ÎCCJ, decizie (scj.ro #82859)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82859) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cerere

de excludere a unui asociat. Condiții de admisibilitate din perspectiva

dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990

Cuprins pe materii: Drept comercial. Excluderea și retragerea

asociaților

Index alfabetic: excludere asociat

Legea

nr. 31/1990, art. 80, art. 222 alin.

(1) lit. c)-d)

Dispoziția art. 222 lit. c) din

Legea nr. 31/1990 instituie ca situație premisă pentru excludere calitatea de

asociat cu răspundere nelimitată a asociatului a cărui excludere se cere

instanței.

În cazul în care societatea din

care se solicită excluderea este o societate cu răspundere limitată, iar

asociatul a cărui excludere se cere este un asociat cu răspundere limitată,

ipoteza art. 222 lit. c) - care privește un asociat cu răspundere nelimitată

care se amestecă fără drept în administrație ori contravine dispozițiilor art.

80 și 82 - nu este aplicabilă, aceasta fiind incidentă exclusiv societăților de

persoane: în nume colectiv și în comandită simplă, ai căror asociați răspund

nelimitat inclusiv cu bunurile proprii, nu și celor mixte, de capital și

persoane, ai căror asociați au o răspundere limitată la capitalul subscris.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3590 din 29 octombrie 2013

Prin

sentința nr. 1338 din 23 decembrie 2011, Tribunalul Satu Mare a respins

acțiunea formulată de reclamanta A.M. în contradictoriu cu pârâtele SC M.C. SRL

Satu Mare și SC S. SRL Satu Mare având ca obiect excluderea asociatului SC S.

SRL din SC M. SRL.

Instanța de fond, în pronunțarea soluției, a stabilit că probele

administrate nu au făcut dovada ipotezelor art. 222 lit. c) și d) din Legea nr.

31/1990, dispoziții pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, respectiv a

amestecului fără drept în activitatea societății sau a actelor de fraudă din

partea asociatului.

A mai reținut instanța de fond că dizolvarea societății se

hotărăște în condițiile legii, neavând relevanță acțiunea pentru soluționarea

excluderii, iar cu privire la activitatea financiară, aceasta se desfășoară în

condițiile legii în interesul societății, neputându-se dovedi că asociatul majoritar

SC S. SRL a acționat în sensul ajungerii în faliment a societății.

Prin

decizia

nr. 102/C din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Criticile apelantei constând în principal în aprecierea

probatoriului administrat cu care afirmă că a făcut dovada neimplicării

asociatului în activitatea societății și care a condus la pierderea spiritului

affectio

societatis

, au fost înlăturate de instanța de apel.

Instanța de apel a reținut că situația de excludere avută în

vedere de art. 222 alin. (1)  lit. d) din Legea societăților comerciale

privește numai pe asociații care au și calitatea de administrator, calitate pe

care pârâta asociat SC S. SRL nu o deține în cadrul societății SC M.C. SRL,

acest text nefiind deci incident în speță.

În ce privește ipoteza de la art. 222 alin. (1) lit. c), s-a

reținut că aceasta este aplicabilă asociaților care, neavând calitatea de

administratori ai societății, intervin fără drept în operațiunile de

administrare, utilizează capitalul social în folosul lor sau al altor persoane

fără consimțământul asociaților, exercită ca asociați cu răspundere nelimitată

acte de concurență neloială în pofida interdicției de la art. 82 din Legea

societăților comerciale, dar că aceste aspecte nu au fost dovedite de

reclamantă.

În contra deciziei instanței de apel, reclamanta A.M. a declarat

recurs

solicitând

,

în principal, casarea hotărârii în vederea

administrării probei testimoniale solicitată în calea de atac a apelului,

subsidiar, modificarea hotărârii recurate, iar, pe fond, admiterea acțiunii

astfel cum a fost formulată și excluderea asociatului pârât din societatea SC

M.C. SRL.

În drept recurenta a invocat art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului sub aspectul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că pentru termenul din 6 noiembrie 2012 a solicitat amânarea judecății pentru comunicarea și studierea întâmpinării și a formulării

cererii în probațiune.

Dacă i s-ar fi admis cererea de probe cu înscrisuri exhaustiv

motivată, pe care a solicitat-o și prin motivele de apel, ar fi depus

înscrisuri relevante inclusiv dovada începerii urmăririi penale față de numitul

B.C. sub aspectul săvârșirii de infracțiuni la Legea nr. 31/1990.

A mai arătat că în ce privește proba testimonială solicitată,

audierea martorei B.M., contabila societății, aceasta era utilă în dovedirea

fraudei asociatului SC S. prin asociatul său unic, B.C.

În dezvoltarea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., recurenta a criticat faptul că, în pofida probelor

administrate, instanța de apel nu a reținut incidența dispozițiilor art. 222

lit. c) raportat la art. 80 din Legea nr. 31/1990.

Descrie recurenta faptele despre care afirmă că le-a dovedit cu

privire la conduita asociatului pârât, care au condus la destabilizarea

societății și la neînțelegerile grave dintre asociați și la pierderea

elementului de natură psihologică

affectio societatis.

A arătat recurenta că în ipoteza în care s-ar aprecia că privite

individual aceste fapte ale asociatului majoritar pe care le relatează și care

se circumscriu prevederilor art. 80 din Legea nr. 31/1990 nu ar constitui motiv

de excludere, analizate în ansamblu, dovedesc pierderea totală a spiritului

affectio

societatis

de către asociatul majoritar, aspect care legitimează cererea de

excludere. Pierderea

affectio societatis

este o condiție de fond, dar nu

conduce automat la nulitatea societății dacă asociatul care solicită excluderea

celui de-al doilea asociat continuă activitatea societății. Un aspect trecut cu

vederea de ambele instanțe constă în demersurile pârâtei de a evacua societatea

din spațiile închiriate și că acțiunea acesteia în dizolvarea societății, care

a făcut obiectul dosarului xx99/83/2009, a fost respinsă irevocabil.

A arătat recurenta că instanța de apel a omis să se pronunțe cu

privire la aceste aspecte, fapt care atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Intimata SC S. SRL a depus întâmpinare la dosar prin care a

solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și

temeinică a deciziei atacată în recurs.

A susținut intimata că apelanta-reclamantă a solicitat audierea

martorei B.M. fără a arăta împrejurările pe care dorește să le dovedească

conform art. 287

1

pct. 4 C. proc. civ., că această probă a fost

solicitată și în fața instanței de fond și admisă de aceasta, dar

neadministrată deși s-au acordat mai multe termene, operând decăderea din

probă.

A mai arătat intimata, dezvoltând situația de fapt, că în cauză

nu sunt incidente ipotezele de excludere prevăzute de art. 222 lit. c) și d)

din Legea societăților comerciale.

Recursul declarat de reclamantă

nu este fondat.

Sub primul motiv de

nelegalitate încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,         recurenta-reclamantă critică respingerea probei cu înscrisuri solicitată atât prin cererea

de apel cât și în cursul procesului, de către instanța de apel.

Înalta Curte constată că

motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident pentru situația în care se invocă lipsa de temei legal sau greșita aplicare a legii

prin hotărârea atacată or, prin recursul declarat, sub acest motiv, recurenta

nu susține nici lipsa de temei legal a măsurii adoptate de instanța de apel și

nici încălcarea vreunei dispoziții legale prin adoptarea acestei măsuri

procesuale.

Verificând însă respectarea de

către instanța de apel a prevederilor legale care reglementează propunerea,

încuviințarea și administrarea probelor în apel, Înalta Curte constată că acestea

nu au fost încălcate.

Potrivit art. 287 alin. (1)

pct. 4 C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde, sub sancțiunea decăderii

instituită prin alin. (2), dacă cerința nu este îndeplinită până cel mai târziu

la prima zi de înfățișare, dovezile invocate în susținerea apelului.

Conform art. 292 alin. (1) C.

proc. civ., apelanta se poate folosi înaintea instanței de apel de mijloacele

de apărare și de dovezile invocate la prima instanță sau arătate în motivarea

apelului, fără a fi, deci, necesară încuviințarea instanței de apel în acest

scop.

Conform art. 292 teza a 2 a C. proc. civ., instanța de apel încuviințează și administrează probele a căror necesitate rezultă

din  dezbateri, iar conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ., va putea

încuviința refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță

precum și administrarea

probelor noi

propuse în condițiile art. 292,

dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Aprecierea asupra necesității

probelor pentru soluționarea cauzei este atributul exclusiv al instanței de

apel și el nu poate fi cenzurat pe calea recursului din perspectiva ipotezelor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cauza de față,

apelanta-recurentă nu a formulat nici prin declarația de apel, înregistrată la

13.04.2012, și nici prin motivele de apel, înregistrate la 11.06.2012, o cerere

de probe cu înscrisuri, cum eronat susține. Dimpotrivă, în motivarea apelului

afirmă că instanța de fond nu a avut în vedere probatoriul administrat în

dovedirea cererii de excludere, că probatoriul cu care ar fi dovedit faptele pe

care le reclamă nu a fost analizat prin sentință.

Instanța de apel, la primul

termen de judecată, 12.06.2012, a dispus amânarea, printre alte motive, pentru

comunicarea motivelor de apel intimatei, la termenul de 20.06.2012, când după

pronunțarea asupra incidenței art. 163 C. proc. civ., judecarea apelului s-a amânat la 11.09.2012.

Pentru termenul din 11.09.2012,

apelanta a formulat o cerere de amânare pentru a i se comunica întâmpinarea și

a putea propune probe în susținerea apelului, înregistrată la 10.09.2012. La

termenul din 11.09.2012, cauza s-a amânat la 09.10.2012 pentru a fi citată

intimata cu copia motivelor de apel, față de returnarea celei anterioare,

pentru când apelanta a reiterat în scris cererea de amânare cu același

conținut, înregistrată la 08.10.2012.

La termenul acordat,

09.10.2012, instanța de apel a dat curs cererii apelantei, dispunând amânarea

cauzei la 06.11.2012 și comunicarea întâmpinării.

În fața instanței de apel

recurenta-reclamantă a formulat o cerere

în probațiune

pentru termenul

din 06.11.2012, după ce i s-a comunicat întâmpinarea, înregistrată la

05.11.2012, iar nu o cerere de amânare, cum tot contrar realității susține

recurenta, solicitând generic, iar nu exhaustiv, încuviințarea probei cu

înscrisuri și a probei testimoniale cu martora B.M.

Această cerere

în probațiune

a fost respinsă de instanța de apel prin încheierea din 06.11.2012, cu

motivarea că apelanta nu a arătat ce înscrisuri înțelege să solicite și care

sunt împrejurările pe care dorește să le dovedească cu martora propusă, iar în

lipsa întrunirii elementelor premisă reglementate de art. 112 pct. 5, art. 138

alin. (1) și, respectiv, art. 292 C. proc. civ. cu privire la propunerea

probelor de către apelantă, instanța nu a fost în situația de a aplica

procedura reglementată de art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Nici critica întemeiată pe

greșita reținere a lipsei de incidență a dispozițiilor art. 222 lit. c)

raportat la art. 80 din Legea nr. 31/1990 cu modificările și completările

ulterioare, din perspectiva încadrării ei în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită.

În dezvoltarea acestui motiv de

nelegalitate recurenta invocă probatoriul administrat în cauză prin care,

contrar susținerilor din decizia atacată, ar fi făcut dovada că asociata

intimată nu mai acționează în interesul societății, lipsindu-i

affectio

societatis

, a dovedit culpa acesteia în destabilizarea societății hotărând

unilateral majorarea chiriei și încercând evacuarea societății din spațiile

închiriate. Apreciază recurenta că aceste situații, privite individual, nu

constituie motiv de excludere, susținând că au această aptitudine dacă se face

o analiză a lor de ansamblu.

Înalta Curte constată, în

primul rând, că recurenta se află în eroare când susține că instanța de apel nu

a reținut incidența acestui motiv de excludere. Instanța de apel nu a reținut

incidența cauzei de excludere întemeiată pe dispozițiile art. 222 lit. d) din

Legea nr. 31/1990, constatând că asociatul a cărui excludere se solicită nu are

calitatea de administrator, nefiind întrunită ipoteza prevăzută de acest text

de lege.

Cu privire la cauza de

excludere întemeiată de recurenta-reclamantă pe dispozițiile art. 222 lit. c)

din lege, prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că

apelanta nu a dovedit împrejurările la care referă textul de lege, amestecul

fără drept în administrație sau concurența neloială a asociatului a cărui

excludere se solicită.

Înalta Curte constată că

soluția instanței de apel este legală dar cu motivarea că nici ipoteza

dispoziției cuprinsă de lit. c) a art. 222 din lege nu are incidență în cauza

de față.

Acesta deoarece, dispoziția

art. 222 lit. c) din Legea nr. 31/1990 instituie ca situație premisă pentru

excludere calitatea de asociat cu răspundere nelimitată a asociatului a cărui

excludere se cere instanței.

În cauza de față, SC M.C. SRL

din care se solicită excluderea este o societate cu răspundere limitată, iar

asociatul intimat SC S. SRL a cărui excludere s-a cerut este un asociat cu

răspundere limitată, așa încât ipoteza art. 222 lit. c) care privește un

asociat cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administrație

ori contravine dispozițiilor art. 80 și 82, nu îi este aplicabilă, această

ipoteză fiind incidentă exclusiv societăților de persoane: în nume colectiv și

în comandită simplă, ai căror asociați răspund nelimitat inclusiv cu bunurile

proprii, nu și celor mixte, de capital și persoane, ai căror asociați au o

răspundere limitată la capitalul subscris, cum  este societatea cu răspundere

limitată în speță.

De altfel, singurele dispoziții

reglementate pentru societățile de persoane aplicabile conform normei de

trimitere conținută de art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și societăților

cu răspundere limitată, sunt numai dispozițiile art. 75, 76, 77 alin. (1) și

79, nu și dispozițiile art. 80 și 82.

Aceleași critici dezvoltate pe

situația de fapt pe care recurenta le încadrează și în motivul de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi primite nici din

perspectiva ipotezelor pe care acest articol le reglementează.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. atrage modificarea când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ceea ce critică recurenta este

neanalizarea unor aspecte punctuale relative la

affectio societatis

și

majorarea unilaterală a chiriei, aspecte pe care în motivarea apelului le-a

încadrat în succesiunea de evenimente care ar configura culpa pârâtei în

dezinteresul ei față de activitatea societății.

Recurenta nu invocă nici lipsa

motivelor deciziei atacate, nici existența unor motive contradictorii ori

străine de natura pricinii și, ca atare, din această perspectivă, motivul de

nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. are o aparență formală, analiza deciziei fiind axată pe ipotezele normative punctuale

ale motivelor de excludere invocate ca temei al cererii, și care nu referă la

pierderea

affectio societatis

ca ipoteză de excludere.

Drept urmare, Înalta Curte,

pentru considerentele expuse a respins recursul declarat de reclamantă ca

nefondat.

Împotriva deciziei instanței de

apel a declarat recurs și pârâta SC S. SRL

pentru

motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia cu consecința obligării apelantei-reclamante la

plata sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat

în apel.

Arată recurenta că instanța de

apel greșit a respins acest capăt de cerere constând în acordarea de cheltuieli

de judecată sub motiv că nu au fost solicitate, întrucât atât prin întâmpinarea

depusă cât și prin concluziile scrise a cerut cheltuieli de judecată a căror

achitare a   dovedit-o în data de 12 noiembrie 2012, anterior pronunțării.

Recursul pârâtei nu poate fi

primit.

Conform art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.

Obligarea la cheltuieli de

judecată este o consecință a reținerii culpei procesuale subsecvent

soluționării cererilor cu care a fost învestită instanța de judecată.

Acordarea de cheltuieli de

judecată, la cerere, este, prin urmare, subsecventă soluționării cererii

introductive de instanță și o consecință a soluționării acesteia, cererea de

cheltuieli nefiind un capăt de cerere integrat în obiectul cererii de învestire

în sens procesual, ea nu are deci un caracter autonom în înțelesul art. 129

alin.

(6), art. 304 pct. 6 sau art. 281

2

C. proc. civ., care, astfel, nu-i sunt aplicabile.

Că este așa o demonstrează

faptul că, la cerere, instanța acordă cheltuieli de judecată pârâtului sau

intimatului, dacă reclamantul sau titularul căii de atac a pierdut procesul,

acțiunea, apelul sau, după caz, recursul fiindu-i respinse, fără ca pârâtul,

respectiv intimatul să fi învestit pe cale principală accesorie sau incidentală

instanța cu soluționarea unei cereri derivând sau în legătură cu obiectul din

cererea principală.

Drept urmare, Înalta Curte,

deși reține realitatea susținerii recurentei în sensul că aceasta a solicitat

cheltuieli de judecată, susținere consemnată și în încheierea de dezbateri a

instanței de apel, constată că neacordarea acestora recurentei, care în apel a

avut calitatea de intimată, poate fi remediată numai pe calea art. 281 alin. (1)

C. proc. civ., constituind o eroare materială, iar nu motiv de recurs

încadrabil în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care recursul astfel

declarat a fost respins ca nefondat.

Cu observarea dispozițiilor

art. 274 alin. (1) și 276 C. proc. civ., față de cererea recurentei-reclamantei

de obligare la cheltuieli de judecată, ca parte căzută în pretenții, și față de

cererea recurentei-pârâte cu același obiect, căreia, de asemenea, i s-a respins

recursul, în considerarea și a lipsei unor dovezi pertinente, se reține că

solicitările nu pot fi primite.