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cel mult putând fi calificată ca și contravenție, potrivit disp. art. 336 C. proc. fisc.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casație astfel formulate, de dispozițiile incidente și scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală - conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând obiectul analizei prezentei căi de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor așa cum au fost formulate de apărarea inculpatului A., Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate.

Astfel, se reține că prin hotărârea atacată s-a constatat că în raport de probatoriul specific administrat în cauză, în special raportul de expertiză financiar-contabilă dispus în faza de urmărire penală, de dispozițiile legale incidente în materie, respectiv art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, Legea nr. 571/2003 și Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, pct. 66 din Normele Metodologice de Aplicare a Codul fiscal, reiese că activitatea inculpatului A. de cumpărare și revânzare de autovehicule second-hand se circumscrie unor fapte de comerț, fiind evident că activitatea desfășurată a avut scop comercial, iar inculpatul a acționat ca un comerciant care avea obligațiile legale de a se înregistra la Registrul Comerțului și de a declara veniturile realizate, în urma activităților economice desfășurate în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2013, fiind generate obligații fiscale de plată în sumă totală de 17.210 RON, reprezentând TVA în sumă de 9.828 RON și impozit pe venit în sumă de 7.382 RON, contribuțiile de asigurări sociale de sănătate nefăcând obiectul infracțiunii de evaziune fiscală, în modalitatea normativă prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005

Instanța de apel a reținut că în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, inculpatul A. a efectuat un număr de 7 tranzacții de vânzare-cumpărare autoturisme și având în vedere succesiunea în timp și perioada relativ scurtă dintre cumpărarea și vânzarea autoturismelor, s-a constatat că inculpatul a acționat ca veritabil comerciant, desfășurând o activitate comercială în sine, în scopul obținerii de profit, de unde reiese caracterul ritmic și repetitiv al activității respective, ceea ce conturează pe deplin și conferă acesteia statutul de operațiune comercială sau act de comerț supus regulilor și normelor specifice, evident adaptate persoanelor fizice comitente.

Astfel, s-a menționat că deși a desfășurat o activitate economică, inculpatul nu și-a organizat activitatea ca persoană fizică autorizată, întreprindere individuală sau membru al unei întreprinderi familiale și nu s-a înregistrat ca plătitor de taxe și impozite.

De asemenea, instanța de apel a considerat că susținerile inculpatului în sensul că s-a înregistrat la primăria de domiciliu ca proprietar al autoturismelor și a plătit impozitele aferente, nu au relevanță factuală sub aspectul infracțiunii de evaziune fiscală deduse judecății, în contextul în care acesta nu a declarat organelor fiscale veniturile obținute în urma operațiunilor de revânzare și acesta avea obligația de a-și organiza activitatea comercială sub o anumită formă juridică, să înregistreze într-o evidență specifică operațiunile și veniturile obținute pe care le declară organelor fiscale competente.

Instanța de control judiciar a menționat că infracțiunea de evaziune fiscală dedusă judecății presupune ca situație premisă existența unei obligații legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activități producătoare de venituri cu caracter de continuitate, fiind evident că inculpatul a efectuat cele 7 operațiuni impozabile de achiziții de autoturisme second-hand cu scopul revânzării în vederea obținerii unui profit.

De asemenea, aceste activități sunt calificate ca fiind economice impozabile în sensul art. 269 Codul fiscal, fiind desfășurate în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate și au depășit în decursul unui an calendaristic plafonul de scutire prevăzută de art. 152 alin. (1) C. fisc. , de 35.000 euro.

În acest context, inculpatul avea obligația să solicite organelor fiscale atribuirea codului de înregistrare în scop de TVA și avea obligații fiscale datorate bugetului general consolidat al statului în sumă totală de 17.210 RON, așa cum reiese din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.

Deși acesta a achitat creanțele către bugetul local, respectiv impozitele auto, nu Primăriei Mun. Pitești îi revenea obligația de a comunica către ANAF toate aceste operațiuni taxabile, ci inculpatului, neavând relevanță procesuală faptul că a înregistrat la primărie toate contractele de vânzare-cumpărare.

Datoriile către bugetul local nu sunt identice cu cele pentru bugetul consolidat al statului, fiind de notorietate că primăria percepe taxe și impozite pe proprietate, iar nu pentru tranzacțiile comerciale efectuate, nivelul local de taxare fiind fundamentat pe alte criterii, de exemplu în cazul autoturismelor, capacitatea cilindrică, iar nu valoarea contractului de achiziție.

Pentru considerentele expuse anterior, în condițiile în care obligația de înregistrare în scop de TVA ca și ascunderea sursei impozabile nu sunt generale, ci se raportează la entitatea sau instituția beneficiară a plăților ce derivă din taxarea activităților comerciale, în prezenta cauză ANAF, inculpatul a ascuns sursa impozabilă, în contextul în care nu a comunicat organelor fiscale veniturile pe care le-a înregistrat, corelativ efectuării unui număr de 7 tranzacții de vânzare-cumpărare autoturisme, ceea ce relevă întrunirea tipicității obiective și subiective a infracțiunii de evaziune fiscală în varianta normativă expusă în cuprinsul rechizitoriului nr. x al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș.

În consecință, instanța de apel a stabilit că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpatul A., iar în aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., instanța a constatat că legea penală mai favorabilă inculpatului este cea veche, având în vedere totodată și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, în forma anterioară datei de 01.02.2014, vizând cauza de nepedepsire în ipoteza în care inculpatul achită integral prejudiciul cauzat anterior începerii fazei procesuale a cercetării judecătorești.

Prin urmare, reținând că inculpatul a achitat integral prejudiciul cauzat, în sumă de 17.210 RON, așa cum a fost reținut în cuprinsul rechizitoriului nr. x din 27 iunie 2019 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, s-a făcut aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 și în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit o cauză de impunitate.

Prin recursul în casație formulat în cauză, apărarea inculpatului A. a susținut, în esență, că nu poate fi reținută infracțiunea de evaziune fiscală imputată inculpatului întrucât activitatea comercială derulată a fost cunoscută prin aceea că inculpatul a declarat la Primăria municipiului Pitești tranzacțiile efectuate, motiv pentru care, în opinia apărării, faptei îi lipsește elementul material al ascunderii.

Critica apărării recurentului inculpat formulată sub acest aspect este neîntemeiată.

Potrivit art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005, reprezintă obligații fiscale - obligațiile prevăzute de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală. În ipoteza în care contribuabilul nu declară bunurile și veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat, organul fiscal nu are de unde să le cunoască, rezultând că nedeclararea reprezintă o formă de ascundere a sursei impozabile.

Conform dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală, ascunderea bunului sau a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Elementul material al laturii obiective al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de aceste dispoziții legale se realizează printr-o acțiune de ascundere a bunului sau a sursei impozabile sau taxabile, care se poate realiza fie sub forma ascunderii fizice, fie sub forma ascunderii juridice. Potrivit normei legale, acțiunea de ascundere a sursei impozabile sau taxabile include și fapta având ca obiect obținerea în mod clandestin a unor venituri impozabile. Pentru existența infracțiunii de evaziune fiscală, legiuitorul a prevăzut o cerință esențială în conținutul normei de incriminare, fiind necesar ca acțiunea de a ascunde sursa impozabilă (comisivă prin omisiune) să fie de natură a genera o stare de pericol relațiilor sociale vizate, constând în aptitudinea de a crea premisele sustragerii de la plata obligațiilor fiscale legale.

Desfășurarea unei activități comerciale fără înregistrarea în registrul comerțului și la organul fiscal se circumscrie noțiunii de ascundere a sursei impozabile și are aptitudinea de a crea premisele sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, activitatea nefiind cunoscută organelor fiscale competente să emită decizia de impunere, urmare a omisiunii de declarare a activităților care au generat venit.

În speță, față de starea de fapt reținută de instanța de apel pe baza propriei interpretări a probatoriului administrat, s-a reliefat realizarea de către recurentul inculpat A. a unor fapte de comerț în scopul obținerii unui profit și fără a-și înregistra activitatea conform legii, nu a declarat organelor fiscale competente veniturile pe care le-a obținut în urma operațiunilor de revânzare a celor 7 tranzacții de vânzare-cumpărare autoturisme.

Astfel, s-a constatat că inculpatul A., persoană fizică, a desfășurat activități comerciale, realizând fapte de comerț în scopul obținerii unui profit prin cumpărarea de autoturisme second-hand în scop de revânzare, respectiv în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, a achiziționat 7 autoturisme second-hand pe care ulterior le-a comercializat, depășind la data de 9 august 2011, plafonul de scutire de TVA, fără a declara organelor fiscale competente aceste venituri.

Neîndeplinirea obligației de a declara veniturile realizate din activitatea derulată a creat premisele sustragerii de la plata impozitului pe venit și a TVA-ului, având astfel ca și consecință împiedicarea organului fiscal competent de a cunoaște sursa impozabilă și de a stabili existența și întinderea obligațiilor fiscale prevăzute de lege.

Deși în apărare recurentul inculpat menționează că organul fiscal avea posibilitatea identificării tranzacțiilor realizate de către acesta, ca urmare a depunerii la primăria de domiciliu a contractelor de vânzare-cumpărare a autoturismelor, acest aspect nu are relevanță în ceea ce privește stabilirea tipicității faptei, ascunderea sursei impozabile prin nedeclararea veniturilor realizate având aptitudinea de a împiedica organul competent să stabilească obligațiile fiscale legale aferente tranzacțiilor în discuție.

Așadar, contrar susținerilor apărării, înregistrarea tranzacțiilor de vânzare-cumpărare a autoturismelor la organul fiscal local din cadrul Primăriei municipiului Pitești pentru stabilirea impozitului pe proprietate nu este de natură să înlăture starea de pericol generată de clandestinitatea activității comerciale derulate.

Ca atare, modalitatea faptică prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală imputată inculpatului, respectiv prin nedeclararea veniturilor realizate, se circumscrie ascunderii sursei impozabile cu scopul sustragerii sale de la îndeplinirea obligațiilor fiscale ce îi reveneau din activitatea desfășurată în modalitatea reținută în cauză, constând într-o activitate comercială clandestină. Or, prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 incriminează tocmai o astfel de conduită.

Împrejurarea că recurentul inculpat a înregistrat la primărie transferul de proprietate și a plătit impozitele aferente, nu înlătură caracterul clandestin al activității în raport de organul fiscal competent căruia activitatea acestuia i-a rămas necunoscută.

Așa cum s-a arătat, în speță, pa baza probatoriului administrat, instanța de apel a stabilit că în urma activităților economice desfășurate în perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2013, inculpatul A., fără a fi autorizat conform legii, a acționat ca un comerciant și a efectuat un număr de 7 tranzacții de vânzare-cumpărare autoturisme second-hand pe care le-a revândut apoi în scopul realizării de venituri, fără a declara organelor fiscale competente veniturile obținute, în scopul sustragerii de plata obligațiilor legale aferente acestora. Astfel, s-a constatat că prin activitatea comercială desfășurată de inculpat s-a cauzat un prejudiciu bugetului de stat constând în TVA (9.828 RON) și impozit pe profit (7.382 RON).

Concluzionând, Înalta Curte constată că situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanța de apel atestă că fapta inculpatului astfel cum a fost descrisă în decizia atacată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, se constată că instanța a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului recurent sunt neîntemeiate.

Față de cele reținute, Înalta Curte constată că motivele recursului în casație astfel cum au fost formulate nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și prin urmare, recursul în casație formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 352/A din data de 8 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 352/A din data de 8 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2020.

Procesat de GGC - LM