ÎCCJ, decizie (scj.ro #82859)

Cerere de excludere a unui asociat. Condiții de admisibilitate din perspectiva dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 Cuprins pe materii: Drept comercial. Excluderea și retragerea asociaților Index alfabetic: excludere asociat Legea nr. 31/1990, art. 80, art. 222 alin. (1) lit. c)-d) Dispoziția art. 222 lit. c) din Legea nr. 31/1990 instituie ca situație premisă pentru excludere calitatea de asociat cu răspundere nelimitată a asociatului a cărui excludere se cere instanței.

În cazul în care societatea din care se solicită excluderea este o societate cu răspundere limitată, iar asociatul a cărui excludere se cere este un asociat cu răspundere limitată, ipoteza art. 222 lit. c) - care privește un asociat cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administrație ori contravine dispozițiilor art. 80 și 82 - nu este aplicabilă, aceasta fiind incidentă exclusiv societăților de persoane: în nume colectiv și în comandită simplă, ai căror asociați răspund nelimitat inclusiv cu bunurile proprii, nu și celor mixte, de capital și persoane, ai căror asociați au o răspundere limitată la capitalul subscris. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3590 din 29 octombrie 2013 Prin sentința nr. 1338 din 23 decembrie 2011, Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea formulată de reclamanta A.M.

în contradictoriu cu pârâtele SC M.C. SRL Satu Mare și SC S. SRL Satu Mare având ca obiect excluderea asociatului SC S. SRL din SC M. SRL. Instanța de fond, în pronunțarea soluției, a stabilit că probele administrate nu au făcut dovada ipotezelor art. 222 lit. c) și d) din Legea nr. 31/1990, dispoziții pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, respectiv a amestecului fără drept în activitatea societății sau a actelor de fraudă din partea asociatului. A mai reținut instanța de fond că dizolvarea societății se hotărăște în condițiile legii, neavând relevanță acțiunea pentru soluționarea excluderii, iar cu privire la activitatea financiară, aceasta se desfășoară în condițiile legii în interesul societății, neputându-se dovedi că asociatul majoritar SC S. SRL a acționat în sensul ajungerii în faliment a societății.

Prin decizia nr. 102/C din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Criticile apelantei constând în principal în aprecierea probatoriului administrat cu care afirmă că a făcut dovada neimplicării asociatului în activitatea societății și care a condus la pierderea spiritului affectio societatis , au fost înlăturate de instanța de apel. Instanța de apel a reținut că situația de excludere avută în vedere de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea societăților comerciale privește numai pe asociații care au și calitatea de administrator, calitate pe care pârâta asociat SC S. SRL nu o deține în cadrul societății SC M.C. SRL, acest text nefiind deci incident în speță.

În ce privește ipoteza de la art. 222 alin. (1) lit. c), s-a reținut că aceasta este aplicabilă asociaților care, neavând calitatea de administratori ai societății, intervin fără drept în operațiunile de administrare, utilizează capitalul social în folosul lor sau al altor persoane fără consimțământul asociaților, exercită ca asociați cu răspundere nelimitată acte de concurență neloială în pofida interdicției de la art. 82 din Legea societăților comerciale, dar că aceste aspecte nu au fost dovedite de reclamantă. În contra deciziei instanței de apel, reclamanta A.M. a declarat recurs solicitând , în principal, casarea hotărârii în vederea administrării probei testimoniale solicitată în calea de atac a apelului, subsidiar, modificarea hotărârii recurate, iar, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și excluderea asociatului pârât din societatea SC M.C.

SRL. În drept recurenta a invocat art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului sub aspectul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că pentru termenul din 6 noiembrie 2012 a solicitat amânarea judecății pentru comunicarea și studierea întâmpinării și a formulării cererii în probațiune. Dacă i s-ar fi admis cererea de probe cu înscrisuri exhaustiv motivată, pe care a solicitat-o și prin motivele de apel, ar fi depus înscrisuri relevante inclusiv dovada începerii urmăririi penale față de numitul B.C. sub aspectul săvârșirii de infracțiuni la Legea nr. 31/1990. A mai arătat că în ce privește proba testimonială solicitată, audierea martorei B.M., contabila societății, aceasta era utilă în dovedirea fraudei asociatului SC S. prin asociatul său unic, B.C.

În dezvoltarea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta a criticat faptul că, în pofida probelor administrate, instanța de apel nu a reținut incidența dispozițiilor art. 222 lit. c) raportat la art. 80 din Legea nr. 31/1990. Descrie recurenta faptele despre care afirmă că le-a dovedit cu privire la conduita asociatului pârât, care au condus la destabilizarea societății și la neînțelegerile grave dintre asociați și la pierderea elementului de natură psihologică affectio societatis. A arătat recurenta că în ipoteza în care s-ar aprecia că privite individual aceste fapte ale asociatului majoritar pe care le relatează și care se circumscriu prevederilor art. 80 din Legea nr. 31/1990 nu ar constitui motiv de excludere, analizate în ansamblu, dovedesc pierderea totală a spiritului affectio societatis de către asociatul majoritar, aspect care legitimează cererea de excludere.

Pierderea affectio societatis este o condiție de fond, dar nu conduce automat la nulitatea societății dacă asociatul care solicită excluderea celui de-al doilea asociat continuă activitatea societății. Un aspect trecut cu vederea de ambele instanțe constă în demersurile pârâtei de a evacua societatea din spațiile închiriate și că acțiunea acesteia în dizolvarea societății, care a făcut obiectul dosarului xx99/83/2009, a fost respinsă irevocabil. A arătat recurenta că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la aceste aspecte, fapt care atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Intimata SC S. SRL a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacată în recurs.

A susținut intimata că apelanta-reclamantă a solicitat audierea martorei B.M. fără a arăta împrejurările pe care dorește să le dovedească conform art. 287 1 pct. 4 C. proc. civ., că această probă a fost solicitată și în fața instanței de fond și admisă de aceasta, dar neadministrată deși s-au acordat mai multe termene, operând decăderea din probă. A mai arătat intimata, dezvoltând situația de fapt, că în cauză nu sunt incidente ipotezele de excludere prevăzute de art. 222 lit. c) și d) din Legea societăților comerciale. Recursul declarat de reclamantă nu este fondat. Sub primul motiv de nelegalitate încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică respingerea probei cu înscrisuri solicitată atât prin cererea de apel cât și în cursul procesului, de către instanța de apel.

Înalta Curte constată că motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident pentru situația în care se invocă lipsa de temei legal sau greșita aplicare a legii prin hotărârea atacată or, prin recursul declarat, sub acest motiv, recurenta nu susține nici lipsa de temei legal a măsurii adoptate de instanța de apel și nici încălcarea vreunei dispoziții legale prin adoptarea acestei măsuri procesuale. Verificând însă respectarea de către instanța de apel a prevederilor legale care reglementează propunerea, încuviințarea și administrarea probelor în apel, Înalta Curte constată că acestea nu au fost încălcate. Potrivit art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde, sub sancțiunea decăderii instituită prin alin. (2), dacă cerința nu este îndeplinită până cel mai târziu la prima zi de înfățișare, dovezile invocate în susținerea apelului.

Conform art. 292 alin. (1) C. proc. civ., apelanta se poate folosi înaintea instanței de apel de mijloacele de apărare și de dovezile invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului, fără a fi, deci, necesară încuviințarea instanței de apel în acest scop. Conform art. 292 teza a 2 a C. proc. civ., instanța de apel încuviințează și administrează probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ., va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Aprecierea asupra necesității probelor pentru soluționarea cauzei este atributul exclusiv al instanței de apel și el nu poate fi cenzurat pe calea recursului din perspectiva ipotezelor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În cauza de față, apelanta-recurentă nu a formulat nici prin declarația de apel, înregistrată la 13.04.2012, și nici prin motivele de apel, înregistrate la 11.06.2012, o cerere de probe cu înscrisuri, cum eronat susține. Dimpotrivă, în motivarea apelului afirmă că instanța de fond nu a avut în vedere probatoriul administrat în dovedirea cererii de excludere, că probatoriul cu care ar fi dovedit faptele pe care le reclamă nu a fost analizat prin sentință. Instanța de apel, la primul termen de judecată, 12.06.2012, a dispus amânarea, printre alte motive, pentru comunicarea motivelor de apel intimatei, la termenul de 20.06.2012, când după pronunțarea asupra incidenței art. 163 C. proc. civ., judecarea apelului s-a amânat la 11.09.2012.

Pentru termenul din 11.09.2012, apelanta a formulat o cerere de amânare pentru a i se comunica întâmpinarea și a putea propune probe în susținerea apelului, înregistrată la 10.09.2012. La termenul din 11.09.2012, cauza s-a amânat la 09.10.2012 pentru a fi citată intimata cu copia motivelor de apel, față de returnarea celei anterioare, pentru când apelanta a reiterat în scris cererea de amânare cu același conținut, înregistrată la 08.10.2012. La termenul acordat, 09.10.2012, instanța de apel a dat curs cererii apelantei, dispunând amânarea cauzei la 06.11.2012 și comunicarea întâmpinării. În fața instanței de apel recurenta-reclamantă a formulat o cerere în probațiune pentru termenul din 06.11.2012, după ce i s-a comunicat întâmpinarea, înregistrată la 05.11.2012, iar nu o cerere de amânare, cum tot contrar realității susține recurenta, solicitând generic, iar nu exhaustiv, încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei testimoniale cu martora B.M.

Această cerere în probațiune a fost respinsă de instanța de apel prin încheierea din 06.11.2012, cu motivarea că apelanta nu a arătat ce înscrisuri înțelege să solicite și care sunt împrejurările pe care dorește să le dovedească cu martora propusă, iar în lipsa întrunirii elementelor premisă reglementate de art. 112 pct. 5, art. 138 alin. (1) și, respectiv, art. 292 C. proc. civ. cu privire la propunerea probelor de către apelantă, instanța nu a fost în situația de a aplica procedura reglementată de art. 295 alin. (2) C. proc. civ. Nici critica întemeiată pe greșita reținere a lipsei de incidență a dispozițiilor art. 222 lit. c) raportat la art. 80 din Legea nr. 31/1990 cu modificările și completările ulterioare, din perspectiva încadrării ei în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu poate fi primită. În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate recurenta invocă probatoriul administrat în cauză prin care, contrar susținerilor din decizia atacată, ar fi făcut dovada că asociata intimată nu mai acționează în interesul societății, lipsindu-i affectio societatis , a dovedit culpa acesteia în destabilizarea societății hotărând unilateral majorarea chiriei și încercând evacuarea societății din spațiile închiriate. Apreciază recurenta că aceste situații, privite individual, nu constituie motiv de excludere, susținând că au această aptitudine dacă se face o analiză a lor de ansamblu. Înalta Curte constată, în primul rând, că recurenta se află în eroare când susține că instanța de apel nu a reținut incidența acestui motiv de excludere.

Instanța de apel nu a reținut incidența cauzei de excludere întemeiată pe dispozițiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, constatând că asociatul a cărui excludere se solicită nu are calitatea de administrator, nefiind întrunită ipoteza prevăzută de acest text de lege. Cu privire la cauza de excludere întemeiată de recurenta-reclamantă pe dispozițiile art. 222 lit. c) din lege, prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că apelanta nu a dovedit împrejurările la care referă textul de lege, amestecul fără drept în administrație sau concurența neloială a asociatului a cărui excludere se solicită. Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este legală dar cu motivarea că nici ipoteza dispoziției cuprinsă de lit. c) a art. 222 din lege nu are incidență în cauza de față.

Acesta deoarece, dispoziția art. 222 lit. c) din Legea nr. 31/1990 instituie ca situație premisă pentru excludere calitatea de asociat cu răspundere nelimitată a asociatului a cărui excludere se cere instanței. În cauza de față, SC M.C. SRL din care se solicită excluderea este o societate cu răspundere limitată, iar asociatul intimat SC S. SRL a cărui excludere s-a cerut este un asociat cu răspundere limitată, așa încât ipoteza art. 222 lit. c) care privește un asociat cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administrație ori contravine dispozițiilor art. 80 și 82, nu îi este aplicabilă, această ipoteză fiind incidentă exclusiv societăților de persoane: în nume colectiv și în comandită simplă, ai căror asociați răspund nelimitat inclusiv cu bunurile proprii, nu și celor mixte, de capital și persoane, ai căror asociați au o răspundere limitată la capitalul subscris, cum este societatea cu răspundere limitată în speță.

De altfel, singurele dispoziții reglementate pentru societățile de persoane aplicabile conform normei de trimitere conținută de art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și societăților cu răspundere limitată, sunt numai dispozițiile art. 75, 76, 77 alin. (1) și 79, nu și dispozițiile art. 80 și 82. Aceleași critici dezvoltate pe situația de fapt pe care recurenta le încadrează și în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi primite nici din perspectiva ipotezelor pe care acest articol le reglementează. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. atrage modificarea când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ceea ce critică recurenta este neanalizarea unor aspecte punctuale relative la affectio societatis și majorarea unilaterală a chiriei, aspecte pe care în motivarea apelului le-a încadrat în succesiunea de evenimente care ar configura culpa pârâtei în dezinteresul ei față de activitatea societății. Recurenta nu invocă nici lipsa motivelor deciziei atacate, nici existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii și, ca atare, din această perspectivă, motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. are o aparență formală, analiza deciziei fiind axată pe ipotezele normative punctuale ale motivelor de excludere invocate ca temei al cererii, și care nu referă la pierderea affectio societatis ca ipoteză de excludere.

Drept urmare, Înalta Curte, pentru considerentele expuse a respins recursul declarat de reclamantă ca nefondat. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs și pârâta SC S. SRL pentru motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia cu consecința obligării apelantei-reclamante la plata sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în apel. Arată recurenta că instanța de apel greșit a respins acest capăt de cerere constând în acordarea de cheltuieli de judecată sub motiv că nu au fost solicitate, întrucât atât prin întâmpinarea depusă cât și prin concluziile scrise a cerut cheltuieli de judecată a căror achitare a dovedit-o în data de 12 noiembrie 2012, anterior pronunțării.

Recursul pârâtei nu poate fi primit. Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Obligarea la cheltuieli de judecată este o consecință a reținerii culpei procesuale subsecvent soluționării cererilor cu care a fost învestită instanța de judecată. Acordarea de cheltuieli de judecată, la cerere, este, prin urmare, subsecventă soluționării cererii introductive de instanță și o consecință a soluționării acesteia, cererea de cheltuieli nefiind un capăt de cerere integrat în obiectul cererii de învestire în sens procesual, ea nu are deci un caracter autonom în înțelesul art. 129 alin. (6), art. 304 pct. 6 sau art. 281 2 C. proc.

civ., care, astfel, nu-i sunt aplicabile. Că este așa o demonstrează faptul că, la cerere, instanța acordă cheltuieli de judecată pârâtului sau intimatului, dacă reclamantul sau titularul căii de atac a pierdut procesul, acțiunea, apelul sau, după caz, recursul fiindu-i respinse, fără ca pârâtul, respectiv intimatul să fi învestit pe cale principală accesorie sau incidentală instanța cu soluționarea unei cereri derivând sau în legătură cu obiectul din cererea principală. Drept urmare, Înalta Curte, deși reține realitatea susținerii recurentei în sensul că aceasta a solicitat cheltuieli de judecată, susținere consemnată și în încheierea de dezbateri a instanței de apel, constată că neacordarea acestora recurentei, care în apel a avut calitatea de intimată, poate fi remediată numai pe calea art. 281 alin. (1) C. proc.

civ., constituind o eroare materială, iar nu motiv de recurs încadrabil în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care recursul astfel declarat a fost respins ca nefondat. Cu observarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) și 276 C. proc. civ., față de cererea recurentei-reclamantei de obligare la cheltuieli de judecată, ca parte căzută în pretenții, și față de cererea recurentei-pârâte cu același obiect, căreia, de asemenea, i s-a respins recursul, în considerarea și a lipsei unor dovezi pertinente, se reține că solicitările nu pot fi primite.